5 OCTOBER, 2015 - 01:01 GISELE SANTOS

Alkonost and the Gamayun, the mythical beings of Slavic folklore

(Read the article on one page)

The Alkonost and the Gamayun are mythological creatures with the body of a bird and the head of a beautiful woman. They derive from Slavic and Old Russian folklore, and are described as mythical beings that have the ability to mesmerize humans with their enchanting voices.

References and depictions of Alkonost and Gamayun can be found in Russian chronicles, on 13th century cathedral monuments, and on jewels from the era of Kiev Russia. The Alkonos is typically described as a creature of the dawn while the Gamayun is related with the heavens.

The Alkonost

The Alkonost exudes beauty and docility and, filled with contentment, flies around projecting a sound that is both exquisite and hypnotising.  She enamours those who hear her voice and mentally immobilizes them until they disregard everything in order to hear her delightful melodies.  Her eggs are laid on the sea-shore and then placed in the ocean. According to one version of Slavic folklore, she is able to regulate the weather to her liking; there is a calm before a storm for seven days until the eggs fully hatch.

Alkonost. Russian Lubok of 18–19th Century (Wikipedia)

Ancient Origins of the Alkonost

It is not known for certain where the myth truly originates from but it is believed that the mythical beings may stem back to Greek Mythology. Alkonost’s name is said to have come from Alcyone, a Greek goddesss, who was transformed into a kingfisher. Similarly, the Alkonost with her spellbinding vocal chords and half woman and half bird form is comparable to Sirens, which she is often depicted with. 

Sirens were dangerous yet beautiful creatures in the form of half-woman and half-fish, although later they took the form of half-woman, half-bird. They lured sailors with their enchanting music and voices, leading them to their deaths.

‘Halcyone’ by Herbert James Draper, 1915. (Wikipedia)

The Siren is essentially associated with sorrow and darkness—records tells us that a Siren would arrive on Apple Spas in the apple orchard full of sorrow but in the afternoon Alkonost emerges to rejoice and laugh. 

She also sang beautiful songs to the saints and foretold future joys, but they charmed humans (especially merchants) with their exquisite voices until they forgot everything related to earth, followed the divine creatures until they died of lethargy and perished in the sea.

Odysseus and the Sirens by Herbert James Draper, c. 1909 (Wikipedia)

The Gamayun

The Gamayun, like the Alkonost, is illustrated as a large bird figure with a woman’s head. Her iconic image represents happiness, prosperity and harmony. She is essentially a messenger for peace and sings beautiful melodies. She is considered to be prophetic in Russia as she is aware of everything that occurs within the world including man and animal, and she knows all amongst the gods and heroes. 

She lives on an island in the East near the Euphrates River or Eden. The Pythoness is not usually depicted with the Alkonost nor Siren, she is permanently alone knowing the secret fate of humans and the world.

Gamayun, in a painting by Viktor Vasnetsov (Wikipedia)

Gamayun cooperated with pagan Russian gods, notably Kryshen, Kolyada and Dazhbog, and Veles. She is seen as a personification of Veles—a renowned deity of wisdom, who keeps secrets regarding the world and man’s creation. She is aware of the true nature of all the gods and humans, and sang in the Book of the Vedas.  

The being’s hymns are believed to be divine and to have magical properties, her voice is difficult to understand and decipher, but the few humans who can comprehend her words can have their future prophesied and opulence as a gift. In contrast to the Alkonost, the bird does not derive from ancient Greece but from Iranian mythology, ultimately gaining recognition in Russia.

The bird-maidens in Christianity

Both the Alkonost and the Gamayun played a major role within Old Russian society, including after the introduction of Christianity. When Christianity became the new monotheistic religion in Russia in 988 AD, Russian Pagans resisted. However, many were won over after their sacred gods and beings were incorporated into Christianity in one way or another, including the image of bird-maidens, which were immensely important throughout the society prior to the teachings of Christ. 

Old Russia fundamentally believed in nature and elements such as the sun, rain, wind, animals, and birds with protective signs. The Church took away protective symbols associated with the auspicious birds but allowed the customary depiction of the mythical beings to continue

The Alkonost, for example, is considered to be a personification of God’s will in the Russian Orthodox Church. The church thus used the iconic image of the Alkonost to illustrate the Holy Spirit, in the borders of Christian gospel books from the tenth to the thirteenth centuries. In the port of Korsun’ (Chersones) on the Black Sea and in Kiev, images of the Alkonost appeared on various household goods such as pottery dishes, gold pendants, and kolty. 

She can also be seen on several wood carvings such as The Dmitrovsky Cathedral in Vladimir and the Georgievsky Cathedral in Yurev-Podolsk built in the 13th century, in costume designs, and within the 16th century Lubok prints that sold in markets and fairs. 

Equally, the Gamayun gained significance among the Slavic nations. The large half-bird, half-woman had been depicted on the coat of arms of Russians settlements and in areas such as Smolensk, Mikhailovsk (Sverdlovsk region), Terbuny, and Udmurtia.  Russian mystic Danill Andreev stated that Alkonost and the Gamayun are among the most significant archangels in paradise, in the esoteric Christian-Buddhist cosmography ‘Roza Mira’ written between 1947 to 1957.

 Fundamentally, the divine half-bird, half-women creatures have managed to maintain their popularity in modern Russian due to their associations and adaption, and may continue to play a significant role in Russian folklore in centuries to come.

Featured image: Viktor Vasnetsov's Sirin (left) and Alkonost (right) Birds of Joy and Sorrow, 1896 (Wikipedia).

By Gisele Santos

References

Matthews, John; Caitlín Matthews (2005). The Element Encyclopedia of Magical Creatures. HarperElement.

Koryikova M, Epimakhov A (2007). The Urals and Western Siberia in the Bronze and Iron Ages. Cambridge University Press. UK.

Burham, H (2015). The Esoteric Codex: Deities of Knowledge. Lulu Publishing. US.  

Andreev, D. (1997). The Rose of the World. Lindisfarne Books. USA.

- See more at: http://www.ancient-origins.net/myths-legends/alkonost-and-gamayun-mythical-beings-slavic-folklore-004076?nopaging=1#sthash.R5uOlItp.dpuf

SOURCE ANCIENT ORIGINS


cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Legende din islam despre pisici

Kundalini: Legende din islam despre pisici: Cum a apărut pisica O poveste spune că Shaytan (diavolul) s-a transformat în mistreț și a urcat pe Safina (Arca), alături de toate celel...

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

VENITI CU NOI IN ISRAEL IN AUGUST 2013!

Read More

Legendele Vâlvei-Băii

Toate zăcămintele de aur şi argint ascunse în fundul pământului de la începutul lumii sunt păzite de câte un duh care le ştie rostul.

Când un filon de metal preţios este deschis, cei care lucrează în mină ştiu că nu vor putea scoate decât atât cât le dă voie Vâlva-Băii. Minele din adâncuri – sau din băi, cum se numeau minele în Ardeal – pot fi primejdioase pentru cei care se lăcomesc.

Minerii credeau că Vâlva-Băii umblă prin galerii, îmbrăcată la fel ca ei, dar cu haine mai scumpe, şi ciocăneşte pereţii. Are lămpaş lucitor de miner şi poate deschide sau închide aurul în pământ.

Cei pe care-i lasă să găsească aur nu trebuie să se laude cu norocul lor, nici să ia mai mult decât le trebuie. Altfel vor muri în galerii. Vâlva-Băii cere suflet de om în schimbul norocului şi al aurului arătat.

Dar, dacă ucide un om, îşi răscumpără păcatul scoţând la iveală pentru tovarăşii acestuia vine noi de zăcământ.

Se spune că, atunci când părăseşte o mină secată, Vâlva-Băii arată ca o pară de foc. Unii spun că au văzut-o, alţii jură că au auzit-o ciocănind în pântecul muntelui.

Vâlva-Băii nu îmbătrâneşte niciodată şi nu vrea răul nimănui.

"Îngeri, zmei şi joimăriţe" de Carmen Mihalache

Editura Humanitas, 2008

sursa vizitatirosiamontana

---

Intamplari cu Valva Baii

Niculaie se tragea dintr-o familie cu opt copii. Tatal lui a fost popa. Popa sarac la oameni saraci. Niculaie a lucrat la mina si a murit tanar. Intr-o zi, a vazut-o pe Valva Baii si de-atunci n-a mai fost om intreg.

A zacut cateva luni si, cand a vazut ca-l pierde, nevasta lui, Catarina, l-a culcat pe naframa alba pe care a purtat-o la nunta. Naframa era din matasa moale si-i racorea ranile ce i-au aparut pe spate de atata stat in pat.

Cand a simtit ca moare, Niculaie i-a facut semn Catarinei sa-si ia naframa de sub el, si-a luat ramas bun de la ea si de la vecinii care stateau pe laita si asteptau si s-a intors cu fata catre perete.

Ilie se tragea dintr-o familie cu sase copii. Tatal lui, Niculaie, a fost miner. Miner sarac ca toti minerii. Ilie a lucrat si el la mina si a murit tanar. Intr-o zi, i s-a parut ca vede sclipind o luminita ciudata la capatul galeriei. S-a luat dupa ea si s-a tot dus, s-a tot dus, fara sa se mai poata opri.

Luminita aceea mai traia inca in ochii lui si cand l-au adus ceilalti acasa, la nevasta. Din ziua aceea, el n-a mai vorbit, a zacut cateva luni pana intr-o zi cand s-a imbracat curat, s-a intors cu fata catre fereastra. In ochii lui deschisi a incremenit padurea inmugurita de martie.

---

Umbra noptii

Si, incetul cu incetul, acel cuvant straniu, inspaimantator, incepe sa se strecoare in taifasul baiesilor: “Rugaciune pentru a invinge teama de Valvele baii...”. Asa obisnuiesc sa-i spuna minerii Rosiei acelei “Satane a aurului”, acelei vraji, acelor zvonuri misterioase ce razbat din adancul pamantului.

Gheorghe Ivascan reuseste cu greu sa ma faca sa pricep ce este de fapt aceasta Valva.

“Este un duh al muntelui, o teama ce te prinde-n bezna galeriilor cand esti singur cu lampa ta de carbid, in imensitatea aia de gol, cand abia mai cade cate-un picur de apa si-l auzi in ecou ca un tunet, e ca un nor, nu se vede, nu poti sa-l pipai, traiesti ca intr-o umbra, ceva care te imbraca intr-un neant si simti ca este cineva langa tine pe care nu poti sa-l vezi si care-ti este dusman de moarte...”

Inteleg ca Valva nu i se arata oricui. Gheorghe Ivascan a simtit-o adesea, uneori a si vazut-o, “ca o umbra neagra, ca naluca unui alt miner care lucra langa dansul”, insa toate acestea numai atunci cand a avut asupra-i un mare pacat.

De pilda, intr-o zi de Sfantul Nicolae, in care nimeni n-avea voie sa lucreze, a cutezat sa mearga spre mina impreuna cu tatal si fratele sau si a auzit, chiar acolo unde ar fi trebuit sa fie galeria lor, o surpare cumplita in fundul pamantului.

“Era ora doisprezece, bateau clopotele la catolici, noi eram intre niste mesteceni si frate-miu zice: <>. Numai tata o-nteles: <>.

Si intr-adevar, cand am coborat mai tarziu, in mina nu se rupsese nimica. A fost un semn, un avertisment...”

A fost numai un semn, un avertisment, dar altii au patit-o mai rau. Cine nu si-l aminteste pe baiesul acela, zis Ferencut, care urca la mina cu mare veselie, facandu-si loc prin multimea minerilor care se odihneau in piata Rosiei, chiar in ziua de sarbatoare a celor Patruzeci de Sfinti.

“Mai Ferencut, nu te duce, ca-i pacat mare”, i-au zis toti. “Haa, ce prostii, Patruzeci de Sfinti? O sa ma duc sa dau la tot sfantul cate-o huda (gaura)!”, le-a aruncat-o acesta peste umar, tot urcand. “S-o dus pe mina si-o lasat o gaura”, continua Gheorghe Ivascan.

“Si cand s-o puste, s-o puscat pe el. I-o adunat oamenii matele de pe stanca. Si pe cati altii n-o mai omorat Valva baii?... Pe cati nu i-o lasat muti, pe cati nu i-o orbit, pe cati nu i-o paralizat? Din fata ei, nimeni nu scapa. Nu poti spera la scapare decat daca-ti faci cruce si te rogi amarnic, daca te rogi cu lacrimi...

Da, in fata muntelui si a aurului trebuie sa vii cu gandul curat. Odata o venit un farmacist din Ungaria, care a investit aici bani in valoare de 20 de kilograme aur, gandind ca gata, da lovitura. Si-o mancat toti banii si n-a descoperit nici un fir. Nici un gram! Sa stiti ca multi or <> (saracit) aici, la Rosia Montana.

Toti care-o fost lacomi, hapsani, toti care l-o avut in suflet pe Satana, nu pe Dumnezeu, toti or bucalit! Si-atunci ma-ntreb: oare canadianu’ asta, Frank Timisu asta, oare cu gand bun o fi venit el sa ne distruga muntii nostri?

Oare o fi venit cu rugaciune? Oare cu rugaciune strica biserici in tara straina? Sa stiti ca nu numai baile au valve. Si bisericile au valvele lor. Si-i vai si amar de aceia care-or sa-si bata joc de bisericile noastre!...”

sursa spiritelenaturii(preluat din formula-as.ro)

Vâlvele” Roșiei Montane

Nu v-am spus niciodată povești din Roșia Montană. De-a lungul timpului, unele au fost deja culese, altele le poți auzi de la cei mai bătrâni.

E important ca ele să rămână, de aceea istoria și folclorul oral au fost cercetate și documentate în timpul programului național ”Alburnus Maior” de cercetare a patrimoniului Roșiei Montane.

Astăzi, despre ”vâlve”. Sunt duhuri, care pot fi bune sau rele, care pot aduce bucurii sau necazuri.

Cu vâlvele astea e o explicație. Nu-s povești. Vâlvele îs niște duhuri, niște fiinte care ele au viață, da’ nu-s văzute, nu-s din lumea asta, îs din lumea spirituală, depinde de capacitatea omului; anumitor oameni li se arată, că omul respectiv are anumite calități.

De la întîlnirile cu vâlva numa’ la rele te așteptai. Și te întâlneai cu ea mai ales în zone unde or murit muncitori, acolo avea putere. Numa’ dacă te întâlneai cu Vâlva Albă era bine. Ce ți-o spus ea, sau unde ți-o arătat ea, nu aveai voie sa spui la nime’, absolut la nime’. Dacă spuneai, nu-ți mai merea bine.

Iată câteva povestioare despre ”Vâlva băii”. Sunt culese care de pe unde, îmi pare rău că mai știu sursa .

Un om mergea de la mină să spele minereu’. I-o apărut în cale o vâlvă mare, albă, care-i făcea semne cu un batic, să margă la ea. Omu’ ăsta nu s-o dus, că-i era frică. Poate era mai bine să margă, că poate îi arăta undeva aur. Apăi, cât o trăit, o rămas bâlbâit.

O fost un om, care nu credea în vâlve. Și vine și zice: ”Mă, io tot aud cocoșu’ cântând pe baie. De trei zile, în tăte tri șuturile când am coborât în galerie, tăt am auzit cocoșu’ cântând”.

”Mă, nu se poate să auzi altceva”? ,,Ba, e cocoș”. No, în locu’ ăla s-o pușcat cu dinamită. Oamenii, trei erau, s-or retras pâna s-o pușcat, până or ieșit gazele, apoi s-or dus să vadă ce efect o făcut pușcătura.

Și atunci s-o slobozit stânca păstă ei, că s-o rupt tavanu’, o picat pe ei și i-o omorât. Ei nu și-or dat seama de semn, că era un semn al răului, cântatu’ cocoșului.

Vâlva asta putea apărea în mai multe forme. Vine omu’ noaptea de la baie, vine și numa’ vup!, intră-n casă. S-o băgat iute în casă, da’ și cânele se ițea în ușă, să intre. Muierea l-o-ntrebat: ”Da’ ce-i, ce-i?”. N-o vrut să spuie, nu.

Până la un timp, când o spus: ”Văzui peste gard o vâlvă d-aia, capu’ ca la câne și trupu ca ceva muiere, și mare”. S-o speriat, oai, ai, ce s-o speriat! Apoi acolo s-o întâmplat tot felul de lucruri, o murit doi-tri oameni, din diferite cauze.

Apare vâlva și în formă de berbec. Un om era într-o galerie cu două intrări. Se duce într-o parte, iese un berbec în față, da’ cu ochii roșii. Atuncea, dă să intre în cealantă, iară îi apare. Când o văzut, s-o întors înapoi și du-te! Cu ochi roșii era berbecul!

Într-un loc, era o comoară. Da’ nu se putea duce nimeni la ea, că îi arunca până nu știu unde, că era stăpânită de dracu’, comoara. Ș-un bătrân i-o spus unuia:

”Mă, atunce să te duci, când e ceva bulci la Abrud sau la Câmpeni, că atunci dracu’ îi plecat la bulci, să facă bătăi între oameni, să-i facă pe oameni să se îmbete și altele”. O urmat sfatu’ batrânului și-o reușit să ia comoara.

Da’ dup-aia n-o mai avut pace din cauza asta. Tot îl scutura, făcea spume la gură, tot felul de bazaconii. I-o făcut cu șapte popi slujbă de o scăpat, că și pe popa îl conturba când cetea din cărți. Apoi o scăpat, da’ o dus-o rău de tot.

sursa catalinhosu

si FEFELEAGA SI ALTE POVESTI FANTASTICE:

nu Ion - Fefeleaga

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Nezha Conquers the Dragon King (1979) part 1/6 (English subs)

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

La legende de la pierre qui tourne

Read More

Adevarata poveste a lui Mos Gerila

(Cine este cu adevarat Ded Maroz?)

In urma cu vreo 50 de ani, in Romania s-a facut o mare nedreptate! Mos Craciun a fost inlocuit de Mos Gerila (Ded Maroz), despre care se spune ca venea din Uniunea Sovietica, imbracat in hainele rosii ale comunismului. Intr-adevar, aceasta schimbare de personaje avea rolul de a arunca in uitare Nasterea Domnului, si noul erou, Mos Gerila, era "desemnat" sa soseasca cu daruri la copii, in noaptea Anului Nou, in loc de Ajunul Craciunului.

Transformarea traditiei urmarea sa abata atentia colectiva de la data de 25 decembrie, catre 31 decembrie, ziua Republicii, Revelionul devenind, astfel, unica mare sarbatoare. Treptat, celebrarea Nasterii Domnului era impinsa in umbra, iar Mos Craciun disparea de pe scena serbarilor iernii.

Dar cum totul se plateste in lumea asta, nedreptatea facuta lui Mos Craciun s-a rasfrant si asupra lui Mos Gerila, care la origine n-are nici o legatura cu comunistii de la Kremlin. "Bunicul gerului" s-a nascut cu mult inaintea comunismului, el fiind un personaj din mitologia precrestina slava. Calatoria lui prin istorie a fost lunga, iar actualului "Ded Maroz" i-au trebuit cateva secole sa devina ceea ce este astazi.

Zeul cel batran

A fost odata in nordul Rusiei, acolo unde iernile sunt lungi, lungi si cumplit de geroase, un zeu batran, care stapanea peste imparatia frigului, a zapezilor si a ninsorilor. Oamenii locului l-au numit Ded Maroz, Mos Gerila. El dirija legile iernii, decreta sosirea inghetului si stabilea cand sa ninga. Cu toiagul sau magic, avea puterea de a "infiera" apele, transformandu-le in gheata, aducea vanturi naprasnice tocmai din Siberia sau alunga viscolul.

Infatisarea lui era aparent apriga: in loc de par, pe crestetul lui se adunau nori de zapada, in barba lunga se innodau stelute de gheata, din ochi ii curgeau adesea turturi, iar rasuflarea sa aducea geruri aspre. In timpul iernii, el cutreiera campiile, padurile, asezarile oamenilor, si isi invartea deasupra capului toiagul fermecat.

Povestea Snegurocikai

Tare nu-i placeau unchiasului Gerila oamenii care tremurau si se vaitau de frigul sau. Ii iubea, in schimb, pe cei care se bucurau de sosirea lui si lor le oferea forta si sanatate, pentru a rezista capriciilor iernii. Din noiembrie si pana in martie domnea Mos Gerila peste tinuturile albe, iar in preajma lui, pana si soarele devenea timid.


Batranul nu era deloc neprietenos cu oamenii, din contra, de cele mai multe ori ii ajuta. Vechile basme rusesti povestesc cum Ded Maroz ii indruma prin viscol pe calatorii rataciti, salvandu-le astfel viata. Insa, infuriat de cei lenesi si vesnic nemultumiti, el se putea transforma intr-un personaj negativ. Uneori ii pedepsea pe oamenii rai furandu-le copiii si ducandu-i departe, la el acasa, unde era groaznic de frig, viscol si intuneric. Pentru a-i recapata si a-l imbuna pe Mos Gerila, parintii erau nevoiti sa-i faca felurite cadouri.


In multe sate din Rusia, inca se mai pastreaza traditia ca in noaptea de Craciun cel mai varstnic membru al familiei sa iasa afara, pe prispa si sa-i ofere lui Mos Gerila o portie calda de fulgi de ovaz si miere, strigand spre a-l imbuna: "Gerila, gerulet, vino si mananca ceva! Ai mila de noi, gerulet, si nu degera recoltele noastre! Nu viscoli izbele noastre si nu ne ingheta apa fantanilor!".


Odata cu trecerea anilor, Mos Gerila a imbatranit si mai mult, iar sufletul lui, adesea de gheata, s-a topit de caldura cu care era intampinat de copii. Influentat si de traditiile pravoslavnice, Mos Gerila s-a schimbat complet, a devenit milos chiar si cu cei rai si a inceput el insusi sa le faca daruri copiilor.



Snegurocika Fulg de nea

Catre sfarsitul secolului XIX, Ded Maroz a inceput sa fie insotit de nepotica lui, Snegurocika, Fetita Zapezii sau Fulg de nea. Ea este un personaj de poveste, care nu a avut initial legatura directa cu legenda lui Mos Gerila. Imaginea ei apare doar in folclorul rusesc. In mitologia Anului Nou si cea a Craciunului a altor popoare ale lumii, nu exista un asemenea personaj feminin.

Snegurocika este fiica Primaverii si a Iernii, daruita de anotimpurile-surori, ca binecuvantare, unei familii fara copii. Se povesteste ca un mos si-o baba fara copii au iesit in toiul iernii in curte si au facut, din zapada, o fetita. Bietii de ei, parca incercau sa-si alunge tristetea care le umbrea zilele. Ce si-ar mai fi dorit ca fetita facuta din zapada sa capete viata si sa le inveseleasca anii batranetii! Si iata ca miracolul s-a produs.

Fetita a inviat, iar mosul si baba i-au spus Snegurocika, Fulg de nea. Si crestea Snegurocika iute, pe zi ce trecea se facea mai inalta si mai frumoasa! Chipul ii era alb ca neaua, ochii ca niste nori albastri, iar parul blond, ca razele soarelui. Numai in obrajori nu era rosie, sangele nu curgea prin vinele ei.
Si iata ca iarna s-a topit si primavara a pus stapanire deplina peste satucul lor. Flacaii si fetele cam de seama Snegurocikai au inceput sa iasa la plimbari prin padure.

Se uita biata Snegurocika pe fereastra si tanjea sa mearga cu ei. Insa de teama caldurii, mosul si baba nu o lasau afara. Pana intr-o zi, cand baba nu a mai putut rabda oftatul fetitei dragi si i-a dat voie sa mearga cu cei de varsta ei. Fericita a fost Snegurocika, ca in prima zi a vietii ei, cand a capatat suflu si a pasit in izba parintilor. Toata ziua s-a plimbat prin padure cu tinerii, a cules flori, a alergat si a cantat.

Si a venit seara, iar flacaii au facut un foc mare, peste care toata lumea trebuia sa sara. Asa era obiceiul la fiecare inceput de primavara. A venit si randul Snegurocikai sa treaca peste foc. Tare s-a inspaimantat si tare nu ar fi vrut sa sara, insa totii baietii ii strigau numele si o aplaudau pentru incurajare. Si a sarit Snegurocika peste foc. In aceeasi clipa, un norisor alb s-a ridicat deasupra focului catre cer si a plutit in zare. Snegurocika s-a topit...

Un batran nefericit

La int rarea in tinutul din Veliki Ustiug

Desigur, acesta este doar basmul, caci Snegurocika, ca si Ded Maroz, exista cu adevarat, asa cum exista si Mos Craciun si Santa Claus si Papa Noel... Snegurocika este un personaj sezonier, care se naste in fiecare iarna si piere odata cu sosirea primaverii.

Ea a fost "adoptata" de Mos Gerila si il insoteste la toate serbarile iernii, ajutandu-l si impartind alaturi de el cadouri copiilor. Nepoata bunicului Gerila, o fetita imbracata in haine albastre sau albe, cu o coronita pe cap, brodata cu fir de argint si perle, Snegurocika este vesnic tanara si vesela.


Din pacate, soarta bunului Mos Gerila nu a fost intotdeauna fericita. Dupa revolutia bolsevica din 1917, pana si bietul Ded Maroz a fost "supus persecutiilor", el devenind un personaj ideologic negativ. In anii '30, pe intreg teritoriul Uniunii Sovietice, atat el, cat si bradul de Craciun, au fost complet interzise.

El a fost "reabilitat" abia catre sfarsitul deceniului trei, cand la Serbarea Pomului de la Kremlin, mosul a aparut impreuna cu Snegurocika. De atunci, popularitatea acestor personaje a crescut si Ded Maroz a devenit faimos pe intreg teritoriul sovietic.
In Rusia de azi se da o "batalie crancena" intre Ded Maroz si Santa Claus.

Pe buna dreptate, aparatorii traditiei autentice rusesti s-au razvratit impotriva lui Santa Claus, cel importat din Occident. Astfel s-au realizat o serie de studii antropologice, istorice si mitologice, pentru a stabili diferentele dintre personajele principale ale iernii, intre Ded Maroz si Santa Claus. Potrivit cercetatorului rus in folcloristica, Svetlana Jarnikova, intreaga infatisare traditionala a lui Ded Maroz are o simbolistica aparte si este diferita de cea a Mosului de peste ocean.

Barba si parul lui alb si bogat simbolizeaza nu numai intelepciunea, dar si puterea, fericirea si prosperitatea. Haina lui Santa Claus este scurta, pana in talie, iar cea a lui Ded Maroz, numita suba, este lunga pana in pamant, caci altfel nu ar rezista la cumplitele geruri din Rusia. Ded Maroz poarta in mana un toiag fermecat din cristal sau argint.

Pe maner sunt incrustate simbolurile iernii stelute de gheata si ramuri de brad. Daca Santa Claus intra in case prin hornuri si lasa cadourile fara a fi vazut, Ded Maroz apare pe neasteptate, impreuna cu Snegurocika, spre bucuria copiilor, stransi in jurul pomului de iarna. Micutii ii asculta fermecati povestile si primesc darurile chiar din mainile lui. Ded Maroz se deplaseaza intr-o troica, o sanie ruseasca trasa de trei cai albi.

Casa in care povestea traieste vesnic

Ded Maroz si ajutorul sau nepretuit, Snegurocika, nu locuiesc la Polul Nord, ci in orasul Velikii Ustiug, din regiunea Vologda, in nordul Rusiei istorice.

Casuta lui Ded Maroz

Povestea lui Ded Maroz a pasit in realitate in 1998, cand primarul Moscovei i-a oferit un teren in orasul Velikii Ustiug. Aici, Ded Maroz si ajutoarele lui au construit un adevarat tinut de basm. In padurea fermecata ce strajuieste casa vrajitorului iernii, totul este de vis. Si pinii, si animalele, si potecile. Una din minunatiile padurii este "Poteca cu povesti".

Aceasta serpuieste prin padure, chiar de la intrarea principala in tinutul vrajit, pana la Casuta lui Ded Maroz. Aici poti intalni personaje ascunse printre pini si brazi, animalute ce prind grai si spun povesti copiilor si, daca ai noroc, il poti vedea pe insusi Ded Maroz, in troica sa, cu cei trei caluti fermecati.


Pasind in Casa lui Ded Maroz, descoperi ca aceasta este chiar casuta in care traieste copilaria. Imagini feerice sunt proiectate in mod miraculos pe pereti si danseaza sub ochii fiecarui vizitator precum fulgii de zapada.

Pe fundalul unei muzici magice, se aud cele mai dragi basme ale serilor de iarna, iar ochii redescopera jucariile de mult uitate. Aici, fiecare adult, parinte sau bunic, isi retraieste copilaria, prin toate aceste plasmuiri feerice. Iar "oamenii mari" care privesc nepasatori intreaga poveste magica sunt ca si orbi. Ei trebuie sa asculte cu inima si sa permita ca, macar pentru o zi, sa fie iar copii, in regatul lui Ded Maroz, acolo unde totul e posibil.

• Natasa Galche pt formula as
  

Read More

Legendele Dornei

Se spune ca in vremurile de demult, Dragos voda a mers sa vaneze in acele tinuturi. Acolo a cunoscut o fata frumoasa, cu parul balai, de care s-a indragostit. Numele fetei frumoase ca o zana era Dorina. Intr-o zi, alergand o caprioara prin padure, aceasta s-a oprit langa un brad cu trunchiul gros, sa-si traga sufletul. Voievodul a intins arcul si a tras. Dar sageata nu si-a atins tinta si din spatele bradului s-a auzit un tipat sfasietor. Cand Dragos s-a apropiat de copac, a vazut ca o ucisese pe copila cu parul balai. Cu inima cuprinsa de durere, el a inmormantat-o pe copila la umbra bradului, botezand zona respectiva cu numele ei, ca amintire a dragostei pe care i-a purtat-o. Iar locuitorii au facut, cu timpul, din Dorina – Dorna.

Altii spun ca Dorina era fiica unui maramuresean venit cu Dragos atunci cand acesta a descalecat pamantul Moldovei. Cum tatal ei era cioban, in vaile respective focul ardea aproape continuu, si ziua si noaptea. Nici cand plecau ciobanii nu stingeau focul, ci lasau vatra focului acoperita cu muschi, ca sa stea jaratecul pregatat pentru cand s-or intoarce. Iar numele zonei nu are nimic extraordinar. E vorba doar de tinutul pe care Dorina l-a primit de la tatal ei ca zestre. Si cum si acolo era o vatra unde focul ardea continuu, zona s-a numit dupa fata, Vatra Dorinei. Unde este legenda si unde incepe adevarul, va lasam pe voi sa descoperiti.

sursa razboiul nevazut

Read More

JAPONIA 5-MAMA

Ca orice delicata doamna japoneza, si mama era o adevarata floare. Eu o asemanam cu o floare de lotus.Nu avea nimic spectaculos in ea, si totusi reusea sa se ridice la suprafata de cite ori era nevoie, pastrindu-se perfecta, pura, inaccesibila. De cite ori tata pleca sa-i pazeasca pe capii clanului Taira, mama isi punea acea masca impietrita, alba cu roz si il saluta gratioasa, de parca tata se ducea sa hraneasca crapii din iazul cel mare. Dupa ce el pleca insa, mama se incuia in iatac, sau disparea cite o luna in vreunul dintre misterioasele sale pelerinaje. Nu ma luase niciodata cu ea si nici eu nu o intrebam unde se duce, pentru ca viata sa interioara era doar a ei.
Si totusi dupa ce doica alarmata ma gasise pe jumatate inconstient balmajind cuvinte de neinteles, mama iesise din imobilitatea sa de papusa de portelan. Stiu ca ma iubea mai presus de orice, dar nu o mai aratase niciodata dupa ritualul meu de maturitate. Mingiierile sale fine, prelungi, cu degetele minunate ce aratau ca betisoarele delicate de fildes cu care atingea instrumentele muzicale, imi erau daruite numai cind ma duceam la ea in apartamente. Si asta se intimpla foarte rar.
Chipul ei, chiar si atunci raminea impietrit, schitind doar un zimbet usor, ca si cum un fluture sacru, ca cei adusi de maestrul Kukai din China, ii atingea rapid buza superioara. Apoi imi cinta la biwa. Uneori uram asta. Nu suportam sunetul adinc al biwei, care parca imi taia carnea, ajungind la os, scotind de acolo toate fantasmele mele.Biwa care rascolea in mine ecouri ale luptelor ne-date inca, ale iubirilor traite doar in fantezie si ale unui loc demult uitat, niciodata cunoscut. O rugam sa inceteze, dar se uita fix la mine si continua, de parca voia sa aduca la suprafata ceva din mine ce dormea, sau era amortit.
O vizitam pe mama rar si nu voiam sa ma duc in iatacurile sale si pentru ca acolo mirosul era diferit. Semana cu camforul sau cu padurile de pin vara, dupa o ploaie scurta de dimineata, cind ceata se ridica brusc si te face sa te ratacesti in alte lumi, in alte timpuri. Mama imi dadea un sentiment mai acut de primejdie decit tata care ma altoise de nenumarate ori cu al sau bo.
Asa ca atunci cind am vazut-o intrind impreuna cu doica in camera mea am stiut ca ceva grav s-a intimplat. Mai intii nu am inteles nimic din ce spunea doica, aratind la mantia mea uda ce atirna peste perne. Apoi, urmarind privirile lor mi-am dat seama ca tineam inca strins in mina legatura de matase rosie pe care cu o noapte inainte mi-o daduse Susano O, maretul kami al furtunii, marilor si visatului. Doar ca acum era goala. Nu trecusera decit citeva ore si in mod clar nimeni nu intrase in camera mea in afara de ele.
Am inceput sa caut cu infrigurare, pe sub futon, printre haine, pe sub masuta lacuita cu negru si rosu, dind la o parte usile din hirtie cerata ce ma desparteau de restul casei. Nimic.
Mama nu m-a pus sa-i povestesc unde fusesem si nici nu m-a intrebat ce caut. A rostit simplu si cu forta o fraza care-mi provoca instant frica. "Mergem in munti."

Read More

SFINTA MARTA INVINGATOAREA BALAURULUI

Multe culturi au eroi si eroine distrugatoare de balauri. In Europa si Orientul Apropiat este sarbatorita Sfinta Marta ca invingatoarea dragonului.

Martha era sora Sfintului Lazar din Bethania (pe care Iisus l-a inviat din morti) si a sfintei Maria Magdalena. Conform traditiei ea a parasit Palestina dupa rastignirea lui iisus, si in jurul anului 48 a ajuns in Provence impreuna cu sfinta Maria Magdalena si Lazar. Martha s-a stabilit in Tarascon. Aici a gasit populatia devastata de un dragon de sex feminin (Tarasque) ce iesea din apa si ucidea oamenii, devastind si proviziile lor. Se spune ca Tarasque era un dragon cu 6 picioare scurte, ca cele ale unui urs, un corp de bivol acoperit de o carapace ca de broasca testoasa acoperita cu tepi, si o coada solozoasa terminata cu un ac de scorpion. Ea avea cap de leu si o expresie nesuferita pe fata.

Martha a momit-o pe Tarasque in oras, dupa ce i-a laudat bunatatea, dar acolo oamenii au ucis-o. Se spune ca sfinta Martha a plins dupa aceasta fapta, dar i-a iertat pe oameni caci suferisera din cauza monstrului mult timp. Orasul Tarascon a fost numit astfel in onoarea acestei intimplari, si la fel iarba tarhon poarta numele dragonesei.

Sfinta Martha este patroana femeilor casnice, bucatarilor, dieteticienilor, calatorilor si celor ce lucreaza in turism.

Read More