Misterioasele tratamente bioenergetice aplicate acum 13 000 de ani
Statuetele prezintă adâncituri, ca nişte împunsături de ac, ce corespund punctelor de acupunctură, asemenea celor specifice medicinii tradiţionale chineze.
Alte statuete şi vase antropomorfe au încrustate spirale sau romburi spiralate situate în anumite zone de pe axa centrală a corpului, cunoscute în fiziologia energetică indiană sub numele de chakra (roată).
Foarte răspândite în mileniul al IV-lea î.Hr., acestea au fost perfecţionate până la momentul ocupaţiei romane a Daciei. Astfel de statuete străvechi, găsite în spaţiul Carpato-Dunărean până în prezent, ce reprezintă puncte sau trasee de meridiane bioenergetice, se ridică la un număr de aproximativ 250 de bucăţi.
Unele dintre acestea sunt expuse la Muzeul Naţional de Istorie a României. Ele, cu siguranţă, reprezintă sistemele energetice ale corpului, fiind exclusă ipoteza confundării acestor puncte cu puncte de eroziune, căci au o topografie identică aceleia a hărţilor moderne chinezeşti de acupunctură.
La chinezi traseele energetice se numesc meridiane, la indieni au numele de nadi, iar la noi ele poartă numele de râuri.
Deci, iată că civilizaţia străveche, de acum 13 milenii, de pe teritoriul nostru, stăpânea practicarea medicinii bioenergetice pe care ulterior am găsit-o dezvoltată la chinezi şi indieni, astfel că această civilizaţie din Carpaţi s-a răspândit ulterior pe celelalte tărâmuri.
Un arheolog american a afirmat: „Civilizaţia s-a născut acum 13-15 mii de ani, acolo unde trăieşte astăzi poporul român, apoi, răspândindu-se atât spre Răsărit, cât şi spre Apus”.
Paleontologul peruvian Daniel Ruzo, împreună cu o echipă de cercetători, în perioada 1967-1969, în urma cercetărilor făcute în Carpaţii Meridionali, a ajuns şi el la concluzia că: „Munţii Carpaţi sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european a celei mai vechi culturi cunoscute în ziua de azi”.
Spaţiul muntos care a stârnit în mod special interesul echipei este cel aflat între Sfinx şi Vârful Omu din Bucegi, considerat a fi centrul unei Zone Crepusculare.
Fotografii realizate în această zonă puneau în evidenţă fenomene luminoase stranii. Pe una dintre ele se evidenţiază o imensă coloană luminoasă ce se ridică din Vârful Omu şi se pierde în spaţiul cosmic, precum o coloană a cerului.
Şi americanul Edgar Cayce, marele medium al secolului al XX-lea, necunoscător al spaţiului Carpato-Dunărean, a afirmat că această zonă a vechilor locuitori este a iniţiaţilor de la începuturi.
Iordanes, în „Getica”, scria despre sacerdoţii geto-daci că observau efectele plantelor, virtuţile medicale ale acestora asupra oamenilor. Sacerdoţii daci trăiau retraşi pe vârfurile munţilor, ocupându-se cu medicina, astronomia, astrologia, ştiinţele naturii...
Românii îi numeau pileaţi, denumire care vine de la pileus, ce semnifica o căciuliţa cu pâslă, însemn al castei sacerdote. Iordanes mai afirma că aceştia îi instruiau pe daci pentru a înţelege mai corect existenţa, trăind în armonie cu natura.
Pedanios Dioscoride, în „De materia medica”, scrisă în a doua jumătate a secolului I d.Hr., foloseşte nume de plante vindecătoare aşa cum au fost luate de la daci. Platon scria în celebrele sale dialoguri: „Aşa stau lucrurile... şi cu descântecul nostru.
L-am învăţat cu prilejul unei expediţii de la unul dintre medicii traci ai lui Zalmoxis (medici călugări), despre care se spune că au şi darul de a te face nemuritor...
Zalmoxis..., regele... care este zeu, mai spune că aşa cum nu trebuie să încerci a vindeca ochii fără să vindeci capul şi nici capul fără trup, la fel nu poţi vindeca trupul fără suflet, iar tocmai aceasta este pricina pentru care cele mai multe boli rămân nevindecate de medicii greci, faptul că ei nu ţin seama de întregul, a cărui îngrijire s-o întreprindă şi că dacă acesta nu se simte bine este cu neputinţă ca partea să se simtă bine.
El mai afirma că toate se trag din suflet, atât cele rele cât şi cele bune ale trupului şi ale fiinţei noastre întregi, revărsându-se din suflet aşa cum se răsfrâng de la cap asupra ochiului.
Ca urmare, mai ales sufletului trebuie să-i dăm îngrijire, ca deopotrivă capul cât şi restul trupului să o ducă bine. Iar sufletul, spunea el, se îngrijeşte cu anumite descântece...
Arătându-mi, deci, leacul şi descântecul, el îmi spunea să nu te laşi înduplecat să îngrijeşti capul nimănui care nu-şi va fi dăruit mai întâi sufletul spre îngrijire descântecului.
Aceasta, zicea el, este greşeala pe care acum o săvârşesc oamenii, că încearcă să devină un fel de medici ai câte unei părţi fără de cealaltă”. Această scriere veche are o exprimare mai dificilă, dar informaţiile nu şi-au pierdut valabilitatea.
Incantaţiile magice sau descântecele de atunci, ale geto-dacilor, tratau sufletul, prin vibraţiile lor realizându-se echilibrarea câmpurilor energetice ale fiinţei.
Multe din cuvintele acestor descântece s-au schimbat prin modificarea fondului de cuvinte al limbii dacice, dar ele s-au păstrat astăzi fragmentar în descântecele poporului român.
Legile naturii ale sacerdoţilor daci sau belagines, cum a scris Iordanes că le numeau romanii, erau transmise din generaţie în generaţie, pe cale orală, în mod tainic.
Vechii biografi ai lui Hipocrate au afirmat că acesta a stat o vreme în nordul Traciei. Adică, acolo unde se găseau geţii, geto-dacii. Despre aceştia Herodot spunea:
„Sunt cei mai curajoşi şi cei mai drepţi dintre traci”. Hipocrate, părintele medicinii moderne, a scris unele dintre cărţile sale, Cărţile I şi III ale Epidemiilor, într-o greacă tracică. De ce oare, dacă n-ar fi avut legătură cu medicina hieratică, sacerdotă, a dacilor.
Influenţele spirituale ale dacilor s-au remarcat şi în Europa Occidentală. Populaţia celtică a vieţuit vreme de câteva secole pe o zonă din Dacia, ce astăzi poartă numele de Transilvania.
Burebista, primul mare rege al dacilor, i-a alungat pe celţi o dată cu întemeierea statului centralizat dac. Aceştia, au luat cu ei din principiile sistemului organizatoric statal şi din dogmele religioase ale geto-dacilor.
Învăţătura sacerdotă a pileaţilor, preoţii dacilor, se regăseşte până la identitate la druizi, preoţii celţilor. Printre acestea se găsesc: credinţa în nemurirea spiritului, în existenţa fericită de dincolo, în puterea nemărginită a Divinităţii, etc. Aceste principii stăteau la baza vitejiei ieşite în comun a dacilor şi celţilor.
Herodot şi Cesar explicau, în aproape aceiaşi termeni, că graţie acestei credinţe geţii şi celţii fac dovada unui curaj excepţional şi nu se tem de moarte.
Ceea ce scria Iulius Cesar despre druizi, în lucrarea „De bello Gallico”, găsim scris despre daci, de către Strabon şi Porphyrios şi apoi de Iordanes în „Getica”. Este vorba despre cunoştinţele legate de Univers, de secretele existenţei.
Marcellus Empiricus, un medic galez, deci celt, căci latinii îi numeau pe celţi gali, în scrierea sa „De medicamentis liber” are cele mai multe informaţii legate de medicina magică şi de leacurile populare, ce prezintă uimitoare asemănări cu incantaţiile descântecelor româneşti.
Se găsesc aici sute de leacuri şi peste 60 de incantaţii magice.
Iată că, scotocind prin istorie, se găsesc urmele medicinii începuturilor la vechea civilizaţie care a existat pe aceste meleaguri.
Medicina zilelor noastre este copilul medicinii acelor vremuri, dar din care s-a luat numai tratarea fizicului. Tratarea întregii fiinţe, energetice şi spirituale, era secretul bine ascuns al iniţiaţilor, care n-a fost înţeles şi la care n-au avut acces iniţiatorii medicinii moderne.
Acesta constituie unul dintre motivele negării existenţei acelui tip de medicină, mama celei de astăzi. Dar dacă copilul nu-şi recunoaşte mama, nu înseamnă că ea nu există.
sursa jurnalul.ro
