Incondeierea oualor in Bucovina Mestesug la rang de arta

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Cum se sărbătorea Paştele la Curţile domnitorilor români

Autor: Lelia Zamani |

Înainte vreme, curţile domneşti româneşti serbau cu mare fast şi evlavie Duminica Floriilor, Săptămâna Mare şi Paştele, mărturie stând însemnările lăsate de călătorii străini veniţi pe meleagurile noastre în acele timpuri, la fel ca şi cele ale cronicarilor autohtoni.

În vechime, atât în Bizanţ, cât şi la Curţile domneşti din Ţările Române, Floriile se prăznuiau cu multă solemnitate. Domnitorul Ţării Româneşti, însoţit de boierii săi, mergea la biserica Curţii Domneşti pentru a asculta slujba religioasă ce se desfăşura cu ocazia acestui eveniment.

În biserică se cânta Polieleul şi erau împărţite tuturor lumânări de ceară aprinse, la fel ca la Paşte. Sirianul Paul de Alep, însoţitorul mitropolitului Macarie, de la care avem o mulţime de date preţioase despre trecut, povesteşte că în dimineaţa duminicii Floriilor, în anul 1654, patriarhul Macarie a dăruit celor prezenţi ramuri înverzite de pom, precum şi flori albe culese de pe câmp, slujind, se înţelege, şi liturghia.

„Joia pocăinţei”

În cele trei seri din Săptămâna Mare, duminică spre luni, luni spre marţi şi marţi spre miercuri, Vodă mergea la biserica Curţii Domneşti cu toată boierimea şi asculta vecernia, adică slujba de seară.

Miercuri dimineaţa era obiceiul de a se face maslu – adică ungerea cu ulei sfinţit însoţită de rugăciuni – în Spătăria cea mică, unde, pentru aceasta, erau adunaţi şi toţi boierii Curţii.

Maslul îl făcea mitropolitul, ajutat de arhierei şi de preoţii Curţii; şi după ce maslul lua sfârşit, marele vistiernic dădea cu mâna sa mitropolitului 4 galbeni, arhiereilor câte doi galbeni, iar preoţilor câte un galben.

Fiecare boier mergea apoi în faţa voievodului să-şi ceară iertare dacă l-a supărat cu ceva, obicei care a fost transferat, mai pe urmă, zilei de joi.

În Joia Mare domnitorul mergea din nou la biserica Curţii, alături de toată boierimea; la finalul slujbei se ducea la toate icoanele, se închina şi îşi cerea şi el iertare de la toţi cei aflaţi înăuntrul edificiului sfânt, fiind apoi împărtăşit cu sfintele daruri.

După domnitor urmau feciorii săi şi apoi toţi boierii în funcţie de rang. Paul de Alep numea Joia Mare „joia pocăinţei”, deoarece aşa era socotită în ritualul bisericii bizantine şi slave ortodoxe.

Dacă del Chiro afirmă, pentru domnia lui Constantin Brâncoveanu, că joia era ziua împărtăşaniei, Antim Ivireanu spune că boierii se cuminecau unii joi, alţii sâmbătă ori duminică.

Spălarea rituală a picioarelor, obicei strict ţinut la Curtea Domnească din Bucureşti

După împărtăşanie, boierii erau cinstiţi de domnitor cu un pahar de vin şi apoi cu câte o cafea, trataţia fiind urmată de ritualul „spălării picioarelor”. La 1762, aceasta nu era o ceremonie obligatorie – aşa cum arată Paul de Alep că se întâmpla în timpul domniei lui Matei Basarab – ci se îndeplinea la dorinţa voievodului, participând atât domnitorul cu boierii, cât şi Doamna cu jupânesele ei.

Obiceiul spălării picioarelor se făcea în amintirea faptului că şi Iisus a spălat picioarele Apostolilor, ucenicii săi, şi s-a ţinut un timp la Curtea Domnească din Bucureşti mai strict decât în oricare altă ţară europeană din apus. El se desfăşura în curtea Palatului domnesc, dacă timpul o permitea, iar cel care o săvârşea era mitropolitul ţării, după rânduiala bisericii.

Mitropolitul începea prin a-şi alege preoţii care urmau să joace rolurile celor 12 apostoli. Înainte de a începe spălarea pe picioare a acestora, mitropolitul primea de la vistierie o fotă din cele bune, pe care o punea de jur împrejurul lui, ca un fel de şorţ, un burete şi un prosop. În apropiere se aşeza un vas din argint, dar şi ibrice de argint, ori din alt metal.

Unul dintre preoţi sau dintre diaconi citea din Evanghelia lui Ioan, în aşa fel încât toate acţiunile mitropolitului să corespundă versetelor din Biblie. După ce spăla rând pe rând picioarele ucenicilor, le ştergea cu prosopul.

La final, mitropolitul se îmbrăca în veşmintele arhiereşti pe care le scosese înainte de a începe ritualul şi făcea o serie de mătănii în faţa vasului cu apă, în care îşi înmuia degetele şi făcea cruce.

Vasul cu apă era apoi dus de către un preot la domnitor, care îşi făcea şi el cruce, atingând apa din vas. După terminarea spălării rituale a picioarelor, domnitorul mergea în odăile sale din palat, iar boierii plecau către conace. Era obiceiul să se dea celui ce ţinuse locul lui Iuda, adică apostolului care l-a vândut pe Iisus, zece lei şi un postav care costa 1 leu cotul (cotul era o unitate de măsură a textilelor).

Ostaşii străjii domneşti, îmbrăcaţi cu haine noi pe cheltuiala Curţii

În Joia cea Mare, domnitorul mai avea o sarcină de îndeplinit: el trebuia să-şi treacă în revistă straja domnească. Aceasta era alcătuită din mai multe steaguri (companii) de ostaşi, fiecare steag având vreo 50 de oameni cu căpetenia lor.

Mai erau şi două steaguri de vânători, alcătuite fiecare tot din 50 de oameni şi conduse de un vătaf de vânători, a cărui unică grijă era aceea a vânatului domnesc, scutit fiind, din acest motiv, de bir.

Şi mai erau şi Roşii, cam vreo sută de ostaşi, numiţi aşa datorită culorii hainelor cu care erau îmbrăcaţi. În total, garda număra în jur de 500 de oameni, dacă nu şi mai bine.

Cel care se ocupa de îmbrăcămintea ostaşilor era marele agă, care avea grijă şi ca fiecare dintre ei să aibă comănacul de pe cap însemnat cu o anumită „slovă” (ca să se ştie din ce steag se trage fiecare). Cămăraşul Curţii îi striga de pe o listă, iar ostaşii se prezentau pe rând, cu armele în mână.

Trecând prin faţa domnitorului, ei îşi descărcau cu zgomot puştile. Cel căruia nu-i lua arma foc era şters de pe listă, iar dacă era bătrân şi neputincios era iertat de slujbă, dându-i cămăraşul carte de la vodă să fie scutit şi de bir.

Primii treceau seimenii Curţii Domneşti, apoi vânătorii, după aceea seimenii hătmăniei şi dărăbanii. Toţi erau îmbrăcaţi în haine noi, făcute pe cheltuiala domniei.

Vineri dimineaţa, domnitorul şi boierii se duceau din nou la biserică, unde se slujeau doar ceasurile şi se asculta vecernia cu sărutarea Epitafului. Ceasurile din acea zi erau cântări scurte referitoare la patimile Mântuitorului.

O zi mai târziu, în Sâmbăta Mare, la ora şase seara, domnitorul mergea din nou la biserică, unde la canonul cel dintâi se împărţeau lumânări de ceară tuturor celor prezenţi. După slavoslavie se scotea Aerul, o bucată de pânză mare, brodată, cu scena punerii în mormânt a Mântuitorului.

Domnitorul şi mitropolitul mergeau împreună înaintea Aerului cu tot alaiul. Boierii veneau şi ei mai apoi. Ţinând în mâini lumânările aprinse, întreaga suită ieşea din biserică, apoi cobora pe scara cea mare, ajungând în curtea palatului, unde erau pregătite scaunele. Acolo, după obicei, se făcea şi sărutarea Aerului de către toţi cei de faţă.

Vinerea Mare şi Paştele la Curtea Regală

Potrivit ceremonialului Curţii Regale din România din 1882, în Vinerea Mare, regele însoţit de Casa sa civilă şi militară se îndrepta spre biserica Mitropoliei, pentru a asista la slujba ce se făcea cu acest prilej, la orele şapte şi jumătate.

La Mitropolie suita regală era deja aşteptată de miniştrii ţării, preşedinţii şi membrii Adunării legiuitoare – toţi câţi se aflau în Capitală, reprezentanţii Înaltei Curţi de Casaţie şi a celei de Conturi, mai marii Curţilor şi Tribunalelor, primarul capitalei alături de Consiliul municipal, înalţii funcţionari ai statului şi ofiţerii superiori din garnizoană.

Pentru toţi cei adunaţi exista şi o ţinută de mare doliu impusă de acest eveniment religios. Civilii veneau îmbrăcaţi în fracuri negre cu cravată şi mănuşi negre, iar ca decoraţii erau marile cruci fără cordon. Militarii erau îmbrăcaţi în ţinută oficială, iar decoraţiile erau la fel, cruci fără cordon.

În momentul când se scotea Sfântul Epitaf, ocolirea bisericii se realiza într-o ordine bine stabilită. Primii erau preoţii cu faclele, urma apoi prefectul Poliţiei Capitalei, adjutanţii regali, mareşalul Curţii Regale, apoi clerul oficiant cu Sfântul Epitaf. Veneau după aceea regele cu mitropolitul primat.

După ei alaiul se continua cu miniştrii, apoi cu preşedinţii şi membrii Adunării Legiuitoare, Înaltele Curţi de Casaţie şi Conturi, Curţile şi Tribunalele, primarul capitalei cu Consiliul său municipal, şi la urmă înalţii funcţionari ai statului şi ofiţerii superiori. Un adjutant regal secondat de doi ofiţeri de ordonanţă era însărcinat să supravegheze îndeaproape respectarea acestei ordini a procesiunii.

În sâmbăta Paştelui, la orele 12 din noapte, regele urmat de Casa sa civilă şi militară şi escortat de un escadron de cavalerie era prezent la Mitropolie pentru slujba de Înviere. La Mitropolie se aflau şi ceilalţi înalţi reprezentanţi ai ţării: miniştrii, înaltele corpuri ale statului, magistraţii şi funcţionarii superiori.

Ţinuta obligatorie pentru acest eveniment consta în frac, cravată şi mănuşi albe, precum şi „decoraţiuni în formă reglementară”. (Cermonialul Curţii Regale din România, Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1882). Liturghia era slujită de mitropolitul primat, înconjurat de întregul cler.

În clipa în care Înalt Prea Sfinţia Sa exclama: „Cristos a înviat!”, acest fapt era anunţat Capitalei prin salve puternice trase cu cele 101 tunuri de pe Dealul Spirei.

Noaptea de Înviere la Curtea domnească

Marile noastre sărbători creştineşti se făceau la Curtea Domnească după felul celor împărăteşti de la Ţarigrad, şi cum Paştele era una din aceste sărbători, fastul era pe măsură. Domnitorii noştri au preluat toate obiceiurile, ceremoniile şi alaiurile împăraţilor bizantini.

În noaptea Învierii, domnitorul, îmbrăcat în căbăniţă, se ducea la biserica Curţii Domneşti, unde îl aşteptau mitropolitul ţării, arhiereii, egumenii tuturor mănăstirilor din Bucureşti şi toţi boierii. Căbăniţa era un veşmânt de mare preţ ce-l purta domnitorul doar la ceremoniile de maximă importanţă: la înscăunare, de Crăciun şi de Paşti.

După ce era citit în biserică Canonul Sâmbetei, Vodă împreună cu toţi cei de faţă se ducea la Divanul cel mare, unde se făcea cântarea sfintei Învieri. Divanul cel mare era sala unde se ţinea sfatul domnesc alcătuit din boierii de Divan, spre deosebire de Divanul cel mic, unde se înfăptuiau ceremoniile de mai mică importanţă.

Logofătul Curţii avea datoria să înzestreze pe domnitor, pe soţia acestuia şi pe copiii lor cu câte o cruce. Aceste cruci erau legate cu „năfrămi grele”, cu „sârmă cusute” ori cu „fir”, acolo unde crucea era ţinută cu mâna. Obiceiul purtării de cruci la astfel de eveniment de către membrii familiei domnitoare a pierit cu timpul, el devenind apanajul clericilor.

Ceremonia continua apoi în spaţiu deschis. Mitropolitul se închina, săruta crucea şi Evanghelia şi, întorcându-se către Vodă şi cei de faţă, binecuvânta întreaga adunare. Domnitorul mergea spre el sărutând la rândul său crucea şi Evanghelia, apoi săruta şi crucea pe care o avea mitropolitul în mână.

În acest timp se făceau deja auzite tunurile, însoţite şi de puştile pe care le folosea armata în cinstea ceremoniei Învierii. Muzica militară răsuna şi ea cu putere.

La finalul slujbei, domnitorul mergea în spătărie (sala tronului domnesc), iar ceilalţi intrau pe rând: primul venea mitropolitul, urmau arhiereii şi egumenii, apoi toţi boierii. Fiecare, atunci când intra, se închina înaintea domnitorului aflat pe tron şi lua loc pe scaunul lui.

Erau serviţi cu băutură, dulciuri şi cafea şi mergeau apoi în odăile Doamnei, unde, de asemenea, li se dădea cafea. Dacă nu se făcea masă mare, domnitorul se retrăgea în camerele sale, iar boierii plecau la casele lor. Dacă invitaţia la masă era pentru mai târziu, dregătorii şi înalţii prelaţi se întorceau la ora stabilită.

Iertarea osândiţilor

Francezul De la Croix, fost secretar al ambasadei franceze de la Ţarigrad în timpul domniei regelui Ludovic al IV-lea, a păstrat în cartea sa La Turquie cretienne sous la puissante protection de Luis le Grand, tipărită la Paris în 1695, descrierea unui Paşte la Curtea Domnească din Bucureşti.

Astfel, după desfăşurarea slujbei religioase urma ospăţul. Erau întinse trei mese; una, cea mai mică, era destinată domnitorului şi era pusă pe o ridicătură, sub un baldachin. De o parte şi de alta erau celelalte două mese, foarte întinse, pentru boieri şi pentru cler.

Boierii luau loc la masa din stânga domnitorului, iar clerul în frunte cu mitropolitul, în dreapta domnului. După ce mitropolitul binecuvânta bucatele, toată lumea începea să mănânce. Domnitorul, cu capul descoperit, se ridica în picioare, închinând un pahar cu vin pentru Doamna.

În timpul mesei el avea obiceiul să trimită farfurii cu mâncăruri alese celor la care ţinea. La sfârşitul mesei boierii se duceau, doi câte doi, în faţa mai marelui lor şi, în genunchi, cu capetele descoperite, închinau în sănătatea lui.După ce masa lua sfârşit domnitorul dădea poruncă să se aducă daruri boierilor săi, precum şi celorlalţi oaspeţi.

Era obiceiul ca de sărbătorile de Paşte domnitorul să ierte anumite pedepse date unor osândiţi sau să hotărască micşorarea altora. Astfel, în timpul mesei date în ziua de Înviere, mitropolitul spunea rugăciunea „Tatăl nostru…”, iar când ajungea la cererea:

„Şi ne iartă nouă greşalele noastre…” se oprea, iar logofătul Curţii Domneşti citea lista celor care urmau a fi iertaţi şi a celor cărora li se hotăra reducerea pedepsei. Acesta a fost un obicei care a rămas multă vreme la noi odată cu venirea Paştelui.

Mărturiile secretarului Anton Maria del Chiaro despre Curtea lui Brâncoveanu

Interesante relatări despre marea sărbătoare a Paştelui a făcut şi Anton Maria del Chiaro, care a tăit pe meleagurile noastre timp de câţiva ani, la începutul secolului al XVIII-lea, fiind în serviciul a trei domnitori români.

Evreu având numele de botez David, născut la Florenţa în 1669, a trecut mai târziu la catolicism, naşul său fiind un bogat şi influent gentilom florentin: Leone Battista del Chiaro, de la care „a împrumutat” şi numele. A studiat ştiinţele umaniste şi limba latină, apoi a frecventat cursurile de anatomie şi de medicină.

Ajuns la Bucureşti la începutul lunii mai 1710, la Curtea domnitorului Constantin Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro a devenit secretar al acestuia, fiind şi profesor de latină şi italiană pentru doi dintre fiii lui Brâncoveanu.

Dată fiind apropierea sa de Curte, del Chiaro oferă o foarte interesantă descriere a ospăţului oferit de domnitor, cu ocazia sărbătorilor de Paşte, marilor săi dregători, ospăţ imitat de Doamnă, care-şi avea şi ea invitate jupâniţele, adică soţiile dregătorilor invitaţi de domnitor.

La începutul ospăţului domnesc, se închina pentru Dumnezeu, pentru sultan, pentru domnitor, iar patriarhul închina în sănătatea boierilor. Vinul era adus din belşug la masă, turnat fără încetare în pahare; atât vin autohton, după cum ne informează del Chiaro, dar şi vin făcut în Apus.

Florentinul laudă şi bucatele aduse la masă, deosebit de bogate şi variate, unele dintre ele după moda nemţească, franţuzească şi italienească.

Este amintit şi vechiul obicei ca la petrecerile domneşti să nu se ridice farfuriile de la masă; astfel încât atunci când se schimbau felurile de mâncare, ele erau aşezate una peste alta, ajungându-se la situaţia în care maldărul de vase din faţa fiecăruia să împiedice privirile a se mai întâlni, chiar dacă mesenii se ridicau în picioare cu prilejul închinărilor.

Del Chiaro face însă o precizare importantă: la curtea lui Brâncoveanu, obiceiul fusese abandonat.

Secretarul aminteşte şi darurile foarte scumpe oferite de domnitor boierilor şi slujbaşilor săi. Străinilor aflaţi în slujba domnitorului, cum era şi cazul lui del Chiaro, li se dădeau câţiva coţi de postav şi de atlas pentru îmbrăcăminte şi o sumă de bani care varia între 25 şi 60 de reali (galbeni).

În timpul domniei lui Ştefan Cantacuzino, chiar acesta cu mâna lui împărţea darurile cu 10-12 zile înainte, pentru ca fiecare să poată să-şi facă la timp, pentru Paşte, haine noi.

În plus, Doamna trimitea profesorilor fiilor ei câte o cămaşă de noapte lungă, cusută cu flori albe de mătase, o pereche de nădragi cu un brâu frumos împodobit cu flori sau arabescuri în diferite culori, dar şi o basma de modă turcească lucrată cu flori de aur ori mătase.

Soţia domnitorului Brâncoveanu, Doamna Maria, obişnuia să pună în basma aur, mai mult ori mai puţin, în funcţie de cât de merituoasă era persoana respectivă. În afară de darurile primite de la familia domnitoare, secretarii care mergeau pe la soţiile marilor boieri pentru a le face urări primeau şi de aici câte o basma, dar şi două ouă încondeiate cu mare măiestrie.

Glumele domnitorului din a doua zi de Paşte

Obiceiul era ca şi la a doua Înviere, din chiar ziua de Paşti, domnitorul împreună cu boierii să fie prezenţi, fiind din nou sărutate crucea şi Evanghelia. Tunurile şi puştile se puneau din nou în funcţiune; şi nu lipsea nici trataţia cu cafea şi tot soiul de dulceţuri, după ieşirea de la biserică. Toţi luau apoi drumul caselor lor.

A doua zi, lunea, domnitorul – conform unui vechi obicei, pentru a glumi cu boierii săi – nu le spunea acestora când trebuie să fie la biserică. Se ducea singur şi, cum constata lipsa vreunui boier, trimitea un slujbaş să-i ia acestuia un cal din grajd şi să-l ducă în grajdul lui.

Când domnitorul ieşea din biserică, boierii trebuiau să pună de la poarta bisericii până la uşa spătăriei „năfrămile lor”, iar în spătărie, covoare. Tuturor celor de la Curte li le dădea în această zi tot felul de daruri de la vistierie, care erau consemnate în catastiful domnesc.

A treia zi veneau la Curtea Domnească toţi egumenii de la mănăstirile de la Bucureşti şi închinau domnitorului un miel gras plocon. În a patra zi, domnitorul împreună cu boierii mergeau la Colentina, unde dregătorii săi urmau să se întreacă la jocul halcalei şi cel al geridului (nume ale unui joc turcesc, în care călăreţii aruncau, din galop, un băţ în formă de suliţă spre o ţintă, care, în cazul de faţă, era un cerc de fier – halcaua).

Ajuns la Colentina, domnitorul îşi lua locul obişnuit în cortul ce-i fusese anume pregătit, iar boierii stăteau şi ei pe jilţurile lor. Vodă era cel care hotăra care anume dintre boieri trebuia să încalece pe caii domneşti şi să arunce cu suliţele în halcaua pregătită dinainte.

Care boier se dovedea dibaci şi lua halcaua din repeziciunea calului se ducea cu ea la domnitor, i se închina, îi săruta mâna şi poala hainei sale domneşti – obicei turcesc care a dăinuit mult timp la noi în ţară.

Paştele oamenilor obişnuiţi

Duminica Floriilor deschidea săptămâna pregătirilor de Paşte şi pentru bucureşteanul de rând. Astfel, pe lângă munca în gospodărie, o obligaţie morală era mersul la biserică.

Călătorii străini arătau că românii erau cucernici şi nelipsiţi de la slujbele bisericeşti.

În ziua de marţi din Săptămâna Mare trebuia să se lucreze puţin, iar miercuri aproape deloc. În Joia Mare se mergea la spovedanie.

La cele 12 Evanghelii fetele aduceau un şiret de ibrişin, făcând câte un nod după fiecare Evanghelie, această practică fiind considerată leac pentru boli. Joia Mare era numită şi Joimăriţa.

Aceasta, la origine zână a morţii, avea grijă să nu le găsească pe femei cu treaba neterminată. Joimăriţa „era o zână care dădea fetelor o impulsie la lucru torsului în joia mare seara, spre a nu le apuca Paştele cu caierele netoarse”. (Lt.-col. Dimitrie Pappasoglu, Istoria fondării oraşului Bucureşti).

Mai circula însă şi următoarea poveste: „se stârnise vorba cu joimăriţa ca să stea copiii acasă în paza servitorilor, să nu se ia după părinţii lor la denia celor 12 evanghelii, în Joia mare, căci adesea s-a întâmplat de au adormit copii prin biserică. (Istoria fondării oraşului Bucureşti).

În această zi, morţii se pregătesc să vină pe pământ şi trebuie primiţi cum se cuvine: cu foc din vreascuri, cu vin şi cu pâine. Pe morminte se aprind lumânări, se varsă apă şi se pun aşchii de lemn aprinse. Este şi o zi în care se fac vrăji.

Unii spun că acum înfloresc urzicile şi, deci, nu mai sunt bune de mâncat. În Joia Mare femeile vopsesc ouăle, mai mult roşii.

Călătorul turc Evlia Celebi, ajuns în Bucureşti la jumătatea secolului al XVII-lea, a consemnat în opera sa Seyahatname (Carte de călătorii) – care avea zece volume depăşind 10.000 de pagini – şi îndeletnicirile românilor în această perioadă.

Despre locuitorii din Bucureşti, el constata că au „datini eretice” – au sărbătoarea ouălor roşii, Kizil Yumurta, adică Paştele, aşa cum au şi grecii. Sunt amintite în cartea lui Celebi şi româncele cu stare, care încondeiau ouăle cu aur şi culori şi ornamentau coliva cu „chenare întortocheate, sucite şi încolăcite”

Legendele privind ouăle roşii sunt multe. Una dintre ele povesteşte despre o femeie care purta un coş plin de ouă; aflând de Învierea lui Iisus, ea zice că va crede vestea învierii doar atunci când i se vor înroşi ouăle din coş; şi ouăle s-au înroşit...

În altă legendă, Fecioara Maria (în alta, Maria Magdalena) a pus sub crucea lui Iisus un coş cu ouă, vrând a-i îmbuna pe soldaţi, iar sângele Mântuitorului s-a scurs pe ele, înroşindu-le.

În Vinerea Mare toată lumea mergea să aprindă câte o lumânare (candelă) la cimitir şi să ia agheasmă de la una dintre bisericile cu hramul Izvorul Tămăduirii: Fântâna lui Mavrogheni, în Izvor, sau în Dudeşti.

Vinerea se ţine post negru toată ziua; pe cel ce face asta nu-l mai doare capul. Nici nu se munceşte în această zi, doar se face baie. Doar se frământă şi se coace pasca pentru Paşte. Sâmbăta, oamenii se găteau cu noile haine şi plecau la slujba de Înviere, unde ascultau cu pioşenie oficierea divină, pornind spre case abia spre dimineaţă.

Bibliografie selectivă:

***Călători străini despre Ţările Române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976

***Ceremonialul Curţii Regale din România, Tipografia Curţii regale, Bucureşti, 1882

Dan Simonescu, Literatura românească de ceremonial, Condica lui Gheorgachi, 1762, Bucureşti, Fundaţia regelui Carol I, 1939

Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001

Lt. Colonel Dimitrie Pappasoglu, Istoria fondărei oraşului Bucureşti, Bucureşti, 2000

sursa HISTORIA.RO

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Ritualul de nemurire al „lupilor” geto-daci

Rezervatia arheologica Sborianovo, Bulgaria, unica din punct de vedere al pastrarii datinilor geto-dace, a dezvaluit un misterios ritual de nemurire.
Dausdava, Cetatea lupilor cum o numea Ptolomeu si dupa cum era trecuta pe hartile romanilor, se afla langa Sborianovo, Bulgaria si dateaza din secolul IV i.C.

Cetatea Lupilor geti

1. In camera mortuara a lui Dromihete se intra printr-o poarta „maramureseana” din piatra

Conform arheologilor, a fost cetatea de scaun a conducatorilor getilor odrisi. Complexul de sanctuare, Cetatea Lupilor si resedintele regilor sunt inconjurate de 150 de morminte tumulare, situate intre satele Zlatinita si Malomirovo.

Rezervatia arheologica Sborianovo este unica din punct de vedere al pastrarii datinilor si simbolurilor sacre geto-dace din primul mileniu i.C., iar acest lucru se datoreaza influentelor elene de decorare a mormintelor, in locul sobrietatii arderii pe rug, care caracteriza ritualul de inmormantare mai inspre interiorul teritoriului geto-dac.

Exceptie facand „hora mortului”, acel obicei care i-a uimit pe istoricii antici, dar care nu reprezenta decat bucuria dobandirii nemuririi prin trecerea sufletului dincolo de sfera terestra.

Un mormant impresionant de la Svestari, aflat sub protectia UNESCO, se crede ca este al renumitul rege get Dromihete, cel care i-a dat o lectie de „strategie” trufasului macedonean Lisimah.

Cele sapte cai spre nemurire

2. Placa din zidul cetatii ce arata ca este vorba de Cetatea Soarelui, Helis, numita de greci

Ceea ce i-a uimit pe arheologii bulgari este complexul de piatra descoperit sub mormant, constituit din sapte straturi de placi rectangulare, cu rol sacru in ritualul getic de inmormantare, dupa cum crede Diana Georgova, de la Institutul National de Arheologie din cadrul Academiei de Stiinte.

„Posibil sa fie un ritual legat de conceptul de nemurire al getilor, atat de specific lor”, spune Georgova. Complexul se afla sub camera mortuara a regelui, intr-o incapere destinata special asezarii acestor sapte straturi de placi de piatra.

3. Cetatile aveau functie dubla, administrativa si religioasa, cuprinzand cultul zeilor cabiri, asociati cu focul si metalurgia, dupa cum se vede din aceasta placa, desprinsa parca din „Miorita”

Cifra „7” in ritualurile preotilor daci era foarte importanta si avea legatura intr-adevar cu nemurirea. Amintim de cele 7 palmete de pe bratarile spiralate de aur, cu rol ritualic, care infatisau „pomul vietii”.

Si in conceptia samanica intalnim copacul cosmic cu cele sapte brate prin care se iese din spatiul terestru. In credintele populare romanesti, Raiul are sapte trepte sau sapte etape de purificare a sufletului, o impletire a crezurilor stravechi cu invatamintele crestine.

„7” este si modulul numeric folosit la construirea sanctuarului mare de la Sarmisegetuza, care are 30 de formatiuni a cate 7 stalpi. Cerul este impartit in 7 straturi: atmosfera, exosfera, ionosfera, termosfera, mezosfera, stratosfera si troposfera. Omul are 7 puncte energetice, chakrele potrivit mai multor credinte.

Mormantul regelui Dromihete

4. Floarea cu patru petale este cunoscuta ca simbol regal, aflat pe scutul lui Decebal de pe Columna lui Traian de la Roma

Mormantul de la Sveshtari, la 84 de kilometri de Silistra, reprezinta un monument unic al arhitecturii funerare getice, iar importanta sa este cu atat mai mare de cand arheologii bulgari au avansat ipoteza ca aici ar fi fost depuse oasele partial calcinate ale renumitului rege Dromihete, conducatorul de la anul 300 i.Hr. al unor triburi getice care isi aveau centrul in Cetatea Soarelui, Helis dupa cum o numeau grecii.

Relatarile istoricilor povestesc despre remarcabila diplomatie a acestui lider militar, datorita caruia multe dintre cetatile cucerite de macedoneni au fost returnate proprietarilor de drept.

Bucraniul este poate cel mai vechi simbol al puterii, intilnit inca de la Tartaria, iar simbolul regal avea culorile rosu, galben si albastru

Printre tintele macedonenilor se numarau si triburile getice aflate la vremea respectiva sub conducerea lui Dromihete. Lisimah, urmasul la tron al lui Alexandru cel Mare, a purces sa le cucereasca.

Desi inferiori din punct de vedere numeric, getii foloseau un „truc” devenit peste timp strategie: pustiirea terenurilor pe care inamicii avansau, pentru a grabi epuizarea trupelor inainte de confruntare.

Intr-unul dintre aceste episoade, insusi fiul lui Lisimah, Agatocles, avea sa fie luat prizonier. Pentru a fi sigur ca armata macedoneana o va lua pe traseul „otravit”, Dromihete l-a trimis pe aliatul sau, getul odirs Seutes, sa cistige increderea lui Lisimah. Acesta, ii rataceste pe macedoneni prin locuri grele de umblat, fara surse de alimente si fara apa, pentru ca Seutes ii avertizase din „prietenie” ca apa e ortavita.

Istovita, armata macedoneana a sfirsit prin a fi inconjurata si capturata de getii lui Dromihete si dusa la Helis, cetatea de scaun a dinastului get. Desi acesta reprezenta o prada importanta de razboi, Dromihete, strateg cu planuri pe termen lung, l-a eliberat si l-a incarcat cu daruri, iar Lisimah i-ar fi dat fata de sotie.

Vartejul spre centrul Universului

Cupola mormintelor regale, cu vartejul de iesire din aceasta lume

Marimea mormantului arata importanta acordata acestui conducator, fiind cea mai impresionanta movila din cele 26 care se intind pe doi kilometri: 7,5 metri in lungime, o latime a fatadei de 6,5 metri si o inaltime interioara de 4,45 metri.

Constructia se remarca prin cupola, stil atribuit de istorici vechilor masageti. Decoratiunile interioare rprezinta motivele religioase de origine getica. Bucraniul este poate cel mai vechi simbol al puterii, intilnit inca de la Tartaria.

7. Caleasca regala din cortegiul funerar si calul preferat, care urma sa fie sacrificat

Floarea cu patru petale este cunoscuta ca simbol regal, aflat pe scutul lui Decebal de pe Columna lui Traian de la Roma. Mesterii de monumente funerare foloseau acest simbol obisnuind sa scrie sub el „rex” pina prin anii 1800. Mesterii picturii icoanelor pe sticla il folosesc pentru Iisus!

Dar niciodata nu s-a stiut ce culori erau folosite, pana la “Mormantul regal” de la Sveshtari: rosu, galben si albastru. Exact cum aveau sa le foloseasca mai tarziu mesterii Cosmati, tot de origine geto-daca, cei care au facut celebrul mozaic din Westminster Abbey pentru ritualul de incoronare al regilor britanici.

Si tot pentru a „tivui” marginea universului, care desparte lumea terestra de cea cosmica. Frizele cupolei din registrul cel mai de sus formeaza un vartej al carelor, ca si cand astfel ar fi iesit din viata terestra marele rege razboinic.

Camera mortuara principala este strajuita de patru coloane dorice si una in stil corintian care sustin o friza. Intre acestea sunt cuprinse reliefurile a zece cariatide, reprezentante cu mainile ridicate deasupra capetelor, jumatate femei si jumatate plante.

Ornamentele din camerele mortuare ale regelui si sotiei nu sunt finalizate, lasand loc ipotezei ca cei carora le era destinat mormantul decedasera in mod neprevazut.

Atat friza cat si decoratiunile interioare sunt unice surse ce arata cum se traia la curtea unui rege get, e adevarat, influentat de fastul grec, dar respectand vesmantul traditional al getilor. Demn de remarcat ca la acea vreme femeile gete purtau sorturi cu pieptar peste rochiile din panza topita, albe, cu cusaturi pe margini.

O usa din piatra masiva, cu ornamente perpetuate in mestesugul portilor maramuresene, ascunde camera regelui defunct, sub care se afla acel misterios complex de sapte straturi de piatra, caruia nu i s-a gasit inca explicatia. Din nefericire, obiectele din metale pretioase au fost furate inca din antichitate.

Mormantul lui Seutes

8. Friza de la Westminster Abbey, cu floricele rosii, galbene, albastre, care tiveste Universul, dupa conceptia mesterilor de origine getica

Mormantul de la Kazanlak a fost construit la sfarsitul sec IV i.C., inceputul mileniul III i.C. Are tot trei elemente: o antecamera rectangulara, un pasaj de trecere (dromos) care duce la camera mortuara, rotunda, terminata cu o cupola acoperita de picturi.

Pe peretii pasajului de trecere sunt pictate scene de batalie. Doua armate sunt aliniate fata in fata, iar doi razboinici, cel mai posibil sefii armatelor respective, se lupta in fata acestora, dupa tipicul antic. Cupola are acelasi vartej pictat, element de credinta a getilor despre iesirea din lumea terestra.

Nobilul sta pe un tron, cu o cununa de lauri pe cap. Cei doi sunt inconjurati de servitori care le aduc fructe, uleiuri, bijuterii si o manta. Alaturi de ei sunt muzicantii cu trompete, instrumente martiale. La sfarsitul procesiunii, doi ingrijitori conduc o caleasca trasa de patru cai si calul celui decedat, ale carui oseminte au fost descoperite in antecamera.

Mormantul se afla langa Seutopolis, capitala regelui getilor odrisi Seutes al III-lea. Setopolis era mai mult o cetate de scaun decat un oras, asa cum erau mai toate centrele de conducere ale printilor geto-daci.

Cetatea avea o functie duala, de venerare a zeilor cabiri, asociati cu focul si metalurgia, si a lui Dionisos, si de centru administrativ, cu cladiri oficiale, locuintele fiind construite in afara zidurilor cetatii. Seutes al III-lea era un rege-preot, Marele Preot al cultului cabirilor.

Cimitirul de la Seutopolis cuprinde mormintele tumulare ale elitei, razboinicii fiind ingropati cu caii lor de batalie, in timp ce supusii erau arsi si cenusa pusa in urne, langa care se depuneau ofrande alimentare si bijuterii pretioase.

autor-ADINA MUTAR /via marea enciclopediea getodacilor

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

ZIUA URSULUI- TRETENIA

sursa pozei romaniaturistica


BĂLGRADUL DE AZI: TRETENIA: Pe 2 februarie, Biserica prăznuieşte „Întâmpinarea Domnului” (sau Stretenia şi Tretenia în alte zone geografice), Obiceiuri la Întâmpina...

Read More

URSUL DE LA DARMANESTI - REPORTAJ

de la mihaela

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Haine pentru lumea de dincolo

* Povestea pe care v-o spun am auzit-o anul acesta, intr-o seara de dinaintea Sfintelor Pasti, de la Ioana lu' Pretilus, o taranca de 74 de ani, din satul Harnicesti *

Straie noi

In credinta populara din Maramures, omul ar trebui sa se imbrace in haine noi, din cap si pana-n picioare, de trei ori pe an: de Pasti, de Santamarie Mare si de Craciun. Sau macar de doua ori: de Pasti si de Craciun.

Iar doar in cel mai nefericit caz, o data, de Pasti. Hainele noi inseamna o schimbare in bine a vietii. Ea va fi mai frumoasa, mai fericita, in armonie cu voia lui Dumnezeu. Asa cum trupul este invelisul sufletului, hainele sunt invelisul trupului, si toate trei impreuna formeaza o unitate. Hainele sunt investite cu viata si vibratii ce vin de la suflet.

In lumea satului, se mai crede si astazi, c

a daca cineva ia o particica dintr-o haina, chiar si numai o scama de pe ea, poate sa actioneze asupra sanatatii trupesti si sufletesti a omului care o poarta.

Povestea

Spargeam nuci in bucatarie, intr-o liniste desavarsita, fara televizor, fara muzica la radio. In soba ardea un foc mocnit pentru ca, desi era Postul Mare, afara ploua si era frig. Trecuse de ora noua seara, cand, de obicei, nu imi mai bate nimeni la poarta. Deodata am auzit in tarnat bocaniturile unei bote si m-a cuprins un soi de emotie. Asa suna bota mamei!

Cand am deschis usa, am vazut-o pe vecina Ioana lu' Pretilus. "Sa nu te sparii de mine. Vai, departe sezi!", a zis. Abia mai respira. Apoi a trecut peste prag indoita de sale. Se aseza pe un scaun si ofta o data adanc. "Spargi nuci pentru prajituri?", intreba. "Bine faci, ca aproape de Pasti is tare multe de randuit. Da' haine noi ti-ai facut?".

M-am uitat mirata la ea. Numai la asta nu ma gandisem. Tocmai ma intorsesem dintr-o lunga calatorie si eram asa de fericita ca voi intampina marea sarbatoare a Invierii Domnului la casa mea! Imi era de ajuns.

Cine sa se mai gandeasca la haine noi? "Cred ca o pereche de ciorapi", i-am raspuns. "Buni ar si (fi) si aceia, decat nimic", imi raspunse razand. "D-apoi dumata ce ai nou?", am intrebat-o, curioasa sa aflu de ce venise la mine, in pragul noptii, ca sa vorbim despre hainele pentru Pasti. "Io?

De buna sama, nimic. Pentru mine tate-s trecute pa lumea asta, da' pantu lumea Ceielalta, mi-am pregatit din vreme hainele noi, ca nu stiu altii ce s-or indura sa-mi puna in coparseu. Ii bine sa te grijesti singura de viata de-apoi. Ii bine sa-ti dai ca sa ai.

Sa-ti dai, cat esti inca in viata, un rand nou de haine pentru cand te-i duce in cer". Asezata pe scaunelul de langa soba, rumenita toata de focul de lemne, lelea Ioana se puse pe povestit.

Sumna de Pasti

"O, Doamne, amu-s vo cativa ai (ani), mi-am cusut o camesuca tare mandra, cu alb pa alb. Mi-am cumparat material de-o sumna (fusta taraneasca larga, incretita mult in talie) s-am gandit ca le-oi avea nouca (noute) de Pasti, ca atunci ma mai putem inca duce la beserica fara bota. Amu, nici cu bota nu mai pot. Nu poci urca ulita, ma-nchide in piept, mi se ia aerul.

Apoi pantofii, ciorapii si panzatura (baticul) n-ar si foasta un cap de tara. Ase m-am gandit, sa mai am o data tate hainele noi, pa la Sfintele Pasti; sa mananc sfanta pasca, imbracata in nou. Si m-am dus cu materialul sa-l coasa la o femeie din sat si ea o zas ca mi-a face sumna pa la Pasti.

Da' n-o putut, c-o avut prea multe coseli, o fost invinsa cu lucru. "Noa, nu-i nici un bai, ca nu-s de maritat", am zas si m-am pus pe asteptat. Da' vai de capu' lui, naroc, ca pa la Sampetru, n-o fost gata, ca o avut de sapat.

Pa la Santamarie Mare nu, ca o avut de facut fan. D-apoi nici pa la Craciun, ca o strans de pa camp: o scos piciocii, o cules malaiu', prunele, merele si si-o varuit in casa. Mai, d-apoi nici pa la celelalte Pasti nu mi-o ispravit straiele. De cate ori am talnit-o zicea ca le-a coase, le-a face, le-a gata.

Femei in port traditional, astazi abandonat

�

N-o zas niciodata ca nu. Cand o fost odata, mi-o spus ca i s-o stracat masina de cusut si nu-i cine sa i-o repare. La oarecata vreme, m-am dus pana la ea s-am aflat-o cosand la masina o sumna pantru oarece fetiusca. Am zas: "Noa, da-ti mere bine masina, nu-i sie de deochi!". Nu i-o placut.

"Apoi, pentru cine vreu mere si pentru cine nu vreu, ii stricata", mi-a raspuns. Mi-o fost rusine de rusinea ei si nu mi-am luat materialu' inapoi, ba' m-am gandit ca nici nu-mi trebe sa mi-l coasa in veci. Sie-a ei! Si n-am mai pomenit in veci de straiele noi. Amu sa plineu tri ai, cand ne talnim intr-o ziua in sat si zace cata mine:

"Ioana, as vre sa-ti gat sumna ceie, sa-ti sie noua pa la Pasti (ca iara zineu Pastile) da' t-am pierdut masurile. Hai intr-o zi sa ti le ieu inca o data". M-am dus. Si o cusut-o si i-am platit mai mult decat ar si luat alta: dublu. S-am zinit cu hainele acasa. Da' nu eram bucuroasa.

Atata m-o nacajit, atata s-o batut joc pana mi-o cusut-o, si-o lucrat pa ea cu inima re, cu ura. N-am luat-o in veci pa mine. "Aiesta-i norocu' meu la haine noi, de Pasti", am grait singura. "Ce sa fac cu ele amu?", m-am gandit. Noroc ca mi-am adus aminte de o femeie batrana (de o sama cu mine) saraca, saraca, si pierduta de minte, din Hoteni.

"I le-oi da ei, ca aceie biata de ea n-o avut haine noi pa la Pasti in vietuca vietii ei, far' doar din cele vechi, capatate pomana. Noa, si ce mai lipseste, pantofi, ciorapi, sfeter, panzatura, m-oi duce joi la Ocna (Ocna-Sugatag) si i le-oi cumpara." Si ase am facut".

Lumanarea aprinsa

"Joi am invalit sumna si camesa int-o stergatura mandra, curata, le-am pus in traista si m-am dus la Ocna.

I-am cumparat pantofi negri, ciorapi, o bluza albastra, si o panzaturica neagra cu marginica si panuca (floricele) mici, albastre. Am cumparat o lumnina (lumanare) de ceara, ase cam de o jumatate de metar, si o cutie de chibrituri.

La poarta in straie noi

�

Am vrut sa ieu si un colac, da' n-am aflat nicari, in ruptu' capului, si am luat o pane mare, rotunda, frumos rumenita. Si la intoarcere, m-am oprit la ea. I-am dat hainele, painea si lumnina aprinsa, in tinda. Sa zace ca trebe data pasta prag, da' io i le-am dat in casa. Si tare s-o bucurat. N-o avut sarmana niciodata pana atunci haine noua de Pasti, si tare mi-o multamit.

Si io am plecat de la ea impacata. Ase sa dau aiste haine, cu un colac si o lumnina aprinsa, inainte de cele mai mari sarbatori din an. Sa le poarte la sfanta slujba. Am stiut de la bunica si de la mama. Si tat cu aieste haine meri si la judecata, inaintea lu' Dumnezau.

Mama, Dumnezau s-o ierte si s-o hodineasca, s-o facut din vreme opinci, curele, obiele albe de lana, zadii rosii, cu varste negre, camesa, pieptar, sfetar alb de lana, tasut in tiara (razboi), panzatura mandra. Tate noi-noute, ce n-o fost imbracate pa ea niciodata".

O liniste mare se asterne iarasi in bucatarie. Ioana si-a incheiat povestea. Eu am terminat de spart nucile si de ales samburii albi, sanatosi. Peste fata Ioanei pluteste un zambet bland si ochii-i privesc departe, departe.

Se vede in vesnicie, imbracata in hainele acelea noi, purtand pe bratul stang painea frumos rumenita si tinand in mana dreapta lumanarea aprinsa, ce-o ajuta sa mearga pe cale, catre Lumina lumii, Mantuitorul Iisus.

"Trag nadejde ca pana anu' viitor, de Sfintele Pasti, sa-mi randuiesc sumna noua. Camesa am, ca mi-am tesut-o singura in razboi. Iar panzatura poate mi-i da dumata, Parasca. Neagra, cu marginica si flori albastre".

Fotografii de KOSEI MIYA

• Parasca Fat/FORMULA AS
  

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

ZIUA SARPELUI

Adrian Bucurescu
Romania Libera

In mitofolclorul romanesc, serpii sunt albi si negri, adica buni si rai, curati si necurati. Dintre serpii binevoitori cel mai pretuit este sarpele Casei. I se mai spune sarpele Strajer sau stima Casei, fiind descris ca alb sau “cu solzi de argint curat”. Sarpele Strajer este pazitorul gospodariei si traieste sub pragul, sub talpa sau in peretele casei.

De multe ori isi paraseste locul si ia parte la jocurile copiilor, care isi impart si hrana cu el. De obicei se hraneste cu lapte. Uneori se aude ticaind - vechi simbol al Timpului! - si, din aceasta pricina, mai este numit si Ceasul Casei. Locuinta parasita de sarpele ei este necurata si atrage asupra-i spiritele malefice.

El nu trebuie in nici un caz ucis, caci poarta noroc membrilor familiei; ii pazeste de certuri, boli, incendii, cutremure si alte nenorociri. In gospodariile rustice, sarpele Strajer apare si astazi sculptat pe unul din stalpii pridvorului, pe rama usii sau pe grinda mare din camera pentru musafiri, adica din “Casa Mare”.

Sarpele Casei este sculptat uneori si pe stalpul sau pe crucea de mormant a ultimului stapan al casei, ca sa ii vegheze acestuia calatoria spre Celalalt Taram. In unele legende chiar stima Apelor este inchipuita cu partea superioara a corpului de zana, iar cu cea inferioara de sarpe.

Simbolul sarpelui, incolacit pe o cupa, era la geto-daci o ipostaza a lui Apollon-Zalmoxis; intr-un dialog platonician Socrate il aminteste, cu al doilea nume, ca zeu trac al medicinei.

Tracii il mai numeau pe acest sarpe divin si S-kepte-casas, talmacit prin “Cel ce sustine (intareste, sporeste) casa” (cf. rom. a capata, a capatui, a ghiftui, copt, copita; casa).

In acelasi sens, denumirea celebrului sarpe descoperit la Tomis, Glycon, se traduce si prin “Spornicul” (cf. rom. galigan; gologan).

Serpii negri, adica malefici, sunt indeosebi cei veninosi, printre care aspida sau naparca. Serpilor, si celor buni si celor rai, le este dedicata sarbatoarea populara Alexiile, la 17 martie, zisa si Ziua sarpelui.

La aceasta data, se crede ca se dezmortesc serpii ascunsi in pamant, si caldura incepe sa se raspandeasca prin tara. In ziua aceasta, femeile nu au voie sa toarca, sa depene, sa teasa ori sa umble cu acul sau foarfeca, totul spre a fi ferite de muscatura de sarpe.

Inca din zori, se aprind focuri prin livezi, ca sa fie ferite casele si imprejurimile de insecte daunatoare si de serpi veninosi. Femeile fac o turta pe care o rup si o arunca la hotarul din gradina, ca “serpii sa aiba de mancare toata vara si sa nu se apropie de casa”.

Sarbatoarea se numeste si Alexiile, iar in calendarul bisericesc este ziua Sfantului Alexie.

Popular, sfantul e numit si Alexii, Alexa, Alexa cel Cald, Omul lui Dumnezeu si Omul lui Dumnezeu cel Cald, si in legatura cu el circula multe legende, spunandu-se ca a fost fecior de imparat, apoi cioban la o manastire, unde traia in rugaciuni si in post, ajutorandu-i pe cei sarmani si nevoiasi.

De ziua lui, pescarii se duc dis-de-dimineata la rau, parau sau iaz, prind un peste, si mancandu-l de viu, cer ajutorul sfantului:

“Alexie, Omul lui Dumnezeu, / Eu am venit la parau, / Sa prind un peste / Sa-l mananc / Cum este el din parau; / Iar tu sa te rogi lui Dumnezeu / Totdeauna pentru mine, / Sa pot prinde peste bine!”

In general, Alexiile se tin ca sa nu sangereze vitele si mai ales sa nu le muste serpii sau nevastuicile si sa nu se sfartece alte dihanii.

In aceasta zi se dezmortesc si ies la iveala toate vietatile pamantului, si fiecare, dupa ce invie, trebuie sa dea macar o data dintr-o laba sau dintr-o aripa. Iar oamenilor care nu le dau pace in aceasta zi nici ele nu le dau pace tot anul.

Ba, mai mult, in ziua aceasta nu e bine nici macar a te gandi la ganganii si jiganii, a le pomeni sau a vorbi despre ele si a le pronunta numele, caci daca le rostesti numele tot anul iti vor iesi inainte si te vor musca.

Iar daca e musai sa vorbesti despre ele, trebuie sa le zici celor de partea barbateasca domn, iar celor de partea femeiasca doamna sau cucoana. Iar daca e vorba de broaste, nu li se spune pe nume, adica broaste, ci li se zice iepe.

Si daca vreunul a uitat sau a gresit si a rostit cuvantul sarpe in ziua de Alexii, atunci, ca sa nu-l muste, trebuie sa descante “de idita” sau “de iudita”.

Unii prind de Alexii un carabus, il strapung cu un ac si-l pun intr-un par. Daca nu moare carabusul pana dimineata, atunci se presupune ca anul nu va fi manos; daca piere, atunci va fi manos.

Dupa credintele poporului, in ziua de Alexii trebuie sa inceapa broastele a canta. Daca vor canta mai inainte de aceasta zi, primavara va fi lunga si rea si vor mai urma zile reci si viforoase; iar daca incep sa cante in aceasta zi, atunci vor urma zile calduroase, nu va fi mai mult frig, nu va mai ninge, nu va mai ingheta.

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

SUPRAVIETUIREA TRADITIILOR RELIGIOASE PRECRESTIN

de Mircea Eliade

Aşa cum am remarcat în mai multe rânduri, creştinarea popoarelor europene n-a reuşit să şteargă diversitatea tradiţiilor etnice. Convertirea la creştinism a dat loc la simbioze şi sincretisme religioase care, de multe ori, ilustrează cu strălucire creativitatea specifică culturilor “populare” agrare sau pastorale.

Am amintit deja câteva exemple de “creştinism cosmic” (cf. § 237). Altundeva[1], am arătat continuitatea – din neolitic până în secolul al XIX-lea – a anumitor culte, mituri şi simboluri în legătură cu pietrele, apele şi vegetaţia.

Să adăugăm că după convertirea lor, chiar superficială, numeroasele tradiţii etnice, precum şi mitologiile locale, au fost omologate, adică integrate, în aceeaşi “istorie sfântă” şi exprimate în acelaşi limbaj, acela al credinţei şi al mitologiei creştine.

Aşa, de pildă, amintirea zeilor furtunii a supravieţuit în legendele despre sfântul Ilie; un mare număr de eroi învingători de balauri au fost asimilaţi cu sfântul Gheorghe; anumite mituri şi cultele diverselor zeiţe au fost integrate în folclorul religios al sfintei Maria.

În sfârşit, nenumăratele forme şi variante ale moştenirii păgâne au fost articulate într-un acelaşi corpus mitico-ritual superficial creştinat.
Ar fi zadarnic să menţionăm toate categoriile de “supravieţuiri păgâne”.

E de ajuns să cităm câteva cazuri deosebit de sugestive: de pildă, kallikanţarii, monştri ce bântuie satele greceşti în timpul celor Douăsprezece Zile (între Crăciun şi Bobotează) şi care prelungesc scenariul mitico-ritual al Centaurilor antichităţii clasice[2].

De asemenea ritualul arhaic al mersului pe cărbuni încinşi integrat în sărbătoarea anastenaria din Tracia[3]; sau, în sfârşit, tot în Tracia, sărbătorile Carnavalului, a căror structură aminteşte pe aceea a “Dionysiilor câmpeneşti” şi Anthesteriilor, celebrate la Atena în mileniul I dinaintea erei noastre (cf. § 123)[4].

Să remarcăm, pe de altă parte, că un anumit număr de teme şi de motive narative atestate în poemele homerice sunt actuale şi astăzi în folclorul balcanic şi românesc[5]. În plus, analizând ceremoniile agrare din Europa Centrală şi de Răsărit, Leopold Schmidt a putut arăta că ele sunt solidare cu un scenariu mitico-ritual dispărut în Grecia încă înainte de Homer[6].

Pentru subiectul nostru e important să prezentăm câteva exemple de sincretism păgâno-creştin, ilustrând deopotrivă atât rezistenţa moştenirii tradiţionale, cât şi procesul de creştinare. Am ales, pentru început, complicatul ritual al celor Douăsprezece Zile, căci el are rădăcini în preistorie.

Deoarece nu îl putem prezenta în întregul său (ceremonii, jocuri, cântece, dansuri, cortegii de măşti animaliere), vom insista asupra cântecelor rituale de Crăciun.

Ele sunt atestate în toată Europa Orientală, până în Polonia. Numele românesc şi slav, colinde, derivă de la calendae Januarii. Timp de secole, autorităţile eclesiastice au încercat să le extirpe, dar fără succes. (În 692, Sinodul din Constantinopol reitera interdicţia în termeni foarte aspri.)

În sfârşit, un anumit număr de colinde au fost “creştinate”, în sensul că au împrumutat personaje şi teme mitologice din creştinismul popular[7].
Ritualul se desfăşoară de obicei începând din ajunul Crăciunului (24 decembrie) până în dimineaţa zilei următoare.

Grupul de şase până la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaşte obiceiurile tradiţionale, şi vreme de patruzeci sau optsprezece zile, ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucţia necesară.

În seara de 24 decembrie, îmbrăcaţi în straie noi şi împodobiţi cu flori şi zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete şi bat darabana pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele şi să-i vestească pe gospodari şi sosirea lor.

Ei cântă prima colindă la fereastră şi, după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă şi îşi continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere şi rostesc urările tradiţionale.

Colindătorii aduc sănătate şi bogaţie, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere şi pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură etc. După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toţi cei tineri.

Ritualul colindelor este destul de bogat şi complex. Urările (oratio) şi ospăţul ceremonial constituie elementele cele mai arhaice: ele sunt solidare cu vechile festivităţi legate de Anul Nou[8].

Vătaful, urmat de alţi colindători, rosteşte alocuţiuni (urări) în care laudă nobleţea, dărnicia şi belşugul casei gospodarului. Câteodată, colindătorii înfăţişează un grup de sfinţi (sfântul Ion, sfântul Petru, sfântrul Gheorghe, sfântul Nicolae).

La bulgari, unele colinde au ca temă venirea lui Dumnezeu, însoţit de pruncul Iisus, sau de un grup de sfinţi. În România, colindătorii sunt “oaspeţi buni” trimişi de Dumnezeu ca să aducă noroc şi sănătate[9].

Într-o variantă ucraineană, Dumnezeu însuşi vine să-l trezească pe stăpânul casei şi să-i vestească sosirea colindătorilor. La românii din Transilvania, Dumnezeu coboară din cer pe o scară făcută din ceară, într-un minunat veşmânt împodobit cu stele şi pe care este zugrăvită, de asemenea, şi ceata de colindători[10].

Unele colinde reflectă “creştinismul cosmic”, specific popoarelor sud-est europene. Găsim aici referiri la Facerea Lumii, dar fără legătură cu tradiţia biblică.

Dumnezeu sau Iisus a făcut lumea în trei zile, dar văzând că Pământul era prea mare ca să poată acoperi Cerul, Iisus a aruncat trei inele care s-au făcut îngeri şi aceştia au făcut munţii[11]. Potrivit altor colinde, după ce a făcut Pământul, Dumnezeu a aşezat patru stâlpi de argint ca să-l sprijine[12].

Multe cântece îl reprezintă pe Dumnezeu ca pe un cioban cântând din fluier, cu o mare turmă de oi păstorită de sfântul Petru.

Dar cele mai numeroase şi mai arhaice colinde ne introduc într-un alt univers imaginar. Acţiunea are loc în largul lumii, între vârful cerului şi văile adânci, sau între munţi şi Marea Neagră. Departe, foarte departe, în mijlocul mării, se află un ostrov cu un copac uriaş, împrejurul căruia dansează un grup de tinere fete[13].

Eroii acestor colinde arhaice sunt înfăţişati la modul fabulos: sunt frumoşi şi de neînvins, au zugrăvite pe veşmintele lor soarele şi luna (asemenea lui Dumnezeu în colindele religioase creştine).

Un tânăr vânător înşeuează un cal şi călăreşte în înaltul cerului, până lângă soare. Stăpânul casei şi toţi ai lui sunt mitologizaţi, proiectaţi într-un peisaj paradisiac şi asemuiţi unor crai şi împăraţi. Eroii celor mai frumoase colinde sunt vânători şi păstori, şi acest fapt arată arhaismul colindelor.

La cererea împăratului, tânărul erou luptă cu un leu, îl îmblânzeşte şi îl pune în lanţuri. Cinzeci de călăreţi încearcă să treacă Marea (Neagră), dar unul singur izbuteşte să atingă ostrovul, unde se însoară cu cea mai frumoasă dintre fetele de aici.

Alţi eroi urmăresc fiare sălbatice năzdrăvane şi izbutesc să le învingă.
Scenariile multor colinde amintesc unele ritualuri iniţiatice. S-au putut recunoaşte şi rămăşiţe ale unor rituri de iniţiere a fetelor[14].

În colindele cântate de fete şi femei tinere, precum şi în alte producţii orale, se evocă peripeţiile unei fecioare rătăcite sau însingurate prin locuri pustii, suferinţele legate de metamorfoza ei sexuală şi pericolul unei morţi iminente.

Dar spre deosebire de iniţierile masculine, nici un ritual anume nu ni s-a păstrat. Probele iniţiatice feminine supravieţuiesc doar în universurile imaginare ale colindelor şi altor cântece ceremoniale. Totuşi, aceste producţii orale contribuie, indirect la cunoaşterea spiritualităţii feminine, arhaice.

Note:
[1] Mai ales în Traite d’histoire des religions, cap. VI, VIII şi IX.
[2] Vezi J.-C. Lawson, Modern Greek Folklore and Ancient Greek Religion, pp. 190 – 225. Numele lor derivă de la Kentauroi, ibid., pp. 233 sq. Vezi şi G. Dumezil, Le probleme des Centaures, pp. 165 sq.
[3] Cf. C. A. Romaios, Cultes populaires de la Thrace, pp. 17 – 123.
[4] Ibid., pp. 125 – 200.
[5] Cf. C. Poghirc, "Homere et la ballade populaire roumaine"; M. Eliade, "History of Religions and Popular Cultures", p. 7.
[6] Vezi L. Schmidt, Gestaltheiligkeit im bauerlichen Arbeitsmythos.
[7] Folosim mai ales documente folclorice româneşti, dar, cu variante, acelaşi scenariu se regăseşte în toată Europa Orientală. Vezi M. Eliade, “History of Religions and Popular Cultures”, pp. 11 sq.
[8] Cf. Le mythe de l’eternel retour, pp. 67 sq.
[9] La ucrainieni ei se cheamă “micile slugi ale lui Dumnezeu”.
[10] Cf. Monica Brătulescu, Colinda românească, pp. 61 sq.
[11] Despre acest motiv folcloric, vezi M. Eliade, Le Zalmoxis a Gengis-Khan, pp. 89 sq. [ed. rom., pp. 96, N.T.]
[12] Al. Rosetti, Colindele religioase la români, pp. 68 sq.; Monica Brătulescu, op. cit., p. 48.
[13] În unele variante, Arborele Cosmic este aşezat în mijlocul mării, ori de cealaltă parte a ei.
[14] Adăugăm că, sub îndrumarea unei femei bătrâne, grupul ceremonial (ceata) de fete se întâlneşte periodic şi primeşte instrucţia tradiţională privind sexualitatea, căsătoria, riturile funerare, tainele ierbilor de leac etc.; Monica Brătulescu, “Ceata feminină”, p. 17.

Sursa: Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, vol. III, cap. XXXVIII

sursa imaginii aici

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Datini şi obiceiuri pentru sănătate şi spor de Sfântă Măria Mare

Maica Domnului cu Pruncul Iisus. (foto arhivă)

Liliana Ivan

La marele praznic al Adormirii Maicii Domnului (15 august), creştinii ortodocşi, greco-catolici şi romano-catolici comemorează strămutarea la viaţa cerească a Maicii Domnului.

Potrivit Sfintei Tradiţii, cu trei zile înainte de trecerea ei la viaţa veşnică, Maica Domnului a fost vestită de Arhanghelul Gavriil că va muri înt-o zi de vineri. Cu acest prilej, Gavriil i-a dăruit Maicii Domnului o ramură de finic, ce simbolizează biruinţa Prea Curatei asupra morţii.

După aflarea veştii, Maica Domnului s-a urcat pe Muntele Măslinilor să se roage. Când s-a întors acasă, şi-a pregătit cele necesare pentru înmormântare, a dăruit hainele văduvelor, dând tuturor binecuvântare şi iertare. Apostolii i-au îndeplinit dorinţa şi-au înmormântat-o în grădina Ghetsimani, veghind timp de trei zile sfântul mormânt.

După trei zile de la înmormântare, Apostolul Toma, care a lipsit de la eveniment, a cerut voie Apostolilor să-şi ia rămas bun de la Maica Domnului. În mormânt însă era doar giulgiul acesteia. Martorii au constatat că trupul Sfintei Maria a fost ridicat de îngeri la ceruri, alături de Fiul Său, unde se roagă neîncetat pentru noi.

Tradiţii pentru sănătate de Sfântă Măria Mare

Cele două săptămâni (1-14 august) de post, care prefaţează marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, sunt zile de mare pietate însoţite de pelerinaje organizate la mănăstirile ce poartă hramul Precestei.

* Se păstrează obiceiul ca, în dimineaţa sărbătorii, femeile să ducă la biserică, pentru a fi binecuvântate şi apoi dăruite săracilor, apă, miere, struguri, stafide şi prune.

* Aceste ofrande au mai multe semnificaţii : ele sunt dăruite rudelor care au plecat în lumea de dincolo. În acelaşi timp, pachetele cu aceste alimente oferite prietenilor să fie însoţite de urări de sănătate trupească şi de spor în munca lor, până la recolta următoare.

*Este ultima zi când se mai culeg florile de câmp şi plantele de leac. Unele se aşează la icoane, pentru ca familia să fie ocrotită de boli şi necazuri.

* În schimb, planta numită Palma Maicii Domnului, culeasă în ziua praznicului, are puteri vindecătoare dacă planta este preparată sub formă de decoct care se adaugă în apa de baie ; leacul revigorază organismul şi alungă boli precum reumatismul şi frigurile.

*Intervalul dintre cele două sărbători închinate Maicii Domnului, numite în popor Sântămării (15 august- 8 septembrie) este un timp favorabil semănării grâului.

* Dacă în ajunul sărbătorii înfloresc trandafirii, tradiţia spune că va fi o toamnă lungă, cu vreme caldă şi cu roade bogate.

* În ziua praznicului, în mediul rural, în vii se angajează pândarii, care au misiunea să apere strugurii timpurii de lăcomia musafirilor nepoftiţi, inclusiv de păsările cerului.

* În ziua praznicului, se mănâncă porumb fiert sau copt pentru a fi mai sănătoşi până la recolta viitoare.

* Iată un alt obicei păstrat în multe zone ale ţării : înainte de răsăritul soarelui să laşi uşa deschisă, pentru ca Maica Domnului să-ţi binecuvânteze casa, când trece pe lângă gospodăria ta.

* Din această zi şi până la 14 noiembrie este un interval norocos pentru nunţi.

* În această zi, tinerele necăsătorite trebuie să se roage la icoana Maicii Domnului pentru sănătate, căsătorie şi pentru a avea copii sănătoşi.

sursa click.ro

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Fiziologia gustului: Câte bordeie, atâtea obiceie

Postat de Pusa Roth pe 10 Aug 2011.

Multe dintre meseriile legate de mâncare şi de băutură au ieşit târziu în uliţă.

"În vechime, curtea boierească nu cumpăra mai nimic din afară, poate doar mirodenii şi pometuri rare gurii care la noi nu se găseau, dar la trebuinţă boierii puteau să închiză porţile şi să trăiască luni întregi cu familia, slugile şi cu oamenii casei, optzeci şi o sută de suflete, fără să aibă cea mai mică trebuinţă de cei din afară’’, scrie Ion Ghica.

,,Avea mălai şi făină în ambare, cămara lui gemea de tot felul de băcănii şi de sărături, în ţigănie avea franzelari, croitori, cizmari…”

Era boierul Dudescu, a cărui livadă întinsă cât o moşie, spune Ion Ghica, rodea ,,în abundenţă cireşe pietroase cât pumnul, piersici roşii, struguri tămâioşi şi razachie, mere domneşti şi pere bergamote.”

Bucătarii care găteau pentru atâtea suflete aveau un rang însemnat, iar bucătăria cea mai îngrijită şi mai des cercetată este numită de Ghica ,,operă de arhitectură”.

Ştiinţa bucătarilor era arhaică iar fineţurile Apusului le erau străine şi nu înţelegeau de ce să strice o găină grasă cu un sos prost. Trebuie să recunoaştem că nici până astăzi nu s-a renunţat la o friptură pe foc de mangal pentru nu ştiu ce zeamă fistichie.

Privilegiul de a-l hrăni pe stăpân era de invidiat, răsplata era pe măsură dar şi ponoasele aidoma, bătaia fiind o îndeletnicire obştească.

Costachi, bucătarul poetului Vasile Alecsandri, nimerea foarte bine sarmalele, ihnelele, ostropăţurile, dar se încurca în blamangele, căci la da un miros de sopon. Prin urmare, drept pedeapsă, Costachi era obligat să le mănânce întregi, povesteşte bardul de la Mirceşti.

Putem afirma şi azi ca şi ieri că plita bucătăriei a fost scena unor mari confruntări între vechi şi nou, cu nimic mai prejos decât disputele despre modă, iar în jurul oalelor pentru borşuri şi al tigăilor pentru rântaşuri au fost discuţii aprige între susţinătorii tradiţiilor şi revoluţionarii zacuştelor, prânzurilor şi cinelor.

Vorba proverbului: câte bordeie, atâtea obiceie.

Cu bine și cu bucurie.

Pușa Roth

sursa libersaspun via foodmojo

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More