Tradiţia "sfintelor vii"

23 12 2010

Modelul hagiografic italian al "sfintei vii" din Secolele XV-XVI îşi are, în Spania şi în ţările Americii Latine, echivalentul în beatas, femei mistice cărora li se atribuie puteri supranaturale, dintre care aceea de a săvîrşi miracole nu e cea mai neînsemnată.

Într-adevăr, dacă aceste femei se bucură de daruri de ordin charismatic destinate să edifice poporul lui Dumnezeu (darul de a sfătui, de a profeţi, clarviziunea), pe care le pun uneori în slujba politicii - este destul să amintim rolul Sfintei Caterina din Siena (1347-1380), prototip al categoriilor de sfinte vive şi beatas -, în schimb, miracolul este cel care le certifică misiunea cu care se pretind învestite de Dumnezeu: ele operează vindecări corporale sau chiar învieri din morţi, poruncesc elementelor şi-şi exercită influenţa asupra lumii materiale.

Dacă antecedentele acestei forme de sfinţenie datează, cum am văzut, de la începuturile Creştinismului, în schimb, adevăratele sale scrisori de acreditare datează abia din Secolul al V-lea şi al VI-lea şi sînt date de figuri precum Brigid din Kildare (Irlanda) şi Elisabeta Vindecătoarea, din colţuri extrem de îndepărtate, precum Irlanda şi Constantinopolul.

Considerate de contemporanii lor ca precursoare ale vestitelor sînte vive şi trecînd drept originale, ba chiar excentrice, ele marchează totuşi la fel de profund religiozitatea populară a epocii lor.

Fiică a unor păgîni convertiţi la Creştinism, Brigid din Kildare (moartă în 525) fondează prima comunitate de femei creştine din Irlanda. Biografia sa, Vita, scrisă în Secolul al VII-lea, insistă asupra miracolelor care se înscriu în folclorul păgîn irlandez. Cultul său înlocuieşte şi perpetuează, în acelaşi timp, un altul, dedicat odinioară unei antice zeiţe a focului: ea se stabileşte la Kildare - "Biserica Stejarului", sacră pentru druizi -, iar, în sanctuarul său, 20 de călugăriţe întreţin o flacără veşnică, ce nu va fi stinsă decît în 1220.

Ei i se atribuie numeroase miracole: înmulţirea alimentelor, preschimbarea apei în bere, puteri asupra naturii (raţele sălbatice vin să i se aşeze pe umeri şi să-i mănînce din mînă). Ea este venerată pretutindeni pentru milostenia şi înţelepciunea sa în felul de a conduce. Este patroana Irlandei.

Egumenă a Mînăstirii Micii Coline din Constantinopol, Elisabeta Vindecătoarea (moartă în 611) îşi conduce comunitatea cu bunătate şi cu circumspecţie. Ea intervine discret în politică, dovedindu-se o sfătuitoare avizată a Împăratului byzantin Leon I Tracul. Ea este cunoscută mai ales pentru darurile sale excepţionale şi pentru miracolele săvîrşite: prezice viitorul, alungă demonii, operează vindecări trupeşti şi chiar, decalc al epopeii Sfîntului Gheorghe, ucide doar prin forţa rugăciunii sale un balaur care pustieşte ţinutul.

Cultul său, iniţiat încă înaintea morţii sale, se bucură şi azi de o autentică popularitate în Bisericile orientale.

Cu timpul, pînă în epoca acelor sfinte vive şi beatas, femeile cucernice şi charismatice se înmulţesc în istoria Creştinătăţii.

Figuri la fel de uluitoare precum Admirabila Cristina (1154-1224), în actuala Belgie, Margareta din Ungaria (1252-1270) sau Cristina din Stommeln (1242-1312), în Germania, celebre pentru miracolele pe care le săvîrşesc şi cărora le sînt icoane vii, o preced în chip strălucit pe Caterina din Siena, care a devenit curînd modelul sfinţeniei charismatice feminine.

Mai tîrziu, sfintele făcătoare de minuni nu lipsesc nici în afara sferei italo-iberice: Colette de Corbie (1381-1447) se distinge prin minuni precum învierea unor copii, vindecări uimitoare, înmulţirea alimentelor.

Insăşi Ioana d'Arc (1412-1431) ar fi readus, se zice, înapoi la viaţă un copil născut mort, atît cît să fie botezat, şi s-ar fi manifestat ocazional prin darul clarviziunii

Acest curent al misticii feminine făcătoare de miracole va subzista, de-a lungul anilor, prezentînd, ici-colo, figuri care ies în relief dintr-o vastă turba magna, odată cu stigmatizatele din Tirol, într-atît, încît, sub forme diferite, modelul santa viva supravieţuieşte şi în zilele noastre. (Va urma)

Copyright Tricolorul

Read More

Padre Pio

Pe urmele unui miracol: Padre Pio . Sfantul facator de minuni al Italiei .

Sulita de foc

Era o duminica insorita de august a anului 1918, cand in saracaciosul sat San Giovanni Rotondo din sudul Italiei, intr-o mica manastire, un tanar preot calugar capucin spovedea credinciosii. Nu prea inalt, slab, cu ochii caprui, avea o privire extrem de intensa, ca de foc. Trecea drept un straniu. Era mai mereu inchis in el insusi, aflandu-se intr-o continua cautare si suferinta. Din cand in cand, in palme ii apareau niste rani ciudate, rotunde, care - spunea el - produceau o durere arzatoare, iar apoi dispareau fara urma, dupa cateva zile. De la un timp, aceleasi rani ii apareau si la picioare.

In 1918, imediat dupa aparitia stigmatelor

Hotarat lucru, Apusul l-a pierdut, in mare masura, pe Dumnezeu. Si imi este cumva teama ca nici Italia nu face exceptie in acest sens. Asa ca strabat ultima portiune a Autostrazii Adriaticii in viteza si extrem de ingandurat, aproape fara sa observ splendidul peisaj mediteranean care ma inconjoara. La un moment dat, vad insa o... minune, un semn de care marturisesc ca aveam nevoie. Nu este o iluzie. De pe imensa caroserie a tirului pe care tocmai il depasesc imi zambeste, dintr-o fotografie, chiar Padre Pio! Poarta in mana o cruce si are crestetul capului cuprins intr-o aureola. Semn bun? Fara doar si poate.

Orasul lui Padre Pio

Ajung in San Giovanni Rotondo sambata pe inserat. Printre muntii semiarizi din jur bate un vant de o raceala surprinzatoare, care ne face sa ne zgribulim. Localitatea imi pare ca un urias iarmaroc. Peste tot, pe straduta principala, sunt baraci in care se vand suveniruri din cele mai pestrite: de la bratari si margele, la portrete si statui in marime naturala, reprezentandu-l, toate, pe Padre Pio! Sfantul Italiei transformat in comert. De fapt, imaginea lui Padre Pio se vinde extrem de bine.

La capatul strazii comerciale se intinde o adevarata mare de hoteluri, cu firme luminoase, multe cu denumiri de genul "Popasul lui Padre Pio" sau "Casa lui Padre Pio". Satul saracacios despre care citisem in carti s-a transformat, in cateva decenii, intr-un adevarat oras turistic, si totul datorita sfantului care a trait aici. Pe strazi sunt multi, extrem de multi pelerini, veniti din toate colturile Italiei si ale Europei. Este frig, mult zgomot si agitatie, lume pestrita, ceea ce face ca entuziasmul meu sa scada vertiginos. Rasuflu usurat atunci cand pasesc pragul catedralei ridicate special pentru Padre Pio.

Inauntru sunt cateva zeci de credinciosi, rasfirati sub imensele bolti din marmura. Este liniste. Oamenii trec pe langa o statuie din bronz a sfantului si se inchina. Apoi ating cu mana statuia, isi fac cruce si merg mai departe. Sunt multi tineri care fac acest lucru si, curios, atunci cand ajung in dreptul statuii, fizionomia si atitudinea lor se transforma, ca prin minune. Trufia specific italiana dispare brusc, privirea li se imblanzeste, mainile mangaie cu adoratie bronzul rece, apar lacrimi de emotie in ochi. Fenomenul se repeta mereu si mereu, cu zeci de oameni foarte diferiti intre ei.

Intru in vorba cu cativa localnici si ii intreb daca mai exista in manastire sau in oras persoane care l-au cunoscut pe Padre Pio. Raspunsul este descurajant. Mai exista doar doi frati capucini, extrem de batrani, si care sunt practic inaccesibili, pentru ca o imensa multime de oameni ii asalteaza in putinele lor ore de audienta. As putea sa incerc, totusi, sa vorbesc cu ghidul de serviciu al asezamantului monahal, poate stie mai multe.

Doamna Iva

1920, anul in care vestea stigmatelor il face celebru si incepe sa atraga multimea

Pe ghid il gasesc in pragul unui hol lung, care da inspre dependintele manastirii. Ne primeste cu amabilitate distanta, raspunzand scurt si cautand sa scape cat mai repede de intrusi. Lucreaza de douazeci de ani in acel loc, dar nu l-a cunoscut pe Padre Pio direct si nu stie nimic care sa ne ajute.

Ii povestesc faptul ca venim de la mare departare, pentru a face un reportaj despre influenta pe care sfantul o are asupra oamenilor si acum, la decenii de la disparitia sa. Treptat, cerbicia ghidului nostru se inmoaie. Ne invita pe hol sa ne incalzim si ne face o favoare rara: ne povesteste despre ultima dintre fiicele spirituale ale lui Padre Pio, aflata in viata.

Este o batrana de 92 de ani, care seara de seara vine la biserica sa recite rozariul, inca din vremea cand sfantul traia. Avea sa soseasca in curand, daca o sa o lase vantul rece care se intetise afara, pana la forta unei furtuni.

Din fericire, vantul nu a oprit-o pe Iva Bortoluzzi, care la 92 de ani merge intr-un pas uimitor de vioi spre rugaciune. Ghidul ii spune in doua cuvinte ca sunt un reporter din Romania, care a venit in Italia pentru Padre Pio. Nu stiu de ce, dar cand aude ca suntem din Romania, chipul i se lumineaza. Poate se gandeste la faptul ca oameni veniti de departe il apreciaza pe sfantul drag inimii sale. Si, in mod cert, doamna Iva nu este omul care sa se lase rugat sa povesteasca despre sfantul din San Giovanni Rotondo.

Vorbeste despre Padre Pio cu o placere evidenta, grabit, ca si cum s-ar teme ca nu va apuca sa spuna toate cate stie. Vorbeste intr-o italiana cu puternic accent foggian, asa incat translatorul abia reuseste sa tina pasul cu ea: "L-am cunoscut pe Padre Pio imediat dupa al doilea razboi, intr-un moment cand aveam cea mai mare nevoie de el. Mergeam intr-o zi pe strada si mi-au cazut ochii pe o bucata de ziar, care era aruncata pe trotuar.

Nu stiu de ce, peticul acela de hartie m-a atras magnetic, asa ca l-am ridicat de jos, l-am netezit si am citit. Scria acolo despre un sfant din sudul tarii, care purta stigmatele lui Iisus. Am ramas ca vrajita de poza aceea abia vizibila a lui Padre Pio si mi-am dorit mai mult ca orice sa ajung sa-l cunosc pe acest om. Era o vreme cand eu, familia mea, ca si intreaga Italie, eram foarte saraci.

Am fost nevoita sa muncesc din greu cateva luni ca sa pot pleca din orasul meu natal, Treviso, aflat in nord, pana in regiunea Foggia, ca sa-l vad pe sfantul stigmatizat. Insa efortul a meritat: simplul fapt ca l-am vazut pe acest om mi-a luminat viata pentru totdeauna."

- Cum era Padre Pio atunci cand l-ati vazut prima oara?
- Cand l-am vazut prima oara, inota efectiv in multimea credinciosilor care incercau sa-l vada si sa-l atinga. Nu am putut vorbi cu el in acele prime momente, dar imaginea lui mi s-a intiparit in suflet, si de atunci am r

evenit mereu si mereu la San Giovanni Rotondo, pana m-am mutat definitiv aici. Era singurul om care putea privi in ochi pe oricine, cu aceeasi dragoste. Si ii primea la el cu aceeasi bunavointa, si pe cei smeriti, si pe cei pacatosi. Doar pe cei prefacuti si cu intentii rele ii alunga de la el, cu puterea unui trasnet.

Traia intens totul, bucuria si suferinta, multumind lui Dumnezeu, si pentru una, si pentru cealalta. In unele zile, emana atat de multa fericire, incat - nu va exagerez - pasea fara sa atinga pamantul. Alteori, insa, parea ca preluase asupra lui toata suferinta lumii. Nu putine erau datile cand fiecare pas lasa o urma de sange, de la stigmatele pe care le avea pe picioare, care-i dadeau dureri inimaginabile. Odata, cineva l-a intrebat de ce au aparut ranile acelea tocmai pe trupul sau? El a raspuns cu o gluma amara: "In nici un caz Iisus nu m-a pus sa port stigmatele pentru infrumusetare!".

- Care a fost invatatura cea mai pretioasa pe care ati primit-o de la Padre Pio?
- Sa ma rog. Mereu imi zicea mie si celorlalti credinciosi: "Cine se roaga mult se salveaza. Cine se roaga putin isi pune in mare pericol salvarea eterna". Padre Pio se ruga mereu, cu exceptia momentelor cand trebuia sa fie intre oameni, dar poate si atunci se ruga, nestiut.

- Ati fost martora unor miracole ale lui Padre Pio?
- Padre Pio stia totul, absolut totul. In fata lui nu te puteai ascunde, pentru ca dintr-o privire, ajungea pana in adancul sufletului. Cand mi-a spus o cunostinta acest lucru, parca nu mi-a venit sa cred. Eram tanara si nesabuita, asa ca m-am gandit odata sa-l incerc pe Padre Pio.

Cu o zi inainte de spovedanie, am spus inadins o minciuna unei rude in varsta, care m-a intrebat daca afara ploua, iar eu i-am zis ca da, desi nu cadea nici un strop. A doua zi, in confesional, parintele m-a intrebat daca am mintit. I-am spus ca nu. Mi-a raspuns aproape razand: "O minciuna tot ai spus, dar iti este iertata, pentru ca nu ai facut nimanui nici un rau cu ea". Am plecat rusinata si profund impresionata.

Asa era Padre Pio, nu puteai sa-i ascunzi nimic. Am verificat asta.
Cand vorbeste doamna Iva, Padre Pio parca invie in cuvintele si in privirile ei. O emotie neobisnuita ne cuprinde treptat pe cei care o ascultam. La un moment dat, batrana trebuie sa se intrerupa din povestire, pentru a pleca la rugaciune. Asa incat mai e timp pentru o singura intrebare:

- Ii simtiti lipsa lui Padre Pio?
- De dimineata si pana seara, uneori si in timp ce dorm. Dar asta este bine, pentru ca imi tine treaza inima si nu ma lasa sa uit. De aceea fac zi de zi, seara de seara, drumul pana la biserica sa ma rog. Aici, in biserica, la fel ca si in rugaciunile mele de acasa, il regasesc mereu pe Padre Pio. Si ma simt mangaiata.

Celebra fotografie cu mainile insemnate

Ne grabim si noi spre rugaciunea de seara, insa ghidul ne opreste si, cu emotie nedisimulata, scoate din buzunarul de la piept un fel de comoara personala. Este o poza mica, veche, cu Padre Pio. Si inca ceva: o adevarata raritate - o bucatica din vesmantul preotesc al sfantului. Le pastreaza de zeci de ani si nu le-a aratat nimanui. In seara aceasta, insa, simte ca vrea sa ni le daruiasca. Se desparte de ele fara nici un regret. De ce? "Padre Pio vrea sa primiti acest dar!". Ochii ii sunt umezi de emotie.

Salvat de pe patul mortii

Slujba de seara de la San Giovanni este urmata intotdeauna de o trecere pe la mormantul sfantului. Mormantul este, de fapt, un imens cub de marmura neagra slefuita, la care oamenii se roaga pentru cateva clipe. Sunt sute de credinciosi, iar timpul de reculegere este foarte scurt. In plus, este si ora inchiderii, iar un urias cu barba si cu pletele albe este foarte hotarat sa ii scoata pe turistii intarziati din biserica. Aglomeratia insa este atat de mare, incat, in timp ce astept sa pot iesi, apuc sa intru in vorba cu el.

Vorbeste o engleza foarte buna, asa ca pot sa-i pun intrebarile direct, fara translator. Da, stie ca exista miracole facute de Padre Pio si dupa moarte, dar nu poate sa imi dea acum mai multe detalii. Este obosit si total lipsit de chef, asa ca ma expediaza scurt, inchizand dupa mine, cu zgomot, imensa usa a asezamantului.

Afara este deja noapte adanca, vantul s-a mai potolit si am cateva clipe de reculegere, in imensa piata din fata catedralei. Si atunci, se produce ceva cu totul neasteptat. Usa catedralei se deschide din nou si pe ea iese, de parca ar fi catapultat de o forta nevazuta, chiar uriasul cu barba alba, care cu doua minute in urma ma daduse afara, fara menajamente. Vine tinta spre mine: "Stiu un miracol!".

Si, fara sa fiu nevoit sa-i mai spun ceva, isi incepe povestirea: "De fapt, eu sunt temporar aici, la manastire. Sunt american si raman aici cateva luni pe an, mai ales pentru a le servi drept ghid compatriotilor mei, care vin aici in pelerinaj. Cu vreo doi ani in urma, am trait un miracol legat de Padre Pio. In ziua aceea, am intalnit aici un alt preot american si am luat masa cu el la manastire, conversand ca doi oameni din aceeasi tara, care se intalnesc pe pamant strain.

Dupa masa, mi-am luat ramas bun de la el si am iesit in fata bisericii sa ma plimb un pic. La un moment dat, am vazut o ambulanta venind de la spitalul din apropiere, pentru a prelua un bolnav, chiar de la manastire. Un cunoscut a venit sa-mi spuna ca prietenul meu american tocmai a suferit un atac cerebral si a fost dus in stare grava la spital.

Fara sa mai stau pe ganduri, m-am dus imediat la sectia de urgenta, ca sa vad ce se intampla. Medicii mi-au spus sa-i anunt imediat familia, pentru ca este in stare critica. Mai avea doar cateva ore de trait. Cu siguranta, spuneau specialistii de la spital, cunostinta mea nu va supravietui acelei nopti, fiind deja in coma profunda.

Nu imi venea sa cred: omul plin de viata cu care vorbisem cu jumatate de ora in urma acum era pe moarte. Ramasesem intr-o stare de prostratie pe holul spitalului, cand s-a apropiat de mine o infirmiera care m-a tras deoparte. Mi-a zis: "O singura sansa mai exista pentru prietenul dvs. Luati acest prosop si duceti-va sa-l atingeti de mormantul lui Padre Pio, dupa care aduceti-l inapoi". Am luat prosopul si am intrat in manastire.

Se facuse noapte, tarziu, si intrarea la mormant era inchisa cu lacate grele, asa incat nu puteam trece. Dar cand eram mai disperat, a aparut, printr-o uimitoare coincidenta, chiar fratele capucin care purta cheile. Acesta m-a inteles si mi-a dat voie sa intru la mormant, de care am atins prosopul dat de infirmiera. Cand am ajuns la spital, preotului american abia ii mai batea inima, fiind conectat la aparate. Infirmiera a luat imediat prosopul si i l-a pus sub cap, dupa care mi-a zis sa plec sa ma odihnesc.

Parintele Flavian din Adjud

Dimineata, am venit cu speranta, dar si cu o imensa strangere de inima, sa intreb de prietenul meu. Doctorii erau uluiti: nu doar ca muribundul trecuse cu bine noaptea, dar era constient, vorbea si ajunsese chiar sa isi miste mainile si picioarele. Ceea ce se intamplase - spuneau doctorii - contrazicea cele mai elementare precepte medicale.
Eu stiam insa ca Padre Pio facuse o minune. Si am mai aflat, cu ocazia aceasta, un lucru: sfantul nu este mort. Spiritul sau este si acum cat se poate de viu si face minuni in lume."

Dupa ultimele cuvinte ale interlocutorului meu se lasa cateva clipe de tacere. Apoi ii spun cateva vorbe de multumire, explicandu-i ca sunt reporter si am venit din Romania... "Din Romania? Dar nu se poate! Peste doar doua minute, trebuie sa ma intalnesc aici chiar cu un preot din tara dumneavoastra!"

Nu vreau sa il mai deranjez pe noul meu prieten american si dau sa plec, dar el insista sa raman. Asa ajung sa il cunosc pe parintele Flavian, un prelat din ordinul franciscan al capucinilor, uluitor de tanar. Este din zona Adjudului, facand parte din comunitatea romano-catolica romaneasca. A ajuns aici, la San Giovanni, prin decizia Vaticanului, slujind ca preot in biserica mare. Maine urma sa asculte spovedaniile credinciosilor, apoi sa participe la marea slujba.
\
Vrea insa sa faca ceva pentru noi, conationalii sai, si se ofera sa ne fie a doua zi, dimineata devreme, ghid prin locurile in care a trait Padre Pio si care pot fi vizitate de turisti.

Urme sfinte

Duminica dimineata, in locurile sfinte ale Italiei, este un furnicar de oameni incredibil. Mii si zeci de mii de credinciosi vin in torente spre biserici. Este practic imposibil sa te apropii de intrarile asaltate de oameni. De aceeasi parere este si padre Flaviano, care mai are doar o jumatate de ora pana la spovedanie si care ar fi vrut foarte mult sa il ajute pe reporterul de la "Formula As" sa vada locurile unde a trait si s-a rugat, vreme de zeci de ani, Padre Pio.

Hotarat lucru, mai am nevoie de inca un miracol pentru a putea sa-mi duc pana la capat misiunea. Ma mai rog o data in gand la Padre Pio si miracolul nu intarzie se apare. Este chiar parintele Flavian, care se duce cu pasi hotarati, trecand prin multime, spre o mica poarta din spatele bisericii vechi. O deschide si ne invita sa intram. Facem cativa pasi timizi in curtea interioara, apoi poarta grea se inchide. Forfota si zgomotul multumii dispar instantaneu si in curtea manastirii se lasa o liniste incredibila.

Suntem chiar in locul unde a trait si s-a rugat Padre Pio. In jur, sunt leandri infloriti, chiparosi si alte plante mediteraneene, al caror nume nu il cunosc. Langa o banca, scrie ca acolo era locul de reculegere al lui Padre Pio. Privelistea este coplesitoare: in zare se desfasoara o imensa vale, care se termina cu apele stralucitoare ale Marii Adriatice, ce se ingana cu cerul de un albastru intens de toamna.

Intram pe holurile albe si tacute, cu usi joase, prin care se poate patrunde doar aplecat - sa nu uite fratii capucini smerenia. Aici, in interiorul manastirii, departe de ochii curiosi ai vizitatorilor, povestea vietii lui Padre Pio se desfasoara in imagini simple. Vad chilia unde a locuit, micul paraclis unde sfantul s-a inchinat singur, izolat de credinciosi, in timpul zecilor de ani de persecutie din partea superiorilor sai bisericesti care contestau adevarul stigmatelor.

Scandura stranei de rugaciune este tocita de genunchii calugarului care s-a rugat nestiut, luni si ani in sir, in vremea cand era aproape intemnitat de catre cei care ar fi trebuit sa-l sprijine. Apoi, vad locul unde se incalzea Padre Pio, cu ceilalti frati calugari, in noptile lungi de iarna, in vremea cand San

In usa chiliei

Giovanni era un catun nestiut de nimeni. In sala de mese a manastirii este o fotografie a sfantului cazut in genunchi, in fata fratilor calugari, cerandu-si, dupa obiceiul ordinului, iertare ca a intarziat la masa, pentru ca ramasese in confesional pana tarziu. Aceasta fotografie mi se pare ca surprinde chintesenta vietii lui Padre Pio, formata din rugaciune, devotiune si o incredibila umilinta.

Restul vizitei la San Giovanni Rotondo se desfasoara ca intr-un vis frumos. Biserica veche, rugaciunea comuna din imensa biserica noua, muzica orgii si a corurilor gregoriene, devotiunea miilor de pelerini - totul creeaza o atmosfera cu adevarat paradisiaca. Undeva, in inima Europei, credinta traieste, este vie. Si la fel si speranta. Este, fara indoiala, cel mai mare miracol facut de Padre Pio.

• Ilie Tudor

formula as

Read More

Un sfant roman se intoarce acasa: Ieremia Valahul

sursa formula as

Racla din catedrala de la Onesti

In 1574, un taran moldovean pleca pe jos in Italia, condus de un inger. In anul 2008, moastele Fericitului Ieremia Valahul, singurul roman sanctificat vreodata de Biserica Catolica, s-au intors acasa, printre ai sai. Sfantul continua sa faca miracole si pe pamant romanesc

Statuia cu moaste

O racla de cristal, inaltata pe un podium de marmura. Lunga, transparenta, ca sicriele printeselor din povesti. Inauntru se afla o statuie. Statuia unui calugar capucin, cu o palma pusa pe inima si capul putin intors spre usa bisericii, de parca ar dori sa-i vada pe toti cei care intra. De departe, pare un om odihnindu-se. Intins pe o perna si asternuturi albe, imbracat in straiele lui simple, maronii, de monah "cersetor". Apoi afli ca in interiorul acestei statui se afla moastele unui sfant - Fericitul Ieremia Valahul, primul roman ridicat oficial la cinstea altarelor, slavit de intreaga lume crestina. N-a trecut nici un an de cand se afla aici, in cripta de la Onesti. Secole la rand a stat in Italia, tara spre care a plecat pe jos, dintr-un satuc al Moldovei, descult, calauzit de un inger, in primavara anului 1574. Acum osemintele sale se afla acasa. Nu e doar asa, o legenda. Ele au fost reexaminate atent, os cu os, de o comisie de experti (medici, chimisti, arheologi), asezate in niste cutii speciale, sigilate de mana marelui Cardinal de Napoli, apoi transportate de capucinii italieni in Romania, printre fratii lui de acasa, care il asteptau de aproape o jumatate de mileniu pe cel ce murise in "faima de sfintenie", declarat inca din timpul vietii "parinte sfant" si mare facator de minuni. "E o statuie vie", imi spune Cosa Paula, o femeie cu ochi albastri si chip de nemtoaica, mereu razator, care face benevol curatenie in cripta Fericitului Ieremia, impreuna cu alte credincioase franciscane. "Doar din 31 mai anul trecut a fost adus aici si deja a inceput sa faca minuni. Noi l-am avut mereu viu in inima pe acest sfant. Stiam ca este acolo, in Italia. Stiam multe despre viata lui, inchinata celor saraci si bolnavi. Eu, una, ma rog la Fericitul Ieremia inca de cand eram mica. Si niciodata nu m-am gandit ca voi ajunge sa il vad. Iar acum, ca pot sa ma inchin chiar aici, in fata osemintelor lui... Ieremia era vazator cu duhul, si-a prevazut cu precizie propria moarte. Stiti ce i-a spus, pe drum, cu sapte zile inainte de-a muri, unei principese care voia sa vina sa-l vada la manastirea din Napoli? I-a zis asa: "Nu ma vei mai gasi atunci. Pentru ca eu o sa ma duc sa-mi gasesc prietenii mei romani. Ma duc sa ma odihnesc in patria mea!""

Castitate si saracie

"Cripta" Fericitului Ieremia e larga cat o biserica, desi se afla la demisolul unei catedrale uriase, inca in constructie. O incinta moderna, dar foarte simpla, fara arcade, bolti sau ornamente. Nici o icoana, nici o sculptura. Ziduri albe si galbene, in unghiuri drepte. Masa altarului. Si sfantul. Eu, aflat pentru prima data intr-o manastire capucina - "convent", cum ii spun ei - sed pe una dintre bancile lungi, din scandura groasa, proaspat geluita, intre calugari imbracati intocmai ca sfantul din racla. Straie din panza aspra, maro, de culoarea pamantului, dupa regula Sfantului Francisc de Assisi.

Ieremia Valahul

Capucinii sunt o ramura a ordinului franciscan, poate cea mai severa dintre toate, o reforma de la 1525 indemnand la umilinta si saracie depline. Unii calugari inca mai urmeaza vechea regula, hranindu-se doar cu boabe fierte de cereale si rugandu-se neincetat, cu intreruperi de doar cateva ore pe noapte, asemeni sfantului Ieremia. Oameni hotarati in "a nu avea nimic". Din gurile lor aveam sa aud adesea vestitele cuvinte ale Valahului: "Saracia este o comoara... Putem ajunge la Hristos doar renuntand la noi insine si la tot ce avem mai de pret in noi...".
La infatisare, capucinii sunt altfel decat monahii nostri ortodocsi. Fara plete, foarte multi cu ochelari, mai "scolarosi" parca. Le privesc din spate cefele tepoase, tunse marunt, aplecate in rugaciune, glugile lungi, ascutite si grele, coborandu-le pe umeri in falduri rotunjite. Rasa lor e simpla, dintr-o bucata. Larga pana la talpi, ca o matahaloasa carcera de postav pamantiu. Iar la mijloc, toti sunt legati cu "cingolul" capucin, o funie alba, lasata pe soldul drept, intr-o prelungire cu trei noduri zdravene, imposibil de desfacut - cele trei "voturi" ale monahului, de care el s-a legat pentru tot restul vietii: castitate, ascultare si saracie.
E duminica, e slujba, iar in spatele palcului de calugari sunt vreo trei sute de oameni. Aflu ca la alte Liturghii vin si mai multi. Mereu, intreaga "cripta" e plina. Moldoveni simpli, ingenuncheati in sir, pe stinghiile lungi de lemn ale bancilor, intr-o tacere desavarsita. Nimeni nu susoteste, nu ofteaza, oamenii nici macar nu-si intorc capul spre "vecinul" de banca. Toti sunt incremeniti, cu privirea inainte. "La moment", incep sa cante si sa spuna rugaciunile, exact in aceeasi clipa, nici o secunda in plus, toti deodata, rupand tacerea intr-un murmur urias, omenesc. Apoi, apar preotii pasind spre altar, prin mijlocul multimii. Unul dupa altul, intr-o liniste monumentala, din care nu razbate nici o respiratie. Imbracati in rase complet albe, doar cu acele "stole" violete - culoarea doliului si a penitentei -, niste patrafire lungi si inguste, ce se poarta peste umeri, numai in perioada de penitenta a Marelui Post. Si, deodata, chiar cand coloana de preoti ajunge in dreptul raclei Fericitului Ieremia, toata biserica incepe sa cante. Din sute de piepturi, acelasi cant. Hotarat, maret, insufletit de-o putere care aproape te inspaimanta. Cantari tulburatoare, total diferite de cele pe care le ascultasem prin alte biserici catolice. Desi insotite tot de orga, au o solemnitate tanguita, mai melodioasa cumva, asemeni unor pricesne.

Calugarii capucini se roaga

Poate si din cauza Postului Pastelui, de care se vorbeste mereu in Liturghie. Cert e ca oamenii le stiu, masura cu masura, te si miri cat de precis au apucat sa le-nvete cu totii, dat fiind faptul ca prima manastire capucina a fost infiintata la noi de doar cativa ani. Voi afla ca, asemeni lor, sunt deja foarte multi, in toata tara. Ca-n ultima vreme s-au ridicat catedrale, biserici, spitale, ferme, scoli, gradinite - toate inchinate intoarcerii acasa a Fericitului Ieremia.
Din inaltimea altarului, superiorul manastirii, parintele Augustin Dogaru, ridica Euharistia deasupra capului, cu amandoua mainile. Lumina portocalie ce patrunde prin ferestrele din spatele sau preschimba acea painita rotunda si foarte subtire intr-un mic soare. Un soare de paine, tinut in degete de preot. Trupul lui Hristos. Si toti cei din biserica ne spunem unii altora: Pace. Dau mana cu toti oamenii din jur, ating palme de calugari, de batrani, de femei sarmane. Apoi ne soptim din nou, din inima, un singur cuvant: "Pace". Mult dupa sfarsitul slujbei, in jurul raclei de sticla inca mai ramasesera oameni. Incremeniti in genunchi, zeci de minute, pe treptele de marmura alba.

Mereu s-a simtit roman

Sunt acum intr-una din incaperile Seminarului manastiresc, impreuna cu doi calugari. Unul batran, italian. Celalalt roman, foarte tanar. Parintele Ubaldo Oliviero din Napoli si parintele Eugen Giurgica de la Onesti. Desi atat de diferiti, cei doi au facut istorie impreuna. Au fost partasi la o calatorie incredibila, au intalnit multimi de oameni in extaz, au vazut miracole cu ochii lor. Parintele Ubaldo a insotit moastele Fericitului Ieremia, din Italia pana la granita de la Timisoara. Parintele Giurgica a condus mai departe calatoria, prin toate orasele mari ale Romaniei, avand ca tinta finala Onestiul. Abia ascultandu-i pe ei intelegi cu adevarat ce insemnatate simbolica, politica si religioasa a avut intoarcerea sfantului valah in patria lui. Romanii nu il cunosc inca prea bine.

Catedrala din Onesti

Dar el este, cu siguranta, la fel de important ca sfanta Paraschiva, sfantul Nicodim, Dimitrie Basarabov sau alti mari valahi ai lumii ortodoxe. O comoara inestimabila, la care superiorii din Napoli au fost nevoiti sa renunte cu amaraciune, dar fara a mai putea comenta. Asta, pentru ca in toata viata lui de monah, in toate manastirile italiene prin care a trecut, Fericitul n-a contenit sa le vorbeasca tuturor despre dorul de tara, despre parintii lui tarani, pe care ii parasise ca sa se aventureze pe jos, mii de kilometri, spre un loc strain, inca de la varsta de 18 ani. Niciodata nu s-a considerat altcineva decat umilul Ion Stoica, fiu de tarani dintr-un sat aflat undeva, in "Valahia Mica"...
Procesele de canonizare ale lui Ieremia au inceput imediat dupa moartea Fericitului, la 20 septembrie 1625. Cand e vorba de astfel de biografii, Roma e mult mai riguroasa decat Biserica ortodoxa. Se purcede la o examinare incredibil de severa a intregii vieti. Nu se accepta interpretari personale ale calugarilor contemporani cu sfantul, intamplari transmise prin viu grai, legende ori miracole care, desi confirmate candva de-o multime de martori oculari, nu au fost autorizate de marile instante preotesti prin documente oficiale. Or, despre Fericitul Ieremia s-au pastrat chiar actele originale, de la 1625 pana in 1687. Prima biografie a fost scrisa chiar de duhovnicul sau, parintele superior Francesco Severini de Napoli. Izvoare de prima mana. Plus o sumedenie de alte studii si biografii realizate de cercetatori care au scotocit prin arhivele Statului italian, ale marilor manastiri catolice ori in Arhivele secrete ale Vaticanului. Si toti acesti martori din trecut, in unanimitate, spun acelasi lucru: "Pana in ultima clipa a vietii, Ieremia s-a simtit roman". Le dadea monahilor doar pilde si invataturi preluate din casa parinteasca, de la mama sa, Margareta, pe care o socotea o sfanta. Cum poti sa nu-i recunosti originile, sa nu inapoiezi aceste moaste celor carora li se cuvin? Papa insusi spusese candva ca in ochii nevinovati ai fratelui Ieremia se oglindeau nesfarsitele plaiuri ale patriei sale pamantesti, la care el se gandea mereu, cu filiala afectiune...". Iar la sanctificarea lui deplina, pe 30 octombrie 1983, Papa Ioan Paul al II-lea a adaugat, vorbindu-le zecilor de mii de crestini adunati in Piata Sfantul Petru a Vaticanului: "Adresandu-ma voua, romanilor, in limba voastra, ma bucur ca ati cerut sa fie asezata in candelabru aceasta faclie aprinsa. In istoria voastra bimilenara, atat de bogata, cu atatea valori de credinta, Ieremia Valahul este primul roman ridicat oficial la gloria altarelor. Venind din Romania in Italia, el a unit prin trairea sa Orientul cu Occidentul, trasand o punte simbolica de legatura intre Bisericile crestine".

Pe jos, spre Italia

Parintele Ubaldo vine chiar de la manastirea unde a fost inmormantat Fericitul. Are 73 de ani si marturiseste ca toata viata lui s-a straduit sa se comporte asemeni Valahului, firesc, sincer si mereu vesel, un om liber de orice stres sau apasare lumeasca, folosind doar cuvinte simple, directe, fara dublu inteles.

Viziunea Maicii Domnului

Ii stie povestea pe dinafara, incepand din copilaria vegheata de cei doi parintii-tarani, Stoica Costis si Margareta Barbat, in gospodaria lor din satucul pitit intre inaltele coline moldave, in casa de chirpici, cu trei odai mari si curate, inconjurati de cei sapte copii, dintre care Ion a fost primul nascut. Cu siguranta ca ar fi ajuns calugar bizantin, daca acesti parinti n-ar fi fost printre putinii credinciosi catolici ai tinutului. Ei, doi tarani simpli, i-au insuflat tot harul credintei. Biografii timpului scriu: "Mama Margareta era o inteleapta, maestra in a expune adevarurile de credinta, cu maxima simplitate, claritate si precizie". Mai intai i-a descris copilului, cu imagini si detalii, cum isi inchipuie ea Iadul. Ascultand-o, Ion s-a hotarat ca nu vrea sa ajunga acolo. Niciodata, cu orice pret. Asa e cunoscut si azi, in tot catolicismul: "Ieremia, omul care nu voia sa mearga in Iad". In timp ce munceau la camp, tatal sau a vazut in cer un stol de pasari ce se ridica din ce in ce mai sus, pe deasupra dealurilor si ogoarelor. "Vezi tu", i-a spus baiatului, "pasarile astea sunt asemeni calugarilor care, liberi de orice piedica, intocmai in acelasi fel, zboara si ei spre paradis...". Alta data, vorbind despre rautatea oamenilor si despre nedreptati, mama Margareta i-a spus iarasi niste cuvinte care i s-au dus direct in suflet: "Copile, dincolo de acesti munti, spre miazazi, exista o tara unde calugarii sunt sfinti si unde traieste Papa, care este Vicarul lui Dumnezeu pe pamant". Aceste vorbe si intamplari marunte au fost pentru Ieremia pilde fundamentale de viata. Repere sacre. De aceea, intr-o zi le-a spus parintilor: "Vreau sa plec in Italia, sa ma fac calugar; astfel nu voi merge in Iad".
Costis si Margareta s-au impotrivit ferm acestei plecari. Ii spuneau copilului lor ca poti fi bun crestin si te poti mantui oriunde, mai ales intr-o tara atat de evlavioasa ca Valahia. Ca ar putea eventual sa intre intr-o manastire ortodoxa. Asa ar fi facut, daca mai apoi nu l-ar fi intalnit la iarmaroc pe acel batranel cersetor, cu fata de inger. Era un strain, venit din alte taramuri, nimeni nu-l mai vazuse vreodata pe-aici. Si totusi, chiar cand l-a vazut, batranul l-a chemat pe nume: "Ion Stoica!" Stia totul despre viata sa, despre discutiile lui intime cu parintii. I-a mai zis apoi, cu glas ca de prooroc: "Tu vei merge dincolo de munti, intr-o tara care se cheama Italia. Vei face un drum atat de lung, cum nici unul dintre ai tai n-a mai facut. Va trebui sa suferi mult, dar nu te teme. La sfarsitul calatoriei, vei intra in slujba unui mare Domn, care te va rasplati din belsug!".

Parintele Ubaldo

Acesta a fost semnul, chemarea, revelatia. Intr-o dimineata, inainte de revarsarea zorilor, a iesit pe furis din casa parintilor, cu multe lacrimi in ochi. Isi parasea tara, familia, tot ce avea mai drag. Era un baietan descult, analfabet, nu stia nici macar drumul, dar nu se gandea la asta. Cercetatorii spun ca a fost condus de o anume intuitie, o "lumina a providentei", care ii arata mereu pe unde s-o apuce. Ei au refacut intocmai traseul viitorului Ieremia. Au scris mult despre suferintele sale din aceasta calatorie. Au realizat harti precise, cu fiecare destinatie: pe valea Trotusului, spre Brasov, Sibiu, Alba Iulia, apoi prin campia Banatului pana la Belgrad si-n cele din urma la Ragusa (actualul Dubrovnic). Acolo a reusit sa se urce pe o corabie negustoreasca, cu care a trecut Marea Adriatica, pana la Bari. Dezgustat de viata destrabalata a localnicilor, de lipsa lor de credinta, de incaierarile, urletele si chefurile lor nesfarsite, Ion a hotarat sa se intoarca acasa. "Decat aici", marturisea dezamagit, "mantuirea e mult mai sigura in satucul meu linistit". Si s-ar fi intors, daca nu l-ar fi vazut in port pe acelasi batranel cersetor, cu barba alba si chip ca de inger. Acesta i-a povestit despre alte locuri italiene pline de sfintenie. Iar vorbele sale l-au facut pe tanarul Ion sa-si schimbe gandurile. A mers mai departe, traversand toata peninsula, pana la Napoli, unde a ajuns la portile unei manastiri capucine, chiar in ziua Invierii Domnului. Era anul 1578 si se facuse din nou primavara.

Sfantul din masina argintie

Parintele Ubaldo te molipseste cu voiosia lui. Cand povesteste despre Ieremia, se inflacareaza brusc, incepe a vorbi precipitat, intr-o italiana moldoveneasca, dand din maini si razand ca un copil. "Ooo, cat s-o impotrivit italienii sa ne deie inapoi aceste moaste!". Sa "ni" le dea, adica "noua", iar batranul calugar stie bine ce afirma: de acum, el se simte "pe de-a-ntregul roman", ca si sfantul care il ocroteste de-o viata. Ii spune "dragutu", "saracutu", "puisoru", adica intocmai aceleasi vorbe pe care le folosea altadata Fericitul. Ti-e greu sa crezi ca acest om maruntel, ochelarist, cu barbuta alba, atat de simplu dupa grai si gesturi, face parte de-acum din istoria Bisericii romane. E primul capucin oficial venit in tara noastra, din 1992. Catedrala si uriasul complex manastiresc din jur el le-a inceput.

Multimi de oameni asteptandu-l pe sfant

El a militat arzator pe langa Ministrul General al Ordinului de la Roma, pentru intoarcerea sfantului in locul unde s-a nascut. Ba mai mult, a insistat ca drumul de intoarcere sa fie facut "pe pamant", respectandu-se intocmai traseul pe care l-a parcurs odinioara Ion Stoica, venind descult spre Italia. Inlacrimati, fratii italieni au asezat racla de sticla in spatele unei dubite argintii, cu geamuri intunecate. Doar doi calugari au plecat spre Romania: Ubaldo si un frate mai tanar, care conducea masina. Era 17 aprilie, 2008. Plecau la un drum lung, care avea sa dureze aproape o luna de zile. Au trecut mai intai pe la Sfantul Efrem cel Vechi, manastirea la portile careia a batut pentru prima data "saracutul" taran moldovean, zicand singurele cuvinte latinesti pe care le invatase: "Vreau sa devin calugar, ca sa imi mantuiesc sufletul". Apoi la Pozzuoli. Pe la Sessa Aurunca, acolo unde Ion a imbracat haina capucina, primind numele etern de Ieremia. Peste tot s-au tinut slujbe mari, la sfarsitul carora fratii napolitani si-au luat ramas bun cu lacrimi de la protectorul lor sfant.
Masina argintie a trecut apoi si pe la Sfantul Efrem cel Nou, altadata manastire cu spital mare, transformata astazi in inchisoare pentru bolnavi psihic. Zidurile, cladirile, biserica ramasesera neschimbate din vremea-n care acolo inca slujea Ieremia. Acolo s-a nevoit sfantul ultimii 40 de ani din viata, nefiind altceva decat infirmier. Era conventul unde se aduceau bolnavii cei mai grav din toate manastirile Italiei. Debili, alienati mintal, paralizati, oameni mancati de podagra sau lepra, cancerosi acoperiti cu rani deschise, urat mirositoare, care deveneau violenti si urlau de durere necontenit. Tanarul capucin a reusit sa se identifice cu suferintele lor, pana la sacrificiu total. E greu de descris dragostea sa fata de bolnavi. Biografii au facut-o in carti intregi. Se punea zi si noapte la dispozitia lor, facand muncile cele mai respingatoare si obositoare. Le daruia tot ce avea mai bun, propria mancare, chiar si patul sau. Niciodata nu a avut o chilie a lui. Prefera sa atipeasca ici-cand pe sub o scara din manastire ori la capataiul vreunui ciumat, dupa ce-i bandaja cu tandrete ranile infectate. Fratii ingrijiti de el, unii din ei mari prelati, i-au adus laude incredibile. "Am simtit personal o dragoste pe care nu stiu daca as fi avut-o de la mama mea..." "Imi alunga durerile doar cand imi atingea trupul cu mainile..." "Nu inteleg cum de nu se molipsea stand necontenit langa bolnavii cei izolati. Parea a nu fi fost cladit din carne si oase. Era ca un inger!" Niciodata in acesti ani de chin si nesomn, fratele Ieremia nu a dat nici cel mai mic semn de iritare, nerabdare sau istoveala. "Facea totul cu mare placere si bucurie, spunand cuvinte afectuoase, asa cum obisnuiesc sa faca mamele cu "puiutii" lor..." "O, ce fata vesela avea, care te mangaie! Intr-adevar, o fata de sfant!"

Mare vindecator

De la o vreme, fratele Ieremia incepuse sa insanatoseasca si oameni din afara manastirii, doar cu un semn al crucii. Tamaduia astfel chiar cazuri extreme, la limita mortii. Faima lui de taumaturg miraculos a crescut in intreg orasul Neapole, ce avea pe atunci peste 200.000 de locuitori. Pe Presedintele Camerei Regale l-a tamaduit de cumplitele eczeme ale leprei, doar frecandu-i pielea cu mantaua si cingolul sau. Vindeca grave boli mintale, prevedea cu precizie ziua vindecarilor, ajuta mamele in pericol sa-si piarda pruncii, vindeca tumori pe care chiar si ilustrii chirurgi ai nobililor le declarau incurabile. Asemenea fapte s-au petrecut cu sutele, inregistrate in manuscrise cu numele exacte ale celor vindecati, cu ziua si anul in care au avut loc vindecarile, natura bolii si deseori numele medicilor care i-au ingrijit. Il cautau mii de oameni din tot orasul, dar si de departe. Veneau la vorbitorul manastirii, toti cu aceleasi cuvinte: "Vrem sa il vedem pe parintele Sfant!". Cand il vedeau pe strada, multimi de credinciosi se repezeau spre el sa-i sarute mainile si rasa peticita. Duci si printese il rugau sa intre si prin casele lor. El ii privea pe toti cu aceeasi dragoste, fara nici o deosebire, ramanand fidel idealului sau de simplitate deplina, pana la moarte. "Programul" sau era compus din urmatoarele puncte: "sa nu se gandeasca niciodata la el insusi, sa faca bine altora si sa fie prompt in a-si jertfi viata pentru viata altora". Asa a si murit: datorita unui act de caritate, in iarna geroasa a anului 1625. Chemat cu disperare de un mare demnitar al Regatului, grav bolnav, batranul parinte Ieremia a mers aproape 15 kilometri pe jos, prin zapezi si vanturi crancene, pana la castelul acestuia. L-a vindecat pe acel nobil, dar s-a imbolnavit el insusi. A murit cu acelasi zambet pe buze, incrucisandu-si mainile pe piept, ca si cum ar fi strans in brate un copil. Ultimele sale cuvinte au fost: "Mergem sa ne intalnim cu schiopii si deselatii nostri...".

Ultima frontiera

Dubita argintie cu moastele Sfantului Ieremia a trecut si pe la Bari, primul oras italian in care pusese piciorul. Multimi de oameni l-au asteptat in genunchi, de parca ar fi vrut sa isi ceara iertare.

Apoi a trecut Adriatica, pe un vas, pana la Dubrovnic. La granita croata a avut loc un incident. Vamesii s-au uitat indelung pe documente, apoi le-au facut semn sa traga pe dreapta. Au disparut o vreme. Din cladirea frontierei au inceput sa vina altii. Soferul s-a speriat, credea ca ceva nu-i in regula. Vamesii nici macar nu au deschis usile din spate ale masinii. Toti acei ofiteri si-au dat jos chipiurile de pe cap si au ingenuncheat imprejurul ei, cu ochii inchisi, in tacere. Calugarii au plecat apoi mai departe. Spre Nadlac, primul pamant romanesc. Treceau prin orase si sate necunoscute, o dubita simpla, anonima, aflata pe drum, la fel ca celelalte masini. Parintele Ubaldo se uita mereu in spate, prin gemuletul interior, si zambea. Nu-i era teama, nu-i spunea soferului sa conduca mai prudent. Caci, zice el: "Simteam mereu o putere care ne ocroteste. Tot drumul nostru - o luna intreaga - a fost doar insorit, fara nici un picur de ploaie. Ce ti se poate intampla rau, cand ai ganduri senine, cand nu vrei nimic, decat sa duci un Sfant acasa, in tara lui?...".


* Minunile savarsite de sfantul valah pe meleagurile natale *

Viziunea Maicii Domnului

Fratele Eugen l-a asteptat pe Fericitul Ieremia la granita romaneasca. De acum inainte el preia povestea despre drumul Valahului catre casa.

Fratele Eugen

El a condus aceasta calatorie, el a predicat in toate bisericile romanesti, el a organizat totul. La 28 de ani, Eugen Giurgica este deja preot superior. Un tanar frumos, carismatic, cu dintii foarte albi si pielea fetei rumena, care ma prinde de umeri si-mi zice "frate", si ca se bucura c-am venit sa scriu un reportaj despre sfantul acesta, din pacate mult prea putin cunoscut in Romania. Constat ca a avut o viata izbitor de asemanatoare cu cea a Fericitului. Tot fiu de tarani catolici, dintr-un satuc moldovenesc, tot sapte frati. Tot o familie saraca, aceeasi mama care i-a insuflat bucuria credintei, aceleasi lacrimi cu care a parasit casa parinteasca, la 14 ani, plecand pe jos spre capucinii de la Onesti, caci n-a vrut sa ia nimic cu sine, nici un ban. N-a cunoscut placerile trupesti niciodata. Dupa anii de noviciat, a fost trimis in Italia. Unde?... Bineinteles ca la Napoli, la manastirea cu mormantul Fericitului Ieremia. Iar dupa multi ani de studii superioare, s-a intors acasa, cu nadejdea vie ca Fericitul va veni si el candva inapoi, alaturi de dansul. Tocmai de aceea, atunci cand a deschis usile dubitei, la Nadlac, tanarul Eugen s-a aruncat pe racla de sticla, imbratisand-o, mangaind-o, incercand sa o cuprinda pe toata cu bratele, iar lacrimile au inceput sa-i curga pe obraji "ca in copilarie", fara sa le poata opri. "Stiti la ce m-am gandit eu atunci, cand sarutam racla? Ma gandeam ca tin in brate pe singurul Fericit care "a vorbit" cu Maica Domnului, care a vazut-o!, cu deplina claritate, in carne si oase, si chiar i-a vorbit. "Stapana mea, tu esti Regina noastra si nu porti coroana?". "Coroana mea este acest Fiu al meu..."". Acest dialog, intre Ieremia si Sfanta Fecioara care il strangea la piept pe copilul Iisus, s-a petrecut in realitate, intr-o noapte de rugaciune din anul 1608. Ieremia n-ar fi dezvaluit nimanui miraculoasa aparitie, daca duhovnicul si primul sau biograf nu ar fi remarcat ca ea a lasat urme vizibile pe chipul sau. "Era total alt om. Avea alta fata. Complet transfigurat", marturiseste acesta. Si i-a poruncit s-o povesteasca in spovedanie. A fost primul semn precis de sfintenie a fratelui valah. O viziune celebra, care a zguduit intreaga crestinatate. O printesa l-a implorat pe Ieremia sa o descrie amanuntit unui pictor napolitan, care a realizat un tablou multiplicat atunci in sute de copii, o icoana care apoi a ramas in istorie. E intocmai iconita pe care o tine in palma tanarul calugar roman, in timp ce vorbeste. O vazusem si in manastirea de la Onesti, chiar mare, de vreo 10 metri, intinsa pe zidul colosal al noii catedrale. "Fecioara fara coroana, cu Pruncul in brate, deasupra capului Fericitului Ieremia".

Multimi ingenuncheate

Iar masina a pornit prin tara. Tanarul frate il avea alaturi pe parintele Ubaldo, care privea pe geam visator, surazand, trecerea molcoma a pamanturilor romanesti. Spre deosebire de el, Eugen a trait altfel acest drum.

Sfantul viu

"Pentru mine, un biet tanar, a fost o onoare mult prea mare sa fiu atatea zile incontinuu cu un asemenea sfant. Mult prea coplesitoare. Am vazut in acest drum sute si sute de mii de oameni ingenuncheati, cu lacrimi in ochi. O devotiune cum nu puteam banui. Ieremia e numit azi patronul saracilor si bolnavilor, dar si "ocrotitorul emigrantilor", al romanilor care sufera prin tari straine, departe de familiile lor. Ne opream intr-un loc, stateam acolo o zi, doua sau trei. Apoi plecam mai departe. Alte slujbe, alte catedrale pline. Conduceam masina aceea pe sosea si, deodata, asa, imi dadeam brusc seama pe cine "transport" eu de fapt, unde ne aflam, vedeam in realitatea lor toate evenimentele prin care treceam si numai gandul asta ma cutremura. Am trait acele zile intr-o dimensiune beatifica, nu cred ca gresesc afirmand asta. A fost, fara indoiala, suprema experienta religioasa a vietii mele."
Au mers "pe urmele" Valahului, peste tot. Prin Ardeal, urcand pe valea Trotusului spre Moldova. In cele din urma s-au oprit la Onesti, pentru totdeauna. Parintele Eugen, mereu langa racla, a luat parte la niste "evenimente" iesite din comun. De pilda, la Sibiu, cateva femei care au ramas ingenuncheate 4-5 ore "pe ceas" in fata Fericitului. "Impietrite, ca niste statui. Nu le dureau genunchii, nu simteau nimic. Si se vedea pe fata lor ca sunt parca in alta lume, desprinse total de ce e in jur. Una dintre acele femei a venit si a doua zi - tot asa a stat. Neclintita. Mi-a marturisit ca avusese mari probleme psihice - o stare depresiva foarte grava - ca venise acolo in pragul sinuciderii. Dar ca dupa cele doua zile de meditatie, a simtit concret, direct, ajutorul Fericitului, care ii "raspundea" la rugaciuni. "De acum, eu stiu clar ca sunt vindecata", mi-a spus la sfarsit." Astfel de cazuri a remarcat parintele Eugen la inceput: oameni cu mari dureri sufletesti.

Catedrala capucina din Onesti

Foarte multi. Depresii, certuri in familie, deznadejdi, traume pe care nici psihiatrii nu le-au putut rezolva dupa ani de tratament. Si - foarte surprinzator - indivizi care il stiau bine pe acest sfant si se rugau la el de mult timp, in casele lor. "Parca ar fi fost vorba de un prieten vechi si iubit, pe care l-ai asteptat de o viata, l-ai asteptat atat de mult, incat nici nu mai indraznesti sa mai speri ca s-ar putea intoarce vreodata la tine. Iar atunci cand apare... totul se vindeca!" Parintele Ubaldo asculta atent, cu ochii larg deschisi si o ureche aplecata spre gura fratelui tanar, incuviintand mereu din cap: da, pentru el, cel mai emotionant moment a fost cel al ajungerii la Cluj. Acolo nu i-a asteptat absolut nimeni. Doar o masina de politie, la intrarea in oras. Si vreo trei preoti tineri, timizi, greco-catolici, in fata catedralei. In rest, pe tot acel platou urias din mijlocul Clujului, tipenie de om. "Tut era pustiu. Tut, tut. Ooo, ooo, ooo.... Ma, che ne fasem acuma? Per che am vinit noi aicisa atata drum? Dara nu ne intampineaza nimenea?..." Batranul calugar italian povesteste cu palma pe inima. Deschizand usa bisericii, a vazut aproape o mie de oameni in genunchi. Nici un fosnet. Nimeni in picioare. "Silentium absolut...". O catedrala arhiplina, pana la refuz, ingenucheata la picioarele celor doi calugari, asteptandu-l in tacere pe Fericitul Ieremia.

Vindecarile din Moldova

Parintele Ubaldo a observat ceva: "In Transilvania era o lume mai ordonata". Ardelenii se puneau la coada, in coloane drepte, asteptand sa le vina randul pentru a se inchina. Pelerinajul n-a incetat o clipa, nici la orele tarzii ale noptii. In Moldova insa... s-au napustit puhoaie de oameni. A fost nevoie de politie, dar nici aceasta uneori n-a putut face fata. Fratele Eugen isi aminteste. Oameni disperati, dorind sa atinga macar o singura data racla de sticla. Insa abia aici au inceput sa apara primele minuni adevarate, de vindecari fizice.

In catedrala din Bacau

* Bacau. Un copil aproape orb si-a recapatat vederea.
* Piatra Neamt. O femeie din Barticesti s-a rugat pentru fetita ei care era in coma la spitalul din oras, dupa o complicata operatie pe creier. Cand s-a dus seara la capataiul ei, copila isi revenise spectaculos.
* Iasi. Credinciosii povesteau despre o batrana care a reusit sa atinga o singura data racla cu broboada nepoatei sale surdo-mute. Apoi s-a dus acasa, a pus-o pe capul copilei si a inceput sa se roage la Fericitul. Dupa cateva secunde, fetita imbrobodita a vorbit. "Da ci spui acolo, bunica?", au fost primele ei cuvinte.
Dar cel mai mult l-a impresionat pe fratele Eugen devotiunea oamenilor de la sate. Tarani imbracati popular, cu steagul tricolor, fara ca treaba asta sa fi fost "organizata festiv", cum se obisnuieste. Ramaneau casele pustii, in toate satele din jurul locului unde se oprea Fericitul. La Tomesti, la Gheraiesti, Valea Mica, dar mai ales la Barticesti, tanarul calugar era sa fie strivit de valurile de credinciosi. Daca nu ar fi intervenit politia, probabil ca racla si statuia cu moastele ar fi fost sfaramate. Un entuziasm atingand paroxismul. Moldovenii, asa cum ii stim. Nebuni intru Hristos pana la moarte.

Supremul miracol

Privind aceste puhoaie de crestini, fratele Eugen se minuna. "Pentru ca au fost imagini teribil de asemanatoare cu cele de la moartea Fericitului. Incredibil, ce coincidenta! La fel s-a intamplat si atunci, in anul 1625, cand mii de napolitani au invadat conventul Sfantul Efrem cel Nou, zdrobind portile manastirii si navalind inauntru..." Intr-adevar, un fenomen rar intalnit in istoria catolicismului. Casele si palatele Neapolelui ramasesera pustii. Pe toate strazile uriasei metropole rasuna acelasi strigat indurerat: "A murit Sfantul!...". Plutoanele de halebardieri chemate in ajutor nu mai puteau stapani multimea dezlantuita. Mii si mii de oameni au asaltat manastirea, timp de cinci zile. Ii sarutau sfantului trupul, ii taiau pe ascuns bucatele din rasa monahala ori ii smulgeau fire din barba sa alba, pastrandu-le apoi ca relicve sfinte. De sapte ori, calugarii i-au schimbat vesmantul, rupt in nenumarate bucatele de crestinii nestaviliti. Fugeau de acesti "invadatori", mutand sicriul ba in altar, ba intr-o capela, ba in refectoriu sau in sacristie... Apoi a sosit floarea aristocratiei europene. Ducele de Napoli i-a taiat cu foarfecele cateva fire din barba deja rarita de plebe. Don Fabrizio Carafa, Principele Imperiului Sacru Roman, "acoperi de saruturi trupul raposatului, cu lacrimi care i se prelingeau pe barba-i alba". La cinci zile dupa inmormantare, trupul i-a fost dezgropat pentru a fi pus intr-un sicriu daruit de printesa de Stigliano. "Era ca o persoana inca vie, cuprinsa de un somn dulce", marturisesc fratii. "Nici o rigiditate nu se observa in membrele lui; trupul ii era rumen, vederea inca luminata de un suras placut..." Abia dupa aceasta ultima inmormantare, sfantul a inceput sa faca miracolele cele mai puternice.

Sicriul cu ochelari

Imediat, in urmatoarele zile. A inviat o moarta: Dona Violante Colluci, readusa la viata printr-o singura atingere pe piept, cu o bucatica din rasa lui monahala, chiar in ziua Invierii lui Hristos. A vindecat o fetita schioapa: Caterina Martini, o copila de o frumusete deosebita, dar care se nascuse cu un picior mai scurt. Firele de barba alba si peticele de vesmant pastrate prin casele italienilor au realizat si ele tamaduiri inimaginabile. Dar mai ales mormantul Fericitului, acolo unde vindecarile si pelerinajul poporului italian n-au incetat niciodata.
Pentru final, parintele Eugen pastreaza suprema dovada a acestei seculare coincidente. "Puntea de legatura" de care vorbea odinioara Papa. Miracolul cel mai mare. Anume, ca prima minune savarsita de Fericit, imediat dupa moartea sa, a fost intocmai prima minune de la intoarcerea pe pamantul romanesc: vindecarea unui copil orb. S-a intamplat la Napoli, pe 6 martie 1625, chiar a doua zi dupa moartea Valahului: o fetita oarba, de 10 ani, pe nume Beatrice Gagliardi. Au fost de fata cateva sute de martori, preoti si laici: copila a fost ajutata de familie sa ingenuncheze pentru a saruta picioarele Fericitului, iar apoi sa-si aseze ochii pe degetul mare al piciorului. In urmatoarea clipa, chiar cand s-a ridicat, Beatrice isi recapatase vederea. Exact acelasi lucru s-a intamplat la Bacau, pe 18 martie 2008, in drumul de intoarcere al sfantului spre casa: tot un copil de 10 ani, pe nume Vlad Toader. O boala grava, congenitala. Tatal lui era orb, sora oarba. Medicii spusesera ca va orbi si el, in scurt timp. Copilul s-a apropiat cu greu de racla cu oseminte. Nu indraznea, nu vedea decat ceturi, nu stia ce sa faca. L-au ajutat tot cei din familie, indrumandu-l cu vorbe blajine. A stat cam un minut in genunchi, lipindu-si ochii de sticla ce acopera sfantul. Medicii au declarat apoi unanim: "Asa ceva nu se explica". Astazi, in cripta manastirii de la Onesti, alaturi de sicriul asemanator celui al Albei ca Zapada din povesti, e asezat inca unul, mult mai mititel, tot din sticla. Inauntru sunt "inmormantati" ochelarii baietelului moldovean care a indraznit sa spere, sa se roage si sa creada in Dumnezeu. Pe cutiuta transparenta, el a scris stangaci, cu o pensula, primele sale cuvinte de om vazator: "Multumesc, Ieremia Valahul. Vladut."

Read More