Descoperirea incredibila care demonstreaza ca sirenele au existat

Existența sirenelor, personaje mitologice de o frumusețe uimitoare, i-a fascinat pe oameni din cele mai vechi timpuri, dar până în prezent nu s-a putut demonstra științific dacă ele au trăit în realitate sau nu.

O descoperire arheologică recentă ar putea însă schimba total lucrurile, scrie Evz.ro.

Astfel,  profesorul Bozidar Dimitrov a descoperit, pe coasta orașului Sozopol, din Bulgaria, un schelet uman care prezintă o coadă ca de sirenă. Scheletul are o vechime de aproximativ 8.000 de ani.

Profesorul a publicat o serie de imagini cu descoperirea sa, preluate de portalul www.oddities.com.

Vezi și articolul => IMAGINI INCREDIBILE surprinse în adâncul Oceanului Arctic! Este o SIRENĂ?

- See more at: http://stirile.rol.ro/descoperirea-incredibila-care-demonstreaza-ca-sirenele-au-existat-919902.html#sthash.gqO9kqbb.dpuf

Read More

UNDER THE BLACK FLAG-MIERCUREA FARA CUVINTE

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

miercurea fara cuvinte ne vine de la carmen

Read More

SIRENELE SE ÎNTORC

„Ulise și sirenele” - Herbert Draper

 

- În folclorul fiecărei țări există legende și basme despre ființe umanoide subacvatice, fie că se numesc ondine, sirene, rusalce sau oceanide. 

 

Despre asemenea creaturi enigmatice, jumătate om - jumătate pește, au pomenit în jurnalele lor de călătorii, și navigatorii Cristofor Columb și Magellan. În secolul XXI, sunt puțini cei care mai cred că sirenele există cu adevărat. 

 

Și totuși, în fiecare an, apar noi mărturii ale existenței lor. Conform unor teorii recente, rusalca, ca și Omul Zăpezilor, este o specie necunoscută a unui mamifer foarte apropiat de Homo Sapiens -
Rusalcele - nălucile apelor

"În noaptea asta apele devin atât de limpezi, că poți vedea până în străfundurile celui mai adânc lac. 

 

Și când întunericul nopții devine de nepătruns, din adâncuri ies duhurile apelor, rusalcele, cu părul negru, lung, despletit, curgând pe trupul vaporos. Pe neaș­teptate, somnul tihnit al nopții se întretaie de râsetele lor neastâmpărate, zglobii. 

 

Vocile lor mlădioase se con­topesc armonios în cântece de o frumusețe neome­nească. Numai în noaptea asta le es­te permis să iasă din abisurile apelor în care au fost zăvorâte.”

Suntem în săptămâna Rusalcelor, săptămâna lui Ivan Kupala. Este mie­zul nopții. 

 

Pe malul râului Nipru, nu departe de vechea așezare de ca­zaci za­porojeni Oleșki, din Ucraina, oa­menii s-au adu­nat în jurul focului, în­tocmai ca în vre­murile de demult, pen­tru a petrece îm­preună noaptea premer­gătoare solsti­țiului de vară. Cel mai bă­trân dintre ei le spune ti­nerilor povestea Rusalcelor. 

 

În tra­diția slavă, serbările închinate ze­ului Soare Kupaila și a soției sale, țarina apelor, s-au celebrat din timpuri stră­vechi. 

 

Odată cu trecerea timpului, săr­bă­toarea de origine păgână s-a con­topit cu cea creștină a naș­terii Sfân­tului Ioan Botezătorul, de pe data de 24 iu­nie, căpătând în arealul slavilor de ră­să­rit denumirea de Ivan Kupala. 

 

Jocu­rile și fes­tivitățile ca­re marchează acest eveniment s-au păs­trat până as­tăzi. Timp de o săptămână, nopțile sunt închi­nate zeiței apelor și tuturor duhurilor și spiritelor ca­re sălășluiesc în împărăția adâncurilor. 

 

În cea de-a șaptea noapte, cea premergătoare zilei solstițiului de va­ră, oamenii se scaldă în apele curgătoare, pregă­tin­du-se să întâmpine zorii celei mai lungi zile din an. 

 

Pe ma­lurile apelor se aprind focuri mari, peste care sar cei mai curajoși tineri, se cântă, se dansează și se spun po­vești despre rusalce, sirene și alte creaturi ale apelor.

"Rusalcele sunt fetele tinere care, din chinurile dra­gostei, și-au pus capăt zilelor, aruncându-se în ape. 

 

Drept pedeapsă, sufletele lor rămân întemnițate pe veci în adâncuri, și numai o dată pe an, în săptămâna lui Ivan Kupala, le este îngăduit să pășească iarăși pe pă­mânt, asemeni oamenilor.

 

 Stăpânite de invidie și do­rința de răzbunare, rusalcele, prin cântecele lor nease­muit de frumoase, prin jocul și dansul lor fermecător, is­pitesc tinerii nesăbuiți, atrăgându-i în ape adânci și înecându-i”, își continuă povestea bătrânul. 

 

În jurul lui, lângă foc, s-au strâns mai toți tinerii din sat. 

 

Îl ascultă cu răsuflarea întretăiată, știind că va urma o poveste terifiantă, așa cum moș Stepan, vajnicul descendent al cazacilor zaporojeni, spune în fiecare an.

"Ele nu sunt ființe închipuite, ci spirite ce au rămas captive în această lume, prin păcatul sinuciderii. 

 

Nă­lucile lor au fost adesea văzute în zăvoaiele dese și hă­țișurile de trestie. 

 

De multe ori, ele taie calea tre­că­torilor cu rugămintea de a le da un nume, ceva de mân­care și de îmbrăcat. 

 

Căci aceste spirite nu mai au nu­me, nici obiceiuri pământești. Din dorința de a trece în lumea de dincolo, ele cer a se reîntrupa, pentru a se pu­tea căi și apoi a putea muri din nou, creștinește. 

 

Și vai de omul acela care refuză rugămintea unei rusalce! Căci răzbunarea ei este teribilă. Demult, pe vremea când eram tânăr și nimic nu mă înfricoșa, am ple­cat în toiul nopții să mă scald în bălțile Ni­pru­lui. 

 

Totul s-a petrecut exact în această noapte. Pusesem prinsoare cu doi prieteni că rusalca nu este decât un personaj fictiv și că în apele râului nu sălășluiește nici o creatură. 

 

Deși eram convins că mă voi întoarce dimineață aca­să viu și nevătămat, pentru mai multă sigu­ranță, mi-am luat cu mine câinele. Iar în rucsac, am băgat în ultimul moment un apa­rat micuț de ra­dio. 

 

Cred că mă temeam mai mult de sin­gurătate decât de spirite. Era târziu, în noapte, când am ajuns pe malul bălții. Stră­bătusem câți­va kilometri printr-un crâng, apoi cu greu am traversat stufărișul des.

Reprezentarea unei sirene Catedrala Clonfert (Irlanda)

 

Am deschis aparatul de radio și am scos din rucsac câteva lemne de foc cu care ve­ni­sem pre­gătit. 

 

Nopțile de iunie erau încă reci, astfel că un foc la care să mă în­călzesc după baie mi se părea absolut ne­cesar. Tre­cuse de miezul nopții, mă pregăteam să intru în apă când, brusc, aparatul de radio a amuțit. 

 

Flăcările au pâl­pâit, tremurând vizibil sub suflarea unui vânt im­perceptibil și în câteva clipe focul abia aprins s-a stins în mod straniu. 

 

Am în­cre­menit, așteptând ca ceva imi­nent să se producă. Câinele a ridicat capul, ciu­lindu-și urechile. De departe, a început să se audă un dangăt de clopot, ca într-o jelanie.

 

 Eram la o depărtare de câți­­va kilometri de cea mai apropiată așezare ome­nească și, practic, era imposibil să aud un asemenea sunet în toiul nopții! Câinele a început să urle prelung. 

 

M-am înfiorat și m-am dat câțiva pași înapoi, către stufărișul ce se întindea în spatele palmei de pământ unde îmi lăsasem lucrurile, cu ochii țintă către apă. Din hățișuri, o pasăre și-a luat brusc zborul, țâșnind prin aer și speriindu-mă îngro­zitor. 

 

Îmi auzeam fiecare bătaie a inimii și timpul scurs, nu mai mult de câteva minute, mi se păru o veșnicie. Deodată, luciul bălții s-a luminat ușor de o stră­lucire albăstruie și apele s-au învol­burat. M-am sim­țit ca hip­notizat.

Gravură medievală

 

Deși eram con­știent de tot ceea ce era în jurul meu, trupul și mintea nu îmi mai dădeau as­cultare. Ce­va irezistibil mă atră­gea către apă. 

 

O che­mare surdă, nevăzută. Am intrat în apă și, deodată, mi-am simțit trupul încolăcit de alge. O forță puternică mă trăgea la fund. Simțeam cum mă înec, dar nu mă puteam îm­potrivi. 

 

În acel moment, lă­tratul agitat al prietenului meu credincios m-a readus în simțiri. Am început cu dispe­rare să mă zbat, încercând să mă eliberez și, prin brădișul bălții, în apele tulburi, am zărit un contur uman cu chip femeiesc. 

 

Groaza pusese stă­pânire pe mine și cu mișcări violente și haotice am început să dau din mâini și din pi­cioare. Cu greu am ajuns la mal și, tremurând de frică, am rupt-o la fugă, fără să mai pri­vesc înapoi”.

De atunci au trecut aproa­pe 50 de ani, dar moș Stepan nici până în ziua de astăzi nu își poate explica cu ce ființă stranie s-a întâlnit în acea noapte. 

 

Poate că fusese, într-adevăr, așa cum spun le­gen­dele, un spirit al apelor care nu trebuia tulburat. Cert es­te că nu va mai încerca niciodată să afle dacă ru­salcele există cu adevărat.
Umanoizii subacvatici

Relatări similare cu cea a bătrânului Stepan se pot auzi în mai toate localitățile așezate pe malul apelor. 

 

Deși rusalcele par a fi creaturi desprinse din paginile basmelor și legendelor populare slave, totuși, sutele de mărturii ale oamenilor care povestesc că au avut parte de asemenea întâlniri nu pot fi ignorate.

Criptozoologul rus - Dmitri Madinovski

 

Dmitri Madinovski, un renumit criptozoolog rus, pro­fesor în științe biologice la Universitatea din Oren­burg, a adunat zeci de asemenea mărturii referitoare la existența rusalcelor. 

 

Conform ipotezei emise de savan­tul rus, rusalcele nu sunt spirite, duhuri ale oamenilor morți, ci sunt ființe umanoide care, în urmă cu mii de ani, au evoluat paralel cu omul, stabilindu-și habitatul în mediul acvatic. "Dovezi referitoare la existența ființelor umanoide subacvatice există de secole. 

 

Faptul că în ultimii ani au apărut mai rar nu înseamnă că aceste creaturi cu trăsături umane nu mai trăiesc, ci că, din cauza poluării apelor, au rămas tot mai puține. 

 

În plus, popularea intensă de către oameni a zonelor care în urmă cu câteva secole erau complet pustii re­prezintă un factor suplimentar al dispariției rusal­celor, sirenelor și a altor amfibieni umanoizi”.

Criptozoologul rus susține că ru­sal­cele, la fel ca și Yeti, o altă creatură a cărei existență nu a fost dovedită cu cer­titudine, sunt ființe înzestrate nu numai cu ra­țiu­ne, dar și cu anumite abilități extrasenzoriale. 

 

Conform mărturiilor adunate de Dmitri Madinovski, rusalcele sunt capabile să influențeze prin tele­patie psihicul uman, să aducă "su­biec­tul” în stare de hipnoză, pentru a-l putea manipula, să îi influențeze organismul, pro­vocându-i boli și chiar moartea. 

 

În ultimii ani, tot mai multe rapoarte re­feritoare la existența acestor ființe au apărut în zona râului Ural, de la granița dintre Europa și Asia.

În noaptea de Ivan Kupala

 

În vara anului 2008, medicii de la spitalul din orășelul Orsk din Rusia s-au confruntat cu un caz ex­trem de ciudat. Doi băieți fuseseră aduși cu ambulanța de pe malul râului Ural, unul cu diagnosticul pre­zumtiv de epilepsie, celălalt complet amuțit. 

 

Nici unul, nici ce­lălalt nu suferiseră vreodată de boli cu ase­me­nea simptome, până în ziua aceea fiind oameni perfect să­nătoși. Cei care chema­se­ră ambulanța povesteau în­gro­ziți că fuseseră martorii unui fenomen paranormal. 

 

Băieții stăteau la plajă când, deodată, cineva a început să îngâne o melodie. Glasul de femeie era nespus de frumos, cristalin, ca dintr-o altă lume. S-au uitat îm­pre­jur și la câțiva metri de ei, au zărit o fată de o fru­musețe neobișnuită. 

 

Răsă­rise dintre ape, pe neaș­tep­tate, în vâltoarea râului, acolo unde curenții erau cei mai puternici. Părul îi era de o culoare maronie-ver­zuie, avea ochii foarte mari, de un albastru intens.

Rusalcă salvând un copil (Crimeea)

 

Deși părea o ființă omenească, cu siguranță nu era. Toți erau fermecați de strania apariție, însă unul dintre băieți se comporta ca și cum ar fi fost hipnotizat. Încremenise cu gura căscată, cu ochii mari, ațintiți către fe­meie. 

 

Deo­dată, ca la o che­mare, s-a desprins de lân­gă prie­te­nii săi și a în­ceput să alerge că­tre râu. În zadar au în­cercat ceilalți să îl împie­di­ce, bă­ia­tul s-a smu­cit violent și s-a aruncat în apă. 

 

Intuind pe­ricolul, u­nul dintre tinerii de pe mal a ridicat o piatră și a aruncat-o în direcția cre­atu­rii, care a scos un sunet stri­dent, înfri­coșător, și a dis­­părut în vâr­tejul curen­ți­lor. Cu greu, bă­iatul care se arun­case în râu a fost scos la liman. 

 

După câteva clipe, se prăbuși la pă­mânt, zvâr­co­lindu-se con­vulsiv, ca în­tr-un atac de epi­lepsie. Iar cel care aruncase piatra amu­­­­țise complet, ne­putând scoa­te nici un sunet. Spe­riați, tinerii au chemat ime­diat salvarea. 

 

Medicii i-au transportat de urgență la spital. Băiatul ce amuțise și-a revenit brusc a doua zi, însă cel care sărise în apă a stat pe patul spitalului luni în șir, fără ca medicii să reu­șească a-i pune un diag­nostic. 

 

Deși înainte de ne­fe­ricita întâlnire, băiatul fusese complet sănătos, acum, du­pă misteriosul "atac”, se afla într-o stare in­certă, su­ferind de diferite simp­tome, la care doctorii nu au găsit tratament.

Dmitri Madinovski susține că în ultimii 20 de ani, pe teritoriul Rusiei, cel puțin 60 de persoane au murit în urma unei astfel de întâlniri cu rusalcele, iar câteva sute de martori au scăpat ca printr-o minune. 

 

Expli­cațiile și ipotezele emise de oamenii de știință au fost diverse, de la animale nedescoperite încă, specii rare, pe­riculoase, până la teoria lumilor paralele și a "por­talurilor” prin care, uneori, ființe nemaivăzute ajung în lumea noastră.
"Runan șah” - omul amfibie

În ultimii ani, locuitorii de pe coasta de sud-vest a Mării Caspice au semnalat în numeroase rânduri prezența unei creaturi amfibii cu trăsături umanoide. În martie 2003, ziarul iranian "Zindagi” publica măr­turia unor pescari de pe traule­rul azer "Baku”: 

 

"Creatura a îno­tat paralel cu vasul nostru, pentru o lungă perioadă de timp. Inițial, am crezut că este un pește mai ma­re, dar apoi, apropiin­du-se, am ob­servat că fi­ința avea pe cap păr, iar în partea din față a cor­pu­lui... mâini!”.

La scurt timp după pu­blicarea declarației căpi­tanului Gafar Gasanof, la redacția ziarului iranian au început să sosească zeci de scrisori de la cititori, în care aceștia susțineau că povestea este adevărată și că "omul mărilor” trăiește de mult în Marea Caspică.

 

 În Iran, în regiunile de pe malul mării, localnicii vă­zuseră în repetate rânduri, fie în apă, fie pe uscat, o creatură ciudată, cu aspect uman. 

 

Toate descrierile acestei ființe erau identice: o înălțime medie de 1,65-1,68 metri, cu un corp musculos, pe abdomenul apla­tizat și pe spate prezentând aripioare înotătoare, în loc de tălpi - labe, iar cele patru degete de la mâini fiind unite printr-o membrană.. "Mâinile și picioarele îi sunt mai scurte și mai robuste decât la oameni.

Mica sirenă - Copenhaga

 

Are un nas asemănător cu botul unui delfin, ochii rotunzi, gura mare, cu buza de jos prelungindu-se până la gât, fără a avea băr­bie”, po­ves­tesc martorii.

În Iran, omul amfibie este numit "Runan șah”, "comandantul mărilor”, datorită faptului că a­tunci când apare, este me­reu însoțit de bancuri de pești care îl urmează ca niște subordonați. Din când în când, scoate su­nete similare cu cele ale delfinului, de parcă ar transmite ceva.

Recent, "Runan șah” a fost văzut și în satele pescărești din zona ora­șelor Astara și Len­ko­ran, din Azerbaidjan. Ast­­fel că oceanografii și crip­tozoologii au emis ipo­teza că în Marea Cas­pică există o întreagă co­lonie de asemenea ființe umanoide subac­va­tice.

Despre creaturi si­mi­lare a vorbit și celebrul scufundător Jacques Ma­yol care, în apropiere de coasta statului Peru, în adâncurile oceanului Pa­cific, ar fi văzut niște ființe cu trăsături umane. Fran­cezul Ma­yol a fost primul om care, încă din anii '70, a reușit să coboare sub adâncimea de 100 de metri, fără echipament. 

 

Metoda lui de scu­fun­dare, care a uimit lumea, se baza pe abilitatea de a utiliza la maximum capacitatea sa pulmonară. Scu­fun­dătorul avea o foarte bună pregătire psihologică și fi­zică, folosind tehnici de concentrare și relaxare. 

 

Tes­tele medicale realizate în timpul submersiunilor sale re­cord au dovedit faptul că bătăile inimii lui se răreau foarte mult, ajungând de la 60 la 27 de bătăi pe mi­nut. O asemenea capacitate o posedă doar mami­ferele marine, delfinul, balena și foca. 

 

"Într-o bună zi, copiii viitorului se vor reuni cu trecutul lor subacvatic. 

 

Din apă am apărut, în ape ne vom întoar­ce. Acești copii vor fi în armonie perfectă cu marea, vor putea înota și se vor scufunda cu delfinii, cu focile, cu balenele. Oamenii se vor adapta la oceane, iar femeile vor naște în apa mării. Homo Delphi­nus nu este doar un concept”, spu­nea Jacques Mayol, în anul 2000.

Pornind de la afirmația sa, re­cent, canalul de televiziune "Ani­mal Planet” a difuzat un docu­mentar care prezintă o teorie revo­lu­ționară. 

 

Realizatorul filmului, Charles Foley, emite ipoteza con­form căreia, în urmă cu zeci de mii de ani, o anumită ramură a pri­ma­telor s-ar fi retras în apă și ar fi evoluat în me­diul ac­vatic. 

 

Aceste "mai­muțe marine” au dispărut de mult, dar poa­te nu este atât de fantezist să ne în­tre­băm dacă nu cum­va pri­matele acvatice sunt stră­moșii sirenelor, rusal­celor și oamenilor am­­fi­bie, pe care astăzi, când și când, le mai în­tâlnim.

 

• Natasa Galche/FORMULA AS

 

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

'Mermaid' Sightings in Zimbabwe Spark Debate Over Traditional Beliefs

'Mermaid' Sightings in Zimbabwe Spark Debate Over Traditional Beliefs

Read More

Song to the Siren

JE T'AIME MANMAN CHERIE

Read More

The Mermaid Queen - Lisa Thiel

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

STRAMOSII OAMENILOR -ZEII APELOR

URIASII DIN ADANCURI

- Intaii zei pe care i-au adorat pamantenii au fost amfibii, stapani ai apelor. Primele lor "case" se aflau in adancuri. Si in ziua de astazi, sunt semnalate aparitii ale unor umanoizi amfibii, despre care oamenii spun ca ar fi descendentii zeilor primordiali -

Zeii civilizatori

Enki, patronul spiritual al orasului sumerian Eridu, era zeul "apelor din adancuri", "Apzu", unul dintre cei mai importanti zei din panteonul sumerian, cunoscator al tainelor adancurilor, cel care l-a creat pe primul om, Adapa, din amestecul propriului sange cu cel al unei fiinte ce salasluia pe pamant.

Enki era si un zeu al intelepciunii, protector al stiintelor si artelor, un zeu civilizator prin excelenta, care l-a invatat pe om scrisul si arta constructiilor.

El i-a salvat pe urmasii lui Adapa de marele Potop, invatandu-i sa construiasca o corabie "cu podea si sus si jos", un submarin, dandu-le si un pilot zeiesc, care sa-i conduca la un punct de intalnire, cand apele se vor linisti.

Conform mitologiei sumeriene, Enki locuia in Apzu, de unde iesea adesea la suprafata, pentru a-si conduce supusii. Mai adanc de "casa" lui Enki, locuiau "zeii intunecimii", fiinte care nu ieseau niciodata la suprafata, neputand trai pe pamant.

In mitologia greaca, intalnim naiadele, zeitati ale apelor care traiau in lacuri si lagune, apareau in fantani adanci si erau socotite cele mai vechi spirite. Oceanidele traiau in ape sarate, iar nereidele, in Mediterana.

La filistini, il intalnim pe zeul Dagon, iesit din Marea Eritreei, avand infatisare jumatate om si jumatate peste. Chiar si preotii lui erau infatisati cu costume amfibii, cand ii aduceau ofrande, desi templele inchinate lui Dagon erau pe uscat.

Babilonienii spuneau ca Oannes, zeul-peste, a adus civilizatia pe pamant. Acesta putea sta ziua intre oameni, pe uscat, iar noaptea se intorcea in adancuri.

In Africa, bastinasii cred in spiritele ancestrale Nommo, descrise ca fiinte hermafrodite, asemanatoare pestilor, dar cu trasaturi umane, care traiau in ape. Uneori erau descrise avand doua picioare, alteori cu picioarele lipite, ca o coada de peste.

Erau foarte intelepte, adesea fiind numite "Invatatorii". Conform mitologiei africane, Dagon si Nommo erau primele fiinte create de zeul cerului, Amma. Toti acesti zei amfibii ai antichitatii se remarcau prin dimensiuni impresionante, la fel ca si "descendentii" lor actuali.


Mumia misterioasa din Egipt

Despre mumiile egiptene se scrie mereu cate un capitol, pe masura ce sunt descoperite si identificate. Insa despre mumia unui barbat inalt de peste doi metri si jumatate nu a aparut nici o stire in mass-media, ci s-a vorbit despre ea doar la anumite simpozioane.

Sigiliu maseget cu zeita sirena

�

Era ciudata, infricosatoare si inexplicabila. In afara de inaltimea neobisnuita, mumia ce reprezenta un barbat nu avea nas, iar in loc de urechi, avea doua gauri. Vechimea ei a fost datata la 4000 de ani.
Mormantul arata ca este vorba de un nobil, insa nu toate obiectele descoperite tineau de cultul mortilor din Egiptul antic.

Un disc metalic, inscriptionat cu semne ciudate, ramasitele unor pantofi ce pareau a fi dintr-un material plastic si multe tablete de piatra, ce infatisau planete, stele si masinarii misterioase, nu si-au gasit explicatia.

Nici interiorul mormantului nu parea a fi fost finisat prin tehnicile egiptene. Peretii de piatra fusesera polizati, avand netezimea unei marmuri. Pietrele parca ar fi fost taiate cu laser.

Cercetatorii Paul Stonehill si Philip Mantle au remarcat ca astfel de creaturi ciudate, foarte inalte si neavand urechi si nas, au fost semnalate si in regiunea Lacului Issik Kul, din nordul Muntilor Tian Shan, Kirkizstan.

Localnicii le numeau creaturi ale apelor si povesteau ca, in timpurile de inceput, acestea stapaneau Pamantul. Uriasii marini au fost semnalati in diverse variante si in alte colturi ale lumii, in toate epocile, fiind prezenti in mitologiile locale ca zei civilizatori.

Rapoartele marinarilor sovietici

Declasificarea "dosarelor X" ale Marinei rusesti a scos la iveala rapoarte despre incidente ciudate, avandu-i ca protagonisti pe marinarii si scafandrii militari, pe de-o parte, si fiinte acvatice foarte asemanatoare cu oamenii, dar avand o lungime in jur de trei metri si picioarele lipite intr-o coada de peste.

Obiecte din mormantul regelui Ossonnes, reprezentandu-l inconjurat de dragoni

�

Revista "Svobodnaya Pressa" nota cateva dintre aceste intalniri neasteptate, care dateaza de pe vremea cand comandantul Fortelor Navale sovietice era amiralul Nikolai Ivanovici Smirnov.

Vladimir Azaza, fost ofiter de marina, devenit ulterior cercetator al fenomenului OZN, a apreciat ca documentele declasificate sunt extrem de valoroase, datorita rigurozitatii rapoartelor, ce dovedesc ca faptele intamplate erau cu adevarat iesite din comun, militarii facand tot posibilul sa elucideze fenomenul neobisnuit.

In afara de incidentele semnalate in partea sudica a Triunghiului Bermudelor, in Caraibe si in adancurile Oceanului Atlantic - in special legate de OZN-uri, care apareau si dispareau brusc in adancuri.

Mai erau si incredibilele rapoarte despre fiinte acvatice, intalnite aproape de asezari omenesti, la Lacul Baikal. In 1982, un grup de sapte scafandri militari au intalnit fiinte umanoide amfibii inotand la o adancime de 50 de metri.
In urma confruntarii cu acestea, trei scafandri au murit, iar ceilalti patru au fost grav raniti, ramanand cu dizabilitati.

O tentativa de capturare esuata

Mai multe detalii din acest raport au fost publicate de revista rusa a fenomenelor paranormale "Anomalia", in 1992. Aflam din ele ca scafandrii militari faceau parte dintr-o unitate care se antrena in lacurile de mare adancime, din regiunile militarizate Turkmenistan si Asia Centrala.

�

Era in 1982, la Issik Kul. Scafandrii au raportat observarea unor fiinte uriase, cu trasaturi umanoide, care inotau in adancime, fara sa aiba greoaiele costume de protectie pe care le purtau militarii. Aveau doar un costum argintiu, subtire, mulat pe corp, si o casca sferica pe cap.

La locul de antrenament a sosit si seful Serviciului de Scafandri Militari, care avea rapoarte din toate regiunile unde se antrenau scafandrii. Practic, in toate lacurile de mare adancime ii fusesera semnalate astfel de creaturi ciudate, care nu erau nici din regnul uman, nici vreun tip de animal acvatic cunoscut si clasificat.

S-a hotarat capturarea unei asemenea fiinte, pentru a se elimina suspiciunile ca ar fi fost o creatie artificiala a inamicilor. Operatiunea a fost gandita in stil pescaresc, plasa fiind cea mai recomandata pentru prinderea unor fiinte de asemenea dimensiuni.

Insa, cei sapte scafandri care au incercat sa intinda plasa au fost azvarliti de o forta uriasa, care i-a propulsat deasupra apei.

Din cauza depresurizarii bruste, militarii puteau suferi embolii, asa ca au fost inghesuiti in singura cabina de decompresie pe care o aveau la locul de antrenament, desi nu era loc decat pentru doi.
Trei militari au decedat, din cauza sindromului Caisson, iar ceilalti patru au ramas cu dizabilitati.

La putin timp de la intamplare, Comandamentul Major al Fortelor de Uscat a primit un raport privind creaturile subacvatice, precum si alte fenomene neobisnuite, lumini, anomalii etc., petrecute in adancurile lacurilor din regiunea Turkmenistan, fiind atasata si o harta a acestor lacuri.

Regele Ossounes din Issik Kul

Dragon

�

La sfarsitul anilor '30, doi localnici din regiunea Transiliisk Ala-Tau au gasit intr-o pestera din apropierea Lacului Issik Kul trei schelete umanoide, lungi de trei metri, ale caror trupuri erau impodobite cu lilieci din argint. Cei doi au luat podoabele, le-au topit, pastrand doar o bucata.

Cand autoritatile au aflat povestea, artefactul ramas a fost luat si studiat de catre cercetatorii sovietici. Insa nu au reusit sa dateze bijuteria. Localnicii nu se mai mira de astfel de descoperiri, sustinand ca este vorba de fiintele umanoide din adancuri.

O legenda kirkiza vorbeste de un intreg oras scufundat in Lacul Issik Kul. Conducatorul orasului era regele Ossounes, o creatura umanoida, avand urechile alungite. Ossounes aminteste de zeul-peste Oannes al babilonienilor.

In urma cu 2500 de ani, pe malul lacului se intindea o metropola bogata a masagetilor. Mormintele se aflau la cinci metri adancime si a fost nevoie de scufundatori ca sa cerceteze siturile arheologice.

In morminte s-au gasit adevarate comori, un motiv des intalnit pe obiecte fiind un rege inconjurat de dragoni acvatici, in care monarhul are pe cap o coroana terminata cu doua coarne, asemanatoare "urechilor alungite" din legenda kirkiza.

Si mai spectaculos, pe doua artefacte de aur sunt reprezentate fiinte umanoide cu coada de peste, una dintre ele avand si-o barba la fel ca regele Ossounes, de unde si presupunerea ca portretul era al lui.

Somnul cataleptic

O alta marturie ii apartine unui vanator de rechini, care, navigand pe coasta Marii Negre, in dreptul regiunii Anapa, a intalnit acelasi gen de fiinte umanoide, descrise de toti cei care le-au vazut: inalte de trei metri, cu chipuri umanoide.

Numai ca acestea aveau picioarele lipite, formand o coada de peste. Sau poate era un costum special. Vanatorul le-a intalnit la o adancime de opt metri, pe cand ieseau la suprafata. Purtau un soi de casti, prin care se zareau niste ochi bulbucati.

Pielea le era foarte deschisa la culoare, iar degetele de la maini unite prin membrane. Unul dintre inotatori a intins mana spre vanatorul de rechini, intr-un gest de salut.

Mikhail Demidenko, autorul, printre altele, al cartii "Pe urmele SS in Tibet" (1999), a fost interpret pe langa Armata Rosie a Chinei, in timpul razboiului.

In 1954, a insotit intr-o misiune in Tibet ofiteri de rang inalt sovietici, in provincia autonoma a uigurilor, Xindjiang. Intr-o noapte, s-au cazat la o manastire lamaista.

Acolo, Demidenko a intalnit un calugar batran, rus de origine, care le-a povestit ca in pesterile de langa lacurile glaciare exista uriasi-amfibii, de trei metri, care dorm intr-un somn impus, cataleptic.
Cand ii descopera, militarii chinezi ii omoara ca sa nu se mai trezeasca.

Legendele vorbesc si despre uriasii care traiesc in adancul pamantului, in Shambala, misteriosul regat in cautarea caruia au plecat si expeditionarii lui Hitler.

Lacul artificial din Zhada

Oannes

�

Cea mai ciudata relatare vine din partea Armatei de Eliberare a Poporului din China. Incidentul s-a petrecut la granita cu India, in regiunea himalayana Ladakh, disputata de cele doua tari.

AEP a trimis o unitate de blindate spre Zhada, de la baza din Niuke. Insa nu au putut ajunge la punctul de desfasurare, din cauza unui lac artificial, creat peste noapte la vest de Zhada, pe o latura a Raului Langchiui, care ameninta sa inunde valea locuita dinspre partea Indiei.

Nici autoritatile chineze, nici indienii nu stiau cum a aparut lacul si, ceea ce este mai ciudat, nici nu s-au aratat curioase sa investigheze. Dar s-au abtinut de la manevre militare in zona si, dupa o vreme, lacul a disparut, asa cum aparuse.

Ufologul indian Krishnari Bai Dharapurnanda a aflat de la oamenii din zona, si de-o parte si de alta a raului, ca fiinte umanoide neobisnuit de inalte au fost vazute trebaluind pe langa lacul artificial, plonjand in adanc, fara sa aiba vreo costumatie speciala, in afara unui material argintiu, mulat, inclusiv pe cap.

Fara tuburi de oxigen, fara casti speciale. Acele fapturi, odata ce plonjau in apa, nu mai ieseau la tarm.

• Adina Mutar/formula as
  

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

LECTURI DE DUMINICA

TAINELE SINZIENELOR

SIRENELE

LUMEA NEVAZUTA DIN OGLINDA

REVISTA MAGAZIN

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Urmaşii africani ai creaturilor de pe Sirius

Misterioasa populatie a dogonilor din Mali cunoaste de secole secrete deslusite abia de astronomia moderna Misterioasa populatie a dogonilor din Mali cunoaste de secole secrete deslusite abia de astronomia moderna News Team News Team a publicat 685 de texte pe sferaonline.ro NASA recunoaște existența planetei X A mai murit o limbă pe Terra Ruşii vor să devieze asteroidul Apophis Târg şi expoziţii de vintage şi hand-made Planeta Roşie a fost albastră mai multe... varianta print Studiul Cosmosului, asa cum il intelegem astazi, presupune existenta unei aparaturi sofisticate, de la telescoape de mare putere la computere capabile sa execute mii de operatiuni in timp record, dar si a unor cunostinte aprofundate de matematica. Cu toate acestea, nenumarate descoperiri arheologice, din toate colturile lumii, au scos la iveala faptul ca popoarele antice erau in stare sa efectueze calcule astronomice complexe fara acest arsenal al tehnicii moderne, proiectind cladiri sau intregi asezari in functie de pozitia astrelor. Unul dintre cele mai fascinante exemple este cel al dogonilor, un trib african, care si astazi traieste in conditii primitive, dar ai carui membri au de mii de ani cunostinte avansate despre stele pe care astronomii au inceput sa le studieze cu adevarat abia in ultimele decenii. (J.P.) Informatiile despre Sirius, cuprinse in traditia orala a acestui trib din Mali, in vestul Africii, au fost subiectul mai multor lucrari si sint si astazi un motiv de aprige controverse in lumea stiintifica. Surprinzatoarea poveste a dogonilor a ajuns in atentia opiniei publice internationale la mijlocul secolului trecut gratie initiativei a doi antropologi francezi, Marcel Griaule si Germaine Dieterlen, de a contacta aceasta populatie. Dogonii, astazi in jur de 300.000 de suflete, traiesc intr-o regiune prea putin ospitaliera din Mali, raspinditi pe o fisie de 200 de km de-a lungul asa-numitelor stinci din Bandiagara. Cele circa 700 de sate ale dogonilor strajuiesc maluri abrupte ale acestui teritoriu arid cu culmi de piatra ce ating pina la 600 m inaltime. Francezii au studiat, timp de 30 de ani, acest popor, cistigindu-le treptat increderea. Cei doi au ajuns prima oara in zona Bandiagara in 1931, dar abia in perioada 1946-1950, inteleptii tribului au decis ca merita sa li se dezvaluie secrete ancestrale, lucruri pe care nici membrii de rind ai comunitatii nu le stiau in totalitate, ocazie cu care antropologii au descoperit cit de familiari erau acesti "primitivi" cu harta cosmica, in mod special cu steaua Sirius, aflata la 8,6 ani-lumina de Pamint. Lectiile oamenilor-pesti In mitologia acestui trib, civilizatia a luat nastere pe Pamint gratie unor creaturi extraterestre, jumatate-om, jumatate-peste, numite Nommo. Mituri creationiste are fiecare popor, insa legendele dogonilor se disting de altele similare prin datele lor privind Cosmosul, pe care le aflasera cu mii de ani in urma de la acei stramosi veniti din cer. Astfel, ei i-au relatat lui Griaule ca Luna este uscata si stearpa, ca Saturn este inconjurat de inele si ca Jupiter are patru Luni mari. Ei stiau, de asemenea, ca planetele se misca pe orbite eliptice in jurul Soarelui. Cele mai interesante lucruri povestite de dogoni se refera insa la Templu in Arou-by-Ibi, Bandiagara, Mali Sirius, ei afirmind ca de pe aceasta stea sau, in tot cazul, din aceasta zona a galaxiei proveneau misteriosii Nommo. Dogonii i-au explicat ca Sirius este un sistem cu trei stele, nu doar una (cea vizibila cu ochiul liber). Sirius A, numita de ei sigi tolo, este cea mai mare si mai stralucitoare, punindu-le in umbra pe celelalte. In jurul ei graviteaza Sirius B (po tolo), despre care ei spun ca este cel mai greu corp de pe bolta, fiind compus dintr-un metal alb numit sagala. Mica stea parcurge o orbita eliptica in jurul lui Sirius A in 50 de ani. Cea de-a treia stea din sistem, Sirius C (emme ya) e de patru ori mai usoara decit po tolo si graviteaza pe o orbita mai larga in jurul lui Sirius A. In fine, aceasta stea are la rindul ei un satelit, numit "steaua femeilor". Reprezentari ale acestor stele se pot vedea pe masti traditionale, vechi de sute de ani. Enigmatica "pitica rosie" Ceea ce este uimitor la aceasta relatare este faptul ca Sirius B este invizibila cu ochiul liber si a fost descoperita abia in 1862 de astronomul american Alvan Clark. In 1926, oamenii de stiinta au stabilit ca Sirius B este ceea ce in limbajul de specialitate se numeste o "pitica alba". O caracteristica a acestor stele pitice este aceea ca sint alcatuite dintr-o materie de o densitate incredibila. Potrivit calculelor, un centimetru cub din aceasta materie (cam cit un cub de zahar) cintareste o tona. De asemenea, faptul ca Sirius B parcurge o orbita in 50 de ani a fost calculat abia in 1926, iar alte caracteristici mentionate de dogoni, cum ar fi aceea ca la un moment dat a imprastiat materie in jurul sau, au fost descoperite abia dupa 1950, dupa ce Griaule publicase prima sa lucrare pe aceasta tema. Afirmatiile privind existenta lui Sirius C ramin in continuare un mare mister. Astronomii nu au identificat deocamdata o astfel de stea, dar, in 1995, doi astronomi au publicat intr-o revista de prestigiu, "Astronomy and Astrophysics", un studiu in care afirma ca aceasta ar putea exista. In articol se spune ca in sistemul Sirius se manifesta o serie de perturbari, ce ar putea fi explicate de existenta unei a treia stele, care, sustin ei, ar putea fi o "pitica rosie". Descrierea unui ceremonial al tribului Dogon, Bandiagara, Mali > Filiera egipteana Griaule a murit in 1956, dar, in 1965, cartea la care lucra a fost publicata sub ingrijirea colegei sale, Germaine Dieterlen. Titlul sau era "Vulpea palida", referinta la credinta dogonilor ca acest animal este sacru si are puteri divinatorii, oamenii aflind raspunsuri la intrebarile care ii framinta "citind" urmele lasate de labele sale pe nisip. Relatarile incredibile ale francezilor ar fi ramas in obscuritate daca ele nu ar fi fost reluate in 1976 de britanicul Robert Temple, in volumul "Misterul lui Sirius". Temple se declara convins ca dogonii aveau toate aceste date de la enigmaticii Nommo si stabileste o paralela cu creaturile om-peste descrise de mitologia sumeriana. Tentativa de a stabili o legatura intre mitologia dogonilor si traditia sumeriana sau cea egipteana este justificata, avind in vedere ca acest trib nu a locuit dintotdeauna pe teritoriul stincos din Mali, unde, dupa cit se pare, au ajuns abia in 1490. Este foarte probabil, afirma Temple, ca ei sa fi migrat din Egipt spre Libia, pentru a ajunge dupa multe peregrinari in Mali. Creaturi om-peste apar in multe mitologii, inclusiv la egipteni. De asemenea, lucrarile arheologice din Egipt au scos la lumina un calendar ce dateaza din anul 4.221 i.Hr., calculat in functie de rasaritul lui Sirius, calendar ce se intinde pe o perioada de 32.000 de ani. Scepticii contraataca Succesul de care s-a bucurat cartea a facut ca subiectul sa intre in atentia multor "sceptici de serviciu", care contesta teoria ca acea populatie primitiva ar fi putut avea astfel de cunostinte de sute si mii de ani. Parerile sint impartite. Cei mai multi sustin ca toate presupusele relatari si traditii sint o insailare a cunostintelor de care dispuneau antropologii francezi, care s-au prefacut doar ca le-au cules de la inteleptii dogoni. O alta idee este ca, fiind admirat de dogoni, Griaule i-a facut pe dogoni sa aprobe politicos propriile sale teorii, ca si cum ar fi fost parte a traditiilor lor milenare. Cu toate acestea, Griaule este si astazi considerat un antropolog respectabil, pentru bogatia de informatii strinse despre populatiile primitive. Poate din aceasta cauza, multi ii acuza nu pe francezi, ci pe dogoni de mistificare. Savantul Carl Sagan a atacat relatarile despre acest trib african si nemaivazutele lor cunostinte, intrebind cum se face ca asa-zisii extraterestri le-au vorbit doar despre astre si lucruri cunoscute, cum ar fi inelele lui Saturn si Lunile lui Jupiter si nu le-au destainuit nimic despre alte zone neexplorate ale galaxiei. Sagan s-a declarat convins ca dogonii aveau astfel de informatii de la negustorii si misionarii care mai treceau prin zona si au integrat aceste noi elemente in traditia lor. Ipoteza sa este destul de ciudata, fiind greu de crezut ca un negustor care poposeste intr-un modest sat dogon pentru un scurt ragaz n-ar gasi un subiect mai potrivit de conversatie decit obscura stea Sirius B, despre care putini locuitori ai "lumii civilizate" au auzit. Teoria reputatului astronom american a fost vehement combatuta atit de Robert Temple, cit si de Germaine Dieterlen. Temple declara, in 1990, ca liderii religiosi din Mali i-au confirmat ca primii misionari au patruns in teritoriul dogonilor abia in 1949, cind studiul lui Griaule era practic incheiat. Pe de alta parte, partenera antropologului francez a catalogat acuzatiile de mistificare drept absurde, aratind, intr-un reportaj difuzat de BBC, un obiect dogon de cult, vechi de patru sute de ani, pe care se pot vedea clar Sirius si stelele care orbiteaza in jurul sau. Controversele pe acest subiect continua si, la ora actuala, singura sansa a suporterilor acestui mit al dogonilor care cunosc tainele cerurilor de a dovedi ca toata aceasta poveste este reala ar fi identificarea stelei Sirius C. Un camin neprimitor Inspirati de dezbaterile aprinse pe aceasta tema, in 1977, doi cercetatori americani au monitorizat semnalele care parvin din zona sistemului Sirius. Echipamentele a doua observatoare americane au monitorizat, timp de o luna, aceasta parte a galaxiei, concluzia fiind aceea ca nu exista semnale radio ce ar putea fi emise de o sursa inteligenta. Savantii cred ca acest lucru nu e de mirare, conditiile din acea zona fiind destul de putin prielnice vietii, cel putin judecind dupa cunostintele de care dispunem la ora actuala. Conform teoriilor privind evolutia stelara, cu cit un astru este mai mare si mai stralucitor, cu atit se stinge mai repede. Intr-un trecut indepartat, Sirius B a fost mai masiva si mai stralucitoare decit Sirius A. Apoi, s-a transformat intr-o stea "gigantica rosie", marindu-si foarte mult volumul, precum si emisia de energie, reactiile nucleare scapind de sub control. Energia si radiatiile pe care le-a imprastiat ar fi pirjolit toate lumile din jurul sau. Dupa ce Sirius si-a consumat energia, a inceput sa se micsoreze. In timpul acestui proces s-a produs si acel fenomen de imprastiere a materiei, care a fost "suflata" spre Sirius A. In urma cu 30 de milioane de ani, Sirius B a devenit o "pitica alba" si a inceput sa emita niste radiatii slabe, extrem de daunatoare pentru orice forma de viata ce ar fi existat pe astrele din jur. Din aceste motive, astronomii cred ca in sistemul Sirius nu ar putea sa existe viata, prin urmare nici acei Nommo nu ar fi putut veni din acea zona. Altii spun insa ca Universul ne mai rezerva inca multe surprize.

Read More

SIRENE, DRAGONI, INGERI-FOTOGRAFII

Read More