VLACH MAGIC

The Vlachs of Serbia are an ethnic minority of Serbia, culturally and linguistically related to Romanians.Magic is an important part of Vlach life and customs and everything Vlachs believe in has, in a way, magical traits. Vlach magic, by its strength, is next to Voodoo. Relations between humans, saints and devil in present Vlach magic are remains of pagan mythology dominated by dualistic principle – no creation without clash of opposites
.
Rites, recipes for making potions and charms, are the ancient magic which has origins from pagan times, and Timok Krajina and Eastern Serbia sorcerers are using them. In Eastern Serbia the Vlach magic is widespread and it is being practiced over millennium and it is deeply rooted in the collective consciousness of Vlachs. There is hardly a village on mountains Homolje, Miroča and Rtanj without the so-called witches. They are not hard to find, because almost everyone knows them.

In their rituals Vlach sorceresses usually use the “ghastly water“. This is the water used for bathing a dead body. If this creeps you out, I am sure you will be shock to hear what’s the usage. Usually they prepare coffee with it or it is put in some drink. The only way the magic works is if someone drinks this water.

Children are not being speared in the rituals, because for the spell is often used child’s hair or nails. Illegitimate children are treated like some kind of demigods, while in other cultures they are being anathematized and pejoratively labeled as “bastards”. Strong talisman is made from illegitimate child’s hair or nails. The name of the child should be invoked when a man finds himself in big trouble.

Vlach women are known to be using water, where the blind cats were bathed. The one who drinks this water becomes “blind”. This is especially used by women which would like to be unfaithful. They “blind” their men, and after that they can “full around”.

To be able to do what they want and have anyone they want, they throw red panties in the toilet (don’t know how this doesn’t get stuck in the toilet, maybe they have some special toilets there) or below the bathtub and- the road is opened for them to do what they want. The poor husband has no clue what is going on, he believes his wife is chaste and faithful.

The sacrifice of animals takes a significant place in secret rituals. The most common animals for scarification are: pigs, rabbits, poultry and mice. As soon as they are being brought forth, the animal is put into oil and thus is kept for 40 days. They say that only a drop of this oil, after these 40 days can cure men from drinking. No one, of course, is not willingly drinking this oil. It is being put in the drunks drink secretly.

The strongest protection against the evil forces sent by Vlach witches is shoulder blade of a black cat. On the empty meadow (best if it is surrounded with forest) black cat should be in the middle of the night soaked in the water and her shoulder blade is the best weapon.

In addition, what also showed good for protection is metal, red matches, garlic and tar. Some of these items must be found in every men’s pocket, who decides to wonder around in this part of the world. Also, nothing should be given to strangers around Christmas. If you follow this, nothing can happen to you. You are safe.

As an addition for this story, just to confirm how the belief in witchcraft is strong in this part of the world, you will be witness of a witch trial which happened in 1998. If you believed that witch hunting and trials are over, well you were wrong! It is said that on August 12, 1998 with unbound hair, and naked, in the evenings at a nearby of river Brestovica a 70 year old woman was calling upon devils!

The very next morning she was pronounced a witch! The old lady’s name was Ljubinka Surdulovic. Grandma Ljubinka at first run the gantlet, but when it became unbearable she sued the ones she considered responsible for her suffering.

Behind the scenes of Vlach black magic, there was a story of a lonely old lady. It turned out that this poor woman was living alone. What she was doing on the river, was performing a ritual which she has learned from her ancestors. She believed that this will prevent possible harm to her loved ones. With incantations: ” As the water passes through a sieve, let the curse go with the water…” then she let down the water ritual bread with lighted candles.

All of this saw her neighbor and the rumors started to spread so the poor woman was left with no one by her side. At the end she got to the court. The court declare her innocence. Ljubinka is not a witch, the judge said, she still keeps the memory of ancient rituals. In this case it is a religious ritual that originated even before the Christianity appeared. It looks like the one found on Hittite tablets, this dates to 10th century BC”.

This people seem to be keeping very lively the memory of ancient rites, way of living, costumes and tradition. Their connection with the nature is amazing. They are one with it. All of this sounds like one unreal story. Witches are there, dragons and many other strange creatures.

The nature here is also like the one from the fairytale. Complicated rituals which require specific environment, involvement of many spirits, deities of nature, sometimes the energy of the sun, moon and stars, must despite the help of wizards, witches or however you want to call them be performed on that place. Come and be one with the nature, maybe you’ll find what you need here.

-->

SOURCE PARANORMALHAZEh   ttp://www.paranormalhaze.com/vlach-magic 

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Intamplari magice din lumea reala

Inelus invartecus

- Podoabele pe care ni le asezam cu nevinovatie pe deget ne iau adesea in stapanirea lor.
A darui sau a primi un inel reprezinta un act cu urmari fericite sau nefericite, ce par desprinse, adesea, din cartile de povesti -

Va amintiti, desigur, scene din indepartata dvs. copilarie, cand unele jocuri nevinovate aveau in ele un mister care va tulbura. Printre ele se numara si daruirea de ineluse din fire de iarba legate pe deget, care semnificau un mic juramant de fidelitate. Fara sa patrunda semnificatiamajora a gestului lor, copiii intuiau ca darul legat pe deget are in el un substrat de magie.

Asa si este. A darui sau a primi un inel reprezinta un act cu urmari fericite sau nefericite, ce par desprinse, adesea, din cartile cu povesti.

O veriga intre pamant si cer

Fie ca este primit ca podoaba, fie ca daruirea lui marcheaza o legatura speciala sau un rol special, din momentul in care este purtat, inelul ne pecetluieste destinul si sufletul. Asadar, nu se cuvine sa privim un asemenea dar cu superficialitate. Purtatorii de inele trebuie sa stie ca rolul decorativ al inelului este destul de recent. El a inceput sa fie o podoaba feminina abia in China antica, dar dupa milenii de-a lungul carora i se atribuise exclusiv rolul de legatura puternica intre purtator si cineva sau ceva.

Chiar si din momentul in care a inceput sa aiba un rol decorativ, chinezii ii atribuiau concomitent o functie magica si, in consecinta, frumoasele chinezoaicecare isi permiteau un asemenea lux nu primeau inele de la oricine si nu acceptau sa fie impodobite decat cu o piatra pretioasa cu puteri de protectie, cum ar fi jadul.

In Europa, inelului i s-a atribuit si un rol decorativ abia pe la sfarsitul Evului Mediu. Si aici s-a conservat convingerea ca inelul isi pastra puterile magice in calitate de podoaba.

Pentru unii credinciosi, inelul-podoaba de la degetele domnitelor era semnul unei legaturi cu Necuratul, deoarece cochetaria nu putea insemna decat disponibilitatea de a pacatui.

Fara a le da dreptate puritanilor, suntem nevoiti sa tinem seama de o asemenea atitudine, caci dincolo de ea se gasea o veche traditie, o credinta solida in efectele magice, benefice sau malefice ale inelului.

Inelul de logodna si de castitate

Prima oara cand a fost purtat de femei, fara a avea legatura cu simbolistica nuntii, inelul a fost insemnul regalitatii. Dar si in acest caz, pentru putinele femei care au fost regine sau imparatese in Antichitate, el simboliza o legatura: intre femeia-monarh sifortele divine care ii confereau puterea. Prin insemnul regal reprezentat de inel, monarhul, fie ca era femeie, fie ca era barbat, avea drept de putere asupra supusilor, dar si obligatia de a-i apara. Inelul simboliza totodata gratia divina de care se bucura monarhul, dar si supunerea lui fata de zei.

O relatie extrem de complicata, in virtutea careia este greu de crezut ca purtatorul inelului era intr-o situatie atat de comoda, pe cat crede omul de astazi. Monarhul era impovarat de coroana si legat de rosturile lumii prin inel. In relatia cu zeii, si el era un sclav. O asemenea dubla valoare, de insemn al puterii si al supunerii, a avut si o are inelul preotesc, dar si inelul casatoriei.

Ca obiect cu puteri magice, inelul actioneaza ca agent al unei legaturi de supunere, si cand este oferit cu alte ocazii decat cele oficiale. In jocul daruirii si primirii de inele, barbatul si femeia sunt in egala masura implicati si, de multe ori, forta magica actioneaza vreme indelungata, malefic sau benefic, in functie de situatie, chiar si dupa ce podoaba nu mai este purtata.

Au importanta foarte multe aspecte: cum s-a renuntat la purtarea inelului, cat timp a fost purtat, ce sentimente i-a legat pe daruitor si primitor, ce sentimente continua sa ii lege sau sa ii dezlege, ce alte persoane sunt implicate in acest joc, sentimental si magic deopotriva, cum arata inelul si din ce material era facut.

Din momentul in care este acceptat si apoi purtat, inelul are nu numai puterea de a ne lega de cineva sau de ceva, ci si de a ne izola. Faptul ca logodnicii trebuie sa isi schimbe inelele in timpul ceremoniei de casatorie, are legatura cu acest dublu inteles.

In felul acesta, cei doi se leaga definitiv unul de celalalt, fiind concomitent monarh si sclav in relatia cu celalalt, iar prin aceasta reciprocitate a posesiei si a supunerii se izoleaza de ceilalti.

De aceea traditia considera ca este un mare pacat sa ravnesti la femeia (respectiv barbatul) altcuiva, dar si mai mare este pacatul celui care a facut un asemenea legamant, de a mai fi sensibil la farmecul feminin sau masculin al altcuiva. A pacatui cu gandul este de o mie de ori mai grav in cazul celui care o face purtand la deget inelul casatoriei.

Nu darui si nu primi inelul in gluma

De cateva sute de ani, inelele reprezinta in primul rand o podoaba si mai putin un insemn al casatoriei. Daca ar fi depins doar de institutia casatoriei, giuvaergiii ar fi dat faliment de mult. Dar nu s-a intamplat asa, deoarece "institutia" cochetariei este extrem de activa si asa va ramane o buna vreme, dupa cum ne indica avantul luat de industria modei.

Toate acestea nu ne dovedesc insa ca am trai intr-o lume foarte pacatoasa, cum striga in desert multi adepti ai puritanismului. Mare pacat insa este sa nu iei in seama consecintele pe care le poate aduce daruirea sau primirea unui inel.

Vom vorbi mai intai despre inelele daruite de barbati femeilor, fara a omite situatia contrara (in ciuda raritatii sale) si numeroasele cazuri de autodaruire cu inele, care, prin numarul lor, ne arata ca, la capitolul cochetarie, barbatii au intrat in concurenta cu femeile. In acest prim caz, putem vorbi de o ecuatie cu trei "necunoscute": persoana care daruieste, primitoarea inelului si inelul.

Puterea si natura magica, buna sau rea, a inelului depinde foarte mult de identitatea celui care il ofera in dar si mai ales de sentimentele sale. Daca barbatul respectiv face gestul cu o anumita indiferenta, fara cine stie ce intentii de seductie, forta magica a darului ar trebui, in principiu, sa fie foarte redusa fata de persoana care il primeste.

Aproape nici un pericol nu ar plana asupra ei, mai ales daca inelul este facut dintr-un metal de calitate.

In schimb, daruitorul se pune intr-o situatie delicata, intrucat, o data cu primirea darului, femeia respectiva capata anumite puteri asupra lui, puteri care sporesc din momentul asezarii sale pe deget, mai ales daca in sufletul primitoarei se trezeste un sentiment de iubire sau chiar simplul capriciu de a-l domina pe respectivul curtezan.

Impotriva vointei sale, se va vedea el insusi obsedat de femeia cu care anterior cochetase in mod gratuit, iar daca este cumva legat de o alta femeie, relatia aceea se va deteriora.

Chiar si in aceste conditii, femeia se afla si ea in pericol, pentru ca inelul poate fi incarcat cu puteri malefice de atingerea altormaini. De pilda, vanzatoarea de la care a fost cumparat poate simti inconstient invidie pe femeia rasfatata cu un asemenea dar, mai ales cand el este cumparat de un barbat atragator.

De aceea, manualele de magie recomanda ca, inainte ca inelul sa fie purtat, primitoarea sa intreprinda urmatorul ritual: sa roage o ruda de sex feminin (de mare incredere) sa ia inelul si sa il puna intr-un pahar cu apa, in care au fost aruncate cateva petale strivite de trandafir, si sa il lase acolo peste noapte.

A doua zi, dupa rasaritul soarelui, inelul poate fi purtat fara teama, dupa ce degetul pe care va fi purtat va fi spalat in aceeasi apa.
Puterile inelului sunt deosebite cand barbatul il ofera din toata inima. Fiind un semn al iubirii, el are aceeasi aura magica pe care o au inelele de logodna. Consecintele sunt insa diferite, in functie de sentimentele femeii.

Primit de o femeie indiferenta, el are darul nefast de a-l inrobi pe bietul indragostit si de a-i provoca primitoarei porniri dominatoare punctate de cruzime. Aceasta nu inseamna ca ea insasi nu va suporta efectul magic al inelului, atunci cand il poarta cu incantare.

Impotriva vointei sale, desi nici un sentiment nu o va lega de barbatul care i l-a daruit, ea va intra intr-o relatie de dependenta fata de acesta, marcata prin imposibilitatea de a lega relatii trainice cu alt barbat. Daca va face si imprudenta de a purta concomitent un inel primit de la cel cu adevarat iubit de ea sau de la sot, vor rezulta relatii extrem de tensionate cu amandoi barbatii.

Ritualuri de anulare a magiei inelului

Pentru a opri actiunea magica a unui inel, nu este suficient ca el sa nu mai fie purtat. Forta magica inceteaza complet doar daca inelul este topit si din el este facuta alta bijuterie, pe care nu va trebui, in nici un caz, sa o poarte fosta proprietara sau o ruda desange. Pur si simplu, trebuie daruit altcuiva sau, si mai bine, vandut. Cu acest act, ciclul magic inceteaza.

Daca inelul a fost oferit de un barbat care in sinea lui nutreste, de fapt, antipatie sau ura fata de femeia careia i-l face cadou, atunci, pentru a se indeparta puterile sale malefice, nu este suficienta topirea lui, ci transformarea intr-o cruciulita, care apoi va trebui ingropata la mormantul unui stramos.

Un efect de dezlegare de puterile magice il poate avea si daruirea cruciulitei respective unei cersetoare, dar numai uneia cinstite.
Toate aceste efecte magice sunt si mai puternice daca inelul este oferit la o aniversare sau la o onomastica, precum si in zile de mari sarbatori crestine.

De regula, se recomanda ca de Craciun sau de Pasti sa nu se daruiasca inele. Exceptie fac inelele de logodna. Dar aceasta este o alta tema de discutie, care aduce in prim plan alte puteri magice ale aparent inofensivei bijuterii.

Pana cand moartea va va desparti...

Puterea magica a inelului de logodna sau de casatorie este aproape sau, respectiv, imposibil de dezlegat. Am sugerat deja ca nu este de glumit in general cu un asemenea dar. Cu atat mai mult, nu se glumeste in situatia in care barbatul si femeia se leaga de-a binelea printr-un legamant, iar cu legamintele nimeni nu poate glumi, fara sa fie pedepsit.

Inelul de logodna leaga puternic sufletele partenerilor, chiar daca logodna este secreta, chiar daca ea nu se implineste intr-o casatorie. Daca logodna se desface, simpla purtare a inelului din momentul in care decizia de a rupe legamantul a fost luata chiar si numai in gand are efecte nefaste.

De atunci, purtatorul sau purtatoarea atrage asupra sa blestemul celuilalt si ani in sir se va simti dependent. Somnul ii va fi tulburat de vise ciudate si cand va tine in bratele sale pe altcineva, va simti, apasatoare si plina de repros, atingerea logodnicului parasit. Toate acestea se intampla indiferent de cine sau ce anume a determinat ruperea logodnei.

Distrugerea inelului nu stinge puterile magice malefice ale acestuia. De data aceasta, este nevoie de ceva mai mult. Persoana care vrea sa scape de forta lui magica trebuie sa duca un regim de severa castitate din momentul topirii inelului, care va fi prefacut tot intr-o cruciulita, ca in cazul prezentat anterior, si aruncat intr-o apa curgatoare.

In felul acesta, el este curatat de orice aura malefica. De asemenea, fostul logodnic trebuie sa nu mai poarte inel pe acel deget timp de 667 de zile. Abia atunci poate fi sigur ca a fost dezlegat de vechea logodna.
Inelul logodnei destramate nu este insa totdeauna malefic.

Daca desfacerea legamantului s-a facut impotriva vointei unei persoane, care stie ca a fost iubita si a iubit cu inima curata, inelul protejeaza sufletul celui ramas singur, si daca este purtat, si daca este doar pastrat in secret, mai ales daca barbatul sau femeia respectiva a fost obligat (obligata) de parinti sa se relogodeasca si sa se casatoreasca din nou, cu altcineva.

Inelul de casatorie leaga sufletele celor doi fosti purtatori dincolo de viata aceasta. Nu exista remediu impotriva puterilor magice ale inelului nuptial. Si nepurtat, el ramane pe deget, ca o amprenta vie a legamantului anterior.

Efectele magice, bune sau rele, depind numai de natura casatoriei anterioare si de sufletul celor care l-au purtat. Fireste, inelul de casatorie al vaduvei are o forta benefica, doar daca este purtat in conditii de castitate.

Altminteri, el devine un factor malefic inspaimantator. In aceste triste conditii, cel mai bine este sa nu mai fie purtat, dar in nici un caz nu trebuie distrus sau ascuns.

Cand nu trebuie daruit un inel

Niciodata o ruda de sange nu trebuie sa-ti daruiasca un inel. Prin acceptarea si purtarea lui se produc in subconstient, ulterior chiar in fapta, legaturi de natura incestuoasa, cu consecinte detestabile.

De asemenea, inelul daruit de un barbat altui barbat este tot purtatorul unor puteri malefice si reprezinta de fapt nu un dar, ci un blestem. Femeile nu trebuie sa faca asemenea daruri, dar in pericol este mai mult barbatul primitor.

Nici autodaruirea cu un inel nu este totdeauna de bun augur, mai ales in cazul femeilor. In aceasta situatie, el semnifica logodna cu cochetaria si refuzul iubirii adevarate, iar cata vreme este purtat, o izoleaza pe femeie de barbatii care ar putea sa o iubeasca, atragandu-i insa pe ceilalti, pe seducatorii fara scrupule.

Barbatii, in schimb, isi pot darui un inel, dar numai unul singur. Ales cu grija, el ii confera purtatorului autoritate in relatie cu semenii si o anumita izolare de oamenii aducatori de rau. "Ales cu grija" inseamna si ornat cu o piatra pretioasa aducatoare de noroc.

Inelul respectiv va aduce insa ghinion daca el este cumva logodit sau casatorit sau daca este purtat si dupa aceea. Barbatii, o data logoditi sau casatoriti, nu au dreptul sa poarte decat insemnul acestor legaminte.

Cu consecintele, bune sau rele, deja amintite si dependente doar de buna alegere. Pentru ca si logodna si casatoria sunt daruri. Dar pe acestea le face destinul, adica Altcineva, care le stie pe toate.

George Ivan/formula as

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

ZILELE ZEULUI FULGERELOR

ZibelTHURdos, sau Zbelsurdos-Gebeleizis la daci- era THOR al triburilor gemanice. Am facut mult research asa incit stiu ce vorbesc(google it).

E foarte interesant ca pe 20 iulie s-a suprapus sarbatoarea crestina a sfintului Ilie si pe 22 iulie a sfintului Foca, ambii desemnati cu proiectarea de fulgere, tunete si foc, dar si cu pedepsirea celor ce pacatuiesc. Or, in panteonul trac, Gebeleizis era si desemnat sa pastreze dreptatea pe pamint(aici se observa un sincretism Thor cu Tyr-Marte-zeul dreptatii divine si care, cum spune Iordanes, era parintele dacilor si stramosilor lor, care se mindreau cu asta).

Desigur nu trebuie sa-l uitam pe aryanul Indra care, la fel ca si Taranis al celtilor(din nou Gebeleizis), are in mina chakra-arma suprema-roata universala ce pastreaza echilibrul cosmic.

Senzational mi se pare ca in aceasta perioada zeii vechi se trezesc, fapt demonstrat de micul tur de forta facut de Gebeleizis zilele astea in Bucuresti, Cluj si la munte.

Postez mai jos un articol interesant din FORMULA AS despre vechile obiceiuri romanesti populare, in care putem decela usor cultul lui Zbelthurdos.

Argel, sat de hutuli, la granita de nord a Bucovinei

Departe, in obcinile de miazanoapte ale Bucovinei, exista un deal magic, unde in fiecare an sunt trasniti oameni. Un deal pe care mai traiesc azi doar cativa batrani singuratici, ce nu vor sa-si paraseasca in nici un chip casele lor din cer.

Ziua fricii

22 iulie, ziua Sfantului Foca. Sarbatoare insemnata cu rosu in calendarele populare din Bucovina. Foca e sfantul focului, stapanul fulgerelor si-al trasnetelor care omoara si parjolesc. Sfantul fricii. Inaintam prin sate incremenite.

Oamenii s-au pitit in case, cu palmele pe genunchi. E arsita. Sfantul Foca e cea mai crunta dintre toate zilele verii. In calendarul vechi figureaza ca sarbatoare, insa in satele hutulesti din Bucovina, e mai degraba o zi a fricii, in care sa nu coci, sa nu mananci, sa nu te-mprumuti cu foc si sa-ti stapanesti in cap fie si cel mai palid gand necuminte. Cel mai bine e sa nu rostesti, sa nu faci "nimic absolut".

Animalele fornaie in grajduri, strigand dupa mancare, dar nu primesc nimic. Ieslele sunt goale. Postesc si vitele, laolalta cu oamenii. Albastrul cerului pandeste nemiscat deasupra tuturor. Oricand se poate mania pe cel ce a gandit macar o singura necuviinta.

Si atunci, cerul grabeste spre vinetiu si deodata se sparge si-ncepe sa arunce cu sagetile trasnetului. S-au pomenit pe aici oameni "trasniti din senin", altii carora le-a ars casa, gospodaria, tot, doar pentru un mic pacat savarsit in ziua Sfantului Foca.


Suntem in Argel, aproape de hotarul de nord al tarii. Satenii privesc cu spaima un deal lung si taios, aflat peste apa tacuta a Moldovitei. Incordati, isi plimba ochii pe coama subtire, de la un capat la altul, acolo unde abia mai ghicesti cateva case singuratice.

"Zigreva...", murmura mosnegi teposi in barbie, iar femeile-si astupa gurile cu broboada, ramanandu-le afara doar ochii infricati. Daca-i intrebi ceva despre locul ala pierdut in vazduh, fug in case. Bizara intamplare, ca ne-am nimerit aici, cautand "Dealul Trasnetelor", tocmai de Foca, azi, cand toti hutulii sunt tematori de foc si stau zavorati in liniste.

Dimineata, cand am plecat la drum, nu stiam. Habar n-aveam ce sarbatoare este. Iar acum, coincidenta asta stranie ma pune pe ganduri. Impreuna cu mine sunt doi barbati, doi oameni ai locului. Pe primul il cheama Ilie Florescu.

Taran, singurul roman dintr-un sat de hutuli, Rasca. Cel de-al doilea este Nicolae Iurniuc, hutul get-beget, insa plecat cu multa vreme-n urma la oras, la Campulung Moldovenesc. De profesie... cautator de comori. Venit cu noi si

Nicolae Iurniuc

�

datorita credintei ca pantecul dealului catre care ne indreptam ar fi burdusit cu tezaure si ca tocmai de aceea acolo trasneste asa mult, caci trasnetul e atras de metalele scumpe. Nicolae Iurniuc, om ros, inalt, ascutit, imi zice ca pe bunicul sau il chema chiar asa, Carmaci Foca, ca "sunt multi Foca pe-aici", ca asta-i nume stravechi, des intalnit si azi in hutulime.

Ca de fapt aceasta sarbatoare "de la hutuli se trage". Chiar daca in calendarul ortodox ea apare ca o zi a Sfantului Mucenic Foca, batranii o vedeau ca pe-o napraznica zeitate umblatoare prin cer, aducatoare de foc si necazuri pacatosilor.


E cald. Coama de deal tremura in lumina amiezii. Intr-adevar, se vad cateva case risipite de-a lungul ei, pe conturul acela sovaitor, unde pamantul se intretaie cu cerul. Cine o fi traind in ele, tocmai pe muchia infricosatorului Deal al Trasnetelor?

Badea Ilie zice c-au fost altadata mai multe, aproape un catun intreg, "da tate-o ars". Au fost trasniti oameni, au fost trasnite case, grajduri, animale nenumarate. Au ars pe rand, parjoliti de focul din cer, uneori cate trei gospodari intr-o singura vara, astfel ca azi au ramas doar cativa batrani curati, cu mare credinta, care nu vor sa se desparta cu nici un chip de pamanturile unde s-au nascut.

Oameni care zic ca mai bine trasniti, decat sa-si lase de izbeliste casele lor din cer.



Carja de aur

Satul trasnetelor: Zigreva

�

Dealul se apropie tot mai mult. Zigreva! Ce nume... Asa i se zice in batranul grai hutulesc. Zigreva, Dealul Trasnetelor... Abia acum vedem ca pe ascutisul cel mai semet isi ridica bratele o cruce. Mare, alba, pravoslavnica.

Badea Ilie o priveste chioras, ferindu-si ochii de soare. "Amu o pus-o, de vreo doi ani. O urcat preotu cu tat satu si-o sfintit-o, tat frumos. Ca tare mai batea focul pe partea asta. Doamne, tare mult mai batea..." O cruce care sa apere dealul de furia trasnetului. Un sat intreg, de la copii la batrani, urcand Zigreva ca pe o Golgota, cu lumanari aprinse in plina zi.

Inainte merge preotul, infasurat in odajdii sobre, citind neintrerupt cu glas mare. Iar si mai in fata, aproape de capatul obcinei, cativa baieti tineri purtand pe spinarile asudate o cruce grea, cu totul si cu totul din fier. Au ajuns sus, iar crucea se inalta in cantecul de rugaciune al tuturor. Mai bine sa trasneasca sfanta cruce, decat sa-i trasneasca mai departe pe oameni...


Uitandu-se catre deal, Iurniuc hutulul ma intreaba daca intr-adevar sunt sigur ca vreau sa-l urc, daca nu vreau s-o lasam pe maine. Ilie rade. El nu se teme. Barbat gros, voinicos, cu pantecele camesii strans strasnic in chimir, cu perciuni grozavi si plete mici, blonde, sub palaria de vanator, cu ochii lui cei verzi sticlind in mii de ape...

Ne zice sa n-avem grija, caci stie el cateva "boscorodiri" invatate de la batrani care sa ne pazeasca de fulger, "dac-o hi sa hie". Scrijeleste cu unghia o cruce pe scoarta unui brad, ii sopteste copacului cateva cuvinte secrete. Si, gata, putem sa urcam. Vazandu-ne c-o luam pe drumul din stanga, ce ocoleste dealul pe la miazanoapte, un gospodar ne striga peste gard: "Domnu Iisus cu voi!..." .

***

Drumul pare sa nu duca nicaieri. Se sfarseste treptat, rasfirandu-se in mrejele codrului. Ne avantam printr-o padure stranie, intunecoasa, de brazi subtiri, cu trunchiurile golase pana-n virf. Ilie Florescu spune ca ne va duce la un "mosneag", cel mai vechi de pe intreaga Zigreva, care i-a cunoscut pe multi dintre trasniti si care "stie cat in luna". "Cat in luna stie mosneagu", zice.


Luam in piept dealul, pe carari diferite. Eu cu badea Ilie de-o parte, vorbind zgomotos intre noi, Nicolae Iurniuc tot in dreptul nostru, insa ceva mai incolo, urcand tacut pe poteci doar de el stiute, scormonind ici-colo pamantul cu un betisor de alun.

Ii vedem uneori chipul rosu, ascutit, concentrat, aparand pe dupa arbori, pentru ca apoi sa dispara iarasi. E limpede ca gandul ii sta tot la comorile sale. Iar Ilie Florescu imi sopteste complice ca da, dealul e intr-adevar plin cu "fiare" stravechi, ca pe el se mai vad inca ridicandu-se flacari galbui de la comorile necurate, juruite de zgarciti diavolului, ca si mosnegii de altadata ziceau ca din pricina asta "bate" cu foc, fiindca "banii care joaca sub pamant atrag focul din cer".

A fost aici si armata, acum vreo douazeci de ani, cotrobaind coastele cu niste detectoare speciale, facand masuratori, dar nu se stie nimic din ce-au aflat. Taranii insa stiu si-au gasit. Dintotdeauna au gasit. "Era un mosneag, unu Saghin Artimon, si-o avut banii ascunsi acolo sus, in varfu dealului", zice Ilie, incepand sa rasufle mai greu la urcus. "Mosu i-o bagat in

Ilie Florescu

�

pamant, s-apai pe urma o murit. Si un cioban, Niciuc Ion - traieste, pacat ca nu l-am luat cu noi -, mergea cu oile peste locu ala. Canele lui tat zgriptanea cu laba. Omu s-o aplecat si numa ce-o vazut maneru de la o carja de aur ingropata acolo. O tras-o afara si s-o minunat. Frumoasa, subtirica, lucea tat fain frumos!

S-o dus cu ea napoi la stana si, cand o vazut-o ciobanii, si-o pus manurile-n cap: "Unde-ai gasit-o, mai omule bun?"... Prostu nu stia ca sub carje de-aiestea-s ascunsi mereu bani. Asta-i semnu ca acolo era cazanu cu bani sub pamant. S-o dus tati sa cate locu, o scociorat tat dealu-mprejur, da nu l-o mai gasit.

Omu nu-si amintea, n-o lasat acolo nici un semn, nimica. Si-n ziua de azi, banii tot acolo is, iara prostu se plimba prin sat c-o carja de aur scoasa din Dealul Trasnetelor..."

Sangele diavolului

Din cand in cand, Nicolae Iurniuc ne cheama pe partea lui, sa ne arate ce-a mai gasit. Ramasite de arbori carbonizati, arsi pe verticala, de sus pana jos, ca lumanarile. Taciuni imprastiati prin tot locul. Ii cercetam cu piciorul, contemplativi, intrebandu-ne.

Intrebandu-ne cum e posibil sa fie trasnit un arbore, taman in mijlocul padurii. Ilie nu prea crede. Hutulul Iurniuc isi aminteste insa de anii copilariei, de mosnegii care ocoleau cu teama, scuipand in san, orice copac fulgerat. De bunica-su, Foca Carmaci, care-l atentiona ca sfantul cu acelasi nume "nu stie multe", trage ca un nebun oriunde i se pare ca s-a ascuns necuratul, in orice copac, capita, casa, chiar si in turle de biserici.

Asadar, arborii arsi "sunt alesi", zice. Alesi din cer sa moara, oriunde s-ar afla. "Asta imi amintesc bine: eram odata cu un batran in padure si el m-a chemat sa-mi arate ceva. S-a aplecat la radacina unui pom innegrit, tocmai ars de fulger. Era acolo asa, ca o bala rosie, gelatinoasa, gretoasa, cam cat o palarie de mare.

Mos Grigore Chiforec

�

Mosneagul mi-a spus: "Baiete, uite aici l-o trasnit pe necuratu!", si si-a facut mii de cruci. Am dat sa ating mazga aceea rosiatica, dar el m-a lovit peste degete. "Nu te atinge, copchile, de sangele diavolului!". Sangele diavolului, asa a zis. Si ca unii au ramas cu mana arsa dupa ce-au atins bala rosie.

Arbori din astia, in care batranii zic ca s-a aciuat Satana, sunt foarte rari. Eu insumi am vazut doar vreo doi-trei in toata viata mea. Hutulii ii cauta nebuneste, caci numai din lemnul lor isi fac viorile, fluierele, numai din lemn de pom trasnit in care a intrat "o putere" din cer. Puteti sa-i ziceti necurat, puteti sa-i ziceti oricum. Intr-adevar, ei canta diavoleste de frumos.

Ei nu pot trai fara muzica, fara libertate. "Nu-i hutan acela ce nu canta si joaca" - asta-i aproape asa, ca un slogan national. Am cunoscut un mos, pe Demacusa, care facea scripci din copaci fulgerati. Mi-a luat si mie mama odata de la el o vioara din aceea mica, de copil, facuta din lemn de brad.

N-o sa va vina sa credeti, dar eu l-am vazut cu ochii mei: mosneagu era complet surdo-mut, om nascut cu limba legata. Si facea viorile cele mai limpezi din tinut si canta la scripca de-ti veneau lacrimile. L-am vazut cantand, nu o data. Avea cantecul nu in urechi, nu in glas, il avea in sange. Pe mosneag il chema Foca."

Singuraticii

Iurniuc cel rosu dispare din nou pe costisele lui. Undeva, sus, la capatul padurii, incepe sa se zareasca o dunga de lumina. Am urcat deja vreo trei kilometri si abia ma mai pot tine dupa omul asta gros, Ilie Florescu. Imi zice ca de-abia dupa geana aia luminoasa incep dealul si satul Zigreva, taramul singuraticilor ce nu coboara de acolo, nici daca-i platesti cu aur.

De ce nu pleaca? Pentru ca... asa sunt ei. Un neam ciudat. Nu le place apropierea de drum. Isi fac casele pe varfuri de dealuri sau chiar in mijlocul codrilor. Vecinii li-s la kilometri departare. Unii nici macar nu-si croiesc poteci, ca sa nu fie gasiti. Ei n-au o istorie cu razboaie si domnitori. Calul si flinta erau legea lor.

Inaintasii lor au fost haiduci, fugari, calareti cruzi ce-au colonizat paduri nesfarsite, si-au deschis o poiana si si-au incropit casa. Haiducul Dovbus, haiducul Banderas, astia au fost eroii lor "nationali". Cei de azi ii mostenesc. Le place sa traiasca salbaticit si liber. "Si-acuma mai

Ilaria, cu naframa din ziua nuntii

�

sunt pe coastele astea, prin paduri, batrani care nu s-o uitat in viata lor la televizor. Stau in casele lor batranesti din barne, n-au lumina electrica, da nici nu le trebe. Asa-s si mosnegii astia la care mergem acuma. Erau aicea doi, o baba si-un mosneag, care n-o coborat niciodata. O trait bine-amandoi.

Si un baiat de-a lor i-o tot inghiontit sa vina sa stea la el acasa, la Moldovita, ca sa poata cata mai bine de dansii. La-nceput n-o vrut, da pan la urma s-o lasat dusi. Si n-o durat cateva luni, c-o murit mosneagu. L-o mormantat pe mosneagu si la o saptamana s-o dus si baba. O ramas casuta lor batraneasca acolo sus.

Ti-i mai mare mila sa te uiti la ea. N-o putut trai in alta parte. In alta parte s-o uscat pe picioare..."

Piatra cereasca

Ajungem pe culme. Un Paradis al florilor. In departari, valuri rotunde de obcini verzi-albastrii, incalecandu-se cuminti una peste cealalta, ca-n desenele nevinovate ale copiilor. Vai tihnite, presarate cu suri si capite mici, hutulesti, de statura unui gospodar.

Mai avem inca pe-atata de mers, pe muchia subtire a coamei, pana la casele mosnegilor. Si abia acum incepe lungul sir al trasnitilor, pe care nea Ilie ni-l infatiseaza apocaliptic, aratand cu palma in toate directiile, spre stani invizibile, temelii de grajduri sau case care nu mai sunt. "Acolo, dincolo de stalpu cela... Vedeti niste lemnaraie?

O fost unu cu gospodarie maaare, care i-o trasnit anu trecut. Cai, grajd, casa, vite! Tat o ars! Avea o iapa mare, faina, de vreo sapte su de chile - o trantit-o in grajd si tata s-o zvarcolit prin fan pan-o pierit. El mort, nevasta moarta. Dincolo, unde-s claile celea multe: o fost casa la un baiet tanar. Grajd cu doi cai, fan... Tat o ars!

Dincolo, alt baiet... O luat foc coama cailor si fugeau bolanzi pe pasune! Acela grajd, cum videti, acela o ars tat, si casa pana-n tavan. Era la un om nacajat, care-o murit si el. Mai la vale, acolo, i-o ars doua grajduri, porci, cai, vite, tat-tat-tat! Avea omu zece capete de vite si-o ramas fara nici o vacuta. N-o ramas nimic. Nimic!..." Si altii si altii...

�

Si-si mai aminteste Ilie Florescu de acum cativa ani, cand s-a nimerit pe Dealul Trasnetelor cu inca zece insi, chiar in mijlocul urgiei. "O-nceput deodata, cu o vantoasa mare. Eram zece barbati, caram butuci cu caii de la padure.

Vuiaaa, indoia copacii uite-asa, pan la pamant, rascolea tata iarba, si afara, la amiaz, era asa intuneric, de ziceai ca-i sara. Si o-nceput sa traga cu fulgere. Batea pe langa noi, ca pe front! Ne-am dus la o casuta din fundu dealului si ne-am bagat acolo, in casa, la un om. Stateam tati in fereastra si ne uitam.

Doamne, Doamne, ce era afara! Doamne fereste!... Uite-asa cadea trasnetele, incrucisate! Izbeau pamantu! Intra raze de tate culorile, cobora asa cate-o coloana lunga de foc din cer, de-am crezut ca se duce dealu cu noi.

Omu statea in genunchi, in mijlocu casei, si se ruga cu glas tare. Zicea intruna "Tatal Nostru". Cum termina, lua rugaciunea de la cap. Doua ore o tanut trasnetele si el inca citea. Noi am legat doi cai de gard si-i vedeam cum s-o lasat caii gios si se tavalea, se-nvarteau cu copitele-n sus de spaima. Uite-asa facea caii! Uite-asa facea..."

Asa sunt toate povestile lui nea Ilie: oameni infricosati, casute batranesti intunecoase, cai frumosi, zvarcolindu-se in luminile trasnetului pe pajisti din cer...


In sfarsit, se vad casele batranilor. Nicolae Iurniuc a ajuns inaintea noastra. Ganditor, mananca mere mici dintr-un pom salbatic. Tarziu, aveam sa-mi dau seama ca el cauta si altceva decat urmele comorilor. "Piatra trasnetului...", il tot aud mormaind mereu, aplecandu-se pe la radacinile copacilor fulgerati.

Asadar, mult-cautata Piatra a Trasnetului. Piatra cea sfanta, "picata din trasnet", coborata din cer prin coloana de foc, piatra despre care se zice ca a primit insasi atingerea divina. Eu doar am citit despre ea, insa Nicolae Iurniuc a vazut-o. "Odata, eram tanar, mi-a aratat-o un batran din satul Paltinu.

Mosneagu o purta la gat, pe piele, ca un fel de amulet, si zicea ca il fereste de trasnet si pe el si toata casa lui. Mica, rotunda, neagra, lucioasa foc. Acuma, nu demult, am vazut una mare cat un cap de copil si tot asa, neagra, linsa ca sticla. Omu ala n-o vrut sa mi-o dea nicicum.

Zice c-o gasesti greu, ingropata tare-n pamant, fiindca vine asa, ca o ghiulea, prin mijlocul fulgerului, si se infige adanc. "Piatra cereasca", asa-i zicea. Cine-o are nu va fi trasnit niciodata. Dac-o speli in trei ape si bei apa aia, e buna de leac si de-alungat visurile urate. Dar cel mai mult pe-aici o cauta vrajitorii. Ei, vrajitorii, caci daca intra pe mana lor... vai, Doamne! Pot capata niste puteri grozave."


Cred c-am facut aproape sase kilometri. Gospodaria batranului Chiforec sta sfidator chiar pe culme. O fortareata cu totul si cu totul de lemn. Casele, grajdurile, surile sunt stranse gramada una intr-alta, formand o adevarata cetate din barne, in care nu poti intra, decat pe poarta. Aprigi oameni acesti Chiforec!

Mai pastreaza parca ceva din salbaticia darza a vechilor haiduci. Mosul Grigore e uscat, dar tare ca un flacau. Vorbeste de parca mereu s-ar rasti. Pe batrana o cheama Ilaria. Poarta si azi naframa cea lunga din ziua nuntii, ce-i atarna pe umeri ca o coama rosie.

Daca n-as fi batut atata drum si daca n-as fi fost impreuna cu cei doi barbati bastinasi, cu siguranta cei doi nu mi-ar fi vorbit. Sunt cei mai batrani oameni de pe Zigreva. El are 82 de ani, ea 72. Si recunosc ca se tem. "Iarna, cand ii viscolit si-i zapada uite-asa de mare, pan la piept, n-avem nici o grija.

Da cum vine vara, iara ne temem. Tare ni-i frica, ca se apropie... " Si-ncep a insira si ei, asemeni lui nea Ilie, cu acelasi glas prapastios, uitandu-se mereu in cer ca la o primejdie: "Acolo o fost unu, dincolo altu trasnit la vale. Dincolo o murit doi - Covalschi le zicea - si baietu, si mosneagu. Stateau amandoi la masa si mancau. I-o trasnit acolo, in timp ce mancau.

Tot aicea, mai sus, era unu, Nicolae Boiciuc - casa, grajd, vite, tat i-o ars. Mai incolo, un padurar, unu Nison, care-o vrut sa taie o oaie de la o stana si s-o manance intr-o zi sfanta. Ciobanii i-o zis nu. "Iti dam cas, urda, zar, da oaia n-o taia". El n-o ascultat, o taiat-o si-o desfacut-o. Si cum o desfacut-o, cum l-o trasnit! O cazut mort

�

acolo, in sangele oii, intre matele ei. In aiestea casi care le videti langa noi, tati o murit! Eram multi odata aici, pe Zigreva... Unii o murit, altii o plecat ca le-o fost frica si-o murit gios, de dor si urat. Am mai ramas acuma numa opt casi de oamini..."


Au pamant mult batranii, pe varful Zigrevei. Nu ii vezi capatul. Cai buni, cateva vite. Casa lor cea mare are 250 de ani. Inauntru e racoare si miroase a ierburi de leac. In fata unei ferestre, pe-o masa de lemn cu sori sculptati, veche de peste doua veacuri, sta lampa cu gaz. Traiesc bine cei doi batrani Chiforec. Fericiti, asa zic.

Sustin si ei ca-n alta parte daca s-ar duce, ar muri "de urat" a doua zi. Dar cum de-au scapat pana acum, cum de pe ei i-a ferit Dumnezeu de furia trasnetului? Raspund simplu, amandoi deodata: "Cu rugasiune". Cand incepe stihia, mai intai acopera oglinda c-un stergar. Neaparat oglinda.

De altfel, hutulii nu se uita absolut niciodata in oglinda dupa lasarea serii, de teama ca nu cumva sa vada acolo si "altceva" decat propriul lor chip. Apoi cad amandoi la icoane si incep sa se roage. Departe, pe un varf de deal neguros, intr-o odaita abia luminata de flacara candelei, inconjurati de cea mai teribila furtuna din cate au fost vreodata, doi batrani se roaga lui Dumnezeu ca sa scape cu viata.

Asa a fost mereu. Asa au trait toata viata. Pentru cei din neamul Chiforecilor, fiecare furtuna ar fi putut insemna sfarsitul.

Zigreva, dealul trasnetelor

Vrajitoarea

Ne pregatim sa plecam. Trebuie neaparat s-ajungem astazi jos, la Campulung Moldovenesc. Ii dau batranei o punga plina cu ciocolate si un sip de vodca pentru mosneag. Nicolae Iurniuc le multumeste susotit, in hutula. Si abia cand ajung aproape de poarta, ma pomenesc strans zdravan de brat.

Degetele batranului Chiforec nu slabesc, iar el priveste doar in pamant, incurcat. Mai are sa-mi spuna ceva... Simt ca-i un lucru pe care-l stia de la inceput, dar l-a tot amanat, crezand c-o sa scape. "N-am vrut sa graiesc cu pacat tocmai azi, de ziua sfanta. Da vad ca sunteti oamini de isprava. Eu stiu ceva ce ziceau batranii, oaminii ceia vechi care-o fost pe Zigreva..."

Ilaria il priveste cu ingrijorare, dar mosu-i face semn sa-l lase sa vorbeasca. "Da, eram baiet mic atunci cand sedea pe dealu aista o vrajitoare grozava. Uite-acolosa ea isi avea casuta - traia sangura si-o chema Varvara Cocerhan.

Strasnic puteri de mari avea, Doamne, Doamne, facea numa rele la tati oaminii de jos, de pe sate. Tati aveau teama de dansa. Groaza! Si tati ziceau ca de-aceea trasneste aici asa tare,

�

fiindca "o cauta din cer". De la ea s-o tras tat blestemu dealului astuia! Tat blestemu de la ea o pornit... Ce facea? Lua mana laptelui de la vite. Da nu fura numa de la o sangura vaca, cum fac tate vrajitoarele obisnuite. Asta avea puteri asa mari, ca putea lua de la stani intregi, pan la sange.

Odata o avut ea niste contrazaceri c-un primar, nus ce i-o zas primaru si ea s-o maniet. El avea stana maaare, cu cincizeci de vaci, tocmai pe alt deal, departe, la Calela. Am fost ciobanas la el. Si baba asta batea cutat in copac si din copac curgea lapte. O vazut oaminii!

Curgea lapte din copac, lapte mult curgea pe pamant, ca doar n-avea nevoie de tat, voia numa sa faca rau. La radacina pomului celuia era alb tat, numa lapte curs in pamant si ea n-avea nici o vacuta. Va spun, intr-o sara putea lua c-un descantec jumate din laptele stanii.

Cand mulgeam sara vitele, mulgeam numa sange. Si la dansa, hat, dupa cateva dealuri, curgea din copac lapte. Aproape o luna o avut de patimit stana de pe urma ei. Si cate n-o mai facut baba asta!... De-aia veneau trasnetele peste dealu nostru, pentru cate pacate-o facut. Da pe dansa n-o putut-o atinge - ziceau batranii ca are la ea "piatra trasnetului", pe care o tane-ascunsa intr-o gaura din peretele casii.

Dupa ce-o murit, s-o dus oaminii si i-o desfacut casa lemn cu lemn, gandind c-o sa dezlege blestemu, da piatra trasnetului tot n-o gasit-o. Sapai, cand o coborat-o tati de pe deal si-o vrut s-o duca la cimitir, oaminii ceia care carau sicriu sa moara nu alta!

Era grea, n-o puteau duce. Parca nu voia sa mai coboare moarta de pe Zigreva. Ce era dansa neagra si urata pe fata cand traia, da acuma era neagra ca taciunele. Oaminii care-o dus-o ziceau ca tare se-auzea dintr-insa...., parca fierbea, parca bolborosea ceva in pantecu ei.

Si cand o vrut s-o bage in groapa, groapa era plina numa cu broaste de-acelea urate, "ponchii", rapanoase, care oracaiau tate acolo-n groapa ceea, ca dracu. Asa o mormantat-o pe baba Varvara. O mormantat-o, da blestemu ei o ramas..."

Descantec de alungat ploaia

�

Si n-apuca mos Chiforec sa-si sfarseasca ultimele vorbe si sa ne spuna ramas bun, cand... incepe sa ploua! Va jur: din senin, incepe sa ploua! Norii se-nghesuie deasupra obcinei cu o viteza ametitoare. Ne uitam unii la altii. Eu, Nicolae Iurniuc, Ilie Florescu si cei doi batrani ne uitam unii la altii cu ochii mari, nestiind ce sa facem.

Prima se dezmeticeste Ilaria. Da sa alerge spre casa. Asta a fost primul ei instinct. Apoi se intoarce, gandind probabil ca n-are cum sa fuga si sa ne lase acolo. Ne face semne disperate sa ne grabim, sa intram inauntru. Striga gafait ca "o sa vina prapad mare!" si poate chiar o sa trebuiasca sa stam la ei peste noapte.

Ramanem ca paralizati, in mijlocul pajistii. Ii zicem ca n-avem incotro, nu mai putem zabovi. Nu mintim. Si totusi, cum sa ne ducem inca sase kilometri pana la masina lasata in vale, tocmai prin mijlocul furtunii de pe Dealul Trasnetelor?

Recunoastem intre noi ca ne temem putin, mai ales dupa toate cate le auzisem pana atunci. Ploua nebuneste, stropi grosi izbesc cu sete tarana. In cateva clipe, suntem scaldati pana la piele. Nehotararea noastra devine incordare. O tensiune teribila. Batrana tipa tot mai mult sa venim. Noi o privim zapaciti.

Straniu: acum nu mai suntem reporteri, doar ascultatorii unei povesti. Acum suntem "inauntrul" povestii. Victimele ei. Si trebuie sa ne decidem: credem sau nu?...


Abia in cele din urma se urneste mosneagul. Merge spre Ilaria lui si-i spune ceva la ureche. La inceput, ea nu vrea. Batranul da din maini, inteleg ca insista, ca ii porunceste. Cuvintele hutulesti abia razbat spre noi prin perdeaua nebuna a ploii. Cerul se preschimba in violet-zmeuriu, gata-gata sa crape.

Deodata, vedem ca in mana batranei apare o sticla cu o apa galbuie. Ilaria se duce acum, nu in casa, ci tocmai in spatele ei. Isi face loc infricata prin tufele de zmeuris. Gesturile ei sunt manioase, repezite. Mi se pare ca aud de acolo, de departe, un fel de bocet. Pe nesimtite, Iurniuc apare in dreapta mea.

Imi striga la ureche din toti rarunchii sa fiu atent, c-o sa se intample ceva magic, "lucruri pe care nu le poti vedea decat o singura data in viata". Da, acolo batrana face un descantec. Aflu ca apa cea galbena e puternica, luata de la o "anumita" manastire hutula. Dupa un timp, din spatele casei, revine o alta Ilaria.

Ma minunez: femeia e palida, dreapta, nobila. Calma, intinerita parca. Are ochii inchisi. Porneste spre casa incet, pasind solemn, cu ochii mereu inchisi, fara sa ii mai pese de ploaie si fara sa ne mai spuna nici un cuvant. Usa se inchide usor in urma ei. Pe batrana Ilaria n-o s-o mai vedem niciodata.

Afara, hutulul Iurniuc tremura de emotie. Nici nu-si mai sterge siroaiele de apa de pe chipul sau rosu. Imi spune c-au fost clipe unice, la care n-a avut sansa sa fie partas nici macar in copilarie, cand traia printre mosnegi hutuli si solomonari ce alungau norii.

Dupa ce a rostit cuvintele secrete, batrana a trebuit sa se intoarca-n casa, oarba-surdo-muta, cu toate simturile zavorate, si sa tina legamantul tacerii pana-n zori. La cea mai mica deschidere de pleoape, din cer s-ar fi napustit asupra ei trasnetele.

Si-n timp ce Ilaria se-ntorcea spre casa cu ochii inchisi, batranul Chiforec a inceput alt ritual, in completarea celui dintai. A ridicat o palma spre cer, palma lui dreapta cu degetele facute caus, bine stranse unul intr-altul.

Cu palma lui butucanoasa, mosneagul alunga norii. Ii impingea, de parca i-ar fi atins, strigand intruna niste vechi cuvinte hutule: "Ide es colaciame! Ide es colaciame!". Femeia mergea oarba prin ograda, barbatul impingea norii strigand. Caci dezlegarea ploilor nu se poate face decat in doi. Barbat si femeie.

Intre doua rudenii de sange. Ce a strigat batranul? E greu de tradus. Ar fi: "Du-te, nu aici ti-s colacii!". Ar mai fi: "In vartej sa te duci!". Dar poate mai precis: "Du-te invartindu-te!...".

O fortareata din lemn

�

Toader Chiforec isi ia in sfarsit ramas bun. Acum, dupa descantec, e ceva mai linistit. Ne zice, totusi, sa ne grabim, ca pan-o sa ajungem la padure o sa fie ploaie "de-ailalta", mocaneasca, din care nu cad trasnete. "Da haideti, mergeti, grabiti-va! Nu mai ii timp!..."

Si iarasi va jur: cum am ajuns la poteca, stropii s-au facut mici, marunti, de ploaie din aceea monotona, ce tine zile intregi. Am fugit pana la padure. Nea Ilie facea cruci multe cu unghia, pe garduri, pe buturugi, pe copaci.

Si chiar cand am inceput a cobori printre primii arbori ai codrului, chiar atunci cerul s-a schimbat si ploaia a devenit iarasi "de vara". Alergam inspaimantati la vale, dar si fericiti, glumind intre noi c-o sa ne trasneasca din clipa-n clipa.

Uneori, primejdia iti da energie, te infrateste incredibil de mult cu ceilalti. Ne napustim in masina, de parca din urma ar fi dat sa ne muste fiare salbatice. Si gata, rasuflam usurati. Ne tragem sufletele. A mai ramas, totusi, o intrebare: credem sau nu credem?...

Coboram spre Argel, spre civilizatie, ruland incet prin valurile de ploaie. Sus, pe Zigreva, sagetile trasnetului au inceput deja sa cada pe pamant.

Foto: Dan Trasnai

• Bogdan Lupescu

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Calendar popular. Cele 12 Zile Luminate dintre ani

Cum sarbatoresc taranii din Maramures Craciunul si Anul Nou.

Profesoara Parasca Fat din Desesti este una dintre cele mai bune cunoscatoare ale traditiilor populare din Maramures. De la fostul ei profesor, folcloristul Mihai Pop, a invatat sa pretuiasca tot ceea ce vine din spiritualitatea taraneasca, sa descifreze si pentru altii minunile ascunse in traditii si obiceiuri si, mai ales, sa lupte pentru salvarea lor.

"Ase zace popa nost/ Nu mereti la fete-n post"

- Maramuresului i-a mers vestea in lume pentru felul in care isi tine traditia. Multi romani si straini se duc la sfarsit de an pe Iza si Mara, pentru a se impartasi de magia colindelor si a datinilor stravechi. Cum intampina maramuresenii Craciunul si Anul Nou?

- In primul rand prin post, iar randuiala postului in Maramures nu difera de aceea din alte zone ale tarii. Dupa Lasata Secului, vasele in care s-a gatit "de dulce" sunt scoase din bucatarie si se aduc altele, folosite numai pentru mancarea de post. Postul este obligatoriu si pentru copii, cu incepere de la varsta de sapte ani.

Postul presupune nu numai scoaterea din alimentatie a anumitor alimente, ci, mai ales, o purificare morala. Relatiile sexuale sunt interzise, sotul si sotia vor trai ca fratii, pentru ca altfel vor avea copii prosti, sluti, infirmi sau bolnavi. Se crede ca majoritatea celor care sunt procreati la vreme de post devin criminali. Flacaii n-au voie sa mearga la fete. Interdictia este cuprinsa intr-o strigatura:

"Ase zace popa nost:/ Nu mereti la fete-n post./ Preoteasa zace-ase:/ Mereti feciori unde-ti vre/ Ziniti si la fata me". Postul acesta tine pana in ziua de 24 decembrie la miezul noptii, moment din care este voie sa mananci de dulce.

- Exista o mancare specifica Maramuresului pentru noaptea de Craciun?

- Da, sigur ca da. Dupa miezul noptii se mananca "Cina Craciunului", care se prepara in orice casa de crestin. O bucata de antricot fara os ori pulpa de porc se pune intr-o cratita. De jur-imprejur se asaza un carnat. Se frige inabusit, eventual in cuptor, adaugand zeama de varza si mirodenii.

Cand este gata, fiecare membru al familiei va primi cate o felie de friptura, o bucata de carnat si mamaliguta proaspata. A manca din aceeasi paine cu cineva, "a manca dintr-un blid", inseamna a fi foarte legat de acel cineva, de a imparti cu el greutatile si bucuriile.

- Maramuresul este o zona in care practicile religioase coexista cu cele pagane. Exista si in perioada Craciunului asemenea ritualuri "vrajitoresti"?

- Craciunul este o sarbatoare eminamente crestina: se serbeaza Nasterea Pruncului Iisus care prin sacrificiul sau a mantuit lumea de pacatul originar si a instituit Noua Lege. De aceea, in aceasta sarbatoare nu se intalnesc practici magice propriu-zise, ci doar cateva gesturi ritualice combinate.

Unul dintre acestea este insemnarea usilor cu semnul crucii facut cu usturoi, pentru a feri casa de necuratenii si a alunga duhurile rele. Semnul crucii este facut de catre barbatul casei, imediat dupa lasarea serii, dupa aparitia primei stele.

Se face semnul crucii in seara de 24 decembrie, in Ajun, pe usa de intrare in casa, jos pe prag si pe laterale, pe usori, lasandu-se neinsemnata partea de sus, adica, libera pentru ceea ce este "dat", obligatoriu de primit si de indurat. Acelasi semn al crucii se face si pe usile acareturilor.

"Vantu-si traganara/ Merele pticara/ Ingeri le-apucara"

- Cum se colinda in Maramures?

- In Maramures se colinda pe varste: seara - copiii, dupa miezul noptii - tinerii si, in zori, batranii. Colindele celor maturi sunt religioase, ale celor mici si ale tinerilor contin si elemente precrestine legate de animale (gaina, vaca, vulpea, cerbul, oaia, calul, boul), de copaci (fagul, bradul, marul), de plante cu valente magice (busuiocul, rozmarinul).

Toate colindele, "corinzile", cum spun maramuresenii, contin insa, fie ca sunt precrestine, fie crestine, urari de bine, sanatate si belsug. Urarea este proiectata in viitor, trebuie sa se implineasca in viitor spre binele acela caruia i se adreseaza, dar asta presupune si o plata pentru ca urarea sa se implineasca sigur.

Este un fel de cersit ritual: dai ca sa ai. Vreau sa va mai spun ca in Maramures, Craciunul este o sarbatoare a luminii, a bucuriei, a focului. De aceea, lumina trebuie sa arda in orice casa toata noaptea. Cine stinge lumina si nu primeste colindatori este "descolindat", adica i se colinda, totusi, un text pornofonic, dupa care colindatorii o iau la fuga.

Ca este Craciunul o sarbatoare a luminii o dovedeste si faptul ca de la Craciun incepe sa creasca ziua: "Intre Craciun si Anul Nou, ziua creste cu cat sare cocosul de pe prag jos", spune o zicala maramureseana.

- In colindele maramuresene este foarte raspandita imaginea "florilor dalbe de mar". Este legat acest refren de o practica anume, specifica acestei sarbatori?

- In Maramures, exista un obicei stravechi: in ziua de Sfantul Andrei (30 noiembrie) se iau crengute de mar si se pun intr-un vas cu apa, la lumina.

De Craciun, aceste crengi infloresc si astfel, pe mesele maramuresenilor, oaspetii vor gasi si florile de mar. Fara sa intram in amanunte si fara sa discutam toate semnificatiile marului ca pom si fruct, vreau sa va spun ca, alaturi de brad, marul este atestat ca arbore cosmic, pom al cunoasterii binelui si raului, care semnifica regenerarea, intinerirea si reinnoirea vietii.

Dati-mi voie sa va spun, pentru cititorii revistei dvs., pentru romanii de pretutindeni care-si mai amintesc aroma merelor de acasa, textul unei colinde foarte vechi, pe care o stiu de la tatal meu:

"La masa galbana-i, Doamne,/ Boierii s-aduna./ La mar infloritu-i, Doamne,/ Cu mere d-argintu./ Vantu-si traganara-i, Doamne,/ Merele pticara./ Ingeri le-apucara si le trimisara/ P-o poarta de rai,/ La feciori de crai./ Luna-n drum le-o stat,/ Frumos i-o-ntrebat:/ - De unde le-ati luat?/ - Ba le-am capatat/ De la Sfantu Soare,/ Cu mare rugare/ "n coate si gerunte/ Pa cel varf de munte,/ Muntele s-o ruptu-i, Doamne,/ Noi am tat trecutu".

"Painea anului" si "Calendarul de ceapa"

Nu vreau sa inchei povestile despre Craciun fara sa va vorbesc despre "Painea anului" sau "Stolnic", de care se leaga multe practici augurale de prevestire a viitorului. Stolnicul este o paine mare, de forma rotunda, care "se impistreste", se impodobeste cu anumite semne. Mai intai, se fac doua suluri subtiri de aluat care se pun in cruce pe fata painii.

In fiecare sfert se pun apoi pasari din aluat cu ochi negri din boabe de fasole, flori, crengute, sori. In final, se impleteste tot din aluat "o funie" care se pune de jur-imprejurul painii. "Painea anului" astfel pregatita se coace foarte bine, ca sa tina cat mai mult fara sa se strice. Se aseaza in ziua de Ajun pe o masa separata, pe care s-a pus o mana de otava sau fan de cea mai buna calitate.

Painea se acopera cu un colt al fetei de masa. Ea sta acolo din seara de Craciun pana in dimineata zilei de Anul Nou. Este o paine simbolica, reprezentand trupul Mantuitorului Iisus. Ea face legatura intre marile sarbatori ale iernii. In dimineata de Anul Nou, dupa spalatul ritual, mama casei, gospodina, face cu varful cutitului semnul crucii pe partea de dedesubt si apoi taie painea in patru, in sferturi. Un sfert il va darui copiilor care "umbla in ptez", striga "An Nou Fericit!".

Acestia trebuie sa fie neaparat baieti sub sapte ani, copii mici care nu stiu sa multumeasca. Pe langa felia de paine, li se ofera si lapte indulcit cu miere. Un alt sfert din stolnic, facut felii, il primesc animalele din gospodarie, inainte sa li se dea de mancare. Jumatatea ramasa va fi mancata de "caseni", "pe inima goala", adica inainte de mancare. Painea este liantul intre anul vechi si cel nou.

"Pragul" acesta este format din douasprezece zile, incepand cu 25 decembrie si pana la 6 ianuarie. La mijloc se afla Anul Nou. Sunt cele 12 zile mari in care se intalneste anul nou cu cel vechi. Fiecare zi este egala cu o luna a anului urmator: 25 decembrie = ianuarie, 26 decembrie = februarie, 27 decembrie = martie, 28 decembrie = aprilie, si tot asa pana la 6 ianuarie, care inseamna luna decembrie a anului nou. Avem, asadar, anul in mic.

Pe acest an in mic se face calendarul de ceapa. Se desface o ceapa mare, taiata exact in doua. Se aleg 12 foi care se pun pe o masa, se presara sare pe ele si se lasa acolo, din 25 decembrie pana in 6 ianuarie, adica din ziua de Craciun pana in ziua de Boboteaza. Dupa cata apa s-a adunat pe foi se poate vedea cat de bogata in precipitatii va fi o anumita luna din an.

"Ferea Dumnezau sa-ti intre o femeie in casa in Noaptea de Anul Nou"

- Trecem in mileniul trei. Cum sarbatoresc maramuresenii Anul Nou?

- Anul Nou, Sanvasaiul, este in totalitate magic. Aici, prima oara este suverana. Viata cu toate fetele ei incepe de la zero si poate sa purceada intr-un mod fericit, daca stii sa respecti anumite reguli magice. Oricum, poti afla, descifrand unele semne, tot ce urmeaza sa se intample.
In Maramures, Anul Nou este noaptea barbatilor, femeile n-au voie sa paraseasca perimetrul gradinii. Femeile si fetele tinute sub obroc, "arestate" in gospodarie, se ocupa insa cu practicile magice pentru ghicirea "ursitului".

Interdictia in legatura cu fetele este extrem de dura: "La Anul Nou, fetele n-o avut ce pleca de acasa, pan-o trecut sarbatoarea. Ferea Dumnezau sa umble-a corinda. Daca-ti intra in casa o femeie in noaptea de Anul Nou ori in ziua de Anul Nou, iti mere rau la casa tat anu". Barbatu-i naroc, femeia-i saracie. Daca sa naste o fata prima data in anu" cela, a si (fi) an rau, daca se naste fecior, a si an bun, cu naroc".

- Care sunt cele mai importante practici magice intalnite in ziua de Anul Nou?

- Numaratul stelelor, numaratul parilor din gard de la noua la unu, inconjuratul casei de trei ori cu o tava de jaratic, in sensul invers acelor de ceasornic, verigheta sfintita in paharul cu apa; vreau sa va spun ca toate aceste practici apropiate de vraji se fac la miezul noptii, nu ziua. Pentru fete, cea mai importanta este "Stolnicul pe cap".

Fetele de maritat ies la miezul noptii, la trecerea dintre ani, cu Stolnicul pe cap si se opresc langa taietori (butucul pe care se crapa lemnele) si stau acolo tacute si asteapta s-auda glas de cocos sau de caine. Daca se aude caine batand (latrand), vor avea barbati rai, daca se-aude cantat de cocos, vor avea barbati buni.

Apoi rup pe cap Stolnicul si samalesc (socotesc) asa: "Jumatatea de-a dreapta-i a me, jumatatea de-a stanga-i a sotului care mni-i randuluit. Daca s-a rupt mai mare in partea ei inseamna ca ea a si (fi) mai fericita, de s-o rupt mai mare in partea lui, el a si mai fericit".

De Anul Nou este important si spalatul ritual al tuturor membrilor unei familii. Se ia apa neinceputa (dupa rasaritul stelelor) si se pune intr-un vas in care este o crenguta de brad si un ban de argint. Cu aceasta apa se spala pe fata toti, pana-n rasaritul soarelui, zicand: "Sa fiu curat ca apa, tanar ca bradul si iubit ca banul". Apa se arunca inaintea casei, banul si crenguta se pastreaza.

- Ne-ati spus ca Boboteaza, 6 ianuarie, este ultima din cele 12 zile care fac trecerea dintre ani. Spuneti-ne cate ceva si despre obiceiurile din aceasta zi.

- Boboteaza este ultimul prag dintre ani, este o sarbatoare a apei care este sfanta in aceasta zi si in urmatoarele noua zile. La miezul noptii de Boboteaza, pentru cateva secunde, apa se preface in vin si are cea mai mare putere de purificare si vindecare.

Din acest motiv, se practica scaldatul in pielea goala, cu credinta ca astfel se vindeca toate bolile, mai ales cele de piele. Scaldatul il practicau numai barbatii, femeile isi spalau doar fata. Exista si practici magice legate de aceasta zi, de acest prag dintre ani si chiar de crucea cu care este intampinat preotul care vine pentru sfintirea casei in aceasta zi.

Crucea este impodobita cu busuioc, cu flori (sa nu fie rosii), apoi este infasurata intr-un stergar brodat si legata cu un brau. Langa cruce se pune o lumanare ce se aprinde la intrarea preotului in casa.

Dupa ce acesta pleaca din casa, acolo unde este o fata de maritat, mama se repede si "desface crucea", adica dezleaga busuiocul si tot ce a mai fost langa cruce deasupra capului fetei, ca sa se marite in anul acela. Cunoscandu-se aceasta practica, busuiocul a intrat in expresii: "Ce-ti mai face bosaiocu"?", "Unde ti-i bosaiocu"?", "Bosaiocul" inseamna sotul.

Ar fi tare multe de spus inca despre cele 12 zile mari din capul anilor. Cel mai bine ar fi insa sa veniti aici, in Maramures, si sa vedeti toate obiceiurile. Celor care nu vor putea ajunge, le doresc sanatate si le spun urarea traditionala a maramuresenilor:
"An Nou fericit si-ntru multi ani sa traiti!".

• Otilia Teposu

Read More

Descântec de zâne (Tudor Pamfile - Sărbătorile la români, cit. S. Fl. Marian - Descântece poporale româneşti)

Potolesc aruncătura,
Potolesc şi făcătura,
Aruncătura cea mare,
Făcătura din căare,
Făcătura de bărbat,
Făcătura de femeie,
Făcătura de vădană
Şi făcătura de fată.
Toate aruncăturile,
Toate făcăturile
Şi toate durerile,
Toate junghiurile
Cele necurate
Şi toate duhurile
Mânate şi ţâpate.
Eu le potolesc
Şi-napoi le-nvârtesc,
Pe capul cui le-o mânat,
Pe capul cui le-o ţâpat,
C-acest om o fost curat,
Curat şi luminat,
Dar el pe cărare s-o luat,
Când a fost la miez de cale,
De cale şi cărare,
S-a tâlnit ca omu,
Ca Şchiopu,
Cu barba cât cotu,
Acolo s-a tâlnit dracu
Cu drăcoaicele,
Moroii cu moroaicele,
Diochii cu dioaicele,
Strigoii cu strigoaicele,
Fărmăcătorii cu fărmăcătoare,
Pocitori cu pocitoare,
Bărbaţi şi muieri,
Fete şi văduve,
Şi cum s-a tâlnit,
Şi cum l-a zărit,
L-a şi secerat
Şi l-a săgetat,
Sângele i-a băut,
Bun de nemică l-a făcut,
Carnea i-a mâncat,
Puterea i-a luat,
Ceasuri de moarte i-a dat.
Nime nu l-a văzut,
Nime nu l-a auzit,
Fără Maica Domnului
Din poarta cerului.
Şi ea cum l-a văzut
Şi cum l-a auzit,
Pe scară de argint
S-a scoborât,
În scaun de aur a şezut,
Mândru a cuvântat,
Mândru a-ntrebat:
- N., ce te cânţi,
Ce te vaiţi,
Ce te tânguieşti,
Ce te hăuleşti
Cu glas mare până-n cer,
Cu lacrâmi până-n pământ?
- Da' eu cum nu m-oi cânta,
Şi cum nu m-oi văieta,
Cu nu m-oi tângui
Şi cum nu m-oi hăulu
Cu glas mare până-n cer,
Cu lacrămi până-n pământ,
Că eu m-am luat
Şi m-am depărtat,
De la casă,
De la masă,
Cu oasele sănătoase,
Cu carnea vârtoasă,
Dar când am fost
La miez de cale,
De cale şi cărare,
M-am tâlnit cu omu,
Ca Şchiopu,
Cu barba cât cotu.
Acolo s-a tâlnit dracul
Cu drăcoaicele,
Moroii cu moroaicele,
Strigoii cu strigoaicele,
Diochii cu dioaicele,
Fărmăcători cu fărmăcătoare,
Pocitori cu pocitoare,
Bărbaţi şi cu muieri,
Fete şi cu văduve.
Şi cum s-o tâlnit
Şi cum m-a zărit,
M-a şi secerat,
Şi m-a săgetat:
Sângele mi-a băut,
Bun de nimica m-a făcut,
Carnea mi-a mâncat,
Puterea mi-a luat,
Ciasuri de moarte mi-a dat.
- N., nu te cânta,
Nu te văita,
Nu te tângui,
Nu te hăuli,
Că eu te-oi învrednici,
În mâna dreaptă
Cu bucium într-aurit,
Cu buiumu-i buciuma,
În patru cornuri de lume s-a resuna,
Toate Zânele s-or aduna
Şi tu pe Zâne le-ai întreba:
Of, Zâne, Zâne de câne!
Ce-aţi făcut cu mine,
Ce-aţi făcut cu N.?
La ce l-aţi secerat
Şi l-aţi săgetat,
Sângele la ce i-aţi băut,
Bun de nimica la ce l-aţi făcut?
Carnea la ce i-aţi mâncat,
Puterea la ce i-aţi luat,
Ceasuri de moarte la ce i-aţi dat?
- Că noi nu l-am secerat,
Nu l-am săgetat,
Sângele nu i-am băut,
Bun de nimica nu l-am făcut,
Carnea nu -iam mâncat,
Puterea nu i-am luat,
Ceasuri de moarte nu i-am dat!
Dară finii
Şi vecinii,
Finele
Şi vecinele,
Prietenii
Şi prietenele,
Bărbaţi şi muieri,
Fete şi văduve
L-a secerat,
L-a săgetat,
Sângele i-a băut,
Bun de nimica l-a făcut,
Carnea i-a mâncat,
Puterea i-a luat,
Ceasuri de moarte i-a dat!
- Of, voi zâne,
Zâne de câne,
Vă luaţi pe uliţa satului,
Pân' la casa vinovatului,
Pe acela-l seceraţi,
Pe acela-l săgetaţi,
Sângele i-l beţi,
Bun de nmica-l făceţi,
Carnea i-o mâncaţi,
Puterea i-o luaţi
Şi ceasuri de moarte-i daţi!
Că voi de nu i-ţi lua
Cu foarfecele v-oi dumica,
În drum v-oi arunca,
În pulbere v-oi mâna,
În mare v-oi ţâpa,
Să vă topiţi,
Să vă prăpădiţi,
Ca spuma de mare,
Ca roua de soare,
N. să rămâie curat,
Curat şi luminat,
Cum e de Dumnezeu lăsat.
De la mine descântecul,
Leacul de la Dumnezeu sfântul.

---

Read More

Traditii magice din satele romanesti

Nici o alta tara din Europa n-are ritualuri mai bogate si mai bine pastrate, de comunicare cu lumea de dincolo. Mostenite din stravechimi, ele sunt comori ale unei spiritualitati populare fantastice.

Vrajitoarea

Matusa Florica este cea mai inteleapta batrana din Baiu Mare, un sat uitat din Muntii Buzaului. Cine o cauta nu pleaca niciodata fara sa afle un lucru prea minunat, menit sa-ti faca mai frumoasa viata. "Toate zilele din viata noastra ar trebui sa fie un prilej de sarbatoare", spune ea. "Sa te bucuri ca mai traiesti, ca ai mai primit inca o zi in dar, ca mai poti vedea lumina soarelui, cerul, padurea, campul, iarba, florile, vietatile, chipurile celor dragi. Atatea frumuseti si minunatii a lasat Domnul pe pamant, ca ne-ar trebui nenumarate vieti sa ne bucuram de ele! Dar - spune ea - exista si sarbatori speciale, in care se bucura laolalta Cerul si Pamantul, sfintii si oamenii deopotriva. Acestea sunt oranduite de Cel de Sus si oamenii trebuie doar sa le respecte si sa le primeasca in inima."
Asa este si Sfantul Gheorghe sau "Sangiorzul", omoratorul balaurului, "cel mai mare peste campuri si vite", care aduce definitiv primavara si da putere pomilor sa infloreasca. In Ajunul Sfantului Gheorghe se deschid cerurile si se desfasoara o lupta crancena intre fortele raului si ale binelui. In aceasta noapte, vrajitoarele, care au si ele calendarul lor, isi desfasoara lucrarile diavolesti, furand laptele vacilor si mana campului.
Asa se face ca intr-o astfel de noapte, un om din sat, care pazea caii pe camp si atipise, s-a trezit si a vazut la lumina lunii o astfel de aratare, in timp ce-si faptuia ritualul ei ticalos. "Vrajitoarea", o femeie cunoscuta, era despuiata, avea parul despletit si purta legata de brau o ulcica. Se apleca si se prefacea ca mulge in ea, zicand: "Cius de la Joiana, vaca lui cutarita", "Cius de la Dumana, vaca lui cutarescu", "Cius, cius, cius". Si numea la rand vacile din sat si pe stapanii lor. In felul acesta, ea fura laptele vacilor strigate si-l aducea la ea. Fiindca daca o vrajitoare reuseste sa fure laptele vacilor, ea poate avea lapte cat si cand doreste, pe nemuncite. Il scoate si din lemn de copac, din buturuga uscata, printr-o crestatura, daca ea nu are vaca ei pe batatura. Ba, uneori, fac cate o vaca de lemn, pe care o tin in pod si o mulg. Vacile vrajite nu mai dau lapte, doar o zeama galbuie, cu gust rau, nu mai au cu ce-si hrani viteii si se usuca de pe picioare, oricat de bine le-ai ingriji.
Vazand ce faradelegi unelteste, omul s-a infuriat, a strigat la ea si i-a tras o injuratura de-a rasunat campul. Ticaloasa de vrajitoare a fugit si ea, speriata, numai ca, a doua zi, spre seara, s-a produs surpriza cea mare. Cand s-a apropiat ora mulsului, omul nostru s-a simtit cuprins de o neliniste ciudata, nu putea sta locului, ii venea sa mugeasca si-i curgea un lichid apos din diferite parti ale corpului. Si asta, in fiecare zi care a urmat. Bineinteles ca a inceput sa-si caute leacul pe la doctori, spitale, preoti, fara rezultat insa. Era un caz foarte ciudat si toti ridicau neputinciosi din umeri. A inteles ca nu-i lucru curat la mijloc si a luat-o la intrebari pe femeia-vrajitoare. Aceasta n-a recunoscut in ruptul capului, ba dimpotriva, i-a raspuns ca-i zdruncinat la minte si o face de vorba nevinovata. Au mers si la militie s-o reclame, cum era pe atunci. Militianul si-a pus mainile in cap, era pe vremea comunistilor si nu aveai voie sa pomenesti despre vraji si alte asemenea lucruri. Le-a spus sa se potoleasca, fiindca altfel ii trimite la balamuc. El nu stia ce sa raporteze superiorilor, era un caz neprevazut de lege. Nici la judecatorie n-a vrut sa le primeasca plangerea. Se crucea care cum auzea si dadea bir cu fugitii. Si asa s-a chinuit bietul om, ani la rand, fara nici un ajutor de niciunde, pana cand s-a imbolnavit vrajitoarea. Ii venise sorocul mortii, nu-i iesea sufletul cu nici un chip. Putrezea de vie. Raspandea asa o duhoare in jur, ca rudele care o ingrijeau isi acopereau fata ca sa se poata apropia de ea.
In cele din urma, au chemat preotul, vrajitoarea si-a marturisit toate relele si pacatele, si-apoi si-a dat duhul. Ca prin minune, omul s-a insanatosit, iar vrajitoarea a fost ingropata departe de sat.
Asa este moartea vrajitoarelor, cumplita, iar pe lumea cealalta, ajung direct in iad, fiindca ele sunt urate de Dumnezeu si alungate de la Fata Lui.

Piatra curcubeului

Matusa Florica stie, insa, si ritualurile stravechi, practicate in satele de munte ale Buzaului, ca vacile furate de lapte sa-si primeasca mana inapoi. Pentru asta, se fac diferite descantece cu o apa anume, trecuta prin "piatra curcubeului". Aceasta este o piatra ovala, cu diametrul in grosime de aproximativ 10 centimetri si este strapunsa prin mijloc, dintr-o parte in cealalta. I se spune asa fiindca se crede ca a gaurit-o Curcubeul, ca sa poata sorbi apa din rau sau din lac, dupa ploaie, prin ea. Curcubeului i se mai zice si "Braul Maicii Domnului", "Stergarul cerului", "Podul Soarelui". De ce bea el apa nu se stie si nici cand bea nu-l poate vedea nimeni. Dar ceasul acela, clipa, locul, raman o taina. Daca, din intamplare, cineva bea apa din acelasi loc, imediat dupa el, sau calca pe acolo, acela ramane om insemnat. Iar cine gaseste "piatra curcubeului" este considerat norocos si o pastreaza ca pe o comoara, din generatie in generatie. Apa strecurata, trecuta prin ea, se foloseste in multe leacuri, iar la vaci este folosita pentru vindecarea "rasfugului".
Atunci cand vita nu este mulsa la timp sau cum trebuie, ugerul se umfla, impietreste si-i provoaca dureri insuportabile, incat nu te mai poti apropia de ea. Dar daca o speli cu apa descantata, trecuta prin aceasta piatra magica, ugerul isi da drumul si animalul se vindeca.
Descantatoarele batrane foloseau descantecele pe culori, luand in ajutor una dintre cele sapte nuante ale curcubeului. Pentru afectiuni in care predomina culoarea rosie, de exemplu cum ar fi roseata provocata de inflamatii sau copturi, se folosea "descantecul pe rosu". Dar inainte de asta, descantatoarea postea sapte zile, se curata pe tot corpul si folosea apa neinceputa:
"Pleaca 9 oameni rosii/ Pe drumuri rosii,/ Cu carute rosii/ Cu topoare rosii/ In paduri rosii/ Sa taie pomi rosii.// Voi, oameni rosii/ Nu plecati pe drumuri rosii/ Cu carute rosii,/ Cu topoare rosii,/ In paduri rosii/ Sa taiati pomi rosii./ Mai bine veniti la cutare/ Sa-i taiati roseata/ Si s-o luati cu voi/ In lumea voastra rosie/ Departe, departe/ El de leac sa aiba parte."
Pentru buba neagra (dalac) sau "besica cea neagra" este invocata culoarea neagra, similara violetului inchis, indigo din Curcubeu: "Omul negru/ Cu bou negru/ Ara camp negru/ Creste porumb negru/ Il macina la moara neagra/ Cu apa neagra/ Cu morar negru./ Face malai negru/ Bun de descantat/ Pentru negrul dalac/ Cand termina de macinat/ Boala neagra a crapat/ Cum stinge lumina noaptea neagra/ Asa sa se stinga boala degraba."
Pentru "galbinare" (hepatita) sunt chemate in ajutor niste fete galbene, traind intr-o lume in totalitate galbena: "Pleca cutare la drum grabit/ Din rasarit/ Pana-n asfintit/ Numai case galbene/ Cu pereti galbeni/ Cu feresti galbene/ Cu coperisuri galbene/ A-ntalnit./ Din cele case/ Fete galbene,/ Cu papuci galbeni/ Cu rochii galbene/ Cu parul galben/ Cu maturi galbene/ Au iesit/ Pe farasuri galbene/ Boala au maturat-o/ Si-n locuri pustii/ Au aruncat-o."
Culoarea verde este invocata pentru vindecarea "deochiului", care presupune inverzirea de ciuda, pizma celui care deoache. "Iesi deochi/ Din madularele/ Din maruntaiele/ Lui cutarescu/ De-o fi deocheat/ De femeie/ Sa-i crape tatele/ S-o linga matele/ Sa-i curga p.../ S-o rada tot satul/ Sa-i cada tot parul/ S-o rada poporul/ (De-o fi deocheat/ De barbat)/ Sa-i ramaie scofarliile/ Sa oua ciocarliile/ Sa oua oua verzi,/ Tu deochi/ Sa nu mai vezi./ De-o fi deocheat/ De barbat/ Sa-i crepe besica/ De usturat/ Cum ustura/ Urzica verde/ Cu ochi verde,/ In veci/ Sa nu mai dezmierde!"
De obicei, aproape fiecare descantec se incheie cu urarea ca omul sa ramana "curat, luminat", "ca argintul strecurat", cum a fost creat de Dumnezeu, de Maica Domnului binecuvantat, adica in culorile spectrului solar, intalnite in Curcubeu, nedisociate, neimprastiate: "Ca argintul strecurat,/ Ca steaua din cer,/ Ca roua de pe pamant,/ Cum l-a lasat Domnul Sfant".
Poate ca la o vreme anume din viata ei, matusa Florica s-a ocupat, si ea, cu descantecele de intors boala. Nu recunoaste in ruptul capului, dar tainele pe care le stie sunt mult prea adanci, iar prin sat mai circula si azi o poveste legata de salvarea unei fetite strivite de o caruta, pe care a vindecat-o cu o "oala de leac". A luat lut galben, dintr-o rapa de la marginea satului, l-a framantat cu apa neinceputa, apoi a plamadit o ulcica, de care, cat era inca cruda, fata bolnava si-a lipit palmele. Apoi ulcica a fost bagata in cuptor si a doua zi, inainte de rasarit, matusa Florica a suit-o pe fata bolnava intr-o caruta si s-au dus in padure, la un izvor anume, cu apele fermecate. Cu o singura ulcica de apa turnata fetei pe cap, aceasta s-a vindecat ca-n povesti, tamaduindu-si oasele frante ale trupului ei plapand.
"Facerea de bine e iubita de Dumnezeu", spune tusa Florica pe ganduri, in timp ce pe chip ii infloreste un zambet subtire. "Demult, la sate, nu erau doctori sa-i lecuiasca pe cei bolnavi. Fara descantece, moartea ar fi secerat multe vieti."

sursa formula as

Read More