OMUL CARE PLANTA COPACI-elzeard bouffier

"Pentru ca o fiinţă umană să-şi dezvăluie calităţile cu adevărat excepţionale, trebuie să ai norocul să o poţi observa în activitate de-a lungul anilor. Dacă această activitate e despuiată de orice egoism, dacă ideea care o călăuzeşte e de o generozitate exemplară, dacă e absolut sigur că nu a căutat nici o răsplată şi că, mai mult, a lăsat o amprentă vizibilă asupra lumii, ne aflăm atunci, fără riscul de a greşi, în faţa unui caracter de neuitat.

Acum vreo patruzeci de ani făceam o drumeţie lungă pe nişte coame de munte absolut necunoscute de turişti; în acea străveche regiune a Alpilor care ajunge până la Provenţa. Regiunea e delimitată la sud-est şi la sud de cursul mijlociu al râului Durance, între Sisteron şi Mirabeau; la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare până la Die; la est, de câmpiile comitatului Venaissin şi de pereţii abrupţi ai muntelui Ventoux.

Ea cuprinde toată partea de nord a departamentului Alpilor din Provenţa de Sus, sudul departamentului Drome şi o mică enclavă din Vaucluse. În momentul în carte am pornit în lunga drumeţie în aceste ţinuturi pustii, am întâlnit doar stepe golaşe şi monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine. Nu creştea pe acolo decât lavandă sălbatică. Am traversat acest ţinut în toată lungimea sa şi,după trei zile de mers, mă aflam într-o dezolare totală. Mi-am ridicat cortul în apropierea unui schelet de sat părăsit. Nu aveam apă din ajun şi trebuia să găsesc undeva.

Casele, înghesuite ca un cuib bătrân de viespi, deşi în ruină, m-au făcut să cred că odinioară a existat acolo o fântână sau un puţ. Am găsit, într-adevăr, o fântână, dar era secată. Cele cinci-şase case fără acoperişuri, măcinate de vânt şi de ploi, capela cu clopotniţa prăbuşită, toate erau orânduite aşa cum sunt casele şi capelele în satele locuite, dar toată viaţa din ele dispăruse.
Era o zi frumoasă de iunie, cu soare, dar pe aceste pământuri fără nici un loc mai adăpostit şi situate pe culme, aproape de cer, vântul sufla cu brutalitate insuportabilă. Vuietul lui printre pereţii goi ai caselor era ca mugetul unei sălbăticiuni deranjate în timpul mesei.

A trebuit s-o pornesc mai departe. După cinci ore de mers, însă nu găsisem apă şi nimic nu-mi dădea vreo speranţă că voi găsi. Peste tot, aceeaşi uscăciune, aceleaşi ierburi lemnoase. Mi s-a părut că zăresc în depărtare o mică siluetă neagră, în picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am îndreptat spre ea. Era un cioban.
În preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pământul fierbinte. Mi-a dat să beau din plosca lui şi, puţin mai târziu, m-a condus la stâna situată într-o vale a podişului.

Îşi scotea apa – excelentă – dintr-o scobitură naturală, foarte adâncă, deasupra căreia instalase un scripete rudimentar. Acest om vorbea puţin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el îl simţeai sigur pe sine şi plin de încredere în această siguranţă. Era un personaj insolit în acest ţinut dezolant.
Nu locuia întro-o cabană, ci într-o casă din piatră şi se vedea foarte bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o găsise la venire. Acoperişul era solid şi etanş. Vântul lovind ţiglele producea un zgomot asemenea mării pe plajă.

Gospodăria era în ordine, vesela spălată, parchetul măturat, puşca curăţată şi unsă; supa fierbea pe foc. Am observat atunci că era proaspăt bărbierit, că nasturii erau solid cusuţi, că hainele îi erau cârpite cu atâta migală încât locurile reparate erau aproape invizibile.
A împărţit supa cu mine şi, cum i-am oferit apoi şi eu punga de tutun, mi-a spus că nu fumează. Câinele, liniştit ca şi el, era binevoitor, fără slugărnicie. Se înţelegea de la sine că voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumătate de mers. Şi, pe deasupra, cunoşteam perfect specificul rarelor sate din această regiune.

Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele munţilor în desişurile de stejari albi, chiar la capătul drumurilor carosabile. Sunt locuite de pădurari care fac mangal. Nişte locuri unde se trăieşte jalnic. Familiile, înghesuite unele în altele, în acest climat de o duritate excesivă, atât iarna, cât şi vara, ajungând, în izolare, la o exasperare egoistă. Ambiţia iraţională depăşeşte măsura, în dorinţa permanentă de a evada din acest loc.

Bărbaţii îşi duc cărbunele la oraş cu camioanele şi se întorc acasă. Calităţile cele mai solide se clatină sub acest permanent duş scoţian. Femeile îşi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurenţei: atât vânzarea cărbunelui, cât şi banca din biserică, virtuţile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se luptă între ele, bătaia generală a viciilor şi virtuţilor, fără nici un răgaz. În plus, vântul, şi el fără răgaz, irită nervii.

Sunt epidemii de sinucideri şi numeroase cazuri de nebunie, aproape întotdeauna ucigaşă. Ciobanul care nu fuma a mers să caute un săculeţ şi răsturnă pe masă o mulţime de ghinde. Începu să le examineze una după alta cu multă atenţie,separându-le pe cele bune de cele rele. Eu îmi fumam pipa. M-am oferit să-l ajut. Îmi spuse că asta era treaba lui. Într-adevăr: văzând grija cu care făcea această muncă, n-am insistat. Atâta a fost conversaţia noastră.

Când a adunat în grămada celor bune un număr destul de mare de ghinde, le-a aşezat câte zece într-un pacheţel. Elimina astfel, în continuare, fructele mici sau cele sau pe cele care erau crăpate, căci le examina îndeaproape. Când a avut în faţă o sută de ghinde perfecte, s-a oprit şi ne-am dus la culcare.
Compania acestui om te liniştea. I-am cerut a doua zi permisiunea să rămân toată ziua la el. Găsi asta foarte natural, sau, mai exact, îmi dădu impresia că nimic nu l-ar putea deranja.

Această odihnă nu-mi era absolut necesară, dar eram contrariat şi voiam să ştiu mai mult. Îşi scoase turma şi o duse la păscut. Înainte de a pleca, muie într-o găleată cu apă săculeţul în care pusese ghindele alese şi numărate cu grijă. Am remarcat că, în chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare şi lungă cam de un metru cinzeci. M-am prefăcut că mă odihnesc plimbându-ă şi am luat-o pe un drum paralel cu al lui.

Păşunea animalelor sale se afla într-o vâlcea. Şi-a lăsat turma în paza câinelui şi a urcat spre locul unde mă aflam. M-am temut că vine să-mi reproşeze indiscreţia, dar n-a fost nimic: era în drumul său şi mă invită să-l însoţesc, dacă nu aveam altceva mai bun de făcut. Mergea la două sute de metri mai departe pe coamă.

Ajuns la locul unde dorea să meargă, îşi împlântă vergeaua de fier în pământ. Făcu astfel o groapă, în care puse o ghindă, apoi astupă groapa. Îşi planta stejarii. L-am întrebat dacă pământul era al lui. Mi-a răspuns că nu. Ştia el al cui era? Nu ştia. Presupunea că era un teren comunal, sau poate că era al unor oameni cărora nu le păsa de el?
El nu ţinea să-i cunoască pe proprietari. Îşi plantă astfel, cu deosebită grijă, cele o sută de ghinde.

După masa de prânz, a început iar să scoată sămânţa. I-am pus, cred, întrebări insistente, apoi el răspunse. De trei ani planta copaci în această pustietate. Plantase o sută de mii. Din o sută de mii , ieşiseră douăzeci de mii. Din aceste douăzeci de mii, socotea că va pierde încă o jumătate din cauza rozătoarelor sau din cauze de nimeni şi imposibil de prevăzut în intenţiile Providenţei.

Rămâneau zece mii de stejari care vor creşte în acest loc, în care nu fusese nimic inainte. Abia în acel moment am început să fiu atent la vârsta acestui om. Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci şi cinci, îmi spuse. Se numea Elzeard Bouffier. Avusese o fermă la câmpie. Îşi împlinise viaţa acolo. Dar şi-a pierdut unicul fiu, apoi soţia. Se retrăsese în singurătate, unde îi plăcea să trăiască molcom, cu oile şi câinele său.

Se gândise că ţinutul moare din lipsă de copaci. Mai spuse că, neavând treburi foarte importante, s-a hotărât să remedieze această stare de lucruri.
Ducând eu însumi pe atunci o viaţă solitară, în ciuda vârstei mele tinere, ştiam să mă apropii cu delicateţe de suflete solitare.
Am comis, totuşi, o greşeală. Tocmai vârsta mea tânără mă făcea să imaginez viitorul în funcţie de mine însumi şi de o anumită căutare a fericirii.

I-am spus că peste treizeci de ani aceşti zece mii de stejari vor fi magnifici. Îmi spuse foarte simplu că, dacă Dumnezeu îl va lăsa în viaţă, peste treizeci de ani va fi plantat încă mulţi alţii, aşa încât aceşti zece mii vor fi ca o picătură de apă într-o mare. Studia deja, de altfel,reproducerea fagilor şi avea lângă casa lui o pepinieră răsărită din jir. Port-altoiurile, pe care le protejase de oi printr-un grilaj, erau de toată frumuseţea.

Se gândea şi la mesteceni, pentru locurile retrase din văi, unde, spuse el, o anumită umiditate dormitează în adânc, la câţiva metri de la suprafaţa solului.

Ne-am despărţit a doua zi.
În anul care a urmat, a început războiul din 1914, în care am fost înrolat timp de cinci ani. Un soldat de infanterie nu se putea gândi deloc la copaci. Ca să spun drept, întâmplarea aceasta nu-mi rămase în minte; o consideram ca pe un fel de dada, o colecţie de timbre, şi o uitasem.

Ieşit din război, mă aflam în posesia unei minuscule prime de demobilizare, dar cu dorinţa de a respira puţin aer curat.
Fără nici un gând – în afară de această dorinţă – am apucat-o din nou pe drumul acelor ţinuturi pustii; regiunea nu se schimbase. Totuşi, dincolo de satul mort am zărit, în depărtare, un fel de ceaţă gri care acoperea înălţimile, asemeni unui văl. Din ajun, începusem să mă gândesc la acest cioban, plantator de copaci.

„Zece mii de stejari“, mi-am spus, “ocupă, într-adevăr, un spaţiu vast“.
Văzusem murind prea mulţi oameni, timp de cinci ani, ca să nu-mi imaginez cu uşurinţă moartea lui Elzeard Bouffier, mai ales că la douăzeci de ani, consideri oameni de cinzeci ca nişte bătrâni cărora nu le mai rămâne altceva de făcut decât să moară. Nu murise. Era chiar foarte în putere. Îşi schimbase meseria. Nu mai avea decât patru oi, care-i ameninţau plantaţiile de copaci.

Căci, spuse el (şi eu o constatam), nu se sinchisise deloc de război. Continuase imperturbabil să planteze. Stejarii din 1910 aveau acum zece ani şi erau mai mari decât mine şi decât el. Rămăsesem de-a dreptul fără grai şi, cum el nu vorbea, am petrecut toată ziua tăcuţi, plimbându-ne prin pădurea lui. Aceasta avea în trei tronsoane, unsprezece kilometri, pe cea mai mare lărgime.
Când mi-am amintit că totul ieşise din mâinile şi sufletul acestui om – fără mijloace tehnice -, am înţeles că oamenii ar putea fi la fel de eficace precum Dumnezeu în alte domenii decât distrugerea.

Îşi urmărise ideea, şi fagii care îmi ajungeau până la umeri stăteau mărturie. Stejarii erau mai viguroşi şi depăşiseră vârsta când erau la discreţia rozătoarelor; cât despre planurile Providenţei, ca să distrugă opera creată ar fi trebuit să recurgă de aici înainte la cicloni.
Îmi arătă nişte admirabile pâlcuri de mesteceni, care datau de cinci ani, adică din 1915, din vremea când eu luptam la Verdun. Populase toate văgăunilor, unde presupunea, pe bună dreptate, că există umiditate la suprafaţa solului. Erau fragezi ca nişte adolescenţi şi foarte hotărâţi. Creaţia dădea, de altfel, impresia că se operează în lanţ.

Nu-şi făcea griji cu asta, îşi continua cu îndârjire sarcina foarte simplă. Dar, coborând prin sat, am văzut curgând apa în pâraiele care, de când se ştie, deveniseră seci. Aceste pâraie uscate avuseseră odinioară apă, în timpurile străvechi. Unele din aceste sate triste, despre care am vorbit la începutul relatării mele, fuseseră construite pe locurile unor vechi sate galo-romane, din care rămăseseră încă urme; arheologii scormoniseră şi găsiseră cârlige de undiţă în locuri unde, în secolul 20, trebuia să recurgi la cisterne pentru a avea puţină apă.

Vântul împrăştia şi el unele seminţe. Odată cu apa, reapăreau sălciile, răchita, pajiştile, grădinile, florile şi un anumit mod de viaţă. Transformarea se opera atât de încet, încât devenea ceva firesc, fără a provoca uimire.
Vânătorii care urcau spre locurile solitare, în urmărirea iepurilor sălbatici sau a mistreţilor, constataseră mulţimea de copaci tineri, dar o puseseră pe seama farselor naturale ale pământului. De aceea, nu se atingea de lucrarea acestui om. Dacă l-ar fi bănuit, i-ar fi creat probleme.

Cine şi-ar fi putut imagina, prin sate şi în administraţie, o asemenea încăpăţânare în generozitatea cea mai minunată?
Începând din 1920, nu trecea niciodată mai mult de un an fără să-l vizitez pe Elzeard Bouffier. Nu l-am văzut niciodată cedând sau îndoindu-se. Şi totuşi, Dumnezeu ştie dacă Dumnezeu însuşi ne împinge la aceasta. N-am făcut socoteala tristeţilor sale.

Putem să ne imaginăm, totuşi, că pentru o asemenea reuşită a trebuit să învingă adversităţile; că, pentru a asigura victoria unei astfel de pasiuni, a trebuit să lupte cu disperarea.
Plantase timp de un an mai mult de zece mii de arţari. Au murit toţi. Anul următor a abandonat arţarii, ca să reia plantarea fagilor, care au crescut mai bine decât stejarii.

Ca să avem o idee cât mai exactă despre acest caracter excepţional, nu trebuie să uităm că el se manifestă într-o singurătate absolută, atât de absolută încât, spre sfârşitul vieţii, pierduse obişnuinţa de a vorbi. Sau, poate, nu-i mai vedea rostul? In 1933, a primit vizita unui silvicultor înmărmurit. Acest funcţionar i-a ordonat să nu facă foc afară, de teamă să nu pună în pericol creşterea acestei păduri naturale. Era pentru prima dată, îi spuse acest om naiv, că o pădure creştea singură.

În acea vreme, el mergea să planteze fagi la doisprezece kilometri de casă. Pentru a evita traseul dus-întors – avea atunci şaptezeci şi cinci de ani -, se gândea să construiască o cabană de piatră chiar pe locul plantaţiilor sale. Ceea ce a şi făcut în anul următor.
În 1935, o adevărată delegaţie administrativă a venit să examineze pădurea naturală: un înalt funcţionar silvic, un deputat şi tehnicieni. Se pronunţaseră multe cuvinte inutile. S-a hotărât să se facă ceva şi, din fericire, nu s-a făcut nimic, în afară de singurul lucru util: acela de a pune pădurea sub protecţia satului şi de a interzice tăierea lemnului pentru cărbune.

Căci era imposibil să nu fii subjugat de frumuseţea acestor copaci tineri, în plină putere. Ea îşi exercită vraja chiar şi asupra deputatului.
Aveam un prieten printre şefii forestieri, care făcea parte din delegaţie. I-am explicat misterul. Într-una din zilele săptămânii următoare am pornit în căutarea lui Elzeard Bouffier. L-am găsit lucrând la douăzeci de kilometri de locul în care avusese loc inspecţia. Acest şef forestier nu degeaba era prietenul meu. Cunoştea valoarea lucrurilor. A ştiut să păstreze secretul.

I-am oferit ciobanului câteva ouă aduse în dar. Am împărţit masa frugală în trei şi am petrecut câteva ore contemplând în tăcere peisajul.
Partea dinspre care veneam era acoperită cu copaci înalţi de şase-opt metri. Îmi aminteam aspectul ţinutului în 1913: pustiu … Munca liniştită şi ritmică, frugalitatea meselor şi, mai ales, seninătatea sufletului, îi dăduseră acestui bătrân o sănătate aproape solemnă. Era un atlet al lui Dumnezeu.

Mă întrebam câte hectare va mai acoperi încă de copaci? Înainte de a pleca, prietenul meu dădu doar o singură sugestie, legată de anumite esenţe care s-ar potrivi mai bine terenului de aici. N-a insistat. “Pentru simplu motiv”, îmi spuse apoi, “că acest om ştie mai mult decât mine“. După o oră a mers – ideea prinzând contur -, adăugă: “Ştie mai mult decât oricine despre asta. A găsit un mjloc strălucit de a fi fericit“.

Datorită acestui şef forestier, atât pădurea, cât şi fericirea acestui om au fost ocrotite. Trei pădurari au fost numiţi de el pentru această ocrotire şi i-a speriat în aşa hal, încât rămaseră insensibili la toate cănile cu vin pe care tăietorii le-ar fi putut oferi. Pădurea nu a fost în pericol grav decât în războiul din 1939. Automobilele funcţionând atunci cu gazogen, lemnul nu ajungea niciodată.
Au început să facă tăieri în rândul stejarilor ce datau din 1910, dar aceste terenuri erau atât de departe de reţelele rutiere, încât intreprinderea se dovedi foarte nerentabilă din punct de vedere financiar. Abandonată.

Ciobanul nu văzuse nimic. Era la treizeci de kilometri de acolo, continuându-şi liniştit munca, ignorând războiul din ’39, cum ignorase şi războiul din ‘914.
L-am văzut pe Elzeard Bouffier pentru ultima oară în iunie 1945. Avea atunci optzeci şi şapte de ani. Luasem din nou drumul pustietăţilor, dar acum, în ciuda deteriorării în care războiul adusese ţinutul, exista un autobuz care făcea legătura între Valea Durance şi munte.

Am pus pe seama acestui mijloc de transport relativ rapid faptul că nu mai recunoşteam locurile primelor mele drumeţii. Mi se părea că drumul mă conducea prin locuri noi. Am avut nevoie de un nume de sat, pentru a trage concluzia că mă aflam, într-adevăr, în această regiune odinioară părăsită şi în ruine.
În 1913, acest cătun de zece-douăsprezece case avea trei locuitori. Erau sălbatici, se detestau, trăiau din vânătoarea cu capcană : erau cam în starea fizică şi morală a oamenilor preistorici. Urzicile devorau, în jurul lor, casele părăsite. Condiţia lor era fără speranţă. Nu aveau altceva de făcut decât să aştepte moartea : situaţie care nu predispunea deloc la virtute.

Totul era acum schimbat. Chiar şi aerul. În locul vijeliilor uscate şi brutale care mă întâmpinau odinioară, sufla o briză uşoară, încărcată de miresme. Un foşnet asemeni apei venea din munţi : era acela al vântului din pădure. În fine, un lucru şi mai uimitor, am auzit adevăratul sunet al apei curgând în bazin.
Am văzut că făcuseră o fântână, că avea apă din belşug şi, ceea ce m-a impresionat mai mult, plantaseră lângă ea un tei, care putea să aibă vreo patru ani, deja gros, simbol incontestabil al unei renaşteri.

Pe de altă parte, Vergnons păstra urmele unei munci pentru întreprinderea căreia este necesară speranţa. Speranţa revenise, aşadar. Se măturaseră ruinele, se demolaseră bucăţile de ziduri deteriorate şi se clădiseră din nou cinci case. Cătunul număra de-acum douăzeci şi opt de locuitori, dintre care patru familii tinere. Casele noi, proaspăt tencuite, erau înconjurate de grădini de legume, în care creşteau amestecate, dar aliniate, legume şi flori, varza şi trandafirii, prazul şi gura-leului, ţelina şi anemonele.
Era de-acum, un loc în care doreai să locuieşti.

Începând de acolo, am parcurs drumul pe jos. Războiul, din care abia ieşeam, nu permisese o viaţă foarte înfloritoare, dar Lazăr ieşise din mormânt. Pe coastele povârnite ale muntelui vedeam lanuri mici de orz şi secară verde; în fundul văilor înverzeau câteva păşuni. N-au trebuit decât cei opt ani care ne despart de acea perioadă, pentru ca tot ţinutul să strălucească de sănătate şi îmbelşugare.

Pe locul ruinelor pe care le văzusem în 1913 se ridică acum gospodării curate, tencuite, care sunt imaginea unei vieţi fericite şi confortabile. Vechile izvoare, alimentate de ploile şi zăpezile pe care le reţin pădurile, au început iar să curgă. Apele lor au fost canalizate. Lângă fiecare fermă, în boschetele de arţari, bazinele fântânilor se revarsă peste covoarele de mentă proaspătă. Satele au fost reconstruite încet-încet.

O populaţie venită de la câmpie, unde pământul se vinde scump, s-a fixat aici, aducând tinereţe şi mişcare, spirit de aventură. Întâlneşti pe drum femei şi bărbaţi bine hrăniţi, băieţi şi fete care ştiu să râdă şi care au prins gust pentru serbările de la ţară. Dacă socotim fosta populaţie, de nerecunoscut de când trăieşte în linişte, şi pe noii veniţi, atunci înseamnă că mai mult de zece mii de persoane îi datorează fericirea lui Elzeard Bouffier.

Când mă gândesc că un singur om, redus doar la simplele-i resurse fizice şi morale, a fost în stare să facă să se ivească din pustiu acest ţinut al Canaanului, mi se parecă, la urma urmei, condiţia umană este admirabilă.

Dar când socotesc câtă constanţă în măreţie sufletească şi îndârjire în generozitate au fost necesare pentru a obţine acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest bătrân ţăran fără cultură, care a ştiut să ducă la capăt această operă demnă de Dumnezeu.

Elzeard Bouffier a murit în pace în 1947, la azilul din Banon." (Autor JEAN GIONO/ Traducere: DOINA SOFIA LUNGU)

Reproducerea acestui text este gratuită. JEAN GIONO dorea ca el să fie răspândit cât mai mult posibil: el a făcut acest dar omenirii – e ceea ce a scris mai uman, după cum considera el.

Materialul a fost prezentat de un autor francez la Conferinţa ANATECOR din 22-24 septembrie 2006 la Arad şi este publicat în Compendiumul lucrărilor acestei Conferinţe la paginile 777-785.
Învăţătura acestui material a impresionat sala. - recomandat de terapeut Gheorghe URZICA

Read More

Transplanturile de organe si memoriile celulare-partea 2

Cazul 2

Donatorul a fost un baiat in varsta de 16 luni, care s-a innecat in cada. Beneficiarul a fost un baiat de 7 luni diagnosticat cu tetralogia Fallot (o gaura in septul ventricular, cu deplasarea aortei, stenoza pulmonara si ingrosare a ventricolului drept).
Mama donatorului, medic, a observat:
„S-a intamplat ceva neasteptat – pe langa faptul ca am putut sa-i aud din nou inima lui Jerry [donatorul], am putut sa o si simt in mine. Cand Carter [beneficiarul] m-a vazut prima data, a alergat la mine, si-a impins nasul intr-al meu si l-a frecat de cateva ori. Era exact ce faceam noi cu Jerry. Inima lui Jerry (si a lui Carter) are cinci ani acum, dar ochii lui Carter erau ochii lui Jerry. Cand m-a imbratisat, mi-am putut simti fiul. Vreau sa zic ca chiar l-am putut simti, nu m-am exprimat simbolic. El era acolo. I-am simtit energia. Sunt doctor. Sunt pregatita sa fiu o observatoare patrunzatoare si am fost intotdeauna o sceptica innascuta. Dar asta era real. Stiu ca oamenii vor spune ca am nevoie sa cred ca spiritul fiului meu e viu si poate ca asa si este. Dar l-am simtit. Atat sotul meu cat si tatal meu l-au simtit si va jur – puteti s-o intrebati si pe mama mea – Carter a spus aceleasi cuvinte de bebelus pe care le-a spus Jerry. Carter are sase ani, dar spunea aceleasi cuvinte de bebelus ale lui Jerry si se juca cu nasul meu la fel cum facea Jerry.
Am stat cu ... [familia beneficiarului] in noaptea aceea. In mijlocul noptii, Carter a intrat si a cerut sa doarma cu mine si cu sotul meu. S-a ghemuit intre noi exact cum facea Jerry, iar noi am inceput sa plangem. Carter ne-a spus sa nu plangem pentru ca Jerry a spus ca totul e ok. Sotul meu si cu mine, parintii mei si cei care chiar l-au cunoscut pe Jerry nu au nici o indoiala. Inima fiului nostru contine mult din fiul nostru si bate in pieptul lui Carter. Pe un anumit nivel, fiul nostru este inca in viata.”
Mama beneficiarului a raportat:
„L-am vazut pe Carter mergand la ea [la mama donatorului]. El nu face asta niciodata. El e foarte, foarte timid, dar a mers la ea asa cum obisnuia sa alerge la mine cand era mic. Cand a soptit „E ok, mama”, am fost doborata. A numit-o „mama”, sau poate ca era inima lui Jerry cea care vorbea. Si inca un lucru care ne-a uimit. Mama lui Jerry ne povestea ca baietelul ei avea o usoara paralizie cerebrala, mai mult pe partea stanga. Carter are o intepeneala si un tremurat usor pe aceeasi parte. Nu le-a avut cand era bebelus si le-a manifestat numai dupa transplant.
Doctorii spun ca are probabil legatura cu boala sa anterioara operatiei, dar eu cred ca e mai mult decat atat.
„Inca un lucru. Cand am mers impreuna la biserica, Carter inca nu-l cunoscuse pe tatal lui Jerry. Am intarziat, iar tatal lui Jerry statea cu un grup de oameni in mijlocul congregatiei. Carter mi-a dat drumul la mana si a fugit direct la barbatul acela. S-a urcat in poala sa, l-a imbratisat si a spus „Taticule!” Am fost uluiti. Cum putea sa-l cunoasca? De ce i-a spus tata? Nu facea niciodata astfel de lucruri. Nu-mi dadea drumul la mana in biserica si nu alerga la un strain. Cand l-am intrebat de ce a facut asta, a spus ca nu el a facut-o. A spus ca Jerry a facut-o si ca el doar l-a insotit.”

Cazul 3

Donatoarea a fost o femeie de douazeci si patru de ani care a fost victima unui accident de automobil. Beneficiarul a fost un absolvent de facultate in varsta de douazeci si cinci de ani, care suferea de fibroza chistica si care a primit un transplant de inima si plamani.
Sora donatorei a raportat:
„Sora mea era o persoana foarte senzuala. Iubirea ei unica era pictura. Cand un betiv a intrat cu masina in ea, era in drum spre prima ei expozitie, tinuta intr-un mic magazin cu obiecte de arta. Magazinul vinde obiecte de arta create de lesbiene, pe care incearca sa le sprijine in acest mod. Sora mea nu se topea dupa asta, dar ea era totusi lesbiana. Ea spunea ca peisajele ei erau de fapt reprezentari ale mamei sau ale unei figuri feminine. Privea un nud feminin si picta un peisaj inspirat de acel nud! Va puteti imagina? Chiar era talentata.”
Beneficiarul a raportat:
„La inceput n-am spus nimanui, dar m-am gandit ca daca am o inima de femeie asta ma va face homosexual. De la operatia mea am devenit mai senzual ca niciodata si femeile mi se par arat de erotice si atractive, incat am crezut ca poate mi s-a facut o operatie in sensul acesta. Doctorul mi-a spus ca noul meu contract cu viata era cel care ma facea sa simt asa dar... sunt diferit. stiu ca sunt diferit. Fac dragoste ca si cum as sti exact cum simte si raspunde corpul feminin – aproape ca si cum ar fi corpul meu. Am acelasi corp, dar cred ca am capatat si modul de a gandi al unei femei despre sex.”
Prietena beneficiarului a spus:
„El e un iubit mult mai priceput acum. Desigur, inainte era mai slabit, dar nu e vorba despre asta. Ceea ce vreau sa spun este ca-mi cunoaste corpul la fel de bine ca si mine. Vrea sa ma tina in brate si sa faca dragoste cu mine cat mai mult timp. si inainte era un iubit bun, dar nu in felul acesta. E ceva diferit. Acum vrea sa ma imbratiseze tot timpul si sa mearga la cumparaturi. Doamne, el nu vroia niciodata sa mearga la cumparaturi! Si stiti ce, acum are portofel. Portofelul lui! Il tine atarnat de umar si il numeste sacul lui, dar e ca o poseta. Nu poate sa suporte cand ii spun asta, dar cand merg cu el la cumparaturi e ca si cum as merge cu o fata. si inca un lucru – ii place sa mearga la muzee. El nu facea asta niciodata, dar absolut niciodata. Acum ar merge in fiecare saptamana. Uneori sta cateva minute si priveste un tablou fara sa vorbeasca. Ii plac peisajele – sta in fata lor si doar priveste. Uneori il las acolo si ma intorc mai tarziu dupa el.”

Read More

Transplanturile de organe si memoriile celulare-partea 1

[Articol extras din Nexus New Times Magazine, Anul I, Numarul 1 (iunie - iulie 2005)] Din acest studiu realizat asupra unor pacienti carora li s-au efectuat transplanturi de organe (in special transplant de inima) reiese ca este un fenomen obisnuit ca amintiri, comportamente, preferinte si obiceiuri ale donatorilor sa se transmita beneficiarilor transplanturilor. Daca vrei sa rastorni regula ca toate ciorile sunt negre... o singura cioara alba este o dovada suficienta. Dr. William James Introducere

Se admite in general ca procesul de invatare implica in primul rand sistemul nervos si in al doilea rand sistemul imunitar. De aceea, pacientii care primesc transplanturi de organe periferice nu ar trebui sa experimenteze schimbari de personalitate care reflecta personalitatile donatorilor pe care nu i-au intalnit niciodata. Cand s-au observat schimbari de personalitate in urma transplanturilor, tipurile de explicatii au inclus efectele medicamentelor imunosupresoare, stresul psihosocial si psihopatologia preexistenta a beneficiarilor. (1-3) Totusi, teoria sistemelor vii sustine in mod explicit ca toate celulele vii poseda „memorie” si subsisteme functionale „care iau decizii”. (4) Mai mult, recenta integrare a teoriei sistemelor cu conceptul de energie (numita „teoria dinamica a sistemelor energetice”) asigura o logica convingatoare conform careia toate sistemele dinamice depoziteaza informatie si energie, in diferite grade. (5-7) Mecanismul memoriei sistemice ofera o explicatie plauzibila pentru evolutia proprietatilor sistemice emergente prin interatiuni de feedback recurent (de exemplu, circulatia nonliniara a informatiei si energiei care reflecta interactiunile continue ale componentilor dintr-o retea complexa dinamica). Bucle de feedback recurent exista in toate sistemele atomice, moleculare si celulare, de aceea ar trebui sa se gaseasca in aceste sisteme dovezi ale memoriei sistemice atomice, ale memoriei sistemice moleculare si ale memoriei sistemice celulare. Mecanismul memoriei sistemice a fost aplicat la o varietate de observatii controversate si aparent anormale din medicina complementara si alternativa, incluzand si homeopatia. (8) Mecanismul poate de asemenea sa faca noi preziceri. O astfel de prezicere este ca beneficiarii sensibili ai transplanturilor de organe pot experimenta aspecte ale istoriei personale a donatorului, depozitate in tesuturile transplantate. In anul 1997 a fost publicata o carte intitulata A Change of Heart care descria schimbarile de personalitate experimentate de Claire Sylvia. (9) Sylvia a primit un transplant de inima si de plaman la Yale-New Haven Hospital in 1988. Ea a observat ca diferite atitudini, obiceiuri si gusturi i s-au schimbat in urma interventiei chirurgicale prin care a trecut. Avea pofte inexplicabile pentru mancaruri care anterior nu-i placeau. De exemplu, cu toate ca era o dansatoare si o coregrafa atenta la sanatatea ei, dupa iesirea din spital a avut o dorinta incontrolabila de a merge la un bufet Kentucky Fried Chicken si de a comanda pui pane, o mancare pe care nu o consuma niciodata. Silvia s-a simtit atrasa de culorile reci si nu s-a mai imbracat in portocaliul si rosul intens pe care le prefera inainte. A inceput sa se poarte intr-o maniera agresiva si impetuoasa, care nu-i era caracteristica, dar care s-a dovedit a fi similara personalitatii donatorului ei. Interesant este ca un ambalaj de la Kentucky Fried Chicken ce continea pui pane a fost gasit in jacheta tanarului donator dupa ce a fost omorat. William Novak, coautorul cartii, a cautat opinii referitoare la plauzibilitatea memoriei celulare. Pearsall a propus ipoteza conform careia medicamentele imunosupresoare ar putea cobori pragul de inregistrare a memoriilor celulare depozitate in organele transplantate (citat in 9, extins in 10). Schwartz si Russek au propus ipoteza conform careia procesul de respingere ar putea reflecta nu doar respingerea materialului compus din celule ci si informatia sistemica si energia depozitate in celule (citat in 9, extins in 7, 8). Sylvia a fost un caz unic deoarece a primit o cantitate substantiala de tesuturi noi (inima si plamani), era atenta la sanatatea ei, era sensibila si deschisa emotional. Schwartz si Russek au presupus ca Sylvia ar putea fi „cioara alba” a memoriei sistemice celulare. Acest material prezinta observatii cheie preluate din zece cazuri reprezentative de transplant, compatibile cu prezicerile memoriei sistemice, observatii ale unor beneficiari care au fost deschisi la impartasirea schimbarilor ce au urmat acestor operatii. Pentru a proteja intimitatea familiilor donatorilor, a beneficiariilor si a familiilor acestora, se face referire la medici si spitale, donatori si beneficiari prin numere, cu exceptia cazurilor in care prenumele au fost mentionate in rapoarte de prieteni sau membri ai familiei. Toti beneficiarii si membrii familiilor acestora sau prietenii donatorilor au fost intervievati de Pearsall si inregistrati cu reportofonul. Transcrierile au fost examinate de catre Schwartz si Russek si selectate in vederea includerii in acest raport. Fiecare dintre cele zece cazuri include un raport al unui membru din familia donatorului (sau echivalent), un raport al beneficiarului (sau echivalent) si un raport al unui membru al familiei beneficiarului sau al unui prieten al beneficiarului. Membrii familiei donatorului, beneficiarii si prietenii sau membrii familiei beneficiarului sunt citati direct din transcrierile interviurilor. Opiniile personale (incluzand continutul controversat) sunt raportate textual. Fiecare caz include doua pana la cinci paralele intre caracteristicile donatorilor si schimbarile observate la beneficiari in urma transplantului. Cazul 1

Donatorul a fost un baiat de 18 ani omorat intr-un accident de automobil. Beneficiarul a fost o fata de 18 ani diagnosticata cu endocardita, urmata de o slabire a inimii. Tatal donatorului, psihiatru, a spus: „Fiul meu a scris intotdeauna poezii. Dupa ce a murit, am asteptat mai mult de un an pentru a-i face curatenie in camera. Am gasit un caiet cu poezii pe care nu ni-l aratase niciodata si nu am povestit nimanui niciodata despre el. Una dintre poezii ne-a zguduit emotional si spiritual. Vorbea despre cum isi vedea propria moarte brusca. El era si muzician si am gasit un cantec intitulat „Danny, inima mea este a ta” – cuvintele erau despre cum a simtit fiul meu ca ii era dat sa moara si sa-si dea inima cuiva. El se hotarase sa-si doneze organele cand avea 12 ani. Noi credeam ca era destul de ciudat, dar ne-am gandit ca se vorbea despre asta la scoala. Cand am intalnit-o pe beneficiara sa, am fost asa de... nu stiu ce a fost. Nu stim nici acum. Pur si simplu nu stim.” Beneficiara a raportat: „Cand mi-au aratat fotografii ale fiului lor, l-am recunoscut instantaneu. L-as fi ales dintre fotografiile multor alte persoane. El este in mine. stiu ca este in mine si ca este indragostit de mine. A fost intotdeauna iubitul meu, poate undeva in alt timp. Cum putea el sa stie cu ani inainte de a muri ca va muri si ca-mi va da inima? Cum de stia ca numele meu este Danny? Apoi, cand mi-au cantat cate ceva din muzica sa, puteam termina frazele cantecului sau. Nu stiam sa cant inainte, dar dupa transplant am inceput sa iubesc muzica. Am simtit-o in inima. Inima mea trebuia sa cante. I-am spus mamei mele ca vreau sa iau lectii de chitara – acelasi instrument la care canta Paul [donatorul]. Cantecul sau este in mine. Il simt mai tare noaptea si e ca si cum Paul mi-ar canta serenade.” Tatal beneficiarei a raportat: „Fiica mea era, dupa cum se spune, un „drac de fata”. Pana s-a imbolnavit era o salbatica. Apoi a devenit complet linistita. Eu cred ca de vina era boala ei, dar ea spunea ca simtea ca are mai multa energie, nu mai putina. A spus ca vrea sa cante vocal si la un instrument. Cand a scris primul ei cantec, a cantat despre noua ei inima ca fiind a iubitului ei. A spus ca iubitul ei venise sa-i salveze viata.”

Read More

Micutul vindecator

deschide »

-- Un baietel de noua ani dintr-un satuc indonezian a capatat puteri vindecatoare dupa ce a fost lovit de trasnet. Ineditul vraci a insanatosit, pana in prezent, zeci de mii de oameni. Povestea lui incredibila a facut inconjurul lumii.

Mohammad Ponari a fost, pana de curand, un copil ca oricare altul, locuitor al saracului sat East Java din Balongsari, Indonezia. Deodata, totul s-a schimbat: un fulger a lovit. La propriu. Baiatul a fost lovit de trasnet in timp ce se juca, in ploaie, in fata casei. Spre marea surprindere a celor din jur, a scapat nevatamat. Si daca asta nu era de-ajuns, cand s-a ridicat de la pamant in urma impactului, Mohammad a gasit o piatra de marimea unui ou de gaina pe capul sau si a inceput sa spuna tuturor ca el are puteri vindecatoare. Primul lui pacient a fost un copil din vecini care avea febra mare. Micutul doctor a pus piatra intr-un pahar cu apa, iar pacientul a baut apa respectiva. Febra i-a disparut. Apoi, un alt vecin l-a abordat: o femeie de aproximativ 30 de ani care suferea de depresie de 15 ani de zile. A facut-o bine si pe aceasta. Si miracolele - mari sau mici deopotriva - au continuat sa apara. Nila Retno, capetenia satului, a fost si ea vindecata de Mohammad: "Aveam mana scrantita. Mi-am pus pe mana niste apa in care fusese bagata piatra aceea. M-am facut bine imediat". Sutikno, comisarul regiunii respective, musulman convins si viitor participant al pelerinajului anual spre Mecca, si-a povestit experienta proprie: "Eram in casa copilului, purtam o discutie cu el si cu familia acestuia. Cu noi in casa mai era un baiat - cam de noua ani - care nu mai vorbea de cinci ani de zile. Ponari l-a zgaltait. Baiatul ala s-a impotrivit si cei doi au inceput sa se bata. La cateva minute dupa ce au incetat bataia, copilul ala a inceput sa vorbeasca. Cuvintele lui au fost: <M-am inspaimintat>. Dojenit de piatra magica Zvonurile despre minunile care aveau loc au inceput sa se raspandeasca rapid in intreaga zona. La o saptamana dupa ce fusese lovit de fulger, in fata umilei case a familiei Ponari se aliniasera sute de persoane. Sapte zile mai tarziu, sutele s-au transformat in mii. Bolnavi, schilozi si curiosi deopotriva. Din imprejurimi sau chiar si din alte tari invecinate. Mii de oameni formau zilnic o coada de kilometri intregi. Inarmati fiecare in parte cu cate o punga cu apa gata sa se transforme in leac la contactul cu piatra magica. Si, bineinteles, cu increderea in suflet ca, la sfarsitul drumului, vor gasi vindecarea mult-asteptata. Din cauza nerabdarii si a dezorganizarii au existat cateva momente de tensiune si dezordine generala, in urma carora trei oameni si-au pierdut viata si alti doisprezece au fost raniti. Incredibila desfasurare din Balongsari demonstreaza, inca o data, puternica influenta pe care o are misticismul asupra indonezienilor. Mohammad Ponari a incetat sa-si administreze leacurile miraculoase cu cateva zile in urma, dupa ce au trecut prin mainile lui zeci de mii de suferinzi. Politia l-a mutat pe baiat din acea zona, intr-o locatie nespecificata, din cauza dezordinii publice create. Cu toate acestea, aproximativ 95.000 de euro s-au strans intr-o "cutie a milei" pusa in fata casei copilului. Lucru pe care multi fanatici religiosi il condamna, deoarece, in opinia lor, "vindecatorii" nu ar trebui sa primeasca bani pentru ceea ce fac. Si chiar micutul vraci a marturisit ca a fost dojenit de piatra magica pentru ca a primit bani. In prezent, Ponari este el insusi tintuit la pat de febra si greturi. Probabil din cauza extenuarii. Sau din cauza unui conflict cu lumea spiritelor. Orice este posibil, pana la urma...

Ana MUNTEANU

Read More