Pustnicul Ioan si ierburile lui Dumnezeu

"Dumnezeu a lasat oamenilor plante si lemn pentru vindecare. Omul trebuie sa aiba intelepciune sa le gaseasca si sa le intrebuinteze. Facatorul de unsori cu acestea va face amestecare, si nu este sfarsit lucru­rilor lui si pace de la El este pe fata pamantului."

("Cartea intelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah", cap. 38, versetul 8, Vechiul Testament)

Doctorul manastirilor

Doar el, in tot tinutul, stie planta asta. El, Ioan Baron, si inca un pustnic batran, numit Stefan, care i-a dezvaluit candva locurile. Limba cerbului.

"Naval­ni­cul"... Un fel de feriga stranie, "lunga-asa, pe care-o recunosti si-o gasesti greu, ca creste numa' pe niste stanci umbrite si nu trebuie s-o culegi decat prin fe­bruarie, cand e maronie, pan' nu da vegetatia. Si s-o folosesti proaspata, fiindca doar astfel are puteri mari..." Cu planta asta a vindecat chiar si cancere.

Apoi Iarba talharului. Ori Pedicuta saLbatica "noua", zisa pe-aici si Coada celor din vant, o planta magica, taratoare - "vrejuri lungi ca niste sfori ce-alearga pe pamant" - care nu traies­te decat prin colturile cele mai intune­cate ale padurilor, si abia dupa patru ani face niste flori galbenele, atat de asemanatoare cu alte plante taratoare, incat multi o confunda (maicile pust­ni­ce venite de la manastirea Petru-Voda au cules un sac, fara sa-si dea seama ca-i o iarba rea, nu cea adevarata).

Dintre toti, doar Ioan Baron stie.

Cunoaste precis toate locurile unde sunt asemenea ierburi de leac in muntii Rarau, multe din ele foarte rare si pu­ternice, cu efect uluitor de rapid, plante ce nu traiesc decat aici, in anumite sihle bucovinene. Umbla singur, zile la rand, prin pustietati, zeci si zeci de kilometri, dupa astfel de buruieni ta­ma­duitoare, pe care le duce apoi in casuta sa din cre­ie­rii muntilor si face din ele leacuri pentru oameni.

Ceaiuri, alifii, tincturi, tot felul de licori ciudate, cu ier­buri mari bagate inauntrul sticlei, preparate minu­tios, dupa retete vechi si precise. De multi ani traieste rupt de lume, in cabanuta aceea din Rarau, o casuta ca de basm, care a devenit aproape legendara in zona, caci desi putina lume se urneste sa urce pana la el, lumea vorbeste. Calugari vindeca, mai ales!

Zeci de calugari sunt astazi sub ocrotirea lui. Adevarat "doctor al manastirilor", Ioan Baron este si el un om al cre­dintei si cuminteniei.

Traitor foarte multa vre­me prin manastiri sau ca sihastru (cinci ani absolut singur, intr-un bordei sapat sub pamant, pe mun­tele Giumalau), ii cunoaste pe aproape toti pust­nicii ce impanzesc si azi muntii astia, multi dintre ei monahi imbunatatiti, aflati aproape de sfintenie.



De la acestia a invatat o mare parte din remediile sale, "leacuri soptite la ureche", in ceasurile de ruga­ciune si povata duhovniceasca, sfaturi tainice, in care se vorbeau putine cuvinte, dar fiecare cu rost adanc.

De la acesti insingurati vietuitori in paduri le-a aflat, oameni care n-au cunoscut medic niciodata, fiindca au convingerea ca "Dumnezeu a lasat omului, in jurul lui, oriunde s-ar afla, toate plantele pentru tamaduirea tuturor bolilor", si ca un om cu suflet curat, care stie rostul naturii, nu are cum - nu are voie! - sa devina bolnav vreo­data. "Toate ierburile is a lui Dumnezeu. Toate! Si toate au menirea lor de vindecare...".

Asta crede din toata inima si Ioan Baron, acest barbatel vanjos si sanatos tun, c-o forta fizica cat trei barbati de varsta lui, de 66 de ani, care traieste solitar, in muntii astia salbatici de la marginea tarii, pe care-i cunoaste ca-n pal­ma, mereu atent la pamant, la cer sau la arbori, in cautare de locuri ale plantelor sale rare.

"Eu is doar un om simplu, un "nimeni"", se recomanda mereu, sfios de orice publicitate, rusinat sa-si rosteasca chiar si numele. "Ioan, atat", le zice oamenilor straini care-l cau­ta. Zilele astea e fericit: o maica sihastra l-a calau­zit pana intr-o poiana inalta, dincolo de varful Giu­ma­laului, si i-a aratat un povarnis c-o iarba noua. Flori ca niste bobite, asa. I-a zis la ce este buna.

"Des­pre asta chiar nu stiam", marturiseste. Dar a cerut binecuvantare si, cand a ajuns acasa, a scris totul intr-un caiet. Asa si-a descoperit multe din leacuri, putin cunoscute in lumea medicala moderna. Si poate zice, fara nici o mandrie, ca acum cunoaste remedii pentru cam toate bolile omului.



25 de kilometri pentru un paharut cu alifie

Am mai scris, nu de mult, despre Ioan Baron. "Omuletul acela parca fara varsta, un spiridus al padu­rilor, c-o cusma neagra pe cap", care alearga de atatia ani prin pustietatile Bucovinei, ajutandu-i pe toti sihas­trii din jur, cu mancare, taiatul lemne­lor, sau sapandu-le el insusi bordeiele subpamantene. "Ocrotitorul sihastri­lor", cum e numit uneori chiar si in Biserica.

Cel ce a avut privilegiul sa cunoasca o multime de anahoreti cu viata ingereasca. Pust­nici cu aura de sfin­tenie. Urcasem si eu, printr-un vis­col teri­bil, pana la casuta lui plina de icoane, de pe varful Raraului, in care am vorbit mult, am baut un ceai care mi-a dat o ener­gie in­credibila si am man­cat cel mai bun bulz din lume.

L-am reva­zut dupa toata aceasta iarna grea acum, in primavara, cand am aflat ca va co­bori pentru cateva ore in oraselul de la picioarele Raraului, Campulung Mol­dovenesc.

Solutiile lui Ioan Baron

L-am intalnit din nou pe la mijlocul lui aprilie. A venit vreo doisprezece kilometri pe jos, doar pen­tru a-i aduce unui gospodar de pe Va­lea Seaca, numit Costica Arsene, un paharut cu alifie din plante (sotia aces­tuia avea niste dureri mari la pi­cioare), urmand ca apoi sa se intoarca alti doisprezece kilometri pana la casuta sa din inaltimi.

Cam douazeci si cinci de kilometri pe jos, ca sa ii dea cuiva un pa­harut cu alifie. O pasta aurie, pe care o pre­para cu mari greutati, umbland poate tot atatea distante pe piscuri, ca sa gaseasca ierburile de folos. A invatat "reteta" de la o maica pustnica, care la randu-i o stia de la o alta pustnica, batrana dinspre partile Radautilor.

E-o com­po­zitie grea, tare anevoios de facut, cu ceara curata-curata, ulei de masline tot curat, sau de oaie, apoi ex­tract din plante salbatice macerate-n alcool:

ra­da­cini dintr-o anume feriga, culeasa toamna, pe-un timp bla­jin, arnica, cretisoara, pedicuta si altele, totul pus intr-un ceaunas si amestecat la foc mic, ore la rand, pana ce iese pasta asta groasa, puternica, ce vindeca o multime de boli. Cere uneori cativa bani, foarte putini, doar cat sa-i ajunga pentru alta ceara, alt alcool medi­ci­nal, alt ulei de masline...

Atat, fiindca astea costa prea mult pentru el, ba mai trebuie sa coboare si pana in oras sa le cumpere. Iar lui nu-i place orasul. Nu prea foloseste nici banii pentru sine, nu se pricepe. Nici ma­car leacuri n-ar face, daca s-ar putea. Dar n-are cum altfel.

Chiar duhovnicul sau i-a dat ascultare sa conti­nuie, caci e spre folosul oamenilor. "Atatea drumuri pe munti, dupa plante...". Dar trebuie sa faca asta. "N-am ce face. Ca daca n-o fac eu, cine-o mai avea rabdare, in ziua de azi, sa o faca?....".

Ioan Baron nu foloseste posta. Telefonul - foarte rar. Ii este cam rusine sa cheme tocmai la el, "acolo sus", vreun om suferind, ca sa urce atata drum mun­tele pieptis. Merge el la dansii, cand e cazul. Nu-i e usor nici asta, fiindca nu i-au placut niciodata asezarile ome­­nesti, nici orasele, nici satele, nici soselele, nici trenurile. Face asta pentru oameni.

Chiar daca sunt bol­navi din localitati indepar­tate, se urca pe tren si merge la adresa lor, pe cheltuiala lui, de drag, ca sa-i aju­te, fara sa-i pese ca pierde atata timp pentru numai o sticluta de tinctura. Pen­tru el "timpul nu exista, ci doar clipa cand faci ceva pentru cineva. Altceva, ce-ar fi mai valoros? Nimica. Eu? Ce sunt eu? Eu am toata rabdarea din lume...".

Ioan Baron

Asa il revad, vesel, in dimineata asta de aprilie, coborand sprinten pe-o ulita pietruita, cu rucsacelul sau verde in spi­na­re, zambindu-ne din departari si fa­can­du-ne semne cu mana. Eu si Costica Arsene il asteptam in poarta casei, li­nis­titi. Intram tustrei in odaia larga, "de buna", iar Ioan Baron scoate din rucsac paharul cu alifie si il asaza simplu, pe masa de lemn. Asta avea de facut. Isi cere scuze, dar n-are alt ambalaj decat acest pahar.

Nu prea mai are chef sa za­boveasca, dar o face fiindca il rog eu foarte mult sa mai stam putin sa vorbim, de data asta nu despre pustnici, ci despre ierburi vindecatoare.

Viorica Arsene, nevasta gaz­dei, ii zice cat de bine i-a facut o anumita solutie, pe care i-o daduse in urma cu cateva luni, tot pentru tromboflebita si artroza, caci ii intepenea, ca paralizat, piciorul, prin somn. Plus leacul de stomac si ficat.

"Ca prin minune", zice. "Mi-o tre­cut, in numai cateva zile. Sa va ajute Dumnezeu!" Ioan Baron rade. Cu tot chipul. I se destind toate trasaturile, de-o fericire interioara, cumva. Nimic nu il face mai fericit decat cand aude ca i-a facut bine unui om.

Nemtii vrajitori

Avea putin peste 20 de ani si se afla undeva in Banat, in muntii Semenicului, pe care-i cunostea aproape la fel de bine ca pe acestia de-aici. De co­pil i-a placut cel mai mult sa traiasca prin munti, avand mereu un "dor de singuratate" si pust­nicie, care e "efectiv innascut", crede, doar la unii oa­meni, n-ai cum sa scapi de el, orice-ar fi.

Ei bine, niste cercetatori germani, specialisti in botanica farma­ceutica, au venit atunci in zona, intreband ce localnic stie cel mai bine Cheile Carasului. Cautau nis­te plante foarte rare, ce nu cresc nicaieri in lume decat acolo, intr-un tinut nemaivazut de frumos:

"Trece exact peste el paralela 45, cu prapastii, liane si cascade - zici ca nu esti in Romania -, iar eu cunosteam bine locurile si chiar plantele, desi nu prea ma pricepeam pe-atunci la ce folosesc". Nemtii venisera sa faca acolo niste ex­perimente cu ierburi medicinale, aveau cu ei un intreg laborator mobil, bagat intr-un cort mare, cu epru­bete si microscoape.

Costica Arsene si nevasta lui bolnava

Culegeau planta si verificau tot ce con­tine, ce nivel de toxicitate are, in floare, frun­za, tul­pina. In tulpina, mai ales. Asta ii interesa. Iar el ii pri­vea si incerca sa inteleaga cum gandesc dansii me­dicamentele astea naturiste, caci aveau si un trans­la­tor, care le explica totul.

Din acele zile de vara a in­va­tat Ioan Baron sa compuna primele sale remedii. Uitandu-se la savantii aceia germani, "cu cata atentie si "gingasie" scoteau din pamant fiecare fir de iarba, ca pe-o comoara parca, pe urma cum scoteau din plan­ta fiecare picatura de substanta folositoare.

Ca niste vrajitori ai naturii erau...". Dar marea revelatie au fost pentru el plantele! Cat de usor poate fi sa te vindeci sin­­gur... "Si-s toate aicea, langa noi. Gratis. Jur. Na, uitati-va" si arata spre fereastra prin care incepe sa plo­ua foarte tare, cu rafale. "Ce mare si frumoasa ii pa­durea...".

***

La inceput le-a testat pe el insusi, odata, cand si-a zdrobit genunchiul - deplasare grava de rotula cu liga­mente - si medicii voiau sa il puna doua luni in ghips. Nu putea merge decat in carje, iar lui "ii era groaza de ghips", nu-l putea suporta. A rezolvat-o pe loc: orez fiert, propolis ras si tataneasa de la macerat, totul ca o "turta" pusa cataplasma.

In doua zile, doctorii s-au crucit: nu mai avea absolut nimic, putea alerga. Alta­data, dupa mai multi ani, a avut un accident mult mai grav, a cazut de pe o stanca din muntii Giumalau. I s-au sfaramat toti muschii de la picioare. Erau negre-albastre picioarele lui, de sus pana jos.

Aflase leacul de la un calugar batran: in primul rand, pedicuta, dar si alte cateva plante din munti, carora nu le mai tine minte numele stiintifice. Bandaj cu foi de varza si "pra­­purul" de la oaie, adica panza aceea alba care-i tine intestinele, unse cu un fel de seu ce "trage" toate ranile.

Un cioban dintr-o stana de pe varful Giumalau­lui a taiat o oaie si i-a adus "prapuru'" la bordeiul sau din padure, in vremea cand era inca pustnic. Si a vazut efectiv pe trupul sau miracolul unei tamaduiri uluitor de rapide. Tot in doua-trei zile, picioarele erau vinde­cate.

Frunzele din buzunar

Cazurile grave n-au fost insa incercate pe el, fiind­ca el n-a fost niciodata in viata bolnav cu adevarat. In fiecare zi, Ioan Baron mesteca niste plante pe care si le pune de cu dimineata, proaspete, in buzunarul de la piept al hainei, oriunde s-ar duce. Cand simte c-ar fi orice amanunt in neregula cu trupul sau, ia o jumatate de frunza si o mananca.

Codrul cel adanc si plin de minuni

Orice disconfort: stomac, plamani, ficat, inceput de raceala. Daca n-are planta potrivita pe-acasa, merge si o culege. Ori face ceai. Daca il doare stomacul, se duce si ia niste "pastura" de brad, un fel de bobite negre, uscate, ce ies pe rasina copacului. Cu "pastura" asta, printr-un regulament de tratament anumit, a vindecat ulcere.



"Ii "esenta" bra­du­lui, tot ce-i mai bun in el si iese din rasina. Mananci doua-trei boabe si imediat i trece stomacul. Imediat! La ulcer ii putin mai indelungat, da' tot vindeca. Am aflat asta de la un parinte sihastru, care mai mult din astea manca, toata ziua.

Si o gasesti usor, pastura bra­dului. Va zic: ii atat de simplu, totul. Totul!... Natura asta.... Odata, o doctorita din Iasi m-o certat grozav: "Dom'le, tu ai un atestat, ceva? Unde ai stu­diat tu me­dicina?" Eu m-am rusinat si am pus capu-n jos. Zic: "Pai... in padure...". "Iti bati joc de mi­neee?!", o tipat ea. "Cum adica in padure?! Eu am facut Universita­tea!".

Anul asta, in iarna, o venit ea la mine, sus. Mi-o zis s-o iert, da' nu mai stie ce sa mai faca. Era bolnava cu ficatul, cu stomacul. Medicamentele n-o mai ajutau. M-am uitat la dansa si mi-era mila, mi-era parca si draga, cumva, saracuta. Eu nu ma supar niciodata pe nimenea.

Eu nu stiu sa ma supar. I-am facut tincturi, ceaiuri. Acuma si-o facut o vila uriasa, de vreo sase mi­liarde de lei, pe langa ma­­nastirea Petru-Voda. Biata de ea.... Pacat ca oamenii de azi nu mai stiu lu­cruri simple. Altadata, batranii nos­tri stiau ce sa faca, n-aveau nevoie de doc­­tor.

Pustnicii stiu si acum. Of, padu­rea asta... Totu-i aicea, langa noi, si nu stim...".
Pe vreo sapte medici ii are acum ca "pacienti", cu leacurile lui. Vreo doi sunt chiar oncologi. Oameni care recu­nosc deschis ca medicina normala nu le mai e de ajuns. Lui Ioan Baron nu ii prea pasa. Ca-s doctori, profesori, cio­bani... Unora le tine minte doar numele mic, ca preo­tul de pe pomelnic.

Si, un secret: chiar ii pune pe pomelnice pe toti, la manastiri, dar nu le zice asta. "Bu­ruie­nile de la mine, vindecarea de la Dum­ne­zeu", asta e vorba lui, dupa ce le da plan­tele si ii invata cum sa le "intre­buinteze". "Buru­ienile mele", asa zice, smerit. In rest, nu-l mai priveste nimic.


El doar ata­ta stie sa faca. E poate doar putin mahnit ca nici macar oamenii astia bastinasi dimprejur, bucovinenii de prin sate, nu cunosc "folo­sinta" si nici macar cum arata plante medicinale obis­nuite, ce cresc la doi pasi de ograzile lor. Culmea, nici macar batranii.

Ioan Baron nu gaseste nici un motiv pentru care el n-ar putea sa traiasca pana la 100 de ani. Doar daca are vreun accident, daca ar cadea iarasi de pe vreo stanca. Doar asa. Dar, dupa cum se simte, zice ca n-are cum. Nu stiu de ce, dar, privindu-l, il cred.

Vindecari minunate

E foarte liniste si tihna in odaia cea mare a lui Cos­tica Arsene de pe Valea Seaca, incat parca si vorbele noastre curg cu alean. Afara, prin ferestre, se vede o am­pla furtuna cu soare. Inca ploua colorat, torential. Ioan Baron isi cere mereu iertare, cu voce soptita, ca vorbeste despre sine. Da, imi raspunde, e adevarat ca are vreo saptezeci de "pacienti" prin toata tara "si atat de multe comenzi, de n-am noroc", asta, doar fiindca vestea despre el s-a dus din om in om. Ce sa faca?

;

Deditei

El n-a dorit, uraste popularizarea asta, dar n-a putut sa nu-i ajute pe oamenii in suferinta. Gazda, Costica Arsene, gospodar masiv cat un urs si mult mai "lu­mesc", ii incuviinteaza spusele in tacere.

Intr-un tarziu, il intreaba pe prietenul sau daca n-are vreo iarba pentru ficat, fiindca de cateva zile se simte foarte "umflat", i-e rau, se gandea zilele trecute sa mearga pana la spital in Campulung.

"O trecut Postul Pastelui si na... Si eu... Ca tot omu'". Ioan Baron scoate din rucsacelul sau verde un pumn de frunze tari si zimtate, pe care i le da. Ii explica pe-ndelete cum se face ceaiul, printr-o infuzie speciala, pe care n-o prea inte­leg. Iarba talharului. Sau Iarba Vantu­lui... Cea mai puter­nica pe care o stie. N-o gasesti usor.

Alta­da­ta, batranele o culegeau dezbra­cate, doar in anumite zile din iu­nie, prin locuri de putini cunos­cute astazi. Vindecea, cum i se mai zice din stra­buni, caci vinde­ca o multime de boli, de plamani, stomac, ficat, chiar si can­cere sau ciroze hepa­tice.

Ioan Baron nu poate sa uite un om cu ciroza din satul Tibana, undeva pe langa Iasi, ca­ruia medicii ii mai dadu­sera doar trei luni de trait. Era slab, doar pielea si osul, abia mai pu­tea mer­ge. Iar el i-a adus aceas­ta iarba a talharului. Plus cateva tincturi cu ta­ta­neasa, mie­re si propolis. Dar iarba talharului a fost baza. Si azi, dupa vreo douazeci de ani, omul ace­la traieste.

Bujori de munte

Acestea nu-s doar sim­ple intamplari. Acum doi ani, in iarna, un decan de la Institutul Agronomic din Iasi, specialist in plante, a auzit si el despre "buruienile" lui Ioan Baron si s-a gandit sa isi incerce noro­cul. L-a rugat sa-l ajute, caci suferea tot de o ciro­za, in faza foarte grava.

Ce altceva mai bun sa ii dea decat Iarba talharului? "Hai, mai, doar cu buruiana asta crezi mata c-o sa ma vindec?!", a zis profesorul. Dupa doua saptamani, nevasta lui a venit, de la Iasi, tocmai pana la casuta de pe Rarau, special ca sa ii duca lui Ioan Baron un cadou si sa ii multumeasca. Profesorul se insanatosise, era deja ple­cat in Portugalia, la un con­gres.

Cand s-a intors, i-a cerut tamaduitorului sau sa ii trimita un manunchi de asemenea ierburi, dar intregi, cu radacini, frunze si flori, ca sa le analizeze in labora­tor, sa vada ce contin. Cunostea de mult Iarba talha­ru­lui (Stachys officinalis), ii stia toate proprietatile tera­peu­tice.

Dar nici o planta din aceasta specie nu avusese pana atunci asemenea puteri. Conteaza probabil de unde, cand si, mai ales, "cum" o culegi, a fost conclu­zia sa stiintifica. Iar propria vindecare o considera si astazi "un miracol".

Despre cat de simplu poti fi fericit

Maine, Ioan Baron va pleca peste munti, de la ca­su­ta lui din Rarau, pana la manastirea Pojorata. Pe scur­tatura. Va strabate doua paduri, va tre­ce un munte stancos foarte abrupt, si, in sfar­sit, va ajun­ge la manastire, cam pe la mij­locul utre­niei.

Acolo se va intalni cu doua femei mai in varsta, venite tocmai de la Bucuresti, doar pen­tru el, sa ia niste plante, dar si niste remedii pentru alti cinci bucuresteni care sunt in suferinta si-si as­teapta lea­curile, preparate minutios pentru fie­care.

Ioan Baron va veni. Pe la ora sase ju­ma­tate va vedea rasaritul soarelui, chiar de pe varful muntelui. Si manas­tirea cea alba jos, departe, la picioarele sale. In acel loc inalt se va odihni putin, se va aseza pe iar­ba si va privi.

Poa­te chiar va manca ceva, din rucsac. Stie asa bine drumul asta, l-a facut de sute si sute de ori, diminetile, devre­me... Se sim­te li­ber, fericit. Dupa ce se va in­toarce de la manastire, nu stie pre­cis ce va face. Nu s-a gan­­dit.

Singu­rul sau program e doar cel de ruga­ciune, pe care-l ti­ne "cu sfintenie, orice s-ar intam­pla", de multi ani. Di­mineata, de la ora pa­tru si pana la sase, apoi dupa pranz, de la patru la cinci, si seara, de pe la opt pana spre zece, inainte de a adormi.

Ruscute de primavara in Rarau

Dar poate sa-si faca ru­gaciunile si pe munti, in padure, fiind­ca poarta me­reu in rucsacul sau verde Ceaslovul, absolut oriun­de s-ar duce. Se pune un­deva, pe-o pajiste inalta, in genunchi, si doua ore, doar se roa­ga. Nici o clipa nu se ridica. Ii zic ca asta-i o viata ca de calugar, dar el zice ferm ca nu.

Ci crede ca asa ar trebui sa tra­iasca orice crestin obisnuit. Orice om li­ber. Pentru el nu-i deloc o priva­tiu­ne, o corvoada, ci chiar o bucurie. Adesea, abia as­teapta "ceasurile" astea ale rugaciunii. Si pentru cine se roaga? "Pentru toata lumea asta din jur. Pentru tot ce este...". Asa zice. Si rade.

Asadar, chiar nu stie ce va face maine, spre amiaza. Poate ca va merge dupa plante. Poate va trece dincolo, peste Rarau, pana la manastirea Sihastria, sa vada ce mai e. Acolo, parintele staret Ioan Larion, unul din ma­rii duhovnici ai Bucovinei, il numeste si azi "doc­torul manastirii".

De doua ori, Ioan Baron l-a salvat de la moarte. E batran, are o boala grava de plamani, une­ori se sufoca, aproape i se opreste respiratia. Fug ca­lugarii peste munte, pana la el: "Hai, frate Ioane, ca parintele nostru ii gata!...". Me­reu vine, cand este chemat. Dar nu ii pla­ce faima asta, de "doc­tor al ma­nas­­tirilor", cum l-a botezat pa­rintele Ioan.

Chiar anul acesta, la Bo­bo­teaza, a vrut sa ii multu­measca in pre­dica sa de la sfar­si­tul Litur­ghiei. In fata unei biserici arhipli­ne, a spus: "Avem aici un om care m-a salvat de la moarte. Mari sunt minunile lui Dum­ne­zeu...". Vindeca­torul statea cu­min­­te, unde­va in pridvor. Nu se astepta. "Un­de esti, frate Ioane? Ri­dica mana sus!", a mai zis duhovnicul, zambind, pri­vind pes­­te multi­me.

Atunci el s-a rusinat tare si nu a ridicat mana. A iesit incet din bise­ri­ca si a plecat si s-a tot dus, aproape aler­gand peste munti, ina­poi, spre casuta lui. Nu vrea sa fie stiut. Vrea sa fie ni­meni. Pen­­tru Ioan Baron, "ni­mic din ceea ce faci nu trebuie sa fie stiut".

Nu-i pasa. Mai­ne, la rasaritul soa­relui, va fi pe varful muntelui aceluia, un­de se va aseza pe iarba. Lumea va fi la pi­cioarele lui. Va sta acolo cateva minute, ca sa se odihneasca. Si va privi.

• Bogdan Lupescu/FORMULA AS
  

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Posted in: FORMULA AS,medicina naturista,spiritualitate,traditii populare