Piramida Holografica din Ceahlau 2013 - Full HD

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Piramide si civilizatii Extraterestre in muntii din Romania

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Piramida misterioasa de la Rasnov

Descoperire arheologică sau formaţiune naturală? Aceasta este intrebarea pe care şi-ar pune-o oricine în faţa locului din Rîşnov unde Valentin Tîrcă a găsit un fel de zidărie îngropată sub stratul de pămînt care îmbracă dealul. Pietre paralelipipedice, cu muchii şlefuite milimetric.

Lespezi mari, în spatele cărora se deschid grote. Sînt îmbinate perfect, iar între ele, nimic. Straturile de piatră alternează cu straturi de pietricele, ca o zidărie din cărămizi şi mortar. Deşi pare să fie vorba de o construcţie omenească, nu e exclusă nici posibilitatea ca totul să fie un joc al naturii.

Însă brăneanul Valentin Tîrcă e convins că descoperirea lui este o construcţie realizată cu tehnologie necunoscută, acum 18 milioane de ani. Doar cercetările ştiinţifice la faţa locului vor demonstra dacă sîntem sau nu în faţa unei descoperiri arheologice importante.

O piramidă camuflată de copaci

Valentin Tîrcă e pasionat de istoria secretă a Ţării Bîrsei. O istorie care merge pînă departe, acum mai bine de un miliard de ani. Brăneanul e convins că prin părţile noastre o civilizaţie extraterestră a lăsat zeci de piramide, construcţii în care alienşii şi-au amenajat cîndva laboratoare şi locuinţe.

Aceste piramide sînt astăzi munţi şi dealuri artificial împădurite, aşa încît nimeni n-ar mai bănui că sub stratul de pămînt se ascund încăperi şi tunele.

În zona Rîşnovului, sînt cel puţin şapte piramide aliniate, începînd cu cea pe care e aşezată cetatea şi pe care, după cum a observat Valentin într-o litografie din secolul XIX, a fost doar piatră, ca dovadă că dealul a fost cîndva piramidă. A făcut descoperirea la a şaptea piramidă începînd de la cetate către Pîrîul Rece.

E mai mică, de numai 30 de metri înălţime, dar plină de surprize. Ceea ce a găsit brăneanul este un perete format din cărămizi de gresie, îmbinate cu mortar. Aşezarea lor regulată pare să conducă la ipoteza că e vorba de o zidărie făcută de mîna omului.

Dar cît de veche? Ce rost avea şi cine a construit-o? Evident, fiinţele din altă galaxie, crede Valentin, care vede construcţia drept o bază extraterestră din gresie, pentru protejarea de radiaţii a locatarilor, tencuită cu sol şi copaci, pentru derutarea rasei umane.

Pietre antice tăiate cu flexul?

Cum a fost ridicat acest zid? „Printr-o tehnologie necunoscută, de înaltă performanţă. Sînt pietre tăiate cu precizie de ordinul micronilor. Piatra a fost topită la temperaturi de mii de grade Celsius şi tăiată cu laserul.

Pe fiecare piatră se poate observa un fel de smalţ lucios, aşa cum arăta iniţial piramida la exterior. Acest smalţ nu se confundă cu depunerile de aluviuni“, explică arheologul amator, convins că din acelaşi tip de material de construcţie sînt făcute şi celebrele piramide de la Şona.

„Pietrele cu pereţi concavi se îmbină perfect cu pietrele cu pereţi convecşi. Natura nu are matriţe pentru aşa ceva. Aveau dacii sau medievalii flexuri?“, se întreabă el, ironic.

Dacă am putea decoperta dealul, ar ieşi la lumină o frumuseţe de piramidă, asemănătoare celor din Egipt sau Mexic.

Ca dovadă, îşi aminteşte că, într-o altă piramidă-deal din Rîşnov, acum şapte ani, un puşti a intrat printr-o parte şi a ieşit în alta, după ce a trecut printr-o sală imensă. După acelaşi principiu, ar trebui ca şi dealul lui să aibă o intrare secretă.

Cît despre vechimea zidăriei îngropate, ar fi fost ridicată acum 18 milioane de ani, cu mult înainte de apariţia omului, de pe vremea cînd pe Pămînt trăia o civilizaţie colonizatoare venită din Constelaţia Dragonului.

Înarmat cu această teorie, a încercat să afle şi părerea oamenilor de ştiinţă, arătîndu-le cîteva poze şi un bolovan din dealul cu descoperirea. Unii l-au trimis la plimbare, alţii au promis că vor cerceta la faţa locului.

Gresie bună de ascuţit coasa

Profesorul Dumitru Romulus Tîrziu, de la catedra de pedologie a Facultăţii de Silvicultură Braşov, e convins că ciudatele pietre sînt banale roci de gresie.

„Este o gresie cenomaniană, adică din mezozoic. Nisipul, cimentîndu-se, a format astfel de plăci, iar prin mişcări tectonice, acestea se pot aşeza în diferite moduri. Această piatră este foarte bună pentru ascuţit coasa“, spune specialistul în soluri şi roci.

Totuşi, privind forma regulată a cărămizii de gresie, el admite că „se poate şi să fi fost tăiată de mîna omului, înainte de a se depune pe ea ceva“. Dar cine s-o fi tăiat? În mezozoic, adică acum 250 milioane de ani, omul încă nu apăruse pe Pămînt.

Profesorul Adrian Rusu de la Facultatea de Arheologie din Cluj, specialistul care conduce şantierul arheologic de la cetatea Rîşnov, e dezamăgit. Nici pe departe, descoperirea lui Valentin nu e o construcţie umană. Nicolae Pepene, directorul Direcţiei de Cultură din cadrul Primăriei Rîşnov, nu exclude posibilitatea de a fi în faţa unei descoperiri.

„Din poze nu reiese nimic clar. Poate să fie şi o amenajare de acum o sută de ani, poate să fie şi una foarte veche. Poate să nu fie nimic. Trebuie văzut la locul faptei“, spune istoricul, care şi-a propus să ajungă la faţa locului cît mai curînd.

Între speranţă şi îndoială ştiinţifică

O altă părere vine de la prof. dr. Stelian Coşuleţ, şeful secţiei de Arheologie a Muzeului de Istorie Judeţean Braşov. Arheologul a privit cîteva fotografii, a întors pe toate părţile roca extrasă din dealul lui Valentin şi a explicat:

„În anumite imagini, nu pare să fie niciun dubiu că e o zidărie din perioada medievală, după tehnică şi materiale. Se văd asizele de egalizare, iar piatra pare prelucrată. Dar natura e şi ea un constructor talentat. Trebuie văzut înainte să ne pronunţăm.

Contează forma dealului, omul lucrează după un plan, natura, după altul. Lîngă zid trebuie să existe şi artefacte, ceramică în special. Nicio realizare umană nu rămîne izolată. Trebuie să văd contextul general, deocamdată, această piatră nu e decît o gresie, un Sandstein, cum ar zice neamţul“.

Cum lucrurile nu se pot lămuri înaintea unei explorări ştiinţifice, nu ne rămîne decît să aşteptăm verdictul experţilor. Pînă atunci, putem doar să privim şi noi imaginile şi să facem supoziţii. Dacă e opera mamei natura, nu avem decît să ne minunăm de măreţia ei. Dacă e o construcţie umană, din ce secol să fie? Dealul e acolo de mii de ani, să fie zidul lui Valentin de vîrsta piramidelor din Valea Regilor?

Un rîu ciudat

• Prin dreptul dealului cu pricina trece o apă. Valentin a observat că şi albia rîului are ceva ciudat. „E terasată, e o podea perfect netedă, dintr-o singură bucată. Aşa ceva nu e făcut de mîna omului“, crede el, convins că dalele de gresie sînt urmele unui canal făcut de extratereştri pentru a colecta apa scursă de pe piramidă.

Profesorul Tîrziu are o explicaţie simplă: „albia oricum e artificială, cu cascade pentru oxigenarea apei. Noi am regularizat această vale“. Dar Valentin nu e de acord. „Cu siguranţă e vorba de alt rîu. Aici e o podea groasă de jumătate de metru. Cum au turnat-o?“, se întreabă el, convins că oamenii de ştiinţă n-au niciun interes să ne spună adevărul.

„Sînt plătiţi de elitele francmasoneriei să păstreze ascunse misterele lumii“, crede brăneanul care şi-a expus teoria pe site-ul www.agarthacode.com. Aici mărturiseşte şi faptul că este ultimul rege al agathîrşilor, populaţie rezultată în urma încrucişării extratereştrilor cu indigenii din Carpaţi.

sursa monitorulexpres.ro

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Minunile d-nei Marioara Godeanu

"Toate structurile vii si nevii sunt patrunse de spiritul lui Dumnezeu"

Plante care lesina de frica

Copaci care tipa cand mor

Nucul care transmite arii de opera

Piramida care purifica apa



Doamna Marioara Godeanu este un distins biolog. Eminent cercetator si profesor, are studii si realizari de valoare internationala, recunoscute si premiate de mari foruri stiintifice ale lumii: un dulap plin cu titluri, diplome si medalii. Cu toate astea, prin natura descoperirilor sale, doamna Godeanu pare mai degraba o mare maestra a alchimiei, o magiciana care a izbutit sa fabrice in retorte minuni:

o piramida construita dupa proportia piramidei lui Keops, in care apa se purifica de la sine si vegetatia creste mai repede ca in exterior, un film (rasplatit cu multe premii internationale) in care a demonstrat ca natura poseda un sistem perfectionat de transmitere si receptare de informatii (plantele vorbesc intre ele, au sentimente si trairi afective, rad de bucurie si plang de durere, asemenea oamenilor).

Dar cea mai mare descoperire a doamnei Godeanu este realitatea de dincolo de granitele stiintei, o realitate pe care tot mai multi savanti ai mileniului o recunosc: prezenta Creatorului Unic in toate formele de manifestare ale materiei din Univers.

Alarma in lumea plantelor

Nu trageti in flori

- Doamna Marioara Godeanu, cei care va cunosc spun ca faceti miracole. De pilda: ca va puneti mainile deasupra unor pietre si ele incep sa emita o energie vizibila pe ecranul computerului...

- Nu e nici un miracol. Pietrele sunt si ele structuri vii. Sunt supuse acelorasi legalitati ca si organismele vii si pot acumula informatie. Reteaua cristalina este vie. Cristalul este viu, el poate acumula si transmite informatie. Prin gandire si concentrare poate fi influentata incarcatura energetica a structurii cristaline pe care o au pietrele.

- Dar dialogul dvs. cu plantele cum a inceput? Ce v-a facut sa credeti ca plantele sunt fiinte vii?

- Povestea a inceput in 1975, la o sesiune de experimente care priveau testele de toxicitate efectuate asupra plantelor. Atunci am observat cu surprindere ca plantele-martor, care se aflau la o oarecare distanta de plantele supuse experimentului, mureau in numar mai mare decat cele care erau otravite efectiv. La inceput, am crezut ca studentii si laborantii nu sunt atenti cand folosesc substantele.

Dar imediat dupa aceea mi-am dat seama ca planta-martor, cea care asista la "executia" suratei ei, primea un semnal de la "condamnata la moarte" si suferea la fel de mult ca si ea, ba poate chiar mai mult. Atunci mi-am spus: acesta este obiectivul biologiei viitorului, transmiterea informatiei intre structurile vii, respectiv - comunicarea intre plante. Am reluat imediat experimentele in conditii speciale (sa nu fie nici un factor care sa perturbe desfasurarea lor) si, mergand din aproape in aproape, am ajuns pana la folosirea metodei de captare a imaginii in infrarosu.
Concluzia a fost clara: plantele comunica intre ele printr-un sistem energo-informational, adica isi transmit una alteia informatiile prin emisie si captare de energie.

- Ce contin aceste mesaje in cazul experimentelor dvs.?

- Planta care urmeaza sa fie agresata (sa i se aplice substanta toxica ucigasa) da un semnal inainte sa inceapa agresiunea impotriva ei. Pe imaginea in infrarosu apare un halou care se intensifica inainte de momentul inceperii agresiunii. Dar foarte important este faptul ca si plantei-martor, aflata la distanta sau separata prin polistiren, i se intampla acelasi lucru, ca si cum si ea ar fi agresata. Haloul, aura energetica respectiva, aparea in zonele periproximale (dincolo de marginea frunzei).

Bineinteles, s-au facut experimente la diferite temperaturi, in camere special climatizate, ca sa nu se modifice parametrii, si am constatat ca, intr-adevar, aceste plante isi transmit intre ele mesaje. Ba si mai mult, literatura de specialitate afirma ca atunci cand un daunator intra intr-o padure (taietori de lemne, de pilda), padurea este deja informata de aparitia sa. In conditiile tehnologiilor moderne, aceste afirmatii sunt lesne de dovedit, prin conectarea senzorilor la un computer. Strigatele padurii se vad pe ecran.

- Ati realizat doua filme care au facut inconjurul lumii, intorcandu-se acasa incarcate de premii: "Dincolo de tacerea plantelor" si "Sensibilitatea plantelor". Cum ati izbutit sa le duceti la bun sfarsit, avand in vedere ca le-ati realizat la inceputul deceniului trecut? V-a trebuit mult curaj...

- Intr-adevar, primul a fost realizat in 81, iar al doilea a fost aprobat in august 82, chiar dupa scandalul cu Miscarea Transcendentala. Eu nu faceam parte din grupul transcendentalilor, dar am lucrat cu profesorul Manzatu, cu profesorul Milcu, am lucrat cu foarte multi dintre cei care au intrat in aceasta poveste ciudata. Chiar si noi ne-am mirat cand C.C.-ul ne-a aprobat filmul. Credeam ca vom fi facuti praf cu el cu tot.

"Sensibilitatea plantelor" era mai mult decat o bomba, mult mai mult decat avusesem noi curajul sa spunem pana atunci. Chiar ni s-a dat voie sa-l trimitem in Brazilia, la un festival de film stiintific, de unde s-a intors cu Marele Premiu. In privinta primului film ("Dincolo de tacerea plantelor"), Televiziunea Romana l-a vandut cam in 15 tari. Pe post, a intrat insa foarte greu, fiind difuzat pe fragmente, la Teleenciclopedia.

Si pentru ca numele autorilor era scris foarte mic, lumea a zis: "Ce film american grozav au dat despre plante!". Pe noi ne-a umflat si rasul, dar si plansul, pentru ca filmul era al nostru.

Un calau demascat

- Cum ati lucrat, efectiv, la realizarea acestor filme?

- Lucram in echipa, in dupa-amiezile si noptile de dupa program, dar eram toti tineri si entuziasti, iar faptul ca faceam totul pe ascuns marea miza. Filmam si experimentam in acelasi timp in laboratorul de fonoaudiologie (se faceau teste cu copiii care aveau deficiente auditive, pentru a li se face proteze foarte moderne la vremea aceea), cu ajutorul unei echipe de la Studioul "Alexandru Sahia", cu regizorul Mircea Popescu, pentru care am deosebita stima si consideratie.

Am lucrat cu un aparat vechi, din timpul razboiului, dar daca ar mai fi fost inca o camera de luat vederi, care sa inregistreze intamplarile din laborator, cred ca ar fi iesit inca un film extraordinar (cu substrat stiintific, bineinteles). De exemplu, la un moment dat a trebuit sa schimbam operatorul, pentru ca ii cam placea sa bea si din cauza asta se modifica semnalul plantelor. Apoi, muscatul unei rosii (rosia e si ea un organism viu) a dat un semnal fantastic. Inainte de inceperea filmarilor, ne-am testat toti, ca sa vedem la care din noi plantele dau alarma cea mai mare.

Ei bine, semnalul cel mai mare (aura care aparea pe ecran) aparea la mine, pentru ca eu eram programata sa tai plantele, sa le stresez, sa le provoc suferinta si dureri. Detectasera din tot grupul cine urma sa fie "tortionarul" si lucrul acesta se vede pe film. Dar apogeul acestor relatii ciudate s-a petrecut intr-una din zile, cand ne-am dat seama ca ceva nu este in regula, fiindca semnalele plantelor erau disperate, si pana sa ne dam seama, deasupra mea a explodat un bec de iod. Am realizat atunci ca anticipasera accidentul (receptionasera inainte semnalul defectiunii tehnice - incalzirea becului).

Am avut noroc ca nu mi-a luat parul foc. Dupa cateva zile, am descoperit chiar cioburi de sticla in pielea capului, dar am fost asa de incantati de faptul ca plantele sesizasera intamplarea, incat nu ne-am mai controlat sa vedem daca am patit ceva. Nu stiu daca mai exista filmul nostru, originalul se pare ca a fost forfecat pentru nu stiu ce festivitate de partid.

- Nu mai lipsesc decat vorbele, pentru ca plantele sa fie oameni...

- Sa stiti ca am realizat si sistemul acustic. Unul dintre cei mai buni electronisti pe care i-a avut Romania (a fost silit sa emigreze in Canada) a realizat un aparat de transformare a semnalelor din domeniul ultra-acustic, in domeniul obisnuit de frecventa. Apoi, am introdus metoda grafica de inregistrare pe potentiometre si cea de captare in infrarosu.

Cand am inceput sa descifram, sa traducem semnalele respective, ne-am trezit ca aveam semnale diverse, mergand chiar pana la cele psihice, de natura sentimentala, deci psihoempatie. O modificare energetica tradusa acustic arata cum plantele tipa, plang, canta, se bucura, ba si mai mult, reactia lor la diferiti stimuli: agresiune, auditii muzicale, stari de emotie, patologie umana (semnalele respective au fost date in film).

Pe de alta parte, pot sa va spun ca experimentand pe ficus sau pe opuntia (limba-soacrei), plantele pe care le vedeti aici, in laborator, prindeam postul de radio cel mai apropiat. Dar una dintre experientele cele mai interesante a fost facuta la Peris, unde Elena Cernei, cunoscuta interpreta de opera, avea un nuc imens, foarte batran. Punand senzorii pe frunzele lui, am prins emisiunea de muzica a lui Iosif Sava, vocea lui foarte clara.

Deci, nucul nu numai ca primea informatia si o retransmitea, dar avea si capacitatea de a selecta frecventa pe care primea semnalul. Atunci ne-am amintit ceea ce ne povesteau bunicii nostri: ca in timpul razboiului, taranii ascultau radioul cu galene, lipind firele de un cartof. Deci cartoful, fiind un organism viu, era sursa de obtinere a informatiei. Toate experimentele acestea ne-au determinat la un moment dat sa introducem un program de cercetare, dar n-am reusit, deoarece se facea apel la metode care intersectau domenii interzise la vremea aceea.

Florile melomane

- Deci, plantele mai mari functioneaza ca si niste antene? Primesc si transmit semnale?

- Da. Si pasul urmator a fost sa vedem daca nu cumva si propriile noastre organisme interactioneaza cu plantele, sa vedem daca nu cumva aceste fenomene sunt valabile pentru toate structurile vii.Si atunci, am continuat experimentele incepute cu doamna Elena Cernei, privind influenta empatica a gandului asupra plantelor. Mai intai, ea canta ariile ei preferate din Carmen sau Trubadurul, si asta le impresiona foarte tare pe plante (acul cromografului inregistra un semnal al plantelor emis la auzul vocii ei).

Dupa aceea, dadeam foaia inapoi si pornea inca o data acul cromografului, in vreme ce d-na Cernei canta aceleasi arii de opera, dar doar in gand. Ei bine, semnalele obtinute erau similare. Plantele citeau gandurile! Imi amintesc ca la realizarea filmului "Sensibilitatea plantelor" s-a petrecut o alta intamplare ciudata.

La cantecul Mariei Tanase, Cine iubeste si lasa (interzis de regia muzicala, fiind considerat mistic), plantele reactionau cu o sensibilitate acuta, mai ales la incantatia "Cine iubeste si lasa/ Dumnezeu sa-i dea pedeapsa"; aproape ca simteai durerea in reactia lor. Dupa demonstratiile cu Elena Cernei, am cunoscut-o si pe Gabriela Cegolea, si ea cantareata de opera (a facut experimente extraordinare privind sunetul).

Incet, incet, in jurul nostru s-au strans foarte multi specialisti si au inceput sa apara fundamentari ale celor descoperite de noi. In 1987, am luat premiul revistei "Flacara" pentru "atestarea fenomenului de comunicare la plante", desi la acea data ni se interzisese, deja, cercetarea in acest domeniu. In 81, comunicarea plantelor era un subiect periculos chiar si de gandit, pentru ca se implica ideea informatiei pe care o furnizeaza in general materia, pana la nivelul transmiterii de la distanta a informatiei - e vorba, deci, despre hipnoza, telepatie, biostructura.

Sigur ca lucrurile acestea existau in literatura de specialitate din lume, dar accesul la ea a fost foarte dificil pentru noi. Interesant a fost sa constatam, atunci cand am putut folosi si noi acele surse de informatie, ca desi noi modificasem conditiile de experimentare in comparatie cu occidentalii, ajunsesem mai aproape de metodologia care sa evidentieze asemenea fenomene.

Un singur tipar in tot Universul: spiritul divin

- Glumind putin, credeti ca ar trebui sa mergem la concert cu ghiveciul de flori melomane sub brat?

- Nici chiar asa, dar daca am alege pentru auditiile noastre de-acasa o muzica lipsita de agresivitate, clasica in special, acest lucru le-ar prinde foarte bine, si plantelor noastre din apartament. Imaginati-va ca vedeti in infrarosu cum "infloreste" aura, ca vedeti fluidul acela stralucitor care apare in jurul ei cand planta se bucura de muzica pe care i-o oferiti, ba chiar si de semnalul dat prin gand. De fapt, ar trebui sa incepem prin a fi buni cu toate fiintele din jurul nostru, chiar daca nu vorbesc acelasi limbaj cu noi.

- Ce-ati simtit dupa primele experimente, cand ati descoperit ca si lumea plantelor este vie, ca vorbeste si simte la fel ca si noi?

- Am inteles ca traim intr-o lume unde nu suntem singuri si unde nu putem face orice. A fost o imensa bucurie, dar si inceputul unui sentiment al responsabilitatii, pentru ca descoperi ca poti influenta extrem de mult ceea ce este in jurul tau si invers, actiunea tuturor fiintelor vii din aceasta lume poate avea influenta asupra vietii tale.
Pentru mine, a fost si confirmarea ideii de unitate in diversitate a lumii vii, a descoperirii prezentei in toate a spiritului, a energiei care anima orice structura vie sau chiar nevie (aparent doar!) din lumea care ne inconjoara, confirmarea identitatii modelelor la nivel micro si macro-cosmic.

- Mi se pare mie sau vorbiti despre Dumnezeu? - In privinta aceasta, exista o disputa foarte aprinsa... Noi, toti, am fost crescuti in ideea de evolutionism si consideram ca Universul porneste de la simplu la complex, dupa care, probabil, exista un colaps si reincepe un alt ciclu. Sunt o multime de teorii in acest sens. As vrea sa spun, totusi, ca elementele sistemului evolutionist merg din punct de vedere logic pana la nivelul de maimuta.

Dar de la maimuta la om, acest hiatus care apare, aceasta ruptura de veriga, lipsa de dovezi, ne face sa ne intrebam cum a aparut, totusi, omul, in forma lui cu ratiune? Pornind de aici, lovindu-ne tot timpul de intrebari si raspunsuri, s-a pus problema existentei campului fundamental, a faptului ca toate structurile vii si nevii au un model informational, adica sunt patrunse de spiritul lui Dumnezeu. Dumnezeu e in toate. Eu sunt convinsa de existenta sa.

E mai putin relevant pentru dvs. daca va spun asta. Important este ca, intr-adevar, exista acel cineva care iti programeaza de la inceput viata. De aici apare ideea de determinism, de aici apare ideea ca intamplarile nu sunt simple intamplari.

Piramida de la Pitesti

"E bine ca omul sa traiasca acolo unde a baut prima apa"

- O alta realizare "miraculoasa" care va apartine este si piramida de la Pitesti, construita in epoca Ceausescu. Cum ati izbutit sa obtineti acordul autoritatilor comuniste, in legatura cu o idee atat de noua si de "bizara"?

- Nu-mi explic nici acum, dupa atatia ani. Stiu numai ca ministrul Florescu Mihai, care era la Consiliul National de Stiinta si Tehnologie, a vazut modelul facut de mine in miniatura (pe care il foloseam pentru studiul efectului de piramida) si m-a intrebat daca nu cumva am proiectul si pentru o piramida mai mare. M-am mirat si eu cand am zis: "Sigur ca da" si, desi nu ma pricepeam la constructii, piramida a aparut.

Am fost ajutata de doi ingineri arhitecti, care au realizat planurile la scara 1:10 fata de piramida lui Keops, respectand toti parametrii piramidei din Egipt. Cu toate ca ulterior ni s-au pus multe piedici, am fost mirata sa constat ca am fost sprijinita in acea perioada de o serie de personalitati din domeniul politic, oameni foarte pasionati in intimitatea lor de asemenea domenii de cunoastere.

Cert este ca piramida a fost terminata cu bine in 1985. Mai dificil a fost atunci cand Elena Ceausescu s-a oferit sa o viziteze, dar toata lumea m-a ajutat ca piramida sa nu fie vizitata. Cuplul prezidential a trecut numai pe deasupra, cu elicopterul, dar de sus se vedea ca o instalatie obisnuita. Oficial, ea a fost construita ca statie-pilot de urmarire a actiunii unor organisme (alge, bacterii) asupra apelor uzate, pentru purificarea lor.

S-au facut si multe studii privind fenomenele de cristalizare, de polimerizare a rasinilor, studii de germinare rapida, de accelerare a proceselor de crestere. Dar adevarata noastra batalie cu instalatia de la Pitesti a fost pentru a demonstra efectul de forma (al piramidei) asupra apei. In piramida, apa se energizeaza si ajunge sa fie o apa primara, cum sunt apele plate, necontaminate.

Pe masura ce se adauga in molecula de apa cate o particula - ca e de metal, ca e de nemetal sau saruri - i se schimba informatia initiala si incepe o deformare a ei, care duce la o deformare a actiunii sale. Apa este, si ea, purtatoare de informatie. Aceasta este de altfel una din temele noastre de cercetare, si chiar am mers la brevetare cu cateva proiecte.

- Cine avea acces in piramida de la Pitesti si in ce conditii se lucra acolo? - Intrarea era permisa numai sub semnatura ministrului si a mea. De ce? Pentru a nu vulgariza sau pentru a nu aduce informatii eronate in mediatizarea acestui proiect. In toata aceasta activitate, un mare ajutor am primit din partea colectivului de acolo, fara de care n-as fi putut reusi.

Din cauza fenomenelor speciale care se petrec in interiorul piramidei (metoda de scanare pe un computer, realizata de doi colegi ingineri, arata ca dincolo de imaginea fotografica a piramidei se mai vad si alte imagini, care se datoreaza existentei unui alt tip de informatii), timpul maxim de lucru acolo este de doua ore pe zi.

- Care a fost ecoul in strainatate al realizarii acestei constructii?

- Toata lumea a fost frapata si se intreba cum am reusit noi s-o construim. A fost o surpriza pentru Vest faptul ca noi am reusit sa ridicam la Pitesti o replica a piramidei lui Keops, la scara 1:10 si, drept urmare, la Geneva, in 1992, am luat medalia de argint; tot in acelasi an, la Budapesta, ni s-a dat medalia de aur pentru activitatea in ecologie, iar in 93 am luat Marele Premiu la Salonul International de Inventica de la Nrnberg, Germania, unde iarasi a fost o surpriza pentru cele 64 de tari prezente acolo, ca grupul acela de romani a luat Marele Premiu.

Dar, intre timp, noi realizasem inca o instalatie similara, cu ajutorul unitatii militare auto-moto 02210 din Bucuresti, asa ca si aceasta realizare a fost rasplatita prin Marele Premiu de la Nrnberg si prin cele doua medalii de aur primite. A urmat Bruxelles, unde am luat Medalia de aur la Salonul de Inventica si Premiul special al Organizatiei Mondiale pentru Proprietatea Intelectuala, prilej cu care juriul a tinut sa precizeze ca tarile din Vest au gresit netinand cont pana acum de potentialul uman al Romaniei.

- Cu atatea succese internationale, cum se face ca n-ati ramas peste hotare, in atatea calatorii pe care le-ati facut? Ce v-a tinut aici?

- In primul rand, pana in 89 n-am avut voie sa ies din tara, decat in tarile foste socialiste. Functiona, probabil, un sistem de garantie. Am pierdut, astfel, doua burse, una oferita de Suedia, in programul international de energie, si o bursa in Germania. In octombrie 1989, am fost pentru prima data in China, lucru care pentru mine a fost extraordinar, vreau sa va spun ca pentru cercetarea chineza am un deosebit respect.

Dupa aceea, in 90, am fost invitata in Grecia si asa a inceput, intr-un fel, iesirea mea in lume, dar ideea de a ramane in alta tara nu m-a tentat niciodata. Poate e si varsta; dar nu stiam cum sa "tropai" sa ajung mai repede acasa. Si nici sotul meu, care a avut o bursa Humboldt de un an de zile in Germania si care are o educatie si o mentalitate in stil nemtesc (Stoica Godeanu, cercetator principal I, director la Institutul de Ecologie Aplicata Bucuresti), nu si-a dorit aceasta aventura.

Si eu, si el, suntem mai putin aventurieri in viata si mai mult in stiinta, aici, da, suntem chiar foarte aventurieri. Si pe urma, stiti cum spunea Coanda: "E bine ca omul sa traiasca acolo de unde a baut prima apa!" (e vorba de memoria apei, un alt subiect care m-a pasionat si despre care am putea purta o discutie separata).

Dimpotriva, la expozitiile si saloanele de inventica la care am fost, am simtit chiar o nuanta de nationalism care nu imi e caracteristica, in sensul ca simteam nevoia sa demonstrez ce facem noi aici si ca nu-mi e rusine ca sunt romanca.

Nivelul potentialului creator in Romania este destul de ridicat, si eu sunt foarte multumita de studentii pe care ii am. Se ridica o generatie in care am foarte mare incredere. Sunt sigura ca nivelul cercetarii romanesti va fi sustinut de acesti tineri. Sigur ca nu sunt toti geniali, dar cei buni sunt in numar suficient de mare, ca eu sa fiu optimista.

Corina Pavel pt formula as

Read More

PIRAMIDELE DIN BOSNIA

MOTTO:

"All that was great in the past,

was ridiculed, condemned,

combatted, suppressed."

Nikola Tesla

Recent descoperite linga Sarajevo, piramidele Soarelui, Lunii si Dragonului sint cercetate in prezent.
Recreate cu ajutorul tehnologiei 3D ele sint identice cu cele mayase.
pE CIND SE VA SPUNE ADEVARUL SI DESPRE PIRAMIDELE NOASTRE, CELE INGROPATE SUB SARMISEGETUZA?

Read More

Piramidele, instrumente muzicale pentru mayasi

http://www.flickr.com/photos/89241789@N00/750441966/

Scarile piramidelor maiase functionau precum un instrument muzical: proiectate pentru a provoca difractia sunetului pasilor celor care calcau pe ele, reproduceau sunete asemanatoare celor facute de picaturile de ploaie cazand intr-o baltoaca.

Potrivit unui studiu international aparut in New Scientist, destinatarul mesajului muzical era Chaac, Zeul Ploii, venerat in zonele din Mexic unde precipitatiile erau foarte rare.

Pentru a ajunge la aceasta concluzie, cercetatorii Jorge Cruz de la Professional School of Mechanical and Electrical Engineering din Mexico City si Nico Declercq de la Georgia Institute of Technology, Statele Unite au confruntat frecventele sonore care se produc urcand scarile de la El Castillo, structura piramidala din complexul arheologic Maya de la Chichen Itza, cu cele de la Piramida Lunii din Teotihuacan, in centrul Mexicului. [Efectul acustic al Piramidelor]

Potrivit La Repubblica, in ambele situri, ei au inregistrat sunetele auzite la baza atunci cand cineva urca scarile, remarcand (tot in ambele cazuri) o asemanare cu zgomotul si frecventa picaturilor de ploaie. Potrivit oamenilor de stiinta, aceasta s-ar datora difractiei sunetului provocata de scari, care rupand unda sonora reproduc un efect similar celui facut de ploaie. De capacitatea piramidei El Castillo de a reproduce sunete se discuta de ani de zile, dar nimeni n-a reusit sa clarifice nici mecanismul care provoaca fenomenul si nici eventuala lui utilitate.
sursa 9.am

Read More

"Piramidele" de la Sona

Obturate de zapada

Formatiuni geologice naturale, sau facute de mana omului?

Auzisem acum cativa ani de niste "piramide" ce s-ar afla la marginea satului Sona, langa Fagaras. Movile, de buna seama, cum sunt multe la noi in tara, unele facute de natura, altele ridicate de mana omului acum tare multa vreme, drept morminte pentru capetenii din alte veacuri. Dar cele de la Sona aveau ceva aparte: erau sapte, mari si aliniate. Greu de crezut ca natura ar fi facut asa o minune. Am inceput sa ma documentez, dar n-am gasit nimic. Nu s-au facut nici un fel de investigatii, nici geofizice, nici arheologice, nimeni n-a sapat in ele, nimeni nu le-a masurat, nimeni nu stie ce e cu ele. Nu pot decat sa ma duc sa le vad si sa ma minunez.

Pamantul vazut din cer

Ma uit pe o imagine din satelit a zonei cu movile, de la inaltimea de vreo doi kilometri. Parca as sta sus, in cer, deasupra campului verde-cafeniu. Mai sus de Olt se vad cele sapte ridicaturi, paralele cu raul, asezate pe un platou situat deasupra satului. Patru pe o linie, la nord, trei pe alta, la sud. Sirul format de cele de la nord este drept, dar cele dinspre vale dau o linie usor curbata, ce pare sa urmareasca firul sinuos al Oltului ce se arcuieste putin chiar in dreptul movilelor. Poate ca asa s-au asezat straturile geologice, iar ceea ce s-a facut deasupra a trebuit sa urmeze ordinea a ceea ce e dedesubt. La vremea la care satelitul inregistra imaginea, un nor rasfirat umbrea randul de movile dispre rau. As vrea sa fiu sub nori, sa vad mai bine, dar ma multumesc si cu imaginea asta.
Sapte sute de metri pana la Olt la vale, in linie dreapta. Pe panta asta acum se vad parcelele frumos aliniate ale culturilor agricole. Candva, cu multe mii de ani in urma, pamantul ce se intindea de la marginea "piramidelor" pana la rau era locuit de o civilizatie de pe urma careia au ramas doar oase si cioburi. Ciudate cele sapte mici aratari, ca niste umflaturi neregulate ca forma, unele mai ovale, altele mai rotunde, dar aliniate cuminti. Imi trece prin minte ca poate or fi imaginea proiectata a vreunei constelatii care acum multe mii de ani se afla deasupra acestui loc. Dar nu ma pricep prea bine la stele. Un sens trebuie totusi sa aiba toata aceasta poveste, caci sunt sapte movile, nu sase sau opt, iar acesta e un numar cu semnificatii magice de cand e lumea. Sau o fi doar o coincidenta?
Coridorul dintre cele doua siruri este orientat cu precizie est-vest. Cum te uiti dinspre sat, in fata ai rasaritul. La momentul echinoctiului de primavara, soarele rasare dintre movile exact in dreptul acestui culoar. Greu de crezut ca e doar o intamplare, mai ales ca in acest moment din an s-a sarbatorit dintotdeauna reintoarcerea la viata a naturii, implicand si ritualuri dedicate mortilor si invierii. Iar movilele astea par a fi, inainte de toate, niste morminte...

De vorba cu specialistii

"Cobor" din satelit in biblioteca. In repertoriul arheologic al judetului Brasov gasesc scris: "Vestigii de tip Wietenberg la Sona. Categorie: locuire civila. Tip: asezare. Descriere: in acest punct se observa cateva movilite posibil antropogene, numite guruieti. Intre acestea si Olt, pe terasele din aval de guruieti, se afla o intinsa asezare de epoca bronzului - Wietenberg. Nu este exclus ca aceasta sa fie suprapusa de una de tip Schneckenberg". Nici o cercetare directa a movilelor, nici o sapatura, nici un sondaj. Nimeni nu stie nimic, doar presupuneri. Si totusi, cata vreme bucata de pamant dintre tumuli si Olt a fost locuita, e greu de crezut ca formele astea ciudate nu au legatura cu asezarea de pe malul Oltului.

Iarna in martie

Chiar daca nu au fost construite de locuitorii asezarii, trebuie ca au fost integrate in viata lor, li s-au atribuit functii sau simboluri. Sub numele astea aspre si straine de culturi arheologice, Wietenberg si Schneckenberg, dorm franturi de istorie cu stramosi ai nostri de acum 4-5000 de ani, ce cultivau acelasi pamant ca si astazi, il udau cu apa din acelasi Olt si cantau doine din caval, dar despre care nu stim mai nimic.
Arheologul Vasile Boroneant se numara printre putinii specialisti care au manifestat interes pentru aceste ciudate formatiuni. Le-a vazut si nu crede ca sunt naturale. Le considera antropice, deoarece se afla intr-o anumita oranduiala. In plus, a existat acea asezare de epoca bronzului, chiar langa platoul cu gruieti. Tocmai in acea perioada sunt atestate serii intregi de movile, e drept ca mai mult in zona de campie. Si desi au trecut milenii peste ele si agricultura le-a arat si semanat ani la rand, ridicaturile acelea au ramas in picioare. Sunt tumuli funerari, morminte, cel mai adesea doar din pamant, rareori adapostind si o incapere de piatra, atribuite de unii arheologi populatiilor migratoare ce au venit incoace dispre rasarit in perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului. Asa-numitii indo-europeni. Altii spun ca sunt din epoci mai tarzii. La fel or sta lucrurile si cu cele de la Sona. Dar fara investigatii arheologice nimeni nu poate da un raspuns.
Am stat de vorba si cu un geolog din Fagaras, Vasile Fratila, care inclina sa creada ca e vorba de formatiuni naturale. Pentru un geolog nu e de mirare cand pamantul se increteste cu maiestrie, imitand lucrarea omului. Mai sunt in zona forme de relief dintr-astea ciudate. Sunt doi gruieti in vecinatate, peste deal, mai mari decat cei sapte. Geologul crede ca e vorba de niste forme de eroziune, dar recunoaste ca nu a facut investigatii acolo. A facut in alta zona, pe ceva asemanator, si doar prin extensie ar putea spune ca si cele de la Sona sunt naturale. Dar admite ca se poate insela si trebuie facute cercetari. Ma invita sa vin la vara, cand ar dori sa faca o sondare, si atunci poate ne lamurim ce si cum. Il intreb, insistand, cum poate natura sa produca felul acesta de alinieri si simetrii. Ei, da, se poate intampla si asa ceva in natura. Se depun straturi de diverse constitutii care au o directie, o inclinare, iar astfel de secvente geologice se pot repeta. Deci nu e exclus sa fie naturale chiar daca apar simetrii si repetitii. Asa e natura, plina de surprize si minuni.

Povestile satului

Satenii le spun "guruiete" sau "gruiete". Cuvant stravechi, derivat de la "grui", a carui origine nu se cunoaste, ce s-a pastrat probabil din limba dacilor sau chiar mai dinainte si care inseamna "movila, delusor". E plina toponimia din tara noastra de gruie sau gruiuri: Gruiul Lupului, Gruiul Rotund, Gruiul Negru, Gruiul Viezuinii, Gruiul Jderului, Gruiul Pietrii... multime de nume de sate, de varfuri muntoase, de ape, de pesteri, iar in preajma unor "gruie" s-au gasit chiar vestigii dacice, cum e cetatea dacica de la Gruiul Darii, din zona Buzaului. Gruietele sunt deci gruie mai mici, "movilite", iar in unele zone ale tarii cuvantul acesta e des folosit pentru delusoare si alte nume marunte de locuri. "Ce inaltime au guruietele?", aveam sa-l intreb pe un satean. "Pai ajung pana la 20 de metri". "Movilite" cat un bloc cu patru etaje. Locuitorii din Sona s-au obisnuit cu prezenta gruietelor la marginea satului. Le mai spun si "guruiete" sau "guruieti", caci e mai usor de pronuntat. Le stiu acolo de cand au venit pe lume, isi lucreaza pamanturile in jurul lor si nu se mira cand mai apare cate un turist curios si se uita la ele. Nu se catara pe ele si nu cultiva nimic pe pamantul de pe spinarea lor. Le ocolesc cu grija si le lasa in pace, in somnul lor de veacuri. Daca-i intrebi cine le-a facut, cei mai multi iti raspund simplu: "uriasii". Lucrurile mari sunt facute de oameni mari. Iar niste movile asa de mari nu puteau fi facute de oameni obisnuiti. Asa ca ele au fost facute de niste uriasi care au venit de dincolo de Olt, in vremuri foarte indepartate. Si dupa ce au trecut Oltul, si-au scuturat opincile de pamant si asa au aparut guruietele. Iar uriasii astia au trait demult tare, inaintea dacilor. Mai umbla si vorba ca ar fi fost facute de turci. "Si ce-o fi in ele?", ii intreb. "Comori", raspund unii soneni. Comori mari, ascunse acum sute si mii de ani. Aur si argint, oale cu bani vechi si podoabe. "Arme multe", zic altii. "Oase, morminte de regi si imparati", zic altii. Sau insisi uriasii ar fi ingropati acolo. Dar nimeni nu stie sigur. "Sa vie careva si sa le taie in doua, sa vada ce-i 'nautru' lor. Ce tot ne intrebati pe noi?", sare inteleptul satului, batranul Constantin Lazar. "Ca doara nu-s facute de Dumnedzau, is facute de mana omului!". Dar n-are cine sa vie sa le taie. Niste copii din sat, mai zvapaiati, au sapat in ele pana au dat de o piatra alburie si sfaramicioasa. Altii zic ca gruietele-s numai din pamant, pamantul acela lutos si tare pe care nu-l macina ploile si vantul si pe care creste iarba asa de infipta si radacinoasa, ca apara movilele de scurgerea vremii. Dar umbla vorba ca daca te urci pe ele si sapi mai adanc te apuca o frica de moarte si o iei la goana cat vezi cu ochii. Pasa-mi-te exista in preajma lor spirite care le pazesc, gardieni nevazuti ori blesteme grele care te impiedica sa le tulburi linistea...

Primul semn

Sunt in echipa cu Andrei Cheran, care e pasionat de civilizatii stravechi si de enigmele istoriei. Povestim pe drum despre piramidele egiptene, despre morminte blestemate si comori, despre nepasarea arheologilor nostri si incercam sa ne inchipuim ce-o fi acolo, la Sona, sub cele sapte "piramide". Deja imi imaginez drumul de intoarcere, cu tolba plina de impresii si dezbaterile pe care o sa le avem pe seama movilelor: sunt naturale? Sunt morminte? Sunt stravechi? Cine le-o fi facut si in ce scop? Cu siguranta drumul inapoi pana la Bucuresti va trece intr-o clipa, dupa asa o expeditie. Dar pana acolo mai avem ceva cale de parcurs. E mijloc de februarie, e destul de cald, vreme primavaratica si pamantul e aproape cu totul zvantat. Am ajuns spre seara in Tara Fagarasului si in ziua urmatoare ne vom intalni cu misterioasele piramide.

Nimeni nu s-a gandit sa le cerceteze

A doua zi dimineata ma trezesc si privesc pe geam: alb. Peste noapte a coborat pe furis o iarna adanca, de basm. Padurile sunt albe, cerul e fara culoare si ninge incet, fara contenire, cu fulgi mari cat palma de copil. Plecam la drum cu inima indoita: poate totusi vremea se mai astampara si ajungem cu bine unde ne-am propus. Sau poate e un semn ca nu e bine sa deranjam somnul acelui loc, care pare consacrat ritmurilor naturii si trebuie sa doarma pana la echinoctiul de primavara. "Aiurea", imi suna imediat in cap un gand potrivnic, "trebuie sa fie frumos si iarna la gruieti". Dar era, intr-adevar, un semn. Primul.
De o parte a Oltului e Sona, de cealalta, Mandra. Doua sate, un singur nume, zis pe nemteste de partea locuita de sasi (Schonau = "Frumoasa") si pe romaneste dincoace. Intr-o buna zi sasii s-au dus, cu tot cu sat, in tinuturile Albei, unde au intemeiat o alta asezare, pe care au numit-o tot Sona. Acum putine case mai sunt locuite. Pana nu demult un pod unea peste Olt cele doua sate. Podul nu mai exista astazi, l-au luat apele, iar ca sa ajungi la Sona trebuie sa ocolesti prin Fagaras. Nu e usor sa nimeresti, din pricina ca nu exista nici un fel de indicator catre Sona, nici in Fagaras, nici in alta parte. Dupa ce treci podul din Fagaras si mai intrebi de cateva ori, ajungi intr-un sat de tigani, strabati apoi un camp larg cale de cativa kilometri si, in sfarsit, se iveste satul. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut la intrarea in sat vreo tablita care sa ma asigure ca sunt in Sona. Sunt multe case pustii, cu vegetatie incalcita prin ziduri, dar si case frumoase, destul de modeste, cu ziduri dintr-o piatra albicioasa, mereu aceeasi la fiecare pas. Un sat incantator, adormit, asezat la o margine de poveste. De la o rascruce de drumuri ce pare a fi centrul localitatii mai e de mers putin pana in capatul satului. Iar de acolo, inca o bucata buna pe jos pana la gruiete.
Ninge atat de des, incat abia se disting zidurile pastelate ale caselor. Ajungem cu greu pana in capatul satului. De aici nu se mai poate merge decat pe jos. "Era bine daca veneati ieri-alaltaieri", ne spune o femeie care ne indruma incotro sa o luam. "Cu zapaduta asta nu se mai vede nimic". Coboram din masina si in mai putin de un minut ne transformam in oameni de zapada. Avem de mers mai mult de un kilometru pe jos si mare parte din drum e urcus pe deal. Zapada e deja inalta, cerul intunecat de nori, iar perdeaua de fulgi atat de groasa, incat abia putem vedea la un pas departare. Asa ca nu avem sanse nici sa distingem bine gruietii daca ajungem pana acolo, nici sa facem fotografii. Dupa inca un minut in care ne facem calcule daca mai are vreo noima sa pornim pe jos pe vremea asta, stratul de nea de pe imbracaminte se ingroasa serios si nu mai avem de ales. Ne scuturam bine si facem cale-ntoarsa. Azi e "inchis" la gruiete. De parca un gardian nevazut alege cui si cand sa dea voie sa ajunga sa puna piciorul in acel loc. Poate ca intr-adevar vremea asta care ne-a intors din drum era un semn.

Gruietele

A doua zi dimineata cerul incepe sa se insenineze. Nu mai ninge si o spartura in nori face sa se reverse de sus albastrul cerului peste albul de jos. Strabatem din nou drumul prin Fagaras, trecem podul peste Olt, traversam satul de tigani, strabatem cei cativa kilometri prin campul alb si ajungem iar in satul Sona. Lasam masina la marginea satului si pornim la drum pe jos. Mai intai pe drum drept, lasand pe mana stanga niste saivane abandonate, candva ale CAP-ului. Aerul si cerul sunt incremenite. Asta inseamna ca "paznicul" nevazut ne da voie sa ne apropiem de locul cu movile. Trecem peste un paraias inghetat si incepem sa urcam pe un deal fara carare. Zapada ne ajunge aproape pana la genunchi. Din cand in cand, de dupa deal se zaresc tuguiele movilelor - singurul nostru reper. Apoi dispar pe dupa coama dealului. De sub zapada se itesc ici si colo ciulini zburliti, cu tepii acoperiti de promoroaca. Andrei face carari cu pasii lui mari prin zapada neinceputa. Din cand in cand se opreste si se uita in spate, sa vada daca birui la deal. E o liniste nefireasca. Nici caini nu se aud latrand dinspre sat, nici pasari tipand pe deasupra tarinii. Nici un semn de viata, doar niste urme usoare de ciuta prin zapada proaspata. Soarele clipeste complice de printre nori, iar aerul pare caldicel. Dupa vreo 20 de minute de urcus, tuguii se vad clar. Din departare par dezordonati, ca si cum pamantul s-ar fi cocosat la intamplare, si ma intreb cum de nu se vede alinierea pe care o zarisem de sus, din satelit. Dar pe masura ce ne apropiem privelistea se ordoneaza. Suntem sus, pe platoul de deasupra satului. E ca o pajiste neteda ca-n palma. In dreapta serpuieste Oltul si de aici pana pe malul lui sunt pamanturi cultivate, probabil cu cartofi. Zapada e mai rasfirata in panta si se vad brazdele. Pe platou se vede o mica livada si o vie de tarusii careia atarna cateva zdrente colorate. In fata, gruietele.
Nu stiu cand am inceput sa zoresc pasul, dar nu il mai vad pe Andrei. Privelistea movilelor din mijlocul platoului ne-a hipnotizat pe amandoi si am pornit fiecare sa le exploram. In fata mea se deschide un coridor lung de vreo 25 de metri, paralel cu Oltul. Cum vii dinspre sat, coridorul se deschide spre rasarit. Largimea lui e de vreo cinci-sase metri si e marginit de partea dinspre Olt de trei movile, iar de cealalta parte de patru. Cele din partea stanga sunt atat de strans lipite intre ele, incat alcatuiesc un zid. Vara, intre ele distanta e de un metru, dar acum spatiul care le separa a disparut sub zapada.

Mai degraba par morminte

Sunt inalte, poate nu chiar 20 de metri, dar cea mai inalta pare sa aiba vreo 15. Forma lor te duce negresit cu gandul la o lucrare a omului. Cele dispre Olt sunt mai tesite si mai alungite. Ultimele doua sunt lipite intre ele, la oarece distanta de prima. Cele din sirul nordic sunt mai falnice, iar cea mai din capat e cu adevarat impunatoare: inalta, cu fata triunghiulara, o piramida in toata regula.
Culoarul aceasta fabulos ma atrage fara sa ma pot impotrivi si curand ma trezesc intre cele doua siruri de movile ca intre doua ziduri inalte de cetate. Nu mai vad nimic nici la stanga, nici la dreapta, doar inainte, campul alb, catre soare-rasare. Chiar de-ar fi naturale aceste movile, e greu de crezut ca oamenii din stravechime nu le-au luat in seama. Si apoi, asezarea ce se intinde de la poalele lor pana la Olt, veche de cinci mii de ani, nu se poate sa nu aiba legatura cu aceasta ciudata aliniere de ridicaturi. Intre aceste "ziduri" inalte se desfasurau probabil procesiuni pe care cu greu ni le putem imagina. Poate rituri pentru ca cei trecuti dincolo sa-si gaseasca linistea ori pentru induplecarea unor zei. Ori cine stie ce sarbatori agrare, greu de despartit de un cult al mortilor si al invierii. Astfel de locuri sunt de obicei puternic incarcate si protejate de rugile si toate cele sfinte savarsite timp de secole. Aici e liniste si pustiu si deschiderea maiestuoasa a culoarului marginit de uriasele movile imi da fiori.

Al doilea semn

Andrei imi face semn sa ne cataram pe una din movilele de pe sirul stang. Ezit o clipa, caci imi vine in minte ca e totusi un mormant stravechi, pazit de cine stie ce legi nestiute. Dar apoi imi spun ca, la urma urmei, e doar o movila pe care s-au catarat probabil sute de oameni inaintea mea. Ma aburc cu greu in urma lui Andrei, inotand prin zapada. De la primul pas, aerul caldicel e inlocuit brusc de un frig ucigator, care se inteteste pe masura ce urc. Cand ajungem sus, abia apucam sa aruncam o privire asupra panoramei care se deschide spre Olt, ca un vant puternic si inghetat ne patrunde intr-o clipita pana la oase. "E curent aici sus", striga Andrei, iar eu abia il aud, caci imi vajaie capul si urechile ma dor de frig. Da, ma gandesc si eu ca e normal sa bata vantul sus pe gruiet. As vrea sa pot sta mai mult, sa vad cum sunt amplasate movilele, sa caut vreun reper in spatiu fata de care poate sunt orientate, sa inteleg mai multe... Dar nu e cu putinta. Vantul ma ia de pe picioare, ma impinge la vale, frigul este cumplit, iar gluga nu-mi foloseste la nimic. Coboram in graba, ca sa scapam de vantul teribil de pe inaltime si strabatem coridorul larg dintre cele doua siruri de movile pana la cararea facuta de noi la venire. Insa mirare, nici jos pe platou vajgalaul nu ne slabeste. Grabim pasii atat cat putem printre nameti, dar suflarea dusmanoasa ne impinge cu putere de la spate, aruncandu-ne departe de locul cel ciudat. Dealul se curbeaza ametitor si aproape alergam pe spinarea lui la vale, fara sa mai privim in urma. Vantul vuieste spulberand salbatic zapada de pe ciulinii inghetati. Andrei imi spune ceva, dar nu-l aud, il intreb ce zice, dar nici el nu ma aude, un suierat prelung ne trece prin par si ne patrunde in urechi. Ajungem la poalele dealului, dar furia vantului nu se potoleste. Alergam cu mainile strans lipite pe urechi, ca sa mai astamparam durerea produsa de frig si suieratura, trecem zoriti pe langa saivanele parasite, niste caini latra a pustiu in departare catre sat, noi mergem si mergem, fara sa privim o clipa inapoi... Am ajuns la drum. E liniste. Vantul s-a oprit la fel de brusc cum s-a pornit. Privesc in urma spre gruieti, dar nu se vede nimic, movilele sunt inghitite de dealul din fata lor, de zapada si de cer. Ne uitam nauciti unul la celalalt. Nu trebuia sa tulburam somnul uriasilor. Acesta a fost cel de-al doilea semn.
Ne urcam in masina si pornim spre Fagaras, fara o vorba. Parcurgem drumul in tacere deplina. Seara, la un ceai fierbinte, incerc sa-mi pun impresiile in ordine, dar nu pot lega gand cu gand. Andrei incearca si el sa spuna ceva, apoi tace. De parca acel "paznic" nevazut ne-ar fi luat pentru o vreme graiul si cugetul. Poate nu a fost clipa cea buna. Poate nu am respectat randuiala locului. Poate am urcat prea sus. Am invatat ceva, dar simt ca povestea nu s-a incheiat. Ma voi intoarce.

Foto: Andrei Cheran
sursa formula as

Read More