Secretele istoriei și locurile sacre sau stranii din România, cu Daniel ...

Read More

Locurile Sacre din România

Locurile Sacre din România

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

GEOGRAFIA SACRA A ROMANIEI

DE GABRIELA DOBRESCU 26/12/2013

Un mare mister planeaza asupra istoriei lumii: civilizatia antedeluviana, cu punctele sale geografice sacre, avand puteri miraculoase.

In aceasta geografie sacra se inscrie si Romania, cu altarele sale ciclopice si chipurile de zei sculptate in rocile masivelor muntoase, cu necropolele de uriasi, acei stramosi indepartati pomeniti de toate miturile lumii si de cartile sfinte!

Marcahuasi, „Monumentul Umanitatii”

„Capul unui Inca” sau „Monumentul Umanitatii” din Platoul Marcahuasi, Peru, infatiseaza 14 tipuri umane

Profesorul peruan Daniel Ruzo (1900-1991) – doctor, arhitect, filosof, istoric, facand parte dintr-o organizatie cu adevarat oculta – isi propusese sa scoata la lumina aceasta magnifica istorie straveche. 

El a fost cel care s-a straduit sa descifreze mesajele incifrate in piatra ale civilizatiei de dinainte de Potop. Totul a pornit cand prietenul sau Enrique Dammert i-a aratat o fotografie a unei stanci cu chip de om de pe Platoul Marcahuasi, din Peru, aflat la o altitudine de 3.600 de metri. Era in 1952. 

Chipul maiestuos al unui inca i-a „vorbit” imediat si l-a cuprins o pasiune care avea sa-l tina toata viata. Noua ani si-a petrecut Ruzo in Anzi, cartografiind o parte a unei geografii sacre care se intindea pe tot Pamantul. 

Samanii i-au spus ca imensele fete sculptate in stanca – in roca la fel de dura ca obsidianul – de pe Platoul Marcahuasi,  sunt „de dincolo de valul timpului”. Ceea ce, mai precis, se refera la mii de ani inainte de Potop. 

Figurile infatiseaza animale – cele mai multe care n-au trait in aceasta regiune, ca rinoceri, camile, lei, broaste testoase – si tipuri umane indigene, negroide, caucaziene, asiatice. 

Numai „Capul unui Inca”, prima sculptura cercetata de Ruzo, infatiseaza 14 tipuri umane, de aceea a si denumit-o „ Monumentul umanitatii”. Platoul peruan este strabatut de vaste galerii si tuneluri care alcatuiesc o misterioasa retea cu functionalitate religioasa, dat fiind artefactele sacre gasite in subterane.

Calea zeilor Soarelui

Daniel Ruzo considera Sfinxul din Bucegi reprezentant al celei mai vechi civilizatii

Dr. Daniel Ruzo a descoperit ruinele unui oras preistoric fortificat, care se desfasura pe o suprafata de peste doi kilometri patrati si care cuprindea, in cele patru puncte cardinale, varfuri sculptate si altare impresionante. 

Toate acestea puteau fi observate cu precizie in anumite conditii de luminozitate, dar care nu sunt aleatorii, ci tin de solstitii. Si toate au o legatura cu constructiile subterane. 

In urma acestor descoperiri, publicate in lucrarea sa  „Pe urmele Zeilor Soarelui” – dat fiind ca totul indica un cult solar stravechi –  Ruzo a pornit o serie de cercetari in toate colturile lumii, atragand atentia asupra acestei civilizatii puternice, pierduta in negura timpului. 

Toti „marii” istorici au refuzat teoria lui, preferand sa creada ca sculpturile megalitice in stanci sunt fantezii geologice sau rezultat al intemperiilor. Doar cele evidente, de pe peretii masivelor ce faceau odata parte din civilizatia hitita sunt recunoscute ca atare, dar ele sunt mult mai recente.

 Ruzo este cel ce a descoperit, in 1961, la peste 50 de metri in spatele templelor tebane al lui Mentuhotep al II-lea, al Reginei Hatsepsut si al lui Tutmes al III-lea, un imens perete de granit acoperit cu basoreliefuri infatisand zeitati stravechi. 

Si nu a inteles de ce istoricii egipteni nu-l iau in considerare, din moment ce „numai vechimea sculpurilor de pe acest perete devanseaza cronologia stabilita de ei cu mii de ani”. „De ce vor sa uite de Egiptul de dinainte de Potop care a lasat aceste magnifice sculpturi pe peretele campiei sacre unde ulterior si-au ingropat faraonii?”, se intreba Daniel Ruzo. 

De ce vrea omenirea, in general, sa uite de uimitoarea civilizatie de dinainte de Potop, cu al sau cult al Soarelui care a dat omenirii datele necesare supravietuirii?

Bucegi, centrul religios al celei mai vechi civilizatii

Javier Ruzo, nepotul lui Daniel Ruzo, a pozitionat vortexurile energetice manifestate pe Platoul Marcahuasi

In 1968, dr. Ruzo a sosit in Romania, pentru a cerceta Platoul Bucegilor, dupa ce vazuse „Sfinxul” pe o carte postala si primise mai multe lamuriri de la un coleg  roman. 

„Am cercetat muntii din cinci continente”, scria el, „dar in Carpati am gasit monumente unice dovedind ca in aceste locuri a existat o civilizatie mareata, constituind centrul celei mai vechi civilizatii cunoscute astazi”.

 El a recunoscut ca sculpturile din Bucegi au legatura cu cele din Platoul Marcahuasi si a indemnat cercetatorii romani care l-au insotit – multi dintre ei specialisti in „ochiul si timpanul”, trimisi sa vada ce vrea „nebunul” si sa intocmeasca rapoarte catre Cabinetul 2, al Elenei Ceauseascu – sa cartografieze sculpturile si retelele de galerii si tuneluri subterane. 

Mai ales, ca toate aceste repere eterne constituie, conform demonstratiilor arhitectului peruan, si o „cale a aurului si a mirului”. 

El a si semnalat colegilor romani, orientandu-se dupa sculpturile din stanci si dupa denumirile stravechi ca un tezaur nepretuit pentru omenire se ascunde in pantecele Bucegiului cu varful sau atat de sugestiv intitulat OM, cu apa sa explicit numita  IA(-)L.OM. ITA! Ce ita de om s-a dezvoltat pe meleagurile noastre in timpuri despre care istoria scrisa de alte v(ite) /natii nici nu vor sa auda, preferand sa ignore evidentele si sa distruga dovezile?

Cultura Masma

Daniel Ruzo a venit in Romania in 1968 ca sa cerceteze Platoul Bucegi

Daniel Ruzo o numeste „cultura Masma” – cea mai veche de pe glob, care s-a dezvoltat si a inflorit cu peste 50.000 de ani in urma. 

„Aceste monumente megalitice de o uimitoare expresivitate presarate pe tot globul pamantesc au fost facute de aceeasi civilizatie. Tehnica sculpturii in roca la nivelul la care a fost aplicata pentru aceste monumente nu a mai fost repetata ulterior, la lucrari similare. 

Linia comuna care uneste toate monumentele acestei civilizatii stravechi este amplasarea lor pe munti sacri, temple ale unei omeniri pierite, dar amplasate astfel incat sa nu dea voie urmasilor sa o uite.

 Poate aceste puncte de geografie sacra vor purifica si salva candva samburii umanitatii de cine stie ce cataclism major, cum a fost in trecut Potopul”, concluziona Daniel Ruzo in cartea sa „Marcahuasi. Istoria unei fantastice descoperiri”. 

Vindecatorii peruani cunosteau de mult geografia sacra descoperita de dr.Ruzo. Prin traditie, orice act de vindecare, ca sa fie complet, trebuie sa treaca pe la „pietrele sfinte”, cum numesc ei chipurile cioplite. Pentru vindecatorii peruani, varful cu cel mai puternic efect curativ este Pachamama ( Mama Pamant ).

22 de vortexuri energetice

La fel ca „Mama Pamantului”, din Peru, Babele din Bucegi amintesc de mituri primordiale

Cum rezultatele acestor excursii cu rol curativ sunt evidente, un grup de cercetatori peruani, vrand sa demonstreze ca este vorba doar de vindecare prin autosugestie, a efectuat o serie de masuratori energetice in punctele cheie ale geografiei sacre indicate de vindecatori. 

Spre uimirea cercetatorilor, dotati cu aparatura moderna, au identificat pe Platoul Marcahuasi din Peru 22 de vortexuri energetice pe care le-au numit „cruzes”, „cruci”, formate din trei tipuri diferite de energie. 

Trei vortexuri din primul tip de energie, cea mai puternica, se manifesta intr-o zona abrupta ce permite un acces limitat spre platou. Al doilea tip energetic formeaza sapte „cruci” si se manifesta in anumite zile ale saptamanii, intre anumite ore, iar al treilea tip formeaza 12 cruci energetice, manifestarile lor depinzand de fazele lunii. 

Toate aceste intersectii energetice sunt vizibile cu ochiul liber si nu trebuie sa fii extrasenzorial ca sa le observi. Vindecatorii le cunosteau manifestarile din traditiile orale pe care breasla le transmite din generatie in generatie de mii de ani.

Gura Raiului din Bucegi

Sfinxul” din Toplet, de pe Valea Cernei, se alatura Sfincsilor din muntii sacri ai Romaniei

In 1999, cercetatorul Vasile Rudan a efectuat un studiu asupra unei  zone din Bucegi. A  observat accidental ca pe o panta cu o suprafata de un kilometru patrat, in preajma Varfului Doamnei, organismul se incarca energetic, toate functiile fiind revigorate. 

Masuratorile indicau o anomalie magnetica atipica. Cercetatorii au denumit sugestiv zona “Gura de Rai”, conform unei legende populare, care spune ca „la ingemanarea Cerului cu Pamantul viata trece prin moarte si moartea devine viata”. 

Adica se deschide o poarta spre alta lume.

 S-au facut masuratori prin magnetometrie diferentiala, respectiv radiografierea subsolului cu aparate de tip Partington. 

Anomalia geomagnetica atipica pusa in evidenta de masuratori era cu totul necunoscuta.  Era o anomalie cu efecte pozitive, spre deosebire de alt gen de anomalii atipice, care emiteau radiatii patogene, pe care profesorul Rudan le cerceta de multi ani. 

“ Pe diagrame, profilele micromagnetice ale zonelor malefice, despre care aveam mai multe date, sunt ascutite, pe cand cele ale zonei benefice sunt liniare, aproape drepte”, spunea prof.Vasile Rudan. Ar fi interesant de aflat daca pe Platoul Bucegi se manifesta „cruci” energetice avand un efect curativ ca cele din Platoul Marcahuasi din Peru. 

O alta cercetatoare care a efectuat un amplu studiu asupra masivului Bucegi a fost Cristina Panculescu. Conform teoriei ei, bazata pe o serie de analize ale mostrelor de roca si electronografie, in Bucegi, in apropierea Varfului Omu, se afla un centru energetic – informational natural al Terrei, cu efecte benefice asupra organismului uman. La fel ca Pachamama din Peru!

Kogaioanele din Romania

Karina Agurto, medic, dar si vindecator prin puteri oculte, din Peru,  a auzit de incarcatura energetica a Varfului Omu. Karina, ca majoritatea vindecatorilor peruani, organizeaza excursii in nordul tarii, la piramidele incasilor si pe inaltimele despre care traditia spune ca sunt incarcate de energii pozitive. 

Ea a atras atentia ca si romanii ar trebui sa includa Varful Omu ca traseu de energizare, fundamental pentru o vindecare completa, atat fizica, cat si spirituala. Dr. ing. Ioan Olaru este autorul unor studii de specialitate privind energiile “kogaioanelor” din Romania. 

Potrivit istoricilor antici Herodot si Strabon, Kogaion era muntele sfant al dacilor, unde se afla vatra de cult al celor ce se credeau nemuritori. Dr. ing. Ioan Olaru este de parere ca exista mai multe kogaioane, trei fiind principale: cel din Bucegi, care cuprinde Varful Omu, in Apuseni – Muntele Gaina si Raraul. 

Sub aspectul energo-informational, orice varf cu aspect de piramida este un posibil kogaion, aceasta structura facilitand schimbul energetic si informational cu Cosmosul. 

Kogaionul din Bucegi are, insa, o particularitate aparte: este inconjurat de 13 coloane de cuart, care creeaza o energie extraordinara, iar apa care izvoraste direct din stanca este “apa vie”. 

Din cercetarile dr.ing. Ioan Olaru a rezultat ca muntele si apa refac echilibrul energetic al omului, fapt cunoscut de renumitii tamaduitori daci si abia redescoperit in prezent.

sursa:  cititi aici: http://www.enational.ro/dezvaluiri/romania-mea/geografia-sacra-a-romaniei-71672.html/#ixzz2oavlojM6


cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

ENIGMELE DIN MUNTII BUZAULUI

Chiliile si bisericile rupestre din Muntii Buzaului sunt una din marile enigme ale trecutului romanesc. Ascunzis de comori, refugiu pentru primii crestini prigoniti si apoi sihastrii ortodoxe, asezarile de la Bozioru si Alunis asteapta inca sa li se dezlege misterul -

Acum cativa ani, Viorica Nica din satul Colti a visat intr-o noapte o crima. Nea Craciun, paznic de livada la Nehoiasu, il striga rugator pe fratele ei: "Vino, Pamfile, ca ma omoara! ". Fusese injunghiat in burta, plangea dupa ajutor si nu era nimeni in preajma sa-l auda.

Tare s-a tulburat a doua zi, cand in curte s-a napustit cineva cu vestea: "Ai auzit, Viorico, niste hoti l-au omorat pe nea Craciun! Daca trecea asta noapte cineva pe la livada, omu putea fi salvat". Doar de curiozitate, femeia a plecat pana acolo: poiana, livada, locul erau intocmai cele pe care le vazuse in vis.


Asa e la Colti: multor oameni li s-au incrucisat visele. Parca o forta nevazuta se distreaza cu mintile lor, incurcandu-le gandurile, inlesnindu-le treceri spre alte lumi. Viorica Nica afirma ca i se intampla foarte des sa vada peste umar, in partea dreapta, o umbra alba, cu profil omenesc, o prezenta stranie, care dispare ori de cate ori isi intoarce privirea.


Nu poate fi inchipuire, prea multi consateni au patit la fel: oameni care se intalnesc cu sufletele mortilor neingropati crestineste, in chip de curcani albi, oameni care sustin ca vad umbrele unor osti de calugari, umbland pe munti.


Si, cand ii intrebi de unde vin toate acestea, iti raspund ca nu stiu, dar privesc tematori in acelasi loc, spre capatul de rasarit al satului. Toate vedeniile vin de acolo, de sus, de pe Munte. Caci satul Colti se afla in Muntii Buzaului, aproape de culmile Crucii Spatarului si Martirei, piscuri inconjurate de taina, a caror piatra e ciuruita de o multime de locuinte rupestre, chilii calugaresti si biserici vechi de doua milenii, dar a caror enigma n-a fost dezlegata nici pana azi.


Desi primii sihastri crestini au disparut in urma cu cateva veacuri, localnicii inca mai banuiesc ca ei haladuiesc prin paduri, ii au intruna in minte, ba chiar ii si "vad": barbati imbracati in straie albe, lungi, din tort de canepa ca panza de sac, purtand bracinari, cojocel si caciuli incovoiate, asemenea celor sapate in

Columna lui Traian.


Toate acestea mi le marturisea intr-o seara de toamna gazda mea din Colti, Viorica Nica, iar fiecare vorba a ei imi atata si mai tare foamea de basm. Stateam in veranda larga a casei, care da cu fata spre munte, privind culmile negre, de piatra, in linistea inspaimantatoare a locului, sfasiata ici-cand de hauitul prelung al lupilor.


Se facuse tarziu, a doua zi urma sa urc intr-acolo, impreuna cu sotul ei, profesorul Dumitru Nica, neintrecuta calauza a curiosilor care vor sa vada cu ochii lor bisericile rupestre din munti. "Nu va fi usor", mi-au spus amandoi, zambindu-si complice si mi-au dat noapte buna. Mai apoi, am aflat ca profesorul nu se culcase in noaptea aceea. A mai colindat cateva ceasuri, mult dupa miezul noptii, departe, prin paduri.


Primii crestini ai Daciei


Am pornit la orele sapte ale diminetii. Vom avea de mers nu mai putin de douazeci si cinci de kilometri pe jos, cea mai mare parte, suis de munte. Profesorul ma analizeaza din cap pana-n talpi, sa vada cum sunt imbracat. Ma previne apoi ca unele portiuni mi se vor parea foarte anevoioase, aproape de netrecut, de aceea ar fi bine sa fac ce mi se spune si sa calc numai pe urmele lui.

Fara indoiala, barbatul acesta are toate calitatile unei adevarate calauze. Desi acum numai cateva zile urcase acolo impreuna cu alti curiosi, desi abia putea vorbi din pricina unei blestemate de gripe, a acceptat sa ma insoteasca spre bisericile rupestre, ba chiar s-a aratat bucuros. "Om al muntelui" asta e portretul lui cel mai potrivit.

A stat 53 de ani si jumatate dascal de istorie aici, la Colti, si niciodata nu si-a dorit mai mult. Spune ca, atunci cand mergea la Bucuresti pentru sesiunile de examene, i se facea rau din cauza aerului si strazilor. La bloc, urca sase etaje si se simte obosit. La Colti, urca un munte intreg si se simte bine. E un barbat de statura normala, vanos, cu chipul masliniu, privirea arzatoare, dotat cu o agerime uluitoare.


Jumatate de drum trebuie sa urmam ulita: prilej de taifas. Trecem prin sate tot mai razletite, Valea Boului, Stramba, pana intr-un colt de Alunis, acolo unde ulita o face spre dreapta, abandonandu-ne in singuratatile padurii. Il rog sa-mi spuna cate ceva despre originile acestor biserici rupestre, dar el isi incordeaza auzul spre departari:

"Ia auzi, au iesit mistretii. Sunt pe-aici cativa vieri hamesiti. Jirul e bun, proaspat". Se apleaca si da putin iarba la o parte, scotand din stanca o floare mica, albastruie: toporasi in noiembrie. Spune zambind ca, printr-un miracol, oamenii de aici au doua primaveri. Nu de mult, au inflorit a doua oara ciresii. In cele din urma, isi aminteste, ca printr-un vis, si de intrebarea mea: "Bisericile rupestre?

Hm, greu de zis. Asta e taina mare ". Profesorul stie totul, dar refuza cu precautie sa se avante in afirmatii. Sunt pe aici multe biserici ascunse in stanca, zeci de grote miraculoase, unele inca din neolitic, altele din epoca primelor crestinari ale getilor, pentru ca mai tarziu, in aceeasi patrie a stancilor, sa se zavorasca cei mai aspri si desavarsiti anahoreti ai ortodoxiei romanesti din Evul Mediu.

Pe aici au trecut, la inceputul veacului al Iv-lea, vizigotii lui Atanarich, in prigoana lor sangeroasa impotriva crestinilor, pe care i-au haituit pana la sud de Dunare, pe pamanturile Daciei. Iar muntii dimprejur sunt intesati de moaste de martiri Tot in veacul patru, pe cararile acestea au urcat, izgoniti tocmai din Mesopotamia,vestitii calugari crestini ai episcopului Audios, sapand cu palmele goale manastiri intregi in spinarile de calcar ale Carpatilor de Curbura.

Locurile pe care le vedem acum le-au pastrat amintirea. Undeva, in stanga, se inalta Culmea Martirei; codrii ce o acopera au acelasi nume: Padurea Martirei. In zarea cealalta, curge paraul Gotilor, iar piscul golas de deasupra, numit Varful Hotilor, este de fapt "al Gotilor", doar ca oamenii i-au schimbat numele, pe masura vremurilor in care traiau.

Cu alte cuvinte, in sihastriile Buzaului au trait primele comunitati crestine de pe teritoriul de azi al Romaniei. Lasate de izbeliste, prea putin cunoscute si cercetate astazi, cavernele acestea sunt, poate, dovada cea mai buna a continuitatii unei populatii cu origini geto-dace, a faptului ca dacii nu erau nici pe departe atat de inapoiati cum se credea si ca religia noua, a crestinismului, a fost asemenea unei samante aruncate pe un pamant bun si roditor.


Iata Muntele Sfant!


Si totusi, de ce tocmai muntii acestia si nu altii? Ce incarcatura magica au ponoarele Buzaului, pentru ca tocmai aici sa se statorniceasca atatea generatii de "sfinti"? Profesorul se margineste la obisnuitul motiv al locurilor ferite, unde nu putea sa te gaseasca nimeni.

Muntii Buzaului nu sunt inalti. Dar, lucru foarte ciudat, tocmai modestia lor masiva, culmile acelea lenese ce se opintesc greoi catre cer, imediat ce se termina un coboras, prapastiile camuflate de arbori toate ii fac inaccesibili, uneori de neatacat. De jos, locurile unde vrei s-ajungi par aproape. Insa dedesubtul perdelelor incalcite de crengi e numai stanca, stanca alba si verticala n-o urci nici pe funie.


Dumitru Nica imi spune ca multi straini s-au lasat pagubasi, motivand ca nu mai pot face un pas si tin sa se intoarca acasa. Altii spun, dimpotriva, ca incolo drumul li s-a parut ca un zbor, nevenindu-le sa creada la intoarcere, ca au putut sa mearga atat. In sfarsit, exista si altii care declara ca acelasi drum, parcurs prima data intr-o jumatate de ora, altadata le-a luat ore intregi de urcus.

Incet-incet, s-a nascut o banuiala sau poate un adevar, si anume ca intre Bozioru si Colti, pe culmile Crucii si pe ale Martirei, timpul nu curge in directii egale, ca se produc adevarate "falii temporale", ca niciodata nu poti aprecia cata vreme-ti trebuie sa ajungi.

Ceea ce, marturisesc, nu e chiar departe de adevar: abia pornisem din sat, cand profesorul mi-a spus ca dupa culmea din fata vom vedea Muntele. Mersesem aproape noua kilometri.


Urcam un fel de deal. Lung, luminos, mocnind de liniste. Se face cald, ca de vara, desi ne aflam in noiembrie, si in pamant incep sa apara carari. Sunt multe, zeci, poate sute, o increngatura de santuri, sapate in carnea uriasului damb, ulicioare ce par sa se amageasca intre ele si sa nu duca nicaieri.

Dumitru Nica isi aminteste de cand era copil. Intr-o seara cu luna, pazea oile impreuna cu un alt fecior si coborau amandoi un astfel de drum adancit. Cand, deodata, pe partea cealalta, au vazut mergand o data cu ei o umbra. Era un soldat inalt, cu o manta veche, putin incovoiat de sale. L-au strigat, i-au dat buna seara, dar soldatul nu i-a auzit. Intre ei si el curgeau oile.

Apoi, a disparut sub ochii lor, risipindu-se incet, in intuneric. "Dac-as fi fost singur, ziceam ca-i nalucire, dar am fost doi si sa ma bata Dumnezeu daca n-am vazut acelasi lucru La fel, intr-o alta incrucisare de drumuri, la Cruce, niste flacai se intorceau catre sat cu oile. Erau patru, ii stiu bine. Si acolo, chiar la rascruce, cu totii au vazut o hora de fete.

Frumoase foc, asudate, cu parul despletit, imbracate in camesi albe, jucau in lumina ametitoare a lunii. Si n-au disparut pana ce toti feciorii s-au pus in genunchi si s-au rugat cu credinta la Dumnezeu sa scape vii "
Vorbele profesorului se pierd in vant. Intram pe un plai inalt, vanzolit de neguri si umbre, rafalele naucitoare ne lovesc in piept, tinandu-ne locului, impiedicandu-ne sa mergem mai departe.

Pentru prima data, Dumitru Nica se asaza pe iarba si ofteaza a odihna, ca si cum locul acesta ar fi predestinat unui popas mai lung. Isi arunca privirea spre vai, iar chipul sau se lumineaza de o nesfarsita mandrie: "Iata Muntele Sfant ".


Intr-adevar, de acolo se vede cel mai bine. Spre rasarit, e o culme ascutita, aproape conica, ferestruita de vai adanci, iar numele de Athos Romanesc nu e o exagerare. In muntele acela, sunt ascunse aproape douazeci de asezari rupestre, cele mai importante din tinutul Buzaului.

Acolo sunt chilia lui Dionisie Torcatorul, Ghireta, Casa Hotilor, Bucataria, Varful Camerutei, Fundatura, Agatonul Vechi si Agatonul Nou, Biserica lui Iosif, Piatra Ingaurita, Ruginoasa, Fundul Pesterii locuri mustind de sfintenie, vechea tara a monahilor din stransura Carpatilor, marturisind despre stravechimi ce iti dau fiori.

Cine mai stie ca acolo, in varf, va fi fost altadata o cruce? O cruce uriasa din piatra, urcata de spatarul Cristea cu treisprezece perechi de bivoli, pe un drum care astazi nu se mai cunoaste. Scapat de prigoana turcilor, spatarul si-ar fi ascuns averile in stancile din varf, incrustand pe o piatra un cap de cerb cu coarnele indreptate spre ascunzisul aurului, precum si numarul de pasi ce trebuie facuti pana acolo.

Oamenii au smuls crucea din stanca, sapand la radacina ei cu nadejdea ca vor gasi ceva. Dumitru Nica a cunoscut cativa tarani din Nucu, care au vazut capul acela de cerb, dar aur n-au gasit nici un fir. Muntelui i-a ramas insa numele de Crucea Spatarului.


Ajungem intr-o limba de poiana insorita, ce inconjoara poalele Muntelui. E dumbrava Cozanei (in limba dacilor, coz inseamna frumos). Din strabuni, se zice ca aceasta Cozana ar fi fost nimeni alta decat Luana, zeita fugara din partile nordului, care a ales drept ascunzatoare de nepatruns tot curbura Carpatilor.

Ea i-ar fi dascalit pe localnici in tainele scrisului si cititului, medicinei, cititului in astre, dar si in cea mai de pret dintre stiinte, aceea de a se ascunde in stanca, spre a trai intelepti, feriti de pacatele lumii. Se zice ca tocmai biserica rupestra de la Alunis ar fi fost templul Luanei, pestera pazita de doi caini ciobanesti, in care zeita ar fi inchis doi sori: unul luminand ziua, altul noaptea.


Altii, mai tineri, ii spun poianei acesteia "La Maici". Inainte vreme, aici a fost o manastire cu hramul Sfantului Gheorghe, "manastirea-mama", spre care coborau toti sihastrii din munte. La 1825, au fost aduse maici, monahii fiind mutati la schiturile Fundatura si Gavanele.

Profesorul Nica spune ca pe la 1952, zidurile vechii biserici inca mai erau in picioare. Astazi, in locul manastirii se afla o stana si-o cruce rupta in care se agata vantoasele fara stapan. Dupa caldura de adineauri, din cerul senin incep sa cada fulgi.



Dionisie Torcatorul


Pasim parca spre o alta lume. Chiar si padurea devine altfel, mai rara, mai inalta, cu trunchiuri lungi si halucinante, golase pana spre varf, de arbori din cele mai amestecate specii. Din loc in loc, se ridica stalpi gigantici de piatra ce sustin, parca, asemenea colonadelor unui templu, acoperamantul vestejit al codrului secular.

N-as fi observat-o niciodata: parca doi munti uriasi s-ar fi sprijinit sau ar fi cazut unul pe altul, unindu-si pana sus trupurile de stanca, lasand numai la pamant o mica despicatura triunghiulara, inalta cat un stat de om. Aceasta e grota Fundul Pesterii, locuita in perioade mult mai vechi decat crestinismul, cea mai importanta dintre toate, din punct de vedere istoric. Degetul profesorului urmareste liniile pe stanca.

Imi arata varfuri de lanci si de sageti, dar mai ales cele douasprezece pumnale celebre de tip "akinakes", despre care cercetatorii spun la unison ca au fost incrustate in secolele Vi-Iv i.Hr. de mana unor daco-geti. Mai mult, se pare ca inscriptiile din capatul pesterii marturisesc despre un alfabet autohton, un adevarat "grai al locului", ce folosea unele semne, straine oricarei limbi din acea vreme.


Intamplare sau nu, dupa mai bine de o mie de ani, la 1639, in aceeasi vagauna stramta, a fost facut un schit crestin-ortodox, purtand numele de Profirul.


Ceva mai incolo, desprinsa din poala muntelui, e stanca lui Dionisie Torcatorul. Un pinten ascutit si anevoios de piatra, tasnind dintr-un palc de faget batran, la mijlocul caruia, in peretele vertical, se vede o taietura de usa. Iti pare de necrezut cum a putut pustnicul acela sa sape in piatra, atarnat de o funie, peste o prapastie de zece metri, pana ce scobitura a ajuns de marimea unei intregi chilii.

Dumitru Nica este cel care a potrivit dedesubtul intrarii doua scari lungi, din lemn de brad, insa acum ii pare rau. Fiind grota cea mai apropiata de satul Nucu, tot mai multi nechemati incep sa se adaposteasca intr-insa. Piciorul imi tremura pe scara si el ma roaga sa nu privesc in jos.

Patrundem intr-o incapere destul de inaltuta, lunga de cativa pasi, cu cateva nise si o vatra de foc, dupa toate calculele chilia unui calugar audian din veacurile Iii-Iv. Pe dinafara stancii, se vad sapate in piatra cruci cu capetele latite, de tip "latin".


Pe un perete interior, o inscriptie in chirilica aminteste de un an 7034, 1696 adica. Cine sa fi fost acest Dionisie, zis Torcatorul? Nimeni nu poate sti. Vreun schimnic anonim, dintre miile care au impanzit muntele prin veacul al Xvii-lea, pesemne cel care supraveghea din inaltimea stancii sale vaile dimprejur, pazind de intrusi numeroasele sihastrii.

Caci prin ferestruica din dreapta poti cuprinde o priveliste indumnezeitoare: intreaga poiana a Cozanei, pana la culmea Tocitorilor, si Varful Hotilor. E dureros sa vezi inauntru, printre stravechile cruci bizantine, "inscriptii" mai recente, cu "Mihaela + Costel = Love", sau acele graffiti care impodobesc de obicei cartierele oraselor.

"Satanistii dracului", pufneste profesorul si pentru prima data imi spune ca mai bine n-am publica nimic despre pesteri, ca sa nu afle si alti nenorociti de ele. Nu are nimic impotriva yoghinilor care vin din toata tara aici, ramanand inauntru cu lunile, pentru a se incarca energetic.

El insusi simte ca locurile acestea sunt incarcate de o emanatie pozitiva, altfel nu-si poate explica in ce fel a putut unul dintre ei sa reziste aici, in chilia lui Dionisie, aproape o iarna intreaga. Traia ca un pustnic, departe de oameni, numai din ce-i daruia padurea. Il chema Ioan. Cu timpul insa, satenii din Nucu au aflat de el si li se rupea inima stiindu-l acolo singur.

Au inceput sa-l viziteze, sa-i aduca mancare si chiar sa-l indrageasca. Cu totii i-au spus "parintele Ioan". Dar el devenea din ce in ce mai trist, mai indaratnic, caci urcase pentru a dobandi singuratatea, nicidecum prietenia semenilor. Astfel ca mila omeneasca l-a readus in lume.
La coborare, profesorul Nica imi cere sa-l ajut sa dea jos scarile si le ascundem amandoi intr-un loc ferit, printre stanci.


Aurul calugarilor


Urcam, tot urcam si devine obositor. Din cand in cand, prin poieni limpezi, Dumitru Nica se lasa in iarba si se intinde cu fata in jos, lipindu-si obrazul de pamantul jilav. In ragazul acela de numai cinci minute, imi pare ca atipeste sau chiar doarme de-a binelea.

Dupa ceva drum, imi face semn sa nu mai fac nici un pas si ramanem amandoi impietriti in mijlocul linistii. "E pe-aici, pe undeva ", spune, ascultand pamantul cu ochii intredeschisi. Alearga cativa pasi intr-o parte si-si infige mainile in covorul gros de colb si frunze moarte. Printre degetele sale incepe sa curga apa.

Un izvor bun, nitel sulfurat, din care bem pe saturatelea. Alteori, aude glasuri indepartate de om. Dupa un timp, sus, pe o poteca suspendata, apar doi tarani. Ne apropiem si dam buna ziua. Sunt barbati din Nucu, astazi le-a venit randul de paza la cireada satului. Nu se sfiesc sa raspunda despre vedenii.

Cel mai inalt, un barbat pe la 65 de ani, cu chip rosu, durduliu, recunoaste ca a vazut cu ochii lui, si nu o data, umbrele unor calugari haladuind pe coclaurile astea. Pacat ca nu mai traieste mos Ene, "tacsu lu tata", sau altii si mai batrani, precum Baba Ilinca sau Neculai a lu Florea tot din Nucu, c-ar fi putut sa ne spuna mai multe.


Zice ca in "bisericute" au ramas de la calugari foarte multe comori si pretinde ca stie sa deosebeasca "culorile focurilor care joaca deasupra lor". Daca-s flacari rosii, inseamna ca acolo e aur, dar de cele mai multe ori sunt albastrii, ca de spirt ars. Cele care joaca seara nu sunt bune, caci sunt comori "jurate".

Daca le iei, sigur iti moare cineva din familie sau te pasc primejdii. Bune sunt numai cele ce ard dupa miezul noptii. "Pana-n 44, 48, inca se vedeau multe, le-am vazut si eu, da de gasit, n-am gasit. Spunea unu aici, pe Ruginoasa: cum umblam la ea, cum incepeam sa ma inmoi, sa ma doara toate.

Era jurata. Sunt o multime de locuri d-astea, de le zice <
Astfel a pierit neamul lui Toader Popa din Nucu, sub blestemul necrutator al aurului. Din comorile calugarilor nu s-a imbogatit nimeni, niciodata.


Agatonul


Inainte de a ne desparti, Dumitru Nica ii intreaba pe ciobani daca stiu unde sunt Agatoanele. Stupoare: desi amandoi sunt nascuti-crescuti aici, nu stiu prea bine sa raspunda. Plecam, iar profesorul rade pe infundatelea: "Daca ai numara copacii pana acolo si tot n-ai gasi Vedeti, nici macar localnicii, tarsiti prin muntii astia, nu stiu unde sunt pesterile".


Trecem mai intai pe la Pestera lui Iosif, cea care mie avea sa-mi placa cel mai mult dintre toate. Intr-o rariste de mesteceni, la picioarele unui perete gigantic, neted si piezis, o usita misterioasa, daltuita de cine stie cand in maruntaiele pietrei. Intreg noianul de stancarie de deasupra e verde, acoperit de sus pana jos cu un strat foarte subtire de muschi, ce tine parca de cald bisericii dinauntru.

O biserica in toata puterea cuvantului, cu naos, pronaos si altar, inchisa de-a latul fatadei peretelui, cea mai veche chinovie crestina din Carpatii Curburii, unde au vietuit calugari pana in anul 1871.

Deasupra usii, profesorul imi arata o scrijelitura infatisand un peste, spunandu-mi ca aceasta urma de pe zid face mai mult decat sute de carti de istorie laolalta. Pestele, cel mai vechi simbol al unei noi religii Pentru crestini, acest simbol inseamna un salut si precizarea ca acolo locuieste un crestin.

Pentru preotul misionar, era subiectul celei dintai invataturi despre Hristos. Astfel, conturul acesta dovedeste ca Pestera lui Iosif va fi fost asezamant monahal, inca de la primele zvacniri ale crestinismului, din veacul al treilea.


Incercarea cea mai grea a fost insa Agatonul. Ajungem chiar sub varful Muntelui, la inceputul unui povarnis aspru, pe care nu-l mai poti urca in picioare, ci trebuie sa te prinzi cu mainile de coltii de stanca. Si imi dau seama ca expeditia noastra se va sfarsi curand Il urmez pe profesor mai mult de-a busilea, din cand in cand piciorul aluneca pe grohotisul subtire, starnind spre vai trambe prafoase de tarana.

Judecand dupa urme, Dumitru Nica zice ca n-a mai fost nimeni pe aici, de cateva luni. Altminteri, cred ca poti sa fi venit de nu stiu cate ori si tot sa gresesti drumul: schitul Agatonul Nou ocupa o platforma de numai cativa pasi din versantul care apoi se continua, incat de jos nu poti vedea nimic.

Desi astazi este mai mult o daramatura, iti poti inchipui lesne cum a aratat el altadata: o bisericuta minuscula, in buza unei prapastii adanci de doua sute de metri.


In afara altarului, incapator doar pentru un om, si a chilioarei din stanga, unde traia calugarul care avea grija de schit, nimic nu mai e acoperit. Naosul e inconjurat de doua ramasite de pereti, in care inca se mai vad sapate stranele marilor ierarhi, iar din pronaos n-a mai ramas decat podeaua de piatra groasa si rece, ajungand pana la marginea haului.

In stanga ferestrei altarului, acolo unde altadata atarnau icoanele imparatesti, se vede inscriptia chirilica cu hramul Ioan Zalatust, anul 1587, numele voievodului Neagoe Basarab si al unui oarecare monah Agaton. Mai jos, cu litere romanesti: "in 1869, in grota acestei biserici, s-a gasit" "Ce s-a gasit?" Scrisul nu prea se-ntelege bine. Profesorul Nica completeaza cu voce inceata: "S-a gasit o comoara ".

Chiar dedesubtul platouasului, imi arata o gaura ingusta, spunand ca inauntru se largeste un beci adanc, numit Camera Fetelor. Aici, in pivnicioara de sub schit, care astazi colcaie de serpi salbatici, isi ascundeau odinioara taranii copilele, cand navaleau tatarii, si tot aici s-a gasit mai tarziu cea mai fabuloasa comoara dintre toate.

In satul Nucu, venisera niste straini de la Bucuresti, tocmindu-l calauza pe unul Beganu, sa-i urce la Agatoane. Stiau ei ce stiau. Ajunsi aici, au dat la o parte cu rangile o piatra mare si sub sfantul lacas a aparut un ochi de beci in care au coborat cu totii, lasandu-l pe Beganu afara, sa-i astepte. Dupa un timp, s-au intors cu un ladoi doldora de aur, pe care l-au impartit intre ei, l-au bagat in desagi si au plecat.


Dintr-o data, ma incearca un straniu sentiment de teama. Ametit de basme, nici nu-mi mai dau seama de unde vine glasul povestitorului si am sentimentul ca am ramas singur. De jur-imprejur, doar padurea. Galbena, trista, rascolita de vant. In cele din urma, il vad. Profesorul se odihneste intr-o strana lunga, de piatra, in locul unde altadata atipeau la vecernii sfintii. Zambeste multumit, misiunea lui e pe sfarsite.

Lasandu-si capul pe spate, imi face semn sa sed in dreapta, langa dansul. "Inchide ochii si asculta Nu-i asa ca e minunat?" Strangerea pleoapelor ustura si aproape iti vine sa plangi: intr-un varf de munte, atat de departe de lume, doi oameni care s-au cunoscut ieri stau cu ochii inchisi si asculta padurea.
Deasupra lor, padurea ii ocroteste maiestuos, ca o biserica.

Bogdan Lupescu pt formula as

Read More