Sunt gravidă, ce să fac?
4 days ago
Showing posts with label romania. Show all posts
Showing posts with label romania. Show all posts
Sunday, May 25, 2025
Thursday, March 14, 2024
Saturday, September 16, 2017
Thursday, September 7, 2017
Friday, June 12, 2015
Wednesday, April 3, 2013
A Trip to Mount Omu and the Sphinx-PETER MOON INTERVIEW
A trip to the Romanian Sphinx and Mount Omu by Peter Moon revealing that the topography of the Bucegi Mountains contains a hidden message of face: the Bucegi Face.
Interviu cu Peter Moon despre cartile lui Radu Cinamar, Proiectul Montauk, 21 decembrie 2012, Romania
VENITI CU NOI IN ISRAEL!
Interviu cu Peter Moon despre cartile lui Radu Cinamar, Proiectul Montauk, 21 decembrie 2012, Romania
VENITI CU NOI IN ISRAEL!
Tuesday, March 19, 2013
Vecine secui, vrei autonomie? Îți dau autonomie. Ce faci cu ea?
un articol de Valentin Roman
Uite ce-ți propun, dragă vecine secui: eu îți dau autonomie, nu doar culturală sau teritorială în cadrul Statului român, ci totală, fă-ți țara ta, îți dau eu din pământul meu și fă-ți tu țara ta în mijlocul României.
Uite ce-ți propun, dragă vecine secui: eu îți dau autonomie, nu doar culturală sau teritorială în cadrul Statului român, ci totală, fă-ți țara ta, îți dau eu din pământul meu și fă-ți tu țara ta în mijlocul României.
Steag ai deja, îți mai trebuie țara, se pare
că-n țara mea nu-ți place.Și pentru că-s generos și nu-mi place să te
văd cum te zbați în chinurile unor frustrări dureroase, sunt dispus să
fac ce-am zis mai sus.
Dar trebuie să fi conștient de niște lucruri, vecine, anume că, după ce vei avea țara ta, pe care ți-o dorești atâta, de la mine nu trebuie să mai ai așteptări, vei trăi într-o enclavă înconjurată de România, orice pleacă dinspre tine spre alte zări, trebuie să treacă prin teritoriul meu, la fel precum trebuie să treacă prin el orice vine spre tine.
Dar trebuie să fi conștient de niște lucruri, vecine, anume că, după ce vei avea țara ta, pe care ți-o dorești atâta, de la mine nu trebuie să mai ai așteptări, vei trăi într-o enclavă înconjurată de România, orice pleacă dinspre tine spre alte zări, trebuie să treacă prin teritoriul meu, la fel precum trebuie să treacă prin el orice vine spre tine.
Iar eu voi avea dreptul să
controlez aceste lucruri și să pun ce taxe de tranzit vreau. Nu ai cum
să influențezi acest drept, că eu fac ce vreau în țara mea, tu faci
ce poți în a ta.
Vei avea nevoie de hrană, la tine culturile, în mare, sunt doar de cartofi. Ai nevoie de grâu, porumb, legume și altele. Ți le voi furniza, ca un vecin bun ce voi fi, însă la prețurile dorite de mine.
Ce
zici de 50 de euro pe kilogramul de grâu sau 100 de euro pe kilogramul
de roșii? Te asigur că sunt de cea mai bună calitate. Avem din belșug în
Bărăgan, de pildă. Din păcate pentru tine, Baraganul va rămâne al
meu...
Vei mai fi nevoit, evident, să-ți educi copiii. Te pot ajuta și la acest capitol. România are câteva centre universitare mari, la București, Cluj și Iași, de pildă. Îți voi accepta copiii la studii acolo în schimbul unor taxe anuale modice, cum ar fi 500.000 de euro de persoană. Sunt sigur că-ți vei permite, exporturile de cartofi îți vor asigura un PIB peste cel al Norvegiei probabil...
În cazul instituțiilor de învățământ, probabil că taxele mele ți se vor părea mari, așa că poate vei decide să-ți înființezi și tu câteva. Ar fi o idee excelentă, doar că eu, de pildă, nu voi recunoaște diplomele emise de acestea. Și chiar dacă le-aș recunoaște, probabil că școlile tale vor funcționa în limbă maghiară, așadar nu am cum să-ți anagajez absolvenții pe teritoriul meu.
Singura variantă pentru a avea ceva șanse, ar fi să folosești în școlile tale limba română, pentru ca absolvenții să-și găsească de lucru în România, dar asta nu ar însemna oare să te expui riscului de a te...româniza? De-asta zic, ai grijă ce decizii iei și în planul ăsta.
În mod clar, ca nouă entitate statală pe harta lumii, nu vei face parte încă de la început din organizațiile internaționale, nu vei fi nici în UE, nici în NATO, nici membră a vreunui tratat de comerț.
Iar eu voi avea dreptul să controlez cine îmi tranzitează teritoriul care tine și în ce scop sau dinspre tine către alte meleaguri. În cel de-al doilea caz, pot să-ți ofer vize de tranzit pentru tine în schimbul unei taxe de, să zicem, 100.000 de euro bucata valabilă pentru doar o pășire pe pământul românesc. Ce zici? Îți convine? Ți-am spus că sunt generos azi. E frumos afară, deci am toate motivele să fiu așa.
De asemenea, nu ai nici aeroporturi internaționale și nici porturi. Dacă vei dori, tot ca un vecin bun ce-ți voi fi, îți pot închiria câteva docuri la Constanța, să faci și tu comerț. Chiria o stabilim împreună, prețul de pornire, unul decent zic eu, ar fi de 500.000.000 de euro pe an. Acolo poți încărca vase cu cartofi pentru export.
Va trebui să ai bani pentru spitale, de pildă, și resurse indejuns pentru a plăti o forță de poliție, medici buni, chirurgi, soldați etc. De pildă, fără spitale și doctori buni, vei fi nevoit să-ți tratezi bolnavii în țara mea, unde, în mod cert, asigurările medicale emise de tine, nu vor avea acoperire. Însă nu te pot lasă la greu, îți voi prelua suferinzii, dacă ești de acord ca pentru o operație de apendicită să plătești 50.000 de euro.
Vei mai fi nevoit, evident, să-ți educi copiii. Te pot ajuta și la acest capitol. România are câteva centre universitare mari, la București, Cluj și Iași, de pildă. Îți voi accepta copiii la studii acolo în schimbul unor taxe anuale modice, cum ar fi 500.000 de euro de persoană. Sunt sigur că-ți vei permite, exporturile de cartofi îți vor asigura un PIB peste cel al Norvegiei probabil...
În cazul instituțiilor de învățământ, probabil că taxele mele ți se vor părea mari, așa că poate vei decide să-ți înființezi și tu câteva. Ar fi o idee excelentă, doar că eu, de pildă, nu voi recunoaște diplomele emise de acestea. Și chiar dacă le-aș recunoaște, probabil că școlile tale vor funcționa în limbă maghiară, așadar nu am cum să-ți anagajez absolvenții pe teritoriul meu.
Singura variantă pentru a avea ceva șanse, ar fi să folosești în școlile tale limba română, pentru ca absolvenții să-și găsească de lucru în România, dar asta nu ar însemna oare să te expui riscului de a te...româniza? De-asta zic, ai grijă ce decizii iei și în planul ăsta.
În mod clar, ca nouă entitate statală pe harta lumii, nu vei face parte încă de la început din organizațiile internaționale, nu vei fi nici în UE, nici în NATO, nici membră a vreunui tratat de comerț.
Iar eu voi avea dreptul să controlez cine îmi tranzitează teritoriul care tine și în ce scop sau dinspre tine către alte meleaguri. În cel de-al doilea caz, pot să-ți ofer vize de tranzit pentru tine în schimbul unei taxe de, să zicem, 100.000 de euro bucata valabilă pentru doar o pășire pe pământul românesc. Ce zici? Îți convine? Ți-am spus că sunt generos azi. E frumos afară, deci am toate motivele să fiu așa.
De asemenea, nu ai nici aeroporturi internaționale și nici porturi. Dacă vei dori, tot ca un vecin bun ce-ți voi fi, îți pot închiria câteva docuri la Constanța, să faci și tu comerț. Chiria o stabilim împreună, prețul de pornire, unul decent zic eu, ar fi de 500.000.000 de euro pe an. Acolo poți încărca vase cu cartofi pentru export.
Va trebui să ai bani pentru spitale, de pildă, și resurse indejuns pentru a plăti o forță de poliție, medici buni, chirurgi, soldați etc. De pildă, fără spitale și doctori buni, vei fi nevoit să-ți tratezi bolnavii în țara mea, unde, în mod cert, asigurările medicale emise de tine, nu vor avea acoperire. Însă nu te pot lasă la greu, îți voi prelua suferinzii, dacă ești de acord ca pentru o operație de apendicită să plătești 50.000 de euro.
Dacă eu sunt xenofob sau ultrantionalist, tu ce ești?
Din
toate cele de mai sus rezultă că eu nu sunt nici xenofob, nici
ultranatonalist, în schimba rezultă că tu, vecine, ești anti-european.
Te întrebi cum așa.
Simplu: în timp ce Europa dorește o omogenizare culturală și economică (o fantezie, de altfel), tu vrei separatism și visezi la Ungaria Mare, o chestie la fel de utopică, imposibil de realizat, din pricina faptului că până și în acel stat medieval, tot o minoritate reprezentai.
Ți-aș putea reaminti diverse părți ale istoriei din care poate vei înțelege că te-am primit în țara MEA, ți-am dat pământ, apă și pâine, dar se pare că nu-ți este de ajuns.
Până și originea îți este neclară, în sensul că tu, secui, te dai drept maghiar, dar nici măcar istoricii Budapestei nu s-au pus de acord cine ești, de unde vii și dacă ești sau nu înrudit cu ei.
Simplu: în timp ce Europa dorește o omogenizare culturală și economică (o fantezie, de altfel), tu vrei separatism și visezi la Ungaria Mare, o chestie la fel de utopică, imposibil de realizat, din pricina faptului că până și în acel stat medieval, tot o minoritate reprezentai.
Ți-aș putea reaminti diverse părți ale istoriei din care poate vei înțelege că te-am primit în țara MEA, ți-am dat pământ, apă și pâine, dar se pare că nu-ți este de ajuns.
Până și originea îți este neclară, în sensul că tu, secui, te dai drept maghiar, dar nici măcar istoricii Budapestei nu s-au pus de acord cine ești, de unde vii și dacă ești sau nu înrudit cu ei.
În "Gesta Hungarorum", Simon de Keza,
un preot de la curtea lui Ladislau al IV-lea (1278-1290), afirmă că
"după cucerirea Panoniei de către unguri, secuii au primit o parte din
țară, totuși nu în Câmpia Panoniei, ci au trăit aceeași soartă VECINI ÎN
MUNȚI CU BLACKII, cu care s-au amestecat și dela cari au împrumutat
alfabetul".
Iată cum, dragă vecine, un cronicar ungur face distincție clară între neamul tău, al secuilor, și cel maghiar. Iar un alt aspect interesant al afirmației sale este cel în urma căruia rezultă cum că ai avea ceva sânge românesc și de la ai mei ai învățat să scrii. Deranjant, nu?
Iată cum, dragă vecine, un cronicar ungur face distincție clară între neamul tău, al secuilor, și cel maghiar. Iar un alt aspect interesant al afirmației sale este cel în urma căruia rezultă cum că ai avea ceva sânge românesc și de la ai mei ai învățat să scrii. Deranjant, nu?
Treaba
de care vorbește nenea Keza mai sus se întâmpla undeva pe la sfârșitul
secolului XI sau începutul secolului al XII-lea. Ghici câți ani de
istorie aveau ai mei deja pe pământul ăsta când ai venit tu. Îți este
greu să aproximezi,nu?
Te înțeleg, pentru tine antichitatea nu
există, e imposibil să faci referiri la istoria ta folosind teremenul
"înainte de Hristos". Nu mai vorbesc de neolitic sau epoca fierului,
deja pătrundem în zonă SF pentru tine și tăi. Și asta este la fel de
deranjant, nu?
Nu îmi voi reaminti de 1.000 de ani în care drepturi în Ardeal ai avut doar tu și alți minoritari, în timp ce pe ai mei i-ai asuprit, le-ai interzis limba, numele românești, religia și orice drept elementar uman.
Nu-mi voi aminti de Ip și Trăznea, nu-mi voi aminti de ce spunea scriitorul Geza Kosztensky, decât așa, în treacăt, un singur pasaj din broșura "Politica Națională", care, la sfârșitul secolului XIX, spunea că "să lăsăm la o parte minciuna convențională conform căreia noi pretindem că nu vrem să ucidem naționalitățile nemaghiare.
Nu îmi voi reaminti de 1.000 de ani în care drepturi în Ardeal ai avut doar tu și alți minoritari, în timp ce pe ai mei i-ai asuprit, le-ai interzis limba, numele românești, religia și orice drept elementar uman.
Nu-mi voi aminti de Ip și Trăznea, nu-mi voi aminti de ce spunea scriitorul Geza Kosztensky, decât așa, în treacăt, un singur pasaj din broșura "Politica Națională", care, la sfârșitul secolului XIX, spunea că "să lăsăm la o parte minciuna convențională conform căreia noi pretindem că nu vrem să ucidem naționalitățile nemaghiare.
DA - NOI VREM SĂ LE SUPRIMĂM ȘI TREBUIE SĂ
LE SUPRIMĂM". O astfel de atitudine era felicitată, la acea vreme, de
ministrul de interne
ungar Hyeronimy.
Ce ai putea face
Ți-am asigurat, prin legi, dreptul de a-ți utiliza limba, de a avea școli în limba ta, de a-ți practica religia, de a călători liber, de a fi reprezentat în parlamentul de la București, dar și în cel european, a manifesta, celebra, comemora. Ar fi trebuit să ai aceleași drepturi precum toți ceilalți și nimic în plus sau în minus, dar eu ți-am dat mai mult, că te-am văzut necăjit.
Poți trăi asemeni mie aici, cu bune și cu rele, cu necazuri și bucurii, cu familie și prieteni alături, cu rate la bănci, uneori zâmbitor, alteori mai supărat. Ai țarina să-ți cultivi pământul dat de strămoșii mei. Și nu ți l-am dat cu chirie, ți l-am oferit pentru vecie pentru că erai pribeag, n-aveai casă și acareturi. Lasă prostiile și nu mai confirma, prin tot ce faci, caracterizarea de "bolnavul Europei", pe care nenea Churchill ți-a atribuit-o.
Mă rog, eu ți-am spus toate astea ca un bun vecin ce-ți sunt și pentru că-mi păsa de soarta ta și a urmașilor tăi. Dacă tu alegi să abuzezi deja de toată permisivitatea asta, e problema ta, dar NU FACE, TE ROG, SĂ DEVINĂ PROBLEMA NOASTRĂ, CĂ N-O FI BINE DELOC! RESPECTĂ DRAPELUL ROMÂNESC, CONSTITUȚIA SA ȘI POPORUL SĂU!
Tuesday, February 12, 2013
Sunday, January 13, 2013
MISTERUL conturilor lui Ceauşescu. Interviu cu un apropiat de-al dictatorilor
06 oct 2012, 21:55
|
RTV.net
Care e secretul conturilor lui Ceauşescu si cum lucra Securitatea
pe vremea Comunismului. Dezvăluri, în premieră, la "România de
poveste", într-un interviu mărturie cu arhitectul Camil
Roguski, realizat cu puţin timp înainte de dispariţia sa.
Misterul conturilor lui
Ceauşescu
Foto: filmreporter.ro
Foto: filmreporter.ro
Arhitectul Camil
Roguski
Foto: RTV.NET
Foto: RTV.NET
"Conturile lui Ceuşescu sunt cunoscute. Eu care
eram un amărât ştiu de ele. Nu ştiu câte există şi unde sunt acum, dar
ştiu că există cert. (...)
Şeful, adică Ceuşescu a trimis în străinătate două miliarde de dolari, contul României, care va putea fi folosit de români în momentele grele ale ţării. A asigurat ţara, nu a luat nici un ban pentru el.
Contul ăsta a fost întâi într-o bancă elveţiană, apoi transferat în Monte Carlo, de acolo fracţionat, trimis la New York, în contul unui cizmar. Contul a fost folosit de statul canadian, care l-a băgat în investiţii şi de atunci nu se mai găsesc.
Conturile lui Ceauşescu nu erau ale lui, erau conturile întreprinderii de comerţ exterior şi fiecare mare întreprindere avea un cont în străinătate", a declarat pentru România TV, Camil Roguski, apropiatul soţilor Ceauşescu.
"Salariaţii erau obligaţi să contribuie la aceste conturi pentru ţara. Ceauşescu era un om sărac. Lumea vorbeşte numai de conturile lui Ceuşescu, dar România a avut cumpărate o serie de bunuri.
De exemplu, în Brazilia eu cred că a avut bunuri de peste un miliard de dolari, în terenuri mineraliere, agricole, fabrici care erau puse pe numele unui român şi sunt aproape sigur că o parte din aceste lucruri, mai ales din America, au ajuns pe mâna unor români plecaţi din România. Cred că Pacepa este cel mai mare beneficiar al bunurilor care nu s-au intors.
Trebuie să ai un document, nu poţi să arunci vina. Documentul meu este mintea. Atunci când vorbesc am în spate acte sau alţii care pot să spună", a mai spus Camil Roguski.
CITEŞTE ŞI: Nepoata lui Ceauşescu: Conturile au existat, erau conturile ţării, nu personale
Şeful, adică Ceuşescu a trimis în străinătate două miliarde de dolari, contul României, care va putea fi folosit de români în momentele grele ale ţării. A asigurat ţara, nu a luat nici un ban pentru el.
Contul ăsta a fost întâi într-o bancă elveţiană, apoi transferat în Monte Carlo, de acolo fracţionat, trimis la New York, în contul unui cizmar. Contul a fost folosit de statul canadian, care l-a băgat în investiţii şi de atunci nu se mai găsesc.
Conturile lui Ceauşescu nu erau ale lui, erau conturile întreprinderii de comerţ exterior şi fiecare mare întreprindere avea un cont în străinătate", a declarat pentru România TV, Camil Roguski, apropiatul soţilor Ceauşescu.
"Salariaţii erau obligaţi să contribuie la aceste conturi pentru ţara. Ceauşescu era un om sărac. Lumea vorbeşte numai de conturile lui Ceuşescu, dar România a avut cumpărate o serie de bunuri.
De exemplu, în Brazilia eu cred că a avut bunuri de peste un miliard de dolari, în terenuri mineraliere, agricole, fabrici care erau puse pe numele unui român şi sunt aproape sigur că o parte din aceste lucruri, mai ales din America, au ajuns pe mâna unor români plecaţi din România. Cred că Pacepa este cel mai mare beneficiar al bunurilor care nu s-au intors.
Trebuie să ai un document, nu poţi să arunci vina. Documentul meu este mintea. Atunci când vorbesc am în spate acte sau alţii care pot să spună", a mai spus Camil Roguski.
CITEŞTE ŞI: Nepoata lui Ceauşescu: Conturile au existat, erau conturile ţării, nu personale
Citeste mai mult pe RTV.NET: http://www.rtv.net/misterul-conturilor-lui-ceausescu--interviu-cu-un-apropiat-de-al-dictatorilor_47618.html#ixzz2HsV7DuQs
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Friday, December 21, 2012
Friday, July 22, 2011
Sunday, July 10, 2011
Misterele din hrubele Brailei
Inexpugnabila citadela, in litografiile atacatorilor sai
Sute de ani s-au batut romanii, turcii si rusii ca sa cucereasca frumoasa cetate de la gurile Dunarii. Soliman Magnificul, Mahmet al II-lea Fatih, Ioan Voda cel Cumplit sau Mihai Viteazul, precum si nesfarsite detasamente de soldati trimisi de tarii rusi, au asediat zile si nopti strasnica fortificatie construita de otomani, pe ruinele unei cetati dacice "in care fac un comert mai mult decat in toate orasele tarii", dupa cum spune un cronicar bizantin.
In 1828, dupa ultimul asediu sangeros, rusii au hotarat sa faca una cu pamantul citadela Brailei. Voiau sa se asigure ca nu va mai fi nevoie sa o recucereasca iar si iar. Trei mii de salahori s-au chinuit din greu, timp de aproape trei ani de zile, ca sa distruga totul.
Din ceea ce azi ar fi putut fi o cetate medievala la fel de frumoasa ca aceea a Sighisoarei, nu au mai ramas decat tunelurile subterane secrete folosite pentru alimentarea cu provizii si cu munitie a cetatii. Roase de timp si de apele subterane, tunelurile au inceput sa cedeze la inceputul secolului XX. Alertate de oamenii ale caror case se naruiau, autoritatile comuniste au comandat un amplu studiu Institutului de Geologie al Academiei.
Astfel a fost reperata, la adevarata sa dimensiune, reteaua subterana care impanzea vechea cetate a Brailei. Tunelurile au fost imediat astupate, la heirup, adesea cu materiale improprii unei conservari de calitate. Ici-colo, cate o familie a reusit sa mai salveze cate o hruba, cum le spun localnicii bucatilor de tunel de sub casele lor. Din loc in loc, cateva guri de tunel au iesit afara, in diverse spatii verzi din oras, infierbantand, in deceniile trecute, imaginatia si pofta de aventura a copiilor.
Frumoasa ingropata in zid
Multe grozavii s-au intamplat in vechile tuneluri subterane ale Brailei, dar nici una mai cutremuratoare decat cea petrecuta in hruba de sub vila bogatasului grec Nicolachi Mavrocordulas, mare exportator de grane. Amator de vanatoare prin Baltile Brailei, Nicolachi a innoptat, intr-o iarna geroasa, la casa unor tarani. Acolo avea sa o cunoasca pe frumoasa Voica.
S-a indragostit nebuneste de ea si nu s-a dat dus pana nu a cumparat-o de la tatal ei, pentru a o lua de nevasta. Povestea, de care se infioara si acum brailenii mai in varsta, spune ca negustorul, nebun de gelozie, si-ar fi ucis tanara sotie, care il inselase. Intreaga Braila a vuit la disparitia Voicai inca multi ani dupa ce boierul Nicolachi si-a vandut casa si a disparut el insusi.
Vreme de zeci de ani mai apoi, blestemul casniciilor nefericite s-a instapanit de-a binelea peste casa, facand pe fiecare nou cumparator sa renunte pe data la ea. Apoi, vila boierului Mavrocordulas a devenit azil de batrani si parea ca totul se linistise.
Pana cand, si mai incoace, in 1985, lucrarile de reconsolidare a azilului au ajuns la fundatie. Acolo, muncitorii au dat peste intrarea intr-o hruba. Si tot acolo, zidite in peretele hrubei, muncitorii au gasit osemintele unei tinere fete, impuscata in cap. Nu putea fi altcineva decat frumoasa Voica. Din pricina ingustimii legilor, directiunea nu a reusit sa duca osemintele intr-un cimitir.
Ramasitelor Voicai li s-a gasit un locsor in curtea din fata casei. Ani buni, pana cand osemintele au fost duse de acolo si inmormantate crestineste, fantoma fetei ingropate in hruba a infiorat noptile batranilor din azil. O aparitie diafana, o mireasa zglobie, plutind parca de fericire, de colo-colo, prin vechiul salon de dans, devenit intre timp salon de azil...
Amintiri de sub pamant
Si inainte de gasirea cadavrului sub "Casa cu stafii", descoperirea de hrube facea deliciul amatorilor de senzatii tari din Braila. Orasul e plin de povesti incarcate de aerul greu, statut, al hrubelor si de atmosfera aceea irespirabila a inaintarii tiptil, pas cu pas, prin bezna pamantului. "Copil fiind, prin 1957-1960, locuiam pe strada Masinilor, intr-o cladire construita in 1880.
Casa avea si un subsol de peste 2 metri adancime, din care se putea cobori in alt subsol, de inca 3 metri, ce depasea ca intindere cu mult limitele constructiei. Catre sud, exista o noua trecere boltita, din caramida, ce sugera o panta coboratoare, dar trecerea aceasta era zidita.
Prin rarele fisuri, se simtea curent rece, chiar si in mijlocul verii. Asta imi sugera existenta in spatele zidariei a unui tunel mai lung si destul de adanc", isi aminteste cu nostalgie Matei Turcila, un fost brailean fascinat de legendele hrubelor din orasul in care a trait.
Marioara Burciu s-a avantat, la randu-i, prin hrube, pe vremea copilariei sale. "Am locuit pe strada Stefan cel Mare. In timpul demolarilor din 1978-1982, s-a cascat o groapa mare, surpata, pe unde au trecut buldozerele.
Dupa plecarea utilajelor, mai multi copii, printre care ma aflam si eu, am pornit in cercetare si am dat peste o hruba. Am coborat. Era imensa, cam 3-4 metri inaltime si 10 latime, boltita, captusita cu caramida rosie, bine conservata. Mirosul era ca de casa veche neaerisita. Partea de jos era ca un drum de tara pietruit, uscat.
Nu am inaintat prea mult in ea, de frica sa nu fim prinsi inauntru de moloz sau de surparea peretilor. Constructia se indrepta spre Dunare, cam la 4-5 metri adancime, pe o lungime de 15 metri...".
Azi, in Braila, gasesti mai multe povesti decat hrube. Majoritatea acelora despre care iti vorbesc cu patima si nostalgie brailenii intre doua varste s-au surpat intre timp. Cea mai pretioasa si mai impozanta dintre ele, fosta pulberarie a cetatii, sta inchisa sub o cheie despre care nimeni nu stie exact pe unde o fi: poate pe la Primarie, poate pe la ceva director al unei firme care trebuia sa se ocupe de reamenajare...
Singurele locuri in care poti intra astazi in adancurile vechii citadele sunt beciurile catorva locuinte particulare, acolo unde tunelurile nu au fost astupate in anii '50. "Daca avem norocul si gasim pe cineva acasa. Si daca ne lasa sa intram...", isi ia, cumva incurcat de situatie, toate precautiile necesare, profesorul Ioan Candea, directorul Muzeului Brailei.
Tunelurile secrete
Pornesc impreuna cu calauza mea pe urmele zbuciumatei istorii a asezarii de pe malul Dunarii. "Cetatea dateaza de dupa 1538. Atunci, in retragere, dupa expeditia de pedepsire a lui Petru Rares in Moldova, Soliman Magnificul ocupa Tighina, pe Nistru, si Braila, portul cel mai important al Tarii Romanesti pe Dunarea de Jos.
De atunci si pana dupa 1800, vreme de mai bine de trei veacuri, Braila devine cap de pod al intereselor otomane in regiune", spune istoricul brailean. Cum Braila, cu tot ce insemna ea din punct de vedere economic si strategic, intra direct sub administrarea Portii, turcii construiesc aici o cetate fabuloasa, imposibil de cucerit.
Minarete semete se inaltau indaratul zidurilor, fantani adanci, cu apa limpede, au fost sapate, pentru ca "Ibraila" sa reziste cat mai mult, in caz ca avea sa fie atacata...
Au asezat citadela pe cel mai inalt loc de pe toata terasa Dunarii - acolo unde crestinii isi pusesera, inainte de cucerire, mormintele, conform traditiei. In timp, au incercuit citadela cu numeroase ziduri de aparare. Aflata in Muzeul Brailei, macheta vechii cetati, realizata dupa o reproducere austriaca inspirata de informatiile secrete dobandite de un spion trimis de Viena, ilustreaza geniul militar al stapanirii otomane.
Cinci inele de aparare inconjurau cetatea, fiecare din ele intarit cu santuri. Primul zid inconjurator avea nu mai putin de noua bastioane de aparare!
In timpul durelor asedii la care a fost supusa cetatea ulterior, alimentarea cu munitie si cu diverse provizii a bastioanelor, ca si miscarile de trupe, se realizau, spun istoricii, cu ajutorul unui complex sistem de tuneluri subterane.
"Oricand activitatile din interiorul zidurilor puteau fi detectate de atacatori... In plus, ar fi fost foarte primejdios sa transporti praf de pusca la suprafata, in vreme ce tu erai bombardat. Tocmai de aceea, otomanii au construit aceste tuneluri subterane", explica Ioan Candea.
Turcii au profitat de malul inalt al Brailei din zona Dunarii si de solul moale, pentru a putea strapunge pamantul, si asa au facut spectaculoasa retea subterana, unica in Romania.
Lacate pe oras
Profesorul Ioan Candea e brailean get-beget. Calatoria noastra spre hrube e, in mare masura, chiar drumul spre copilaria sa. Asteptarea infrigurata a ultimei ore de scoala si fuga neabatuta, odata cu sunetul clopotelului, spre hruba de sub Gradina Mare, pe stradutele inguste, ce inca mai purtau pe atunci, macar in ochii batranilor iesiti pe la porti, parfumul autentic al unei aristocratii pierdute.
"Aveam vreo 12 ani cand am descoperit hrubele. Ne jucam mereu acolo, desi nu inaintam foarte mult prin tuneluri, pentru ca se intamplasera atatea...". In vocea sa, ca si in vocea celorlalti braileni care au intrat in hrube, e ecoul terifiantelor povesti cu copii prinsi sub daramaturi. Curiozitatea era insa mai mare decat teama!
Inaintam cu pasi mari, intinsi, peste baltoacele inghetate ale unei ierni capricioase, ce se agata nevrotic de strazile si de stresinile orasului. Cate o casa renovata, apoi alte sase-sapte superbe palate murind in picioare, o iarna cu zapezi topindu-se prin peretii fragili si reci, ce-au adapostit tandretea si caldura unui alt veac.
Ici-colo, cate un colt de blazon cu un 1902 sau 1911 - ani stingheri printre ramuri de maslin scuturati deolalta cu tencuiala veche - mai aminteste de epoca de mare inflorire a orasului.
Trecem de un rand de muncitori ce sapa un drum proaspat asfaltat si ajungem in parc, cotind dreapta, pe langa o casa insemnata cu o inscriptie ce aminteste de tanarul Panait Istrati, care lucrase in ea ca "baiat de alergatura". O placuta prinsa pe colt, intr-un perete galben tipator.
In parc, vechiul turn de apa vegheaza esplanada ce duce spre faleza si spre intrarea in hruba secreta a adolescentei profesorului Candea. "Pe vremuri, sus, in turn, functiona un restaurant rotitor, care panorama intreg orasul". E inchis si acesta, ca si pulberaria si ca atatea alte puncte de interes turistic ale Brailei...
Cetatea cu milioane de bani de aur
Existenta tunelurilor subterane era ascunsa populatiei civile, in anii stapanirii otomane: secret militar. Descoperirea hrubelor in vremurile noastre, dupa daramarea cetatii si dupa constructiile masive inaltate in jurul anului 1900, a dat nastere fabulatiilor de tot felul.
Multi vanatori de comori sunt si acum convinsi ca hrubele gazduiesc, inca, ramasite ascunse ale bogatiilor stralucitoare din timpul Imperiului Otoman. Ce-i drept, faptele istorice le hranesc aceste sperante...
Se spune ca armata moldoveneasca a lui Ioan Voda cel Cumplit, care a atacat cetatea turceasca, fara a cuceri insa si citadela, a luat "mult aur... si argint si bani batuti, nestimate si margaritare". "Braila era orasul cel mai avut din acele vremuri", completeaza un faimos cronicar polon.
Mihai Viteazul a atacat si el, prin trupele conduse de banul Manta, vestita cetate a Brailei. Mai bine de trei luni a durat asediul, iar in final, garnizoana otomana a capitulat. Soldatilor sultanului li s-a permis sa plece liberi, cu barcile, pe mare.
"I-au lasat sa-si ia cu ei ceva provizii, iar retragerea otomanilor a fost permanent supravegheata de ostasii lui Mihai Viteazul. Mare le-a fost mirarea acestora, cand au vazut ca, de la un moment dat, barcile turcilor stateau sa se scufunde, de grele ce erau, desi cei din garnizoana nu puteau lua cu ei decat ceva de-ale gurii.
Se pare ca otomanii luasera cu ei in secret, prin hruba localizata azi in Gradina Mare, care avea iesire in malul Dunarii, o buna parte din tezaurul cetatii. Au ascuns in paini lingourile de aur, ca sa nu poata fi prinsi", spune directorul Muzeului Brailei. Dar chiar si asa, sursele istorice confirma faptul ca valahii lui Mihai au gasit in cetate "un milion de bani de aur si mare cantitate de provizii".
Suntem chiar la intrarea in faimoasa hruba. "Aici fugeam, la hruba aceasta, acum 50 de ani, cand eram in liceu. Parca vad si acum! Intrarea era acoperita de o vegetatie abundenta, iar apoi se deschidea tunelul... Inaintam 10-15 metri, nu mai mult", spune profesorul.
Din hruba n-a mai ramas decat un zid artificial, ridicat demult, la o aniversare a Brailei. O poarta scofalcita de fier bareaza intrarea, oricum surpata. Iar deasupra scrie, absolut de neinteles pentru istoricul brailean, "Beci, sec. XVIII", nu "Hruba", asa cum i se zice in tot orasul.
Pintenii mortii
Faleza Dunarii e la doi pasi de noi. Locul pe unde a fost dus tezaurul otoman e acoperit de un morman de sticle de bere. "Alaturi de pulberarie, acesta ar fi locul cel mai bun pentru o reamenajare a hrubelor. Prostia e ca cercetarea hrubei ar fi trebuit prinsa in proiectul de refacere a Gradinii Mari.
Intre timp, totul e asfaltat, e greu sa se mai faca ceva...", spune amarat directorul Ioan Candea.
Mergem mai departe, spre locul in care se afla hruba ce gazduia pulberaria fostei cetati. Pe poarta de la intrare e un lacat mare. Alaturi, o noua placuta pentru turisti: "Hruba Pulberaria Noua, 1812-1814".
I se spune Pulberaria Noua pentru ca, de fapt, inainte de 1810, aici se afla o alta pulberarie. Episodul de la 1810, care duce la disparitia vechii pulberarii, e unul dintre cele mai dramatice din istoria cetatii. Braila se afla pe atunci sub ocupatie ruseasca. Intr-o buna zi, doi ofiteri rusi au comis imprudenta de a intra in pulberarie cu pintenii la cizma.
Pintenii au facut scantei si, intr-o clipita, intreaga citadela a fost zguduita de un cataclism teribil. Un zgomot asurzitor, apoi un urias nor de praf s-a ridicat deasupra cetatii, vizibil de la multe poste departare. O liniste grea, ca de mormant, s-a lasat apoi.
Intreaga pulberarie a fost distrusa, alaturi de multe alte cladiri din vecinatate. Trei sute de morti au fost jeliti de braileni in zilele ce au urmat blestematei explozii. Spiritele lor au bantuit multa vreme fantezia orasului.
Istorie si apa minerala
"Pulberaria noua, construita de otomani dupa recucerirea cetatii de la rusi, are dimensiuni impresionante. Peste 50 de metri lungime, o inaltime de aproape 5 metri si o latime de 6 metri. Nu e cu nimic mai prejos decat o statie de metrou din zilele noastre", spune profesorul Candea. "Acum, dupa atata vorba, daca avem noroc, poate intram si noi intr-o hruba". Ajungem la intrarea intr-un magazin de apa minerala.
O doamna frumoasa si amabila ne intampina. De cum il vede pe profesorul Candea, stie ca e vorba despre hruba din spatele cladirii. Se scuza: hruba istorica e folosita ca depozit. Intr-adevar, siruri de lazi pentru sticlele de apa minerala, navete de bere si cutii vechi de vopsea stau stivuite de-a dreapta, cum intri.
Un tunel boltit, bine intretinut, care te obliga sa stai usor adus de spate ca sa il poti parcurge. "Turcii duceau pe aici butoaiele de pulbere, deci umblau aplecati de spate", imi explica profesorul. Trec pana in capatul tunelului: 7-8 metri de la intrare, apoi hruba coteste la stanga, in unghi drept.
Arhitectura hrubelor e desavarsita, iar tunelul cotind la stanga demonstreaza cat de complexa trebuie sa fi fost reteaua construita de turci. "Sunt planuri si documente la Istanbul care vorbesc despre construirea si repararea cetatilor turcesti de la Dunare, din Asia Mica, de peste tot. Era ordine si disciplina in Imperiul Otoman, in ciuda imaginii pe care unii dintre noi o au astazi".
Hruba Mihaelei
Ne incercam norocul si la hruba de sub locuinta familiei Negulescu. Doamna Aurica trebaluieste prin fata casei, insotita de un caine mare, frumos. Se bucura sa vada ca hruba sa are parte de vizitatori. Mihaela, fiica doamnei Negulescu, devine ghid cat ai clipi.
In acest loc al orasului, tunelul trecea la mai mare adancime pe sub case, decat in cazul magazinului de ape minerale. Coboram o scara abrupta, apoi inca o serie de trepte, si intram intr-o frumusete de hruba: un culoar lung, ranforsat din loc in loc de arcade puternice.
Familia Negulescu a cheltuit bani buni ca sa conserve hruba, care pastreaza, in multe locuri, spre deosebire de alte hrube, chiar caramida originala turceasca. O caramida mai ingusta decat cea din zilele noastre.
Mihaela Negulescu cunoaste fiecare coltisor al hrubei. A explorat-o ani in sir, in anii de scoala generala. O fetita scotocind temerar tunelul vechii cetati a Brailei. "Credeam ca voi gasi comori in hrube", se amuza acum Mihaela. "Am doar un inel, din care mi-am facut o brosa".
Acum, in ascunzisul viselor cu inele cu diamante si salbe de banuti de aur, stau damigene goale de vin si cateva rafturi cu dulceturi, compoturi de fructe si muraturi. "Hruba aceasta s-ar putea amenaja foarte frumos, pentru ca e suficient de mare si de bine intretinuta.
Ar trebui doar sapata mai jos podeaua, pentru ca sa aiba o inaltime normala si apoi sa se gaseasca o solutie cat mai buna pentru acces. Familia mea e deschisa la un parteneriat, pentru ca singuri nu avem bani pentru o asemenea investitie", spune Mihaela, privind catre profesorul Ioan Candea.
"Mai facem ceva cu orasul acesta, dom' profesor? Mai facem ceva cu hrubele acestea?". Dupa 30 de ani de lupta pentru valorificarea hrubelor, profesorul Candea da din umeri neputincios si-i raspunde Mihaelei, la fel cum mi-a raspuns si mie, cand a aflat, cumva contrariat, ca vreau sa scriu un reportaj despre hrubele din Braila.
"Vreti sa scrieti acum despre hrube? Ciudat... Despre hrube se vorbeste in Braila doar o data la patru ani, cand candidatii la Primarie se lauda ca vor face si vor drege...".
Iesim in drum. In spatele nostru, Mihaela trage un zavor greu, zornaitor, peste hruba. Nu si peste sperantele ca ultimele amintiri ale minunatei cetati a Brailei de odinioara vor fi candva mai mult decat niste depozite de sticle goale sau beciuri pentru dulceturi, compoturi si muraturi.
In 1828, dupa ultimul asediu sangeros, rusii au hotarat sa faca una cu pamantul citadela Brailei. Voiau sa se asigure ca nu va mai fi nevoie sa o recucereasca iar si iar. Trei mii de salahori s-au chinuit din greu, timp de aproape trei ani de zile, ca sa distruga totul.
Din ceea ce azi ar fi putut fi o cetate medievala la fel de frumoasa ca aceea a Sighisoarei, nu au mai ramas decat tunelurile subterane secrete folosite pentru alimentarea cu provizii si cu munitie a cetatii. Roase de timp si de apele subterane, tunelurile au inceput sa cedeze la inceputul secolului XX. Alertate de oamenii ale caror case se naruiau, autoritatile comuniste au comandat un amplu studiu Institutului de Geologie al Academiei.
Astfel a fost reperata, la adevarata sa dimensiune, reteaua subterana care impanzea vechea cetate a Brailei. Tunelurile au fost imediat astupate, la heirup, adesea cu materiale improprii unei conservari de calitate. Ici-colo, cate o familie a reusit sa mai salveze cate o hruba, cum le spun localnicii bucatilor de tunel de sub casele lor. Din loc in loc, cateva guri de tunel au iesit afara, in diverse spatii verzi din oras, infierbantand, in deceniile trecute, imaginatia si pofta de aventura a copiilor.
Frumoasa ingropata in zid
Multe grozavii s-au intamplat in vechile tuneluri subterane ale Brailei, dar nici una mai cutremuratoare decat cea petrecuta in hruba de sub vila bogatasului grec Nicolachi Mavrocordulas, mare exportator de grane. Amator de vanatoare prin Baltile Brailei, Nicolachi a innoptat, intr-o iarna geroasa, la casa unor tarani. Acolo avea sa o cunoasca pe frumoasa Voica.
S-a indragostit nebuneste de ea si nu s-a dat dus pana nu a cumparat-o de la tatal ei, pentru a o lua de nevasta. Povestea, de care se infioara si acum brailenii mai in varsta, spune ca negustorul, nebun de gelozie, si-ar fi ucis tanara sotie, care il inselase. Intreaga Braila a vuit la disparitia Voicai inca multi ani dupa ce boierul Nicolachi si-a vandut casa si a disparut el insusi.
Braila la 1826, chiar inaintea distrugerii sale
�
Vreme de zeci de ani mai apoi, blestemul casniciilor nefericite s-a instapanit de-a binelea peste casa, facand pe fiecare nou cumparator sa renunte pe data la ea. Apoi, vila boierului Mavrocordulas a devenit azil de batrani si parea ca totul se linistise.
Pana cand, si mai incoace, in 1985, lucrarile de reconsolidare a azilului au ajuns la fundatie. Acolo, muncitorii au dat peste intrarea intr-o hruba. Si tot acolo, zidite in peretele hrubei, muncitorii au gasit osemintele unei tinere fete, impuscata in cap. Nu putea fi altcineva decat frumoasa Voica. Din pricina ingustimii legilor, directiunea nu a reusit sa duca osemintele intr-un cimitir.
Ramasitelor Voicai li s-a gasit un locsor in curtea din fata casei. Ani buni, pana cand osemintele au fost duse de acolo si inmormantate crestineste, fantoma fetei ingropate in hruba a infiorat noptile batranilor din azil. O aparitie diafana, o mireasa zglobie, plutind parca de fericire, de colo-colo, prin vechiul salon de dans, devenit intre timp salon de azil...
Amintiri de sub pamant
Si inainte de gasirea cadavrului sub "Casa cu stafii", descoperirea de hrube facea deliciul amatorilor de senzatii tari din Braila. Orasul e plin de povesti incarcate de aerul greu, statut, al hrubelor si de atmosfera aceea irespirabila a inaintarii tiptil, pas cu pas, prin bezna pamantului. "Copil fiind, prin 1957-1960, locuiam pe strada Masinilor, intr-o cladire construita in 1880.
Casa avea si un subsol de peste 2 metri adancime, din care se putea cobori in alt subsol, de inca 3 metri, ce depasea ca intindere cu mult limitele constructiei. Catre sud, exista o noua trecere boltita, din caramida, ce sugera o panta coboratoare, dar trecerea aceasta era zidita.
Prin rarele fisuri, se simtea curent rece, chiar si in mijlocul verii. Asta imi sugera existenta in spatele zidariei a unui tunel mai lung si destul de adanc", isi aminteste cu nostalgie Matei Turcila, un fost brailean fascinat de legendele hrubelor din orasul in care a trait.
Trupele rusesti la portile Brailei otomane
�
Marioara Burciu s-a avantat, la randu-i, prin hrube, pe vremea copilariei sale. "Am locuit pe strada Stefan cel Mare. In timpul demolarilor din 1978-1982, s-a cascat o groapa mare, surpata, pe unde au trecut buldozerele.
Dupa plecarea utilajelor, mai multi copii, printre care ma aflam si eu, am pornit in cercetare si am dat peste o hruba. Am coborat. Era imensa, cam 3-4 metri inaltime si 10 latime, boltita, captusita cu caramida rosie, bine conservata. Mirosul era ca de casa veche neaerisita. Partea de jos era ca un drum de tara pietruit, uscat.
Nu am inaintat prea mult in ea, de frica sa nu fim prinsi inauntru de moloz sau de surparea peretilor. Constructia se indrepta spre Dunare, cam la 4-5 metri adancime, pe o lungime de 15 metri...".
Azi, in Braila, gasesti mai multe povesti decat hrube. Majoritatea acelora despre care iti vorbesc cu patima si nostalgie brailenii intre doua varste s-au surpat intre timp. Cea mai pretioasa si mai impozanta dintre ele, fosta pulberarie a cetatii, sta inchisa sub o cheie despre care nimeni nu stie exact pe unde o fi: poate pe la Primarie, poate pe la ceva director al unei firme care trebuia sa se ocupe de reamenajare...
Singurele locuri in care poti intra astazi in adancurile vechii citadele sunt beciurile catorva locuinte particulare, acolo unde tunelurile nu au fost astupate in anii '50. "Daca avem norocul si gasim pe cineva acasa. Si daca ne lasa sa intram...", isi ia, cumva incurcat de situatie, toate precautiile necesare, profesorul Ioan Candea, directorul Muzeului Brailei.
Tunelurile secrete
Pornesc impreuna cu calauza mea pe urmele zbuciumatei istorii a asezarii de pe malul Dunarii. "Cetatea dateaza de dupa 1538. Atunci, in retragere, dupa expeditia de pedepsire a lui Petru Rares in Moldova, Soliman Magnificul ocupa Tighina, pe Nistru, si Braila, portul cel mai important al Tarii Romanesti pe Dunarea de Jos.
De atunci si pana dupa 1800, vreme de mai bine de trei veacuri, Braila devine cap de pod al intereselor otomane in regiune", spune istoricul brailean. Cum Braila, cu tot ce insemna ea din punct de vedere economic si strategic, intra direct sub administrarea Portii, turcii construiesc aici o cetate fabuloasa, imposibil de cucerit.
Minarete semete se inaltau indaratul zidurilor, fantani adanci, cu apa limpede, au fost sapate, pentru ca "Ibraila" sa reziste cat mai mult, in caz ca avea sa fie atacata...
Resedinta pasei otomane la Braila
�
Cinci inele de aparare inconjurau cetatea, fiecare din ele intarit cu santuri. Primul zid inconjurator avea nu mai putin de noua bastioane de aparare!
In timpul durelor asedii la care a fost supusa cetatea ulterior, alimentarea cu munitie si cu diverse provizii a bastioanelor, ca si miscarile de trupe, se realizau, spun istoricii, cu ajutorul unui complex sistem de tuneluri subterane.
"Oricand activitatile din interiorul zidurilor puteau fi detectate de atacatori... In plus, ar fi fost foarte primejdios sa transporti praf de pusca la suprafata, in vreme ce tu erai bombardat. Tocmai de aceea, otomanii au construit aceste tuneluri subterane", explica Ioan Candea.
Turcii au profitat de malul inalt al Brailei din zona Dunarii si de solul moale, pentru a putea strapunge pamantul, si asa au facut spectaculoasa retea subterana, unica in Romania.
Lacate pe oras
Profesorul Ioan Candea e brailean get-beget. Calatoria noastra spre hrube e, in mare masura, chiar drumul spre copilaria sa. Asteptarea infrigurata a ultimei ore de scoala si fuga neabatuta, odata cu sunetul clopotelului, spre hruba de sub Gradina Mare, pe stradutele inguste, ce inca mai purtau pe atunci, macar in ochii batranilor iesiti pe la porti, parfumul autentic al unei aristocratii pierdute.
"Aveam vreo 12 ani cand am descoperit hrubele. Ne jucam mereu acolo, desi nu inaintam foarte mult prin tuneluri, pentru ca se intamplasera atatea...". In vocea sa, ca si in vocea celorlalti braileni care au intrat in hrube, e ecoul terifiantelor povesti cu copii prinsi sub daramaturi. Curiozitatea era insa mai mare decat teama!
Profesorul Ioan Candea, directorul Muzeului Brailei
�
Inaintam cu pasi mari, intinsi, peste baltoacele inghetate ale unei ierni capricioase, ce se agata nevrotic de strazile si de stresinile orasului. Cate o casa renovata, apoi alte sase-sapte superbe palate murind in picioare, o iarna cu zapezi topindu-se prin peretii fragili si reci, ce-au adapostit tandretea si caldura unui alt veac.
Ici-colo, cate un colt de blazon cu un 1902 sau 1911 - ani stingheri printre ramuri de maslin scuturati deolalta cu tencuiala veche - mai aminteste de epoca de mare inflorire a orasului.
Trecem de un rand de muncitori ce sapa un drum proaspat asfaltat si ajungem in parc, cotind dreapta, pe langa o casa insemnata cu o inscriptie ce aminteste de tanarul Panait Istrati, care lucrase in ea ca "baiat de alergatura". O placuta prinsa pe colt, intr-un perete galben tipator.
In parc, vechiul turn de apa vegheaza esplanada ce duce spre faleza si spre intrarea in hruba secreta a adolescentei profesorului Candea. "Pe vremuri, sus, in turn, functiona un restaurant rotitor, care panorama intreg orasul". E inchis si acesta, ca si pulberaria si ca atatea alte puncte de interes turistic ale Brailei...
Cetatea cu milioane de bani de aur
Existenta tunelurilor subterane era ascunsa populatiei civile, in anii stapanirii otomane: secret militar. Descoperirea hrubelor in vremurile noastre, dupa daramarea cetatii si dupa constructiile masive inaltate in jurul anului 1900, a dat nastere fabulatiilor de tot felul.
Multi vanatori de comori sunt si acum convinsi ca hrubele gazduiesc, inca, ramasite ascunse ale bogatiilor stralucitoare din timpul Imperiului Otoman. Ce-i drept, faptele istorice le hranesc aceste sperante...
Se spune ca armata moldoveneasca a lui Ioan Voda cel Cumplit, care a atacat cetatea turceasca, fara a cuceri insa si citadela, a luat "mult aur... si argint si bani batuti, nestimate si margaritare". "Braila era orasul cel mai avut din acele vremuri", completeaza un faimos cronicar polon.
Hruba de la malul Dunarii, blocata de o usa metalica
�
"I-au lasat sa-si ia cu ei ceva provizii, iar retragerea otomanilor a fost permanent supravegheata de ostasii lui Mihai Viteazul. Mare le-a fost mirarea acestora, cand au vazut ca, de la un moment dat, barcile turcilor stateau sa se scufunde, de grele ce erau, desi cei din garnizoana nu puteau lua cu ei decat ceva de-ale gurii.
Se pare ca otomanii luasera cu ei in secret, prin hruba localizata azi in Gradina Mare, care avea iesire in malul Dunarii, o buna parte din tezaurul cetatii. Au ascuns in paini lingourile de aur, ca sa nu poata fi prinsi", spune directorul Muzeului Brailei. Dar chiar si asa, sursele istorice confirma faptul ca valahii lui Mihai au gasit in cetate "un milion de bani de aur si mare cantitate de provizii".
Suntem chiar la intrarea in faimoasa hruba. "Aici fugeam, la hruba aceasta, acum 50 de ani, cand eram in liceu. Parca vad si acum! Intrarea era acoperita de o vegetatie abundenta, iar apoi se deschidea tunelul... Inaintam 10-15 metri, nu mai mult", spune profesorul.
Din hruba n-a mai ramas decat un zid artificial, ridicat demult, la o aniversare a Brailei. O poarta scofalcita de fier bareaza intrarea, oricum surpata. Iar deasupra scrie, absolut de neinteles pentru istoricul brailean, "Beci, sec. XVIII", nu "Hruba", asa cum i se zice in tot orasul.
Pintenii mortii
Faleza Dunarii e la doi pasi de noi. Locul pe unde a fost dus tezaurul otoman e acoperit de un morman de sticle de bere. "Alaturi de pulberarie, acesta ar fi locul cel mai bun pentru o reamenajare a hrubelor. Prostia e ca cercetarea hrubei ar fi trebuit prinsa in proiectul de refacere a Gradinii Mari.
Intre timp, totul e asfaltat, e greu sa se mai faca ceva...", spune amarat directorul Ioan Candea.
Mergem mai departe, spre locul in care se afla hruba ce gazduia pulberaria fostei cetati. Pe poarta de la intrare e un lacat mare. Alaturi, o noua placuta pentru turisti: "Hruba Pulberaria Noua, 1812-1814".
I se spune Pulberaria Noua pentru ca, de fapt, inainte de 1810, aici se afla o alta pulberarie. Episodul de la 1810, care duce la disparitia vechii pulberarii, e unul dintre cele mai dramatice din istoria cetatii. Braila se afla pe atunci sub ocupatie ruseasca. Intr-o buna zi, doi ofiteri rusi au comis imprudenta de a intra in pulberarie cu pintenii la cizma.
Pintenii au facut scantei si, intr-o clipita, intreaga citadela a fost zguduita de un cataclism teribil. Un zgomot asurzitor, apoi un urias nor de praf s-a ridicat deasupra cetatii, vizibil de la multe poste departare. O liniste grea, ca de mormant, s-a lasat apoi.
Intreaga pulberarie a fost distrusa, alaturi de multe alte cladiri din vecinatate. Trei sute de morti au fost jeliti de braileni in zilele ce au urmat blestematei explozii. Spiritele lor au bantuit multa vreme fantezia orasului.
Istorie si apa minerala
"Pulberaria noua, construita de otomani dupa recucerirea cetatii de la rusi, are dimensiuni impresionante. Peste 50 de metri lungime, o inaltime de aproape 5 metri si o latime de 6 metri. Nu e cu nimic mai prejos decat o statie de metrou din zilele noastre", spune profesorul Candea. "Acum, dupa atata vorba, daca avem noroc, poate intram si noi intr-o hruba". Ajungem la intrarea intr-un magazin de apa minerala.
Profesorul Candea explica ingeniozitatea constructorilor otomani
�
Un tunel boltit, bine intretinut, care te obliga sa stai usor adus de spate ca sa il poti parcurge. "Turcii duceau pe aici butoaiele de pulbere, deci umblau aplecati de spate", imi explica profesorul. Trec pana in capatul tunelului: 7-8 metri de la intrare, apoi hruba coteste la stanga, in unghi drept.
Arhitectura hrubelor e desavarsita, iar tunelul cotind la stanga demonstreaza cat de complexa trebuie sa fi fost reteaua construita de turci. "Sunt planuri si documente la Istanbul care vorbesc despre construirea si repararea cetatilor turcesti de la Dunare, din Asia Mica, de peste tot. Era ordine si disciplina in Imperiul Otoman, in ciuda imaginii pe care unii dintre noi o au astazi".
Hruba Mihaelei
Ne incercam norocul si la hruba de sub locuinta familiei Negulescu. Doamna Aurica trebaluieste prin fata casei, insotita de un caine mare, frumos. Se bucura sa vada ca hruba sa are parte de vizitatori. Mihaela, fiica doamnei Negulescu, devine ghid cat ai clipi.
In acest loc al orasului, tunelul trecea la mai mare adancime pe sub case, decat in cazul magazinului de ape minerale. Coboram o scara abrupta, apoi inca o serie de trepte, si intram intr-o frumusete de hruba: un culoar lung, ranforsat din loc in loc de arcade puternice.
Familia Negulescu a cheltuit bani buni ca sa conserve hruba, care pastreaza, in multe locuri, spre deosebire de alte hrube, chiar caramida originala turceasca. O caramida mai ingusta decat cea din zilele noastre.
Mihaela, in hruba comorilor copilariei sale
�
Mihaela Negulescu cunoaste fiecare coltisor al hrubei. A explorat-o ani in sir, in anii de scoala generala. O fetita scotocind temerar tunelul vechii cetati a Brailei. "Credeam ca voi gasi comori in hrube", se amuza acum Mihaela. "Am doar un inel, din care mi-am facut o brosa".
Acum, in ascunzisul viselor cu inele cu diamante si salbe de banuti de aur, stau damigene goale de vin si cateva rafturi cu dulceturi, compoturi de fructe si muraturi. "Hruba aceasta s-ar putea amenaja foarte frumos, pentru ca e suficient de mare si de bine intretinuta.
Ar trebui doar sapata mai jos podeaua, pentru ca sa aiba o inaltime normala si apoi sa se gaseasca o solutie cat mai buna pentru acces. Familia mea e deschisa la un parteneriat, pentru ca singuri nu avem bani pentru o asemenea investitie", spune Mihaela, privind catre profesorul Ioan Candea.
"Mai facem ceva cu orasul acesta, dom' profesor? Mai facem ceva cu hrubele acestea?". Dupa 30 de ani de lupta pentru valorificarea hrubelor, profesorul Candea da din umeri neputincios si-i raspunde Mihaelei, la fel cum mi-a raspuns si mie, cand a aflat, cumva contrariat, ca vreau sa scriu un reportaj despre hrubele din Braila.
"Vreti sa scrieti acum despre hrube? Ciudat... Despre hrube se vorbeste in Braila doar o data la patru ani, cand candidatii la Primarie se lauda ca vor face si vor drege...".
Iesim in drum. In spatele nostru, Mihaela trage un zavor greu, zornaitor, peste hruba. Nu si peste sperantele ca ultimele amintiri ale minunatei cetati a Brailei de odinioara vor fi candva mai mult decat niste depozite de sticle goale sau beciuri pentru dulceturi, compoturi si muraturi.
Friday, July 8, 2011
Monday, July 4, 2011
Știma Apei, Femeia Gârlei, Valva Apei
Legenda: demult, intr-o zi pierduta in negura vremurilor, un mos hatru isi pastea caprele in coltul linistit de langa lac, ascultand cum clipoceste unda Nerei la radacinile arinilor si fagilor batrani din marginea padurii.
Pe neasteptate se ivi in fata sa, ca iesit din pamant, un soi de omulet cu un peste in mana; dupa ce-i dete binete, omuletul il ruga sa-i friga pestele pe jar de vreascuri uscate, avand grija sa nu care cumva sa i se strambe coada;mosul cugeta o clipa si primi bucuros, invitandu-l la randul sau sa-i friga un cap de tap fara ca acesta sa "ranjeasca".
Invoiala fiind facuta, mosul se puse pe treaba si infigand pestele intr-o tapusa il fripse fara sa i se strambe coada; musafirul sau, care nu era altul decat diavolul, se chinui insa in zadar, legand botul tapului cu curmei de tei (funie de calitate proasta, facuta din coaja de tei sau de rachita).
Arzand teiul, botul se desfacu aratandu-si dintii; furios ca mosul l-a pacalit, diavolul se arunca in lac; mosneagul se minuna si spuse: "Ptiu, te pomenesti ca tu ai fost dracul!";
Pe neasteptate se ivi in fata sa, ca iesit din pamant, un soi de omulet cu un peste in mana; dupa ce-i dete binete, omuletul il ruga sa-i friga pestele pe jar de vreascuri uscate, avand grija sa nu care cumva sa i se strambe coada;mosul cugeta o clipa si primi bucuros, invitandu-l la randul sau sa-i friga un cap de tap fara ca acesta sa "ranjeasca".
Invoiala fiind facuta, mosul se puse pe treaba si infigand pestele intr-o tapusa il fripse fara sa i se strambe coada; musafirul sau, care nu era altul decat diavolul, se chinui insa in zadar, legand botul tapului cu curmei de tei (funie de calitate proasta, facuta din coaja de tei sau de rachita).
Arzand teiul, botul se desfacu aratandu-si dintii; furios ca mosul l-a pacalit, diavolul se arunca in lac; mosneagul se minuna si spuse: "Ptiu, te pomenesti ca tu ai fost dracul!";
asa s-a ajuns ca acest loc sa poarte numele de Lacul Dracului; ansamblul format din lac si pestera este considerat monument al naturii.
MAI MULT AICI:
Romania megalitica: Știma Apei, Femeia Gârlei, Valva Apei, etc. Lacurile blestemate din Romania. Demne de vizitat, dar e bine de luat si aminte!MAI MULT AICI:
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Thursday, June 16, 2011
Viitorul agriculturii tradiţionale
Dacă agricultura ţărănească va avea un viitor în România, acest viitor va depinde foarte mult de voinţa şi capacitatea noastră de a reveni la o viziune agrară şi creştină asupra lumii. Mai suntem încă fascinaţi de industrialism, a cărui prezenţă se face simţită în agricultură prin marea fermă de tip industrial.Încă de pe timpul comunismului ne minunam la auzul poveştilor despre vacile olandeze care dădeau zeci de litri de lapte, despre fermele americane cu mii de tone de porumb la hectar şi priveam cu dispreţ la Joiana bunicilor. Seara, venită de pe islazul comunal, biata vacă dădea şi ea câţiva litri de lapte. Dar ce lapte!
Departe de a fi o binefacere pentru omenire, minunile agriculturii industriale s-au dovedit a fi un dezastru. Toate promisiunile ei sunt iluzorii. În primul rând, s-a dovedit ca agribusiness-ul este incapabil să supravieţuiască pe piaţa liberă fără masive subvenţii de la stat. Fermele industriale de creştere a animalelor pompează hormoni şi antibiotice într-o asemenea măsurî încât poricii şi vitele n-ar mai putea supravieţui sub cerul liber.
Ne-am mândrit mult timp cu marele combinat de creşterea porcilor de la Timişoara fără să ne întrebăm care sunt consecinţele ecologice şi rentabilitatea pe termen lung, ca să nu mai vorbesc de aspectul umanitar al acestor fabrici de animale. Astăzi puţini sunt românii care se opun cultivării plantelor modificate genetic, şi încă mai puţini se opun cultivării plantelor oleaginoase pentru biocombustibil.
În viziunea industrială asupra agriculturii, ogorul, fâneţele sau animalele sunt considerate resurse care pot fi exploatate până la epuizare, ca în industria extractivă.
În viziunea industrială asupra agriculturii, ogorul, fâneţele sau animalele sunt considerate resurse care pot fi exploatate până la epuizare, ca în industria extractivă.
Locuiesc în SUA, unde industrializarea forţată a agriculturii a creat un adevărat dezastru, ale cărui proporţii de-abia acum încep să fie percepute. Fermierii americani şi familiile lor numără mai puţin de 2,5 milioane de suflete, cu 91% mai puţin decât cifra din 1940; fermierul de rând are de obicei 65 de ani, este cam pântecos din lipsă de exerciţiu fizic. De cele mai multe ori îl vom întâlni nu pe câmp ci într-un birou, în faţa computerului, vânând noi subvenţii şi scutiri de impozite sau jucând la bursa din Chicago.
Douăzeci până la 40% din veniturile fermierilor care practică agricultura de tip industrial provin din subvenţiile de la stat. Şi, desigur, cele mai mari subvenţii le primesc cele mai mari ferme. De fapt, sistemul de subvenţionare a agriculturii industriale este un mod de a sprijini cu bani publici giganticele corporaţii transnaţionale din domeniul agricol.
Politicile guvernamentale şi nu ineficienţa au distrus în SUA mica fermă de familie, aşa cum, în România, agricultura ţărănească şi satul românesc au fost distruse de comunişti şi nu de către o pretinsă înapoiere a agriculturii tradiţionale.
Politicile guvernamentale şi nu ineficienţa au distrus în SUA mica fermă de familie, aşa cum, în România, agricultura ţărănească şi satul românesc au fost distruse de comunişti şi nu de către o pretinsă înapoiere a agriculturii tradiţionale.
Americanii, ca şi comuniştii, au întreţinut cultul tractorului, al agriculturii mecanizate. Tractorul simbolizează trecerea de la o agricultură bazata pe energia solară gratuită la una dependentă de combustibili fosili şi o lungă listă de furnizori.
Dacă acest tip de agricultură este astăzi falimentar în SUA, agricultura practicată după metode tradiţionale rămâne înfloritoare. Cel mai concludent exemplu ni-l furnizează comunităţile Amish. Practicând o agricultură strict tradiţională, fără mecanizare de tip industrial, comunităţile Amish au trecut cu succes prin toate crizele.
Dacă acest tip de agricultură este astăzi falimentar în SUA, agricultura practicată după metode tradiţionale rămâne înfloritoare. Cel mai concludent exemplu ni-l furnizează comunităţile Amish. Practicând o agricultură strict tradiţională, fără mecanizare de tip industrial, comunităţile Amish au trecut cu succes prin toate crizele.
Ferma industrială are un singur avantaj: foloseşte mai puţină forţă de muncă. Nu se ia însă în consideraţie faptul că mai putina forţă de muncă în agricultură înseamnă mai multă mecanizare, care cere o enormă cantitate de energie neregenerabilă. De fapt, dacă ne gândim mai bine, nu se economiseşte nici măcar forţa de muncă.
Când un fermier foloseşte un tractor care trage după el o combină pentru a recolta grâul, acel fermier utilizează forţa de muncă urbană din rafinăriile de petrol şi din industriile extractivă, siderurgică şi constructoare de maşini. Dacă agricultura de tip industrial n-ar fi subvenţionată şi fermierii ar trebui sa plătească toate aceste costuri, ineficienţa sistemului ar deveni evidentă.
Sistemul de tip industrial de producere a alimentelor din SUA consumă zece calorii de energie fosilă pentru obţinerea fiecărei calorii de energie înmagazinată în hrană.
Când un fermier foloseşte un tractor care trage după el o combină pentru a recolta grâul, acel fermier utilizează forţa de muncă urbană din rafinăriile de petrol şi din industriile extractivă, siderurgică şi constructoare de maşini. Dacă agricultura de tip industrial n-ar fi subvenţionată şi fermierii ar trebui sa plătească toate aceste costuri, ineficienţa sistemului ar deveni evidentă.
Sistemul de tip industrial de producere a alimentelor din SUA consumă zece calorii de energie fosilă pentru obţinerea fiecărei calorii de energie înmagazinată în hrană.
Industrialismul este o paradigmă moartă. Este foarte eficient în a extrage energiile înmagazinate în sol, subsol, în apă, aer, plante, animale şi oameni dar nu oferă stimulente pentru ca aceste energii să se reconcentreze, să se adune la un loc pentru a fi reutilizate în viitor.
Sistemul industrial-tehnologic este interesat doar de „investiţiile extractive“, adică investeşte doar în mijloacele de exploatare, fără să investească în resursele regenerabile, în cele care asigură viitorul. În sistemul economic actual, majoritatea investiţiilor, inclusiv cele din agricultură, sunt evaluate în termeni de „valoare prezentă netă“, nicidecum de valoare pentru generaţiile viitoare.
Sistemul industrial-tehnologic este interesat doar de „investiţiile extractive“, adică investeşte doar în mijloacele de exploatare, fără să investească în resursele regenerabile, în cele care asigură viitorul. În sistemul economic actual, majoritatea investiţiilor, inclusiv cele din agricultură, sunt evaluate în termeni de „valoare prezentă netă“, nicidecum de valoare pentru generaţiile viitoare.
Acest mod de gândire este considerat normal de mulţi dintre noi. El este însă o anomalie. Industrialismul nu-i altceva decât o patologie a spiritului uman. În Sfânta Scriptură, cultura care se apropie cel mai mult de industrialismul contemporan este cea a Egiptului faraonilor.
În Vechiul Testament, în Deuteronomul, Egiptul este numit în mod sugestiv „cuptorul cel de fier“. Este arhetipul biblic al unei societăţi industriale.
În Vechiul Testament, în Deuteronomul, Egiptul este numit în mod sugestiv „cuptorul cel de fier“. Este arhetipul biblic al unei societăţi industriale.
Ce făcea Egiptul? Ardea energia ieftină furnizată de sclavi, maşina industrială a acelor timpuri. Bogăţia adunată la vârful piramidei era fabuloasă. Acest Egipt al Faraonului divinizat nu mai cunoştea limite, a consumat până când a ajuns să se consume pe sine însuşi. Dumnezeu a intervenit şi l-a pedepsit. Societatea pe care poporul lui Israel urma să o constituie trebuia, în planul divin, să se opună valorilor cultivate de Egiptul bolnav.
Egiptul era o societate ierarhizată, totalitară, cu o agricultura centralizată aflată sub controlul statului. Stă scris în Ieşirea (1 : 13): „De aceea egiptenii sileau încă şi mai straşnic la muncă pe fiii lui Israel. Şi le făceau viaţa amară prin munci grele, la lut, la cărămidă şi la tot felul de lucru de câmp şi prin alte felurite munci…“.
De ce amintesc toate acestea? Fiindcă noi n-am ieşit încă din cuptorul de fier, suntem supuşi paradigmei economiei industriale, gândim în termenii unei civilizaţii care exploatează atât „resursele naturale“ cât şi fiinţele omeneşti pe o scara nemaicunoscută în istoria omenirii.
De ce amintesc toate acestea? Fiindcă noi n-am ieşit încă din cuptorul de fier, suntem supuşi paradigmei economiei industriale, gândim în termenii unei civilizaţii care exploatează atât „resursele naturale“ cât şi fiinţele omeneşti pe o scara nemaicunoscută în istoria omenirii.
Trebuie să ieşim din cuptorul de fier al industrialismului şi, în speţă, al agriculturii industriale şi să revenim la agricultura tradiţională. Astăzi, pentru România renaşterea agriculturii tradiţionale ar fi mană cerească. Sfintele Scripturi ne spun că hrana, înainte de orice, este expresia domniei lui Dumnezeu asupra creaţiei şi a iubirii sale faţă de oameni. Este un semn al prezenţei lui Dumnezeu:
„Iată, eu le voi ploua pâine din cer“. Episodul biblic al manei cereşti exprimă semnificaţia adâncă a agriculturii tradiţionale. Hrana nu este un produs ci un dar de la Dumnezeu de care trebuie să ne îngrijim cu atenţie. Dacă anul acesta se fac roşii şi dovlecei şi grâu, sau nu se fac, depinde până la urma de vrerea lui Dumnezeu. Acest lucru îl ştie orice ţăran, dar l-a uitat agricultura de tip industrial.
„Iată, eu le voi ploua pâine din cer“. Episodul biblic al manei cereşti exprimă semnificaţia adâncă a agriculturii tradiţionale. Hrana nu este un produs ci un dar de la Dumnezeu de care trebuie să ne îngrijim cu atenţie. Dacă anul acesta se fac roşii şi dovlecei şi grâu, sau nu se fac, depinde până la urma de vrerea lui Dumnezeu. Acest lucru îl ştie orice ţăran, dar l-a uitat agricultura de tip industrial.
Agricultura tradiţională există în cadrul unei economii smerite care ţine cont de limite. O agricultură care înţelege că noi toţi existăm în cadrul unei alte economii – economia lui Dumnezeu, de la care toate ne vin. Este vorba de Marea economie a creaţiei, aşa cum o numeşte Wendell Berry, un celebrul scriitor agrarian din SUA.
În această economie totul se leagă, este interconectat, totul creşte într-o imensă Biserică. Agricultura tradiţională este smerită, ştie să se conformeze Marii Economii a lui Dumnezeu.
În fiecare zi ţăranului i se oferă mărturii multiple ale bunătăţii şi puterii divine, de la germinaţia seminţelor până la creşterea holdelor şi sănătatea vitelor. Când ţăranul este smerit, are credinţă şi respectă şi creaţia lui Dumnezeu, el ştie că nu are de ce să se teamă de greutăţi.
În această economie totul se leagă, este interconectat, totul creşte într-o imensă Biserică. Agricultura tradiţională este smerită, ştie să se conformeze Marii Economii a lui Dumnezeu.
În fiecare zi ţăranului i se oferă mărturii multiple ale bunătăţii şi puterii divine, de la germinaţia seminţelor până la creşterea holdelor şi sănătatea vitelor. Când ţăranul este smerit, are credinţă şi respectă şi creaţia lui Dumnezeu, el ştie că nu are de ce să se teamă de greutăţi.
Când vorbim de viitorul agriculturii tradiţionale româneşti, trebuie să ne referim în primul rând la această agricultură smerită şi la relaţia ei cu Marea Economie divină. Economia socialistă, ca de altfel şi cea capitalistă, nu era smerită, rupsese legătura cu Marea Economie a lui Dumnezeu, considerându-se pe sine singura economie posibilă.
Atât comunismul cât şi capitalismul degenerat de astăzi nu au făcut decât să se răspândească precum o pecingine în cadrul plinătăţii zidite de Dumnezeu şi să tâlhărească lumea creată de El. Parte a industrializării socialiste, agricultura „ştiinţifică“ de pe vremea comunismului nu avea haturi, nu avea limite.
A răvăşit satele şi a secătuit pământul. După 1990, agricultura noastră ar fi putut să cunoască o mare renaştere. Din păcate, mulţi ţărani şi majoritatea orăşenilor au continuat sa neglijeze Marea Economie, să nu-i respecte limitele şi să nu-şi asume responsabilităţile pe care le aveau faţă de ea.
Autorităţile statului au continuat să fetişizeze sistemul de agricultură industrială, aşa-zisele „elite intelectuale“ au dispreţuit ţărănimea iar ţăranii şi-au luat lumea în cap, au părăsit ogoarele şi au plecat în Occident unde au devenit proletari agricoli.
Printr-o politică premeditată de falimentare a agriculturii româneşti, ţăranul a fost obligat să-şi abandoneze rolul tradiţional de iconom al Proprietarului divin, altfel spus a renunţat să mai protejeze şi administreze creaţia lui Dumnezeu.
Nu subvenţiile vor salva satul românesc, ci restaurarea iconomiei, a relaţiilor ţăranului cu Dumnezeu, cu natura şi cu semenii lui de la sat şi de la oraş. Această restaurare a relaţiilor stricate nu se face în vorbe, ci prin măsuri şi fapte concrete.
Atât comunismul cât şi capitalismul degenerat de astăzi nu au făcut decât să se răspândească precum o pecingine în cadrul plinătăţii zidite de Dumnezeu şi să tâlhărească lumea creată de El. Parte a industrializării socialiste, agricultura „ştiinţifică“ de pe vremea comunismului nu avea haturi, nu avea limite.
A răvăşit satele şi a secătuit pământul. După 1990, agricultura noastră ar fi putut să cunoască o mare renaştere. Din păcate, mulţi ţărani şi majoritatea orăşenilor au continuat sa neglijeze Marea Economie, să nu-i respecte limitele şi să nu-şi asume responsabilităţile pe care le aveau faţă de ea.
Autorităţile statului au continuat să fetişizeze sistemul de agricultură industrială, aşa-zisele „elite intelectuale“ au dispreţuit ţărănimea iar ţăranii şi-au luat lumea în cap, au părăsit ogoarele şi au plecat în Occident unde au devenit proletari agricoli.Printr-o politică premeditată de falimentare a agriculturii româneşti, ţăranul a fost obligat să-şi abandoneze rolul tradiţional de iconom al Proprietarului divin, altfel spus a renunţat să mai protejeze şi administreze creaţia lui Dumnezeu.
Nu subvenţiile vor salva satul românesc, ci restaurarea iconomiei, a relaţiilor ţăranului cu Dumnezeu, cu natura şi cu semenii lui de la sat şi de la oraş. Această restaurare a relaţiilor stricate nu se face în vorbe, ci prin măsuri şi fapte concrete.
O agricultură smerită nu se poate dezvolta armonios decât în cadrul unor multiple şi diversificate economii agricole locale. 
Aceste EAR-uri ar trebui să devină un obiectiv prioritar al statului din mai multe motive. Ele ar furniza ţării hrana de calitate care este un factor-cheie în asigurarea stării de sănătate fizice; ar asigura autonomia alimentară a României şi una dintre bazele producţiei pentru export; ar îmbunătăţi în mod substanţial ocuparea forţei de muncă prin relocalizarea ei în zonele rurale; ar păstra tradiţiile şi valorile româneşti şi ar promova solidaritatea socială.
Pentru a realiza în mod concret aceste obiective, statul ar trebui să-şi folosească resursele sale pentru a susţine cu prioritate ţăranii individuali, gospodăriile de subzistenţă şi semi-subzistenţă, fermele mici şi mijlocii care produc în mod sustenabil hrană sănătoasa. Trebuie încurajate pieţele ţărăneşti locale şi luate măsuri ferme împotriva „mafiei“.
Într-un cuvânt, nici agricultura, ca orice altceva, fie ea şi agricultură tradiţională, nu are viitor fără Dumnezeu.
Aceste EAR-uri ar trebui să devină un obiectiv prioritar al statului din mai multe motive. Ele ar furniza ţării hrana de calitate care este un factor-cheie în asigurarea stării de sănătate fizice; ar asigura autonomia alimentară a României şi una dintre bazele producţiei pentru export; ar îmbunătăţi în mod substanţial ocuparea forţei de muncă prin relocalizarea ei în zonele rurale; ar păstra tradiţiile şi valorile româneşti şi ar promova solidaritatea socială.Pentru a realiza în mod concret aceste obiective, statul ar trebui să-şi folosească resursele sale pentru a susţine cu prioritate ţăranii individuali, gospodăriile de subzistenţă şi semi-subzistenţă, fermele mici şi mijlocii care produc în mod sustenabil hrană sănătoasa. Trebuie încurajate pieţele ţărăneşti locale şi luate măsuri ferme împotriva „mafiei“.
Într-un cuvânt, nici agricultura, ca orice altceva, fie ea şi agricultură tradiţională, nu are viitor fără Dumnezeu.
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Tuesday, May 31, 2011
Locuri de văzut în România
Râpa Roşie – Sebes, Judetul Alba
Lacul Bolboci, Munţii Bucegi
Palatul Domnesc Alexandru Ioan Cuza de la Ruginoasa- construit în 1804, judeţul Iaşi. ( a aparținut iniţial familiei Sturdza).
Munţii Leaota din Carpaţii Meridionali
Cetatea Medievală Enisala- Judeţul Tulcea (Fotografie Aeriană)
Cetatea Medievală Enisala- Judeţul Tulcea
Roşia Montană Munţii Apuseni
Biserica Sfantul Nicolae din Densusi, judetul Hunedoara
Valea Ialomiţei, Muntii Bucegi.
Valea Ialomiţei este valea râului Ialomiţa, având o parte superioară, montană situată între Mecetul Turcesc şi Pietrosita, în munţii Bucegi. Valea Ialomiţei adună apele din pâraiele Bătrana, Doamnele, Obârşia, Sugari şi se intinde prin centrul masivului Bucegi formând în trecerea sa cheile Urşilor, cheile Peşterii, cheile Coteanu, cheile Tătarului, cheile Zănoagei, Cheile Orzei, cheile Ialomiţei.
Mănăstirea Cârţa – judeţul Sibiu
Bâlea Lac, Transfăgărăşan
Gradina Zmeilor – Judetul Sălaj
Vulcanii Noroioşi – Judeţul Buzău
Castelul Sturdza- Miclăuşeni- Judeţul Iaşi
Statuia lui Decebal pe Dunăre, la Cazane
Moeciu
Castelul Fermecat- Craiova
Delta Dunării
Sarmisegetuza Regia, Grădiştea Muncelului, Judeţul Hunedoara
Biserica fortificata din Prejmer, judetul Brasov
Lacul Sfanta Ana este singurul lac de origine vulcanica din Europa, situat la o altitudine de 946 metri in masivul Ciumatul Mare, aproape de Tusnad. Lacul a luat nastere pe fundul craterului unui vulcan stins, denumit Ciomatu din masivul vulcanic Puciosu.
Zona aceasta a fost declarata rezervatie naturala.
Turnul-clopotnita (“Turnul lui Stefan”), Piatra Neamt
Vidraru
Belis, Jud. Cl
Brasov – Biserica Neagra, Centrul vechi.
Caii salbatici din padurea Letea.
Cascada Cailor
Cascada Evantai
Cascada Iadolina
Cascada Lolaia
Cascada Putnei
Castelul Candestilor
Castelul Cantacuzino
Castelul Corvinilor
Castelul de la Gornesti
0
Castelul de la Iernut
size is 630 × 472 pixels
0
Castelul Fois
0
Cetatea Soimos
Cetatea Taraneasca
Cheile Oltetului
Cheile Orzei
Cheile Tureni
Cimitirul Vesel
Colibița, Bistrița-Năsăud
De treci din Gorj în Mehedinþi, pe Baia de Aramã, ajungi la podul lui Dumnezeu, un pod natural din stâncã, unic în lume prin faptul cã e circulat
0
Faleza Olimp-Costinesti
Gura portitei
Lac Avrig
0
Lacul Calcescu
0
Lacul Dracului
Lacul Bicaz
Lacul Rosu
Manastirea Barsana
Manastirea Sucevita
Masivul Ceahlau
Orasul Victoria
Palatul Cultural din Iasi
