Dr. Eben Alexander este autorul cărţii “Poof of Heaven” (Dovada ca Raiul există) din care am preluat un fragment lămuritor.
“ Am fost plasat intr-o lume in care noi suntem mai mult decat corpurile si creierele noastre, in care moartea nu este sfarsitul constiintei, ci mai degraba o calatorie cat se poate de pozitiva.
Nu sunt prima persoana care descopera ceva evident: constiinta noastra exista si dincolo de existenta trupului. Insa sunt prima persoana (cel putin din cate stiu eu), care a avut o astfel de experienta in timp ce cortextul meu era complet nefunctional. Colegii mei m-au urmarit secunda cu secunda.
Toate studiile de pana acum relavau faptul ca oamenii traiesc aceasta experienta doar cand cortextul le functionteaza cat de putin. Experienta mea, insa, a avut loc in timp ce cortextul meu nu functiona deloc. Iar asta este o evidenta relevata de tomografiile computerizate facute de colegii mei.
Mi-au trebuit luni sa inteleg ce s-a intamplat cu mine. Nu numai ca imi imaginam ca medical este imposibil sa fi fost constient in timpul comei, insa nu-mi explicam nici ce s-a intamplat in acel timp…
…La inceputul aventurii mele, eram inconjurat de noroi, mari, pufosi, albi si roz, care se suprapuneau contrastant pe un cer albastru-inchis. Deasupra lor, mult, mult mai sus – se vedeau stoluri de vietati transparente care traversau cerul, lasand dare in urma lor. Sa fi fost pasari? Sa fi fost ingeri?
Aceste cuvinte mi s-au intiparit in minte si mi le-am reamintit cand am inceput sa scriu despre experienta mea. Insa nu erau nici pasari, nici ingeri. Erau niste vietati foarte diferite de lumea mea reala de pe aceasta planeta. Era ceva mult mai avansat. Niste forme de existenta mult superioare.
… Dintr-o data am auzit un zgomot puternic, ca un imn gorios care venea de mai sus. Ma gandeam daca zgomotul era produs de acele vietati. Apoi, cand mi-am revenit, ma gandeam daca nu cumva zgomotul era produs de bucuria acelor vietati care alergau de colo colo. Zgomotul era foarte palpabil, aproape material, asemanator cu picaturile de ploaie pe care le simti pe piele, dar care nu te uda.
Simturile vazului si auzului nu erau separate ca pe Pamant. Puteam sa aud frumusetea acelor corpuri argintii care fluturau deasupra mea si puteam sa vad cantecul lor vesel si zglobiu.
In aceasta lume nu puteai sa te uiti sau sa auzi ceva fara sa devii o parte din acel lucru si totusi, in mod misterios, nu atingeai acel lucru. Din perspectiva mea prezenta, cred ca ar trebui sa intelegem ca nu te poti uita la lume separat. Totul era distinct, si totusi, orice avea legatura cu celelalte lucruri.
Povestea mea devine si mai ciudata. Nu eram singur in calatorie, eram cu o femeie. O femeie tanara cu obraji puternici si ochi mari si albastri. Fata ei frumoasa era marginita de un par auriu.
Cand am vazut-o prima data, mergeam alaturi pe o suprafata cu un model complicat, pe care apoi l-am recunoscut ca fiind aripile unui fluture. De fapt, erau miloane de fluturi in jurul nostru care se duceau in inima padurii si care apoi reveneau si ne inconjurau.
Era ca un rau de viata si culoare in jurul nostru. Femeia era imbracata simplu, insa in niste culori pline de viata: albastru, indigo, portocaliu, piersaciu. Se uita la mine cu acea privire pe care daca o vezi 5 secunde iti dai seama ca viata ta merita traita de-aici incolo, indiferent de ce s-a intamplat inainte. Nu era o privire romantica.
Era o privire extrem de prietenoasa, diferita de cele pe care le vedem noi pe pamant. Fara sa-mi rosteasca ceva, a vorbit cu mine. Mesajul venea la mine ca un vant. Si atunci mi-am dat seama ca este reala. La fel de reala ca viata mea pe pamant. Nu era o fantasma trecatoare.
Mesajul ei a fost compus din trei parti:
“Esti foarte iubit si apreciat, pentru totdeauna!”
“Nu ai de ce te teme!”
“Nu ai cum sa faci ceva gresit!”
Mesajul a venit spre mine ca o senzatie de usurare. Era ca si cum cineva imi inmana acum regulile jocului pe care il jucasem deja toata viata mea fara sa-l inteleg vreodata.
“Iti voi arata multe lucruri aici, dar te vei intoarce”, mi-a spus femeia, fara sa foloseasca aceste cuvinte.
I-am raspuns: “Ma voi intoarce aici?”
Un vant cald a inceput sa bata, ca o briza divina. Si-apoi totul s-a schimbat si am ajuns intr-o lume cu o vibratie mai mare. Desi aveam functiile limbajului (asa cum il stim noi pe pamant), am inceput sa vorbesc “fara cuvinte” cu acest vant.
“Ce este locul acesta?”
“Cine sunt eu?”
“Unde sunt?”
De fiecare data cand puneam aceste intrebari, urma raspunsul o explozie de culoare, lumina, dragoste si frumusete, ca un val care se spargea de mine. Gandurile intrau in mine direct.
Dar nu erau ca pe pamant, vagi, imateriale sau abastracte. Erau solide, mai fierbinti ca focul si mai ude ca apa si pe masura ce le primeam eram capabil, instantaneu si fara efort, sa inteleg concepte pe care le-as fi inteles in ani de zile pe Pamant.
Pe masura ce inaintam m-am trezit intr-un gol imens, intunecat complet, de masuri nedefinite, si totusi confortabil. Si dintr-o data a aparut o lumina pe care am simtit-o langa mine. Acea lumina era interpretul meu care imi traducea aceasta prezenta vasta din jurul meu.
Era ca si cum ma nasteam intr-o lume noua, iar universul parea un pantece urias, iar acea lumina, conectata cu mine cumva (parca era identica cu acea femeie pe aripile fluturilor), ma ghida prin el.
Mai tarziu, cand m-am trezit, am gasit un citat din poetul crestin din secolul al XVII-lea, Henry Vaughan. Parea ca descrie exact locul magic in care m-am aflat care era, potrivit descrierii, Divinitatea insasi. “Dumnezeu exista intr-un intuneric orbitor”. Exact asa a fost in cazul meu: un intuneric desavarsit dar totusi plin de lumina.
Stiu ca suna complet extraordinar si, sincer, greu de crezut. Daca cineva mi-ar fi spus aceste lucruri – chiar si doctor sa fii fost – as fi fost sigur ca a luat-o putin razna. Insa am trait asta, si nu e deloc nebunie. Este ceva extrem de real, chiar mai real decat orice eveniment din viata mea pamanteana, inclusiv nunta mea si nasterea celor doi copii.
Ce am trait eu are nevoie de explicatii.
Fizica moderna ne spune ca universul este unitar, nu este divizat. Dincolo de suprafata unui obiect sau eveniment, totul in univers este legat de orice alt obiect sau eveniment. Totusi, noi traim intr-o lume a separarii si a diferentierilor. Inainte de aceasta experienta aceste idei mi se pareau abstracte.
Acum sunt realitati. Nu numai ca universul este definit de unitate, ci si de dragoste. Universul pe care eu l-am experimentat fiind in coma a fost socant si, totusi placut. Acelasi univers de care Einsten si Iisus vorbeau, insa fiecare in felul sau.
Mi-am petrecut ani din viata mea, ca neurochirurg, studiind la cele mai prestigioase institutii medicale din tara. Stiu ca multi elevi de-ai mei – ca si mine de altfel inainte de coma – sustin teoria conform careia creierul (in special cortexul) genereaza constiinta si ca traim in univers datorita emotiilor, si mai putin datorita iubirii neconditionate pe care Dumnezeu si universul o au pentru noi.
Insa experienta traita mi-a dat peste cap credintele. Si sunt pregatit sa-mi petrec restul vietii investigand adevarata natura a constiintei umane si sa demonstrez ca suntem mult mai mult decat creierul nostru.
Nu cred ca va fi o misiune usoara. Putina lume vrea sa accepte ceea ce spun eu. Singurul loc in care lumea mi-a acceptat povestea a fost biserica. Prima data cand am intrat intr-o biserica dupa ce mi-am revenit, am vazut totul cu alti ochi. Culorile care razbateau prin vitralii imi aminteau de acea lume, de dincolo.
Sunetele joase de la orga imi aduceau aminte de gandurile si emotiile din lumea de dincolo. Iar imaginea lui Iisus rupand painea pentru discipolii lui mi-a evocat din nou mesajul ca Dumnezeu ne accepta si ne iubeste neconditionat, mult mai puternic decat orice parinte care isi iubeste copiii.
Sunt inca doctor, sunt inca om de stiinta, insa cred cu tarie ca sunt o alta persoana.”
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
