Strămoşii noştri au fost drumeţi, nu pentru că aşa s-ar fi format poporul român, în afara munţilor Carpaţi, coborând de la munţi – în văi, ci pentru că drumurile erau pentru ei întreţinerea relaţiilor între comunităţi. De aceea nu este de mirare că toate pământurile străbătute de ei poartă urma solitudinii călătorului în drumurile sale.
În această solitudine, a omului singur cu muntele (căci coborârea în văi este de dată relativ recentă) cei care au trăit în munţi şi-au cioplit tovarăşi de existenţă în preajma lor, mai ales în vremurile în care populaţiile s-au retras de tot din preajma drumurilor pe care veneau grupurile de migratori: venind din alte zări – mergând către alte zări, mai departe. Iar aceasta s-a petrecut într-o primă fază, aşa cum am mai discutat, la sfârşitul mileniului III î.Ch. şi prima parte a mileniului II î.Ch.
Retraşi din calea migratorilor, a căror dorinţă era de a merge tot mai departe, până acolo unde doar oceanul i-a oprit, populaţiile care mai târziu au fost numite traci, geţi, daci, s-au retras aproape complet în munţi, în locuri deja amenajate din timp, sub protecţia şi cu învăţăturile moşilor. Nu numai locuri ale moşilor locali – căci aceştia erau în permanentă desfăşurare de ajutor oferit altor moşi şi primit de la alţii.
Asemenea celor de aici, pe tot tronsonul de circulaţie euro-asiatic: din nordul Chinei de azi, partea centrală a Rusiei, prin nordul României, centrul Europei până la Oceanul Atlantic, populaţiile au primit ajutor în retragere de la moşii şi învăţătorii susţinuţi de ei.
Moşii au format o reţea de călători pretutindeni în afara acestui Culoar Nordic – şi îl vom numi aşa, spre deosebire de Culoarul Sudic, care se va forma în mileniul I î.Ch., în sudul Europei.
Dar nu migraţiile ne interesează pe noi aici, în acest articol: deşi vom discuta şi despre ele în curând, precum şi despre influenţa lor asupra culturii ulterioare şi anterioare venirii lor, chiar dacă acest lucru poate părea foarte ciudat.
Vom discuta despre acest lucru atunci când vom dezbate elemente de cultură din Europa, pe care le vizităm azi, ca turişti, fără să cunoaştem multe dintre compunerile culturale central-europene.
Ceea ce ne interesează acum este să înţelegem viaţa care se desfăşura în munţii noştri, acolo unde geţii (sau gheţii, cum îşi spuneau ei) trăiau liniştiţi, indiferent de cele care se desfăşurau în văi, în şesurile de la poalele munţilor. Chiar dacă au trecut milenii peste urmele lor, astfel de urme există şi azi, chiar dacă ele se degradează mereu, de la un an la altul. Încă le mai putem vedea.
Ceea ce este astfel lăsat să existe, pentru generaţiile care le-au urmat făuritorilor, a fost că vor rezista până ce lumea va deveni cunoscătoare a lucrurilor care au existat cândva, acceptându-le astfel în viaţa ei. Retragerile în munţi s-au petrecut, aşa cum spuneam, în locuri pregătite dinainte pentru desfăşurarea normală a oricărei aşezări de oameni gospodari.
Dacă spuneam că locurile acestea au fost protejate, trebuie să privim aceste protecţii din mai multe puncte de vedere, după îndelungata şi profunda experienţă a oamenilor de pe întreg Pământul, din acele timpuri: căci oamenii nu necesitau acel tip de protecţii pe care îl cunoaştem azi la modul general – să nu fie omorâţi, să nu rămână fără mijloace de subzistenţă. Oamenii ştiau bine să se apere, ştiau bine să-şi asigure cele necesare traiului în orice condiţii.
Protecţiile primite de ei se refereau la alte feluri de ajutoare, desfăşurate începând cu mult timp înainte de venirea migratorilor. Li s-au ales locurile optime de amenajare a noilor aşezări şi s-au realizat, prin lucrarea subtilă şi constantă a moşilor, protecţii ale animalelor locului. Oamenii ar fi putut să le facă, în linii mari, dacă nu ar fi fost nevoiţi să se pregătească din timp pentru o economie în deplasare.
Geţii nu au costruit societăţi impunătoare şi nici nu au avut sarcini de păstrare şi transmitere generaţiilor următoare a unei moşteniri diferite de aceea a învăţăturilor pentru susţinerea vieţii curente. Au cunoscut energetica locurilor şi au punctat un minimum de amenajări, care să valorifice o astfel de energetică şi să ajute la desfăşurarea activităţilor omeneşti normale pentru orice membru al aşezărilor, fără deosebire de rang social.
Singura deosebire a constat întotdeauna în cumulul de sarcini de desfăşurat pentru coordonatorii de societăţi, de învăţături şi de meserii – conducătorii pe domenii de activitate asumându-şi sarcinile cele mai multe şi de importanţa cea mai mare, după puterea spirituală recunoscută în mod subtil de ei înşişi şi de coordonatorii spirituali înălţaţi – Moşii poporului.
Dar să revenim: vieţuitoarele mărunte pot convieţui cu omul, dar nu şi cele mari, în special mamiferele mari, care trăiesc strâns legate de mentalul şi emoţionalul uman.
Aceasta înseamnă nu neapărat că mamiferele vor încerca să facă ceea ce fac oamenii, ci se leagă de faptul că activitatea diversificată a oamenilor se reflectă în mentalul şi emoţionalul lor ca un stres, ca o tulburare neînţeleasă, nelegată de mijloacele lor cunoscute de trai.
De aceea, mai ales în vârfurile ritmurilor normale biologice ale fiecărei specii în parte, mamiferele şi oamenii se pot influenţa reciproc, şi nu întotdeauna acest lucru le este bun pentru desfăşurarea vieţii lor. Oamenii se pot preocupa, cu răbdare, unii cu alţii, pentru a-şi depăşi tulburările, însă mamiferele nu.
Tocmai de aceea, din timp, moşii au călătorit primii în ţinuturile unde aveau să se retragă oamenii, creând – cu blândeţea şi puterea lor de convingere mentală asupra vieţuitoarelor pământurilor – retragerea marilor mamifere în pădurile din munţii învecinaţi.
Munţi pe care oamenii, în acele vremuri, au fost încredinţaţi prin lucrarea călătorilor şi învăţătorilor să nu-i circule, pentru a nu perturba viaţa normală a animalelor strămutate astfel, de-a lungul unor mari perioade de timp.
Cele puţine care au rămas nu au fost influenţate de oameni, nu au fost vânate, nu au fost deranjate de oamenii retraşi; dimpotrivă, au fost ajutate ori de câte ori a fost nevoie. Aceleaşi proceduri au fost realizate, de altfel, în toată porţiunea Canalului de Nord, a regiunilor pe care erau aşteptaţi migratorii să-şi caute drumul cel mai bun pentru înaintările lor.
Hrana lor era formată din vietăţi mărunte, peşte pescuit în drum, pe lângă fructele şi rădăcinile comestibile ale pământurilor. Toate acestea le găseau din belşug în drumurile lor, astfel încât la aşezarea lor au practicat, după obişnuinţele lor anterioare, agricultura şi creşterea vitelor domesticite, în timp ce biosistemul din locurile străbătute a fost protejat la maximum posibil.
Aşadar, această acţiune de protecţie a animalelor s-a derulat într-un dublu sens: în locurile de străbatere a migratorilor şi în locurile de retragere a populaţiilor locale.
Toate locurile intra-carpatice erau locuite, astfel încât populaţiile strămutate din nordul Carpaţilor – către Carpaţii Orientali mai ales, au fost ajutate de către locuitorii din podişul Transilvaniei (aşa cum îl numim azi). Mai târziu, când s-au derulat operaţiuni asemănătoare în sudul Carpaţilor Meridionali şi chiar în sudul Dunării (Istrului) – populaţiile din Carpaţii Sudici şi Subcarpaţi au ajutat la retragerea populaţiilor în munţii locali.
Deocamdată discutăm despre primele migraţii, despre vremurile primelor retrageri; oamenii erau mult mai apropiaţi de viaţa paşnică, fără griji, fără războaie sau conflicte puternice, adică aşa cum se desfăşurase ea aici, întotdeauna, dinainte de potop.
Este perioada din care au rămas cele mai multe vestigii, chiar dacă, acolo unde au mai rămas asemenea urme, se crede că ele provin din perioade mult mai apropiate de contemporan.
Locurile acestea au fost ocupate mult timp după primele folosiri şi încă mai sunt destule locuri care par a fi sălbatice, naturale – dar ele sunt modelări ale oamenilor care au trăit mult timp în asemenea locuri, înainte de a reveni în locurile din văi sau de la şesuri.
De altfel, vom vedea că, în multe părţi din ţară, ei au lăsat în mod intenţionat locurile să se sălbăticească, pentru ca nimeni să nu le folosească în interese care să contravină locului.
Doar acolo unde a fost necesar s-au păstrat locuri de tihnă pentru călătorii special antrenaţi după cunoaşteri străvechi, locuri care au fost cunoscute de oameni întotdeauna, şi mai sunt şi azi, chiar dacă rareori un muntean doreşte, simte că poate sta de vorbă, cu încredere, cu oamenii pe care îi întâlneşte în drum.
În toată perioada în care s-au scurs către Vest valuri de migratori, sub ocrotirea atentă a moşilor celţi (care nu au fost întotdeauna cei pe care azi îi numim „druizi” – adică partea cunoscută a învăţătorilor celti, asemenea celor din rândurile geţilor), populaţiile getice au sălăşluit în aşezările lor fără să fie simţiţi înafară, ferindu-se de străini, ferindu-şi viaţa de influenţele lor de multe ori agresive, războinice sau numai impulsive.
Toate obiceiurile pe care le-am descris în primele prezentări au fost păstrate şi dezvoltate, sub atenta îndrumare a moşilor, a învăţătorilor şi a călătorilor; numărul învăţătorilor şi călătorilor instruiţi de către moşi s-a mărit, pe măsură ce oamenii s-au obişnuit să primească din ce în ce mai multă învăţătură. Aveau nevoie de învăţătură nouă, în conformitate cu vremurile care se schimbau.
Departe de a fi rupţi de realităţile lumii de care aparţineau, numeroşi călători circulau între diverse locuri din Europa mai ales, ţinând relaţii strânse între populaţiile autohtone străvechi, vecinii şi prietenii lor dinaintea venirii migratorilor.
Dintre aceştia, mulţi călătoreau şi în ţările mediteraneene, în Grecia (vechea Eladă), în Arabia, Egipt – dar şi în locuri neştiute – sau prea puţin ştiute de Popoarele Mării, dintre care cunoaştem azi mai cu seamă fenicienii.
Călătorii geţi circulau către Atlantic, şi chiar mai departe de ţărmurile Atlanticului, ducând şi aducând meserii şi cunoaşterile lumii retrase, pe trasee discrete, protejate, sub atenta îndrumare a moşilor pământurilor de pretutindeni.
Era nevoie de astfel de cunoaşteri, de astfel de legături, chiar dacă fiecare popor avea obiceiurile şi învăţăturile proprii. Învăţăturile comune le erau necesare în primul rând pentru formarea unui front comun, pentru vremurile care se dezvoltau către război, către agresiune.
Popoarele din lumea deschisă se adaptau din ce în ce mai bine vieţii lor, căpătau experienţă şi intrau în curiozităţi şi dorinţe mai mult sau mai puţin legitime: de expansiune şi de apărare.
Lumea retraşilor se împuţina în Europa, iar populaţiile ştiau că venea vremea luptelor, chiar dacă migratorii păreau la început a se aşeza liniştiţi în drumurile lor.
Moşii ştiau bine că se atrăgeau unii pe alţii, că erau spirite venite în valuri să înveţe de la cei cu experienţă mai multă, care le pregătiseră de mult vieţile: după vrerile tuturor împreună, planificate înainte de timpurile acestea din urmă.
Încă nu venise însă vremea retragerii moşilor, dar ei pregăteau lumea de plecarea din mijlocul lor. Învăţau populaţiile să se cunoască unele pe altele, să se ajute, să-şi transmită cunoaşterile, să se bazeze unele pe altele. Învăţau să aibe încredere în cei care veneau la ei în calitate de călători trimişi de alţi moşi, chiar şi din mijlocul populaţiilor deschise; iar mulţi călători retraşi se amestecau printre comercianţii, călătorii cu meserie, cu treburi pe drumurile Sudului mai ales.
Aduceau cunoaşteri şi vorbeau despre cunoaşterile celor întâlniţi în cale. Învăţau să facă arme şi să folosească arme, chiar dacă moşii nu-i obişnuiseră cu aşa ceva. Învăţau însă să se apere, nicidecum să se organizeze spre atac. Învăţau obiceiurile de scris şi de citit ale sudicilor şi făceau comparaţii cu cele cunoscute de ei.
Nu aveau voie să divulge secretele celor de la miazănoapte, de aceea călătorii moşilor erau oameni puternici, sensibili şi foarte perceptivi, putând să treacă uşor de la folosirea puterilor lor ascunse – la folosirea obişnuinţelor oamenilor neştiutori de la miazăzi. Copiii nu mai erau învăţaţi, în schimb, să vadă cele nevăzute şi să simtă alte lucruri decât cele ce erau folosite în lume.
Învăţătorii puneau accent pe meşteşug, iar măiaştrii ajutau cu cunoaşterea lor neschimbată ori de câte ori era nevoie. Lumea se schimba, dar nu mult şi nu mai departe de obişnuinţele ei curate, dar vechi. Îşi folosea cunoaşterea, fără însă să se mai concentreze pe lucruri care nu mai erau luate în seamă în lume.
Moşii nu mai interveneau în cunoaştere sau în aplicarea ei, dar ţineau cont de faptul că oamenii trebuiesc ajutaţi pentru a face o nouă trecere: de la perioada cunoaşterii tuturor celor existente – la perioada folosirii numai a celor care le veneau în faţă.
Erau oameni care puneau întrebări: acestora moşii răspundeau fără ocolişuri, ca pe vremuri. Celor care nu puneau întrebări, nu li se cerea să pună. Lumea mergea astfel numai după simţirea ei. De multe ori erau oameni care dispăreau, dar nimeni nu punea întrebări multe. Încă se mai ştia în lumea lor despre învăţători şi călători, iar familiile nu mai sperau să-şi vadă vreodată plecaţii din mijlocul lor – în lume.
Uneori ei însă treceau prin locurile natale şi îşi împărtăşeau amintirile, experienţele, învăţând în continuare unii de la alţii, dacă le era dat să fie aşa. Viaţa mergea mulţumitoare mai departe, fără însă ca lumea să spere în continuarea ei după vechile principii. Moşii le spuseseră cândva, şi ei ţineau bine minte că, atunci când vremurile lor liniştite se vor sfârşi, aveau să fie puternici, să facă faţă la orice schimbare.
Să nu le fie teamă, să-şi doreasca să vadă vremurile schimbate, şi să se creadă în stare, în putere să ducă orice greutate a lor. Şi oamenii vedeau că sunt pricepuţi, iar călătorii veneau din lume să le spună acelaşi lucru: în lume, numai cei care erau asemenea lor erau cei mai pricepuţi, ştiau cel mai mult şi trăiau cel mai cuminte şi frumos.
Ceilalţi, oricât de mari lucruri făceau, nu erau făcute cu priceperea şi îngrijirile pe care oamenii din miazănoapte le puneau în orice lucru şi în orice pas făcut de ei, oriunde. Acolo, departe, lumea nu era fericită, nici nu cunoştea bucuria pe care o aveau ei: nu cânta liberă, nu dansa, nu era sănătoasă la trup, la suflet şi la minte.
Lumea aceea era altfel şi, dacă aveau să ajungă şi ei vreodată aşa – era trist: dar ei ştiau că vor fi în stare să ducă greul unor asemenea timpuri. Iar învăţătorii le spuneau că niciodată ei, oamenii de la miazănoapte, nu aveau să trăiască viaţa oamenilor de la miazăzi, căci aceia nu aveau moştenirea de viaţă bună pe care o aveau ei…
Oricând oamenii de la miazănoapte vor şti să pună în faţă ceea ce îşi transmiteau ei, aici, de bună voie, cu multă îngrijire şi precizie, de la o generaţie la alta. Această moştenire era cel mai important lucru din viaţa lor.
de la bucuriacunoasterii
Hai, Nicușor, salvează-ne încă o dată
9 hours ago
0 comments:
Post a Comment