Kogaionul și secretele lui (episodul 1) - Adevăruri tulburătoare 14.09.2012

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Kogaionul și secretele lui (episodul 2)

Read More

Kogaionul-muntele sfant al dacilor

..noi informatii...

Motto: ”Căci nu este nimic ascuns, care nu va fi descoperit
şi nimic tăinuit, care nu va ieşi la lumină. Dacă are
cineva urechi de auzit, să audă:” (Marcu 4:22-23)

Despre muntele sacru al dacilor s-a vorbit mult, însă cercetătorii nu au reuşit încă să ajungă la un consens în ceea ce priveşte localizarea sa. Unii sunt de părere că acest munte sacru al antichităţii ar fi Ceahlăul, iar alţii, susţin că acest munte atât de venerat al antichităţii preelene ar fi Bucegiul.

Care are dreptate? Pornind să judecăm după legea exclusivismului, din două păreri doar una poate fi adevărată ! Care să fie aceea? O să vedem în măsură în care ne-o permit documentele!

Vă voi cere scuze, de la bun început, pentru că nu voi trata acum foarte cuprinzător această problemă a Muntelui Sacru, ci doar vă voi atrage atenţia asupra unor chestiuni ce nu pot fi trecute cu vederea. Funcţie însă de interesul manifestat, voi reveni cu alte articole pe tema aceasta.
Pentru a arăta ca Muntele Sacru al dacilor – Kogaionul – este muntele sfânt al antichităţii, vom apela la izvoare istorice, mitologice, la simbolism şi la …. geografie !

Să vedem pentru început, ce ne spun dovezile existente despre localizarea Kogaionului – muntele sacru al antichităţii, considerat de tradiţiile vechi, centrul şi polul lumii ?

Localizarea Kogaionului după declaraţia lui Strabon

Strabon ne spune explicit: „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numesc geţii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele râului ce curgea alături” (Geografia, VII,3,5) Acelaşi autor ne spune că aici se afla şi peştera unde se retrăgea marele preot al lui Zamolxe, care-i purta numele, fiind el însuşi considerat zeu: „La început el (Zamolxe) a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu.

S-a retras atunci într-o peşteră, inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bună bucată de vreme, întâlnindu-se rar cucei de afară, doar decât cu regele şi cu slujitorii săi”

Din mărturia lui Strabon tragem însă şi o altă concluzie pe care însă nu o vom dezbate în studiul de faţă. Catehizarea nu este un obicei creştin întrucât ea era practicată în cultul lui Zamolxe de la început. Prin urmare, mărturiile pe care le avem noi, nu sunt în legătură cu Zamolxe zeul ci cu Zamolxe Marele Preot, ridicat la rang de zeu prin catehizare!

V. Kernbach ne lămureşte însă pe deplin prin afirmaţiile sale, urmând textul lui Strabon:

„Locuinţa marelui preot dac ar fi fost într-o peşteră din Kogaion şi aici, în clipe de cumpănă venea să se sfătuiască sau să consulte voci oraculare probabil chiar regele dacilor. Autorii greci relatează că dacii îşi numeau preoţii ; de aici pare să rezulte cel puţin că sanctuarul principal era pe un munte atingând norii”

Strabon ne semnalează prezenţa unei ape care curgea pe alături de Muntele Sacru şi într-adevăr, Ialomiţa, izvorăşte din vecinătatea întreitului Stâlp al Cerului, menţionat în tradiţia antică, format din piscurile Găvanu, Vârful Ocolit şi Omu. Mai departe acest râu ocoleşte platoul Babelor ajungând la picioarele peşterii care-i poartă numele.

V. Kernbach şi Strabon ne mai spun că Zamolxe s-a retras într-o peşteră unde aveau acces doar regele şi slujitorii săi pentru a tine sfat de taină în problemele ţării. Din nou realitatea se poate verifica în teren.

Faptul că peştera avea reputaţie sacră ne-o demonstrează denumirea, păstrată de tradiţie a celui mai îndepărtat punct accesibil al ei – La Altar. În plus, vechea denumire a Peşterii Ialomiţei este „Peştera lui Decebal” iar una dintre grote se numeşte chiar „sala lui Decebal”, fapt ce demonstrează că regele-erou dac, obişnuia să vină aici ca şi înaintaşul său Burebista şi nu numai ei.

În al treilea rând, V. Kernbach ne atrage atenţia supra „călătorilor prin nori”, cum se numeau preoţii daci, de aici ajungând la concluzia că sediul marelui preot se afla pe un munte atingând norii. Or, este cunoscut faptul ca Vârful Omu este în permanenţă învăluit de nori sau deasupra lor ! Iată, deci, unde se afla şi Olimpul pre-elenic de care vorbesc Hesiod şi Homer.

Triplul sanctuar din Bucegi şi cele trei trepte ale iniţierii antice

Ce este iniţierea? Toate textele antice echivalează iniţierea cu drumul parcurs de neofit pentru a ajunge la „a doua naştere”. Orice iniţiere veritabilă are o structură triplă aceasta fiind după părerea lui Rene Guenon, gradarea fundamentală.

Numai că templul arhetipal din Bucegi ne prezintă şi el o structură pe trei nivele ceea ce-l face să devină simbolul arhetipal al iniţierii zamolxiene.Primul nivel şi cel mai de jos este Peştera Ialomiţei sau Peşteră lui Zamolxe unde neofitul murea pentru lume pentru a se naşte a doua oară din pământ cu scopul bine fixat de a ajunge să cunoască tainele cerului.

Această ultimă etapă a iniţierii, a cunoaşterii tainelor cereşti , spirituale era realizarea supremă a omului în tradiţia orientală dar şi în cea a Occidentului, cel puţin la începuturile Evului Mediu (v. Legenda Graalului, Legenda regelui Arthur şi a cavalerilor Mesei Rotunde).

Spuneam că templul din Bucegi este structurat pe trei nivele şi că aceste
nivele reprezintă cele trei trepte ale iniţierii autentice. Astfel, după ce neofitul se năştea a doua oară în Peştera lui Zamolxe, după o instruire prealabilă pe cel de-al doilea nivel, Platoul Babelor, unde devenea iniţiat, ajungea, în sfârşit, la cel de-al treilea nivel (Altarul sau Sanctuarul Principal, Întreitul Stâlp al cerului) atingând iniţierea divină, în Centrul Lumii.

Fig. 1. Structura triplă a sanctuarului din Bucegi

Aşa desemnează toate tradiţiile antice Dacia, iar dacii, şi nu numai ei, vedeau în Kogaion centrul suprem al lumii, Axa, Polul Getic. Această Axis Hiperboreus, Axis Mundi este formata din trei vârfuri alăturate: Găvane, Omu şi Vârful Ocolit.

Spuneam că Kogaionul, imensul templu natural, este un simbol arhetipal, adică un model. Model pentru ce? Model pentru toate templele antice legate de religiile de mistere care presupuneau o naştere a doua oară.

Astfel, structura trinitară a templului din Bucegi se regăseşte în construcţia bisericilor creştine care sunt împărţite în pronaos, naos şi altar. La fel templele egiptene şi cele greceşti în care „cele trei diviziuni ale templului egiptean se menţin totdeauna” după părerea lui Constantin Daniel.
Simbolism cu cântec … în teren!

Urmărindu-l pe marele esoterist Rene Guenon, vedem că svastica este emblema Polului Ceresc cunoscută în Orient şi sub numele de Giuvaerul Cerului. Probabil o să mă întrebaţi ce treabă avem noi cu svastica? Avem… şi încă una mare de tot !
În timpul călătoriilor sale prin Tibet, Jean Marques-Riviere a primit de la marii maeştri lama două informaţii de inestimabilă valoare pentru istoria noastră străveche:

1. „Tradiţia ne spune că înaintea glorioasei dinastii din Lassa, înaintea înţeleptului Passepa, înainte de Tsangkhapa, Domnul Atotputernic, locuia în Occident, pe un Munte înconjurat de mari păduri…În acel timp exista încă Floarea pe svastică…

Dar ciclurile negre, l-au determinat să părăsească Occidentul şi să vină în Orient, la poporul nostru. Atunci el a umbrit Floarea, şi svastica singură rămâne, simbol al puterii „Giuvaerului Cerului”. Atotputernicia lui ne ocroteşte, dar legile inexorabile ne domină şi în faţa ciclurilor sumbre trebuie să se ascundă şi să aştepte”


2. „ Reţine şi meditează la ceea ce îţi voi spune – de înţeles vei înţelege mai târziu: odinioară, centrul „Domnului Celor Trei Lumi” nu era unde este acum. Au fost epoci, în acest ciclu, când Tradiţia Vieţii era cunoscută şi adorată aproape deschis; Centrul Spiritual al lumii era în valea unui mare fluviu; apoi în faţa valurilor crescânde ale năvălirilor barbare, El s-a mutat în Orient unde îşi are cum reşedinţa, ascuns de ochii oamenilor”

Concluziile impuse de textele mai sus citate, ne demonstrează că:

Centrul spiritual din Tibet este derivat direct din centrul suprem, care se afla în vechime în Carpaţi, fapt exprimat prin formularea „Domnul celor Trei Lumi (Zamolxe)” care „s-a mutat în Orient”.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în raport cu Tibetul, Carpaţii de află situaţi în Occident. Toate mărturiile ne spun că Munţii Carpaţierau acoperiţi de păduri mari şi înfricoşătoare iar fluviul despre care se vorbeşte în text nu este altul decât Dunărea.

Mai rămâne însă svastica, acest simbol care desemnează polul ceresc. Cum putem confirma spusele iniţiatului tibetan. Simplu ! consultând o hartă

Svastica, desenata de schema principalelor culmi ale Masivului Bucegi
a Bucegilor şi urmărind persistenţa simbolului svasticii la poporul român.
Desfăşurând harta masivului Bucegi, suntem de-a dreptul uimiţi simbolul svasticii este desenat de însuşi culmile Muntelui în mijlocul căreia se află întreitul Stâlp al Cerului format din vârfurile Găvane, Vârful Ocolit şi Omu !

Svastica marchează istoria poporului român din cele mai vechi timpuri şi până în prezent când mai există păstrători ai tradiţiei despre Muntele Sfânt (a se vedea legendaÎntoarcerea lui Deceneu de pe blogul lui Quadratus).

Astfel regăsim acest simbol al Axului Lumii, al Polului Spiritual Getic, pe o piesă de aur din tezaurul de la Băiceni, pe motivele cusăturilor şi broderiilor bucovinene sau pe acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop, doamna lui Ştefan cel Mare, strălucitul Domn al Moldovei, ca să dau numai câteva dintre exemple. La acestea se adaugă un fapt inedit, menţionat de Nicolae Lovinescu.

El ne povesteşte cum că un profesor stând de vorbă cu un ţăran încerca să-l convingă pe acesta din urmă că svastica este un simbol nazist. Ţăranul, cum îi e felul, a stat, l-a ascultat cu răbdare, apoi, scuturând din cap a zis: „ Ba nu ! E a nost ! Îl avem de pe vremea urieşilor !”

Ciudată această memorie genetică răsfrântă în mentalul colectiv prin intermediul tradiţiei. Memorie care face ca ţăranul, să fie mai presus decât savantul. Şi tot pentru a demonstra persistenţaMuntelui Sfânt al dacilor în credinţele noastre, trebuie să mai menţionăm o povestioară. În gura peşterii Ialomiţa, s-a ridicat o lavră creştină unde trăiesc câţiva călugări.

Doamna Cristina Pănculescu aflată în excursie de cercetare la faţa locului a fotografiat într-una dintre deplasările ei Vârful Ocolit asupra căruia coboară un jet de lumină si a dat-o stareţului. Iată ce relatează doamna Pănculescu:” Ne-am întors la schit pentru a ne lua rămas bun, şi pentru a participa la slujba de dimineaţă. Biserica era deschisă dar pustie.

Când a venit stareţul, i-am arătat fotografia cu Vârful Ocolit deasupra căruia străluceşte coloana de lumină şi fără să-i dau vreo explicaţie, l-am întrebat numai dacă-i spune ceva saudaca seamănă cu ceva… a rostit abia şoptit: „Sfântul Munte”…i-am oferit fotografia; tot timpul slujbei vocea stareţului a fost marcată de o emoţie pe care îi era greu s-o stăpânească”.

Acum va întreb eu pe dumneavoastră: nu vi se pare ciudat că pentru respectivul călugăr, crescut în dogma ortodoxă, Vârful Ocolit este mai presus decât munţii sacri ai creştinismului, Athos si Golgota? Un alt simbol pe care-l găsim atât în Orient cât şi in Occidentul străvechi, este simbolul cunoscut sub numele de Yin/Yang. Ciudat este faptul că, Vârful Ocolit transpune în natură acest simbol tradiţional!

În altă ordine de idei, Herodot ne spune despre trimiterea solului la cer prin aruncarea lui în trei suliţe, obicei dacic sângeros, săvârşit odată la 4 ani în cinstea zeului Zamolxe . Înclin să cred că grecii nu au văzut niciodată acest ritual, deoarece relatarea lui Herodot pare a fi o poveste iniţiatică.

Nu sunt de acord cu el din mai multe motive. Cel mai important este însă faptul că pentru acest sacrificiu, spune Herodot, era ales cel mai drept şi mai viteaz dintre dânşii. Câteva rânduri mai încolo, acelaşi autor spune că dacă trimisul nu moare, cade în dizgraţie.

Îmi exprim părerea, că aici ar fi vorba despre moartea iniţiatică de care vorbeam în paragraful anterior. Cel mai bun dintre daci, era trimis, o dată la patru ani, ca sol la Zamolxe; adică era trimis la peştera Ialomiţa pentru a „muri” şi a se naşte a doua oară după care ajungea pe Întreitul Stâlp al Cerului (simbolizat de cele trei suliţe), unde era capabil să transmită dorinţele poporului direct lui Zamolxe.

Dizgraţia survenea în urma faptului că solul, nu era capabil să depăşească toate cele trei nivele iniţiatice ale templui pentru a ajunge sa se prezinte în fata lui Zamolxe pe Altarul Cerului.

Mai adaug că Adrian Bucurescu spune că ritualul trimiterii solului se mai numea şi TIARANTOS adică „cel jertfit Cerbului”

Şi un fapt inedit: dacă rotim schema hărţii masivului Bucegi cu 180 de grade (adică o privim dinspre nord), obţinem imaginea stilizată a Cerbului Sfânt, între cornele căruia, creşte Arborele Vieţii sau Arborele Cosmic.

Solomonarii şi Muntele Sfânt şi Tăbliţele de la Sinaia

Solomonarii sunt, în tradiţia românească, vrăjitori, practicând magia, socotiţi a fi investiţi cu puteri miraculoase, putând avea raporturi cu duhurile. În imaginarul popular, ei încalecă balauri, sunt capabili să facă ascensiuni cereşti si să oprească sau să aducă grindina.

Tradiţia românească ne spune că solomonarii poartăca veşmânt o ţundră albă, zdrenţuită, o traistă în care îşi ţine instrumentele magice şi Cartea Solomonăriei. Viitorii solomonari, erau răpiţi de mici de către solomonarii bătrâni şi crescuţi în crugul (centrul) pământuluiunde învăţau toate limbile făpturilor vii, toate formulele magice şi toate tainele naturii, vrăjile şi farmecele.

Că ar fi urmaşii regelui biblic Solomon, mă îndoiesc la modul foarte serios.


La poalele Bucegilor, în staţiunea climaterică Sinaia , s-a descoperit un tezaur format din plăcuţe de plumb, care conform părerii unora dintre cercetători, ar relata istoria dacilor din cele mai vechi timpuri până la domnia lui Decebal şi chiar mai departe. Iată ce ne spune Adrian Bucurescu despre aceste tăbliţe:

„În tăbliţele de la Sinaia apare şi cel mai important conducător de după Decebal, necunoscut de istoria noastră oficială, dar sugerat de celebrul poem germanic medieval „Cântecul Nibelungilor” sub numele de Ramunc sau Siheger, ca duce al valahilor. Aceasta este eliberatorul Daciei, cel care a iniţiat revenirea la vechile tradiţii ale ţării, precum şi culegerea de legende divine sau mirene, consemnate în tăbliţele de la Sinaia.

Variante pentru numele lui sunt: Romanh, Romansie, Lomanh şi una foarte importantă, SO LOMONIUS însemnând „Cel Luminos”.

Atributul dat acestui rege dac, luminează atât enigma textelor de la Sinaia cât şi originea Solomonarilor. Ei nu sunt urmaşii regelui biblic Solomon, ci ai acestui rege luminos al Daciei. Aceleaşi tăbliţe ne spun că Solomonarii fac parte dintr-un ordin mistic cu sediul în cetatea Babariului.

Această cetate poate fi pusă însă în legătură cu stâncile din vecinătatea Platoului Bucegilor, numite Babe unde neofitul, după ce era născut a doua oară în peştera lui Zamolxe se pregătea, pentru a se naşte a treia oară pe Întreitul Stâlp al Cerului, ultimul stadiu al templului iniţiatic din Bucegi.

Prin urmare, tăbliţele de la Sinaia par a fi scrise de solomonari, urmaşi ai acelor kapnobatai „calatori prin nori” despre care ne vorbeşte Strabon.


Există şi detractori ai acestor tablite care le consideră falsuri.
De ce ar fi?

Eu cred altceva, cred că prin activitatea acestor „vrăjitori”, scoborâţi din stirpea călugărilor daci, Kapnobatai şi Ktistai, activitatea în Muntele Sfânt s-a menţinut nealterată până în zilele noastre.

Şi oare acei călugări de la schitul Ialomiţa, care şi-au construit chiliile în Gura Peşterii lui Zamolxe şi care ştiu de existenţa Muntelui Sfânt, nu sunt moştenitorii şi păstrătorii tainelor templului din Bucegi?
Viitorul ne va lămuri în această privinţă.

În loc de în încheiere

Prin pierderea credinţei, certitudinile existenţiale se prăbuşesc deoarece nu mai există o Credinţă care să le susţină. Ele sunt înlocuite atunci de Neant: de certitudinea că ne năştem din Neant şi dispărem în Neant. Acesta este Omul Modern, pentru care religia a devenit literă moartă, goală de sens, iar miturile ei lipsite de orice fundament.

Din această cauză, omul modern este plin de angoase, se simte mereu ameninţat de spectrul morţii, este terorizat de scurgerea timpul şi de presentimentul unui ipotetic „sfârşit al lumii”. Pentru aceasta, el, omul modern, îşi risipeşte viaţa, acest dar sacru, în activităţi care mai de care mai negândite şi de cele mai multe ori autodistructive şi distructive la scară planetară (homosexualitate, încălzire globală, poluare exagerată, etc).

Soluţia revenirii la bunul simţ şi la credinţa strămoşilor, care se mai păstrează doar în puţine locuri din ţară, este revenirea fiului risipitor la Tatăl.
Omul este devorat de timp şi de istorie, nu pentru că trăieşte în timp ci pentru faptul că el crede în realitatea infailibilă a timpului, uitând şi dispreţuind Eternitatea.

ZAMOLXE







quadratus.wordpress.com

Publicat de pintilie nicolae

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

CEAHLAUL-KOGAIONONUL DIN MOLDOVA

by Mădălina Möwis

Data de 6 august este consemnată în calendarul cre(ş)tin – ortodox ca Schimbarea la faţă, denumirea ei din popor fiind însă cea de Probejenia sau Probajini.

Şi în acest caz o sărbătoare iudeo-creştină, total străină, a fost plasată în mod intenţionat peste o tradiţie autentică locală, veche din moşi-strămoşi, pentru a-i altera sensurile.

Este cu atât mai grav cu cât este vorba chiar de hierofania muntelui sacru al dacilor, Ceahlăul, Kogaionon-ul din Moldova!

În prima decadă a lunii august, la răsăritul Soarelui, se produce un fenomen optic nu doar unic ci şi spectaculos: sub lumina răsăritului, umbrele vârfurilor Toaca şi Piatra Ciobanului formează, timp de peste 80 de minute, o hologramă naturală imensă, sub forma unei piramide perfecte.

Este vorba de ceea ce se cunoaşte sub numele de Umbra Piramidei.

Dar nu numai atât: aceasta debutează cu apariţia spre vest, timp de câteva minute, a Căii Cerului, având aspectul unui nesfârşit drum întunecat, mărginit în stânga de un parapet luminos, ce leagă Pământul de Cer.

Ne putem cel puţin imagina cât de importantă este şi a fost încă din vremuri imemoriale sacralitatea acestui fenomen, dovadă vie fiind păstrarea în tradiţia muntelui Ceahlău a sărbătorii anuale a urcatului pe munte.

Umbra Piramidei

Interesant este şi faptul că spre est de Ceahlău pornea aşa-numita Cale Sacră, ce ajungea la Cheile Bicului, în sud-estul oraşului Chişinău, de unde continua spre est şi era marcată printr-o linie de megaliţi amintită şi de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, linie ce corespunde cu Exampeos-ul menţionat de Herodot.

Acelaşi autor afirmă că „cel mai înalt multe al Moldovei este Ceahlăul şi dacă acest munte ar fi fost cunoscut poeţilor vechi, el ar fi fost tot atât de celebru ca şi Olimpul, Pindul sau Pelia.”

Nu numai el, ci şi Gheorghe Asachi, consemnează faptul că acest munte sacru este vizibil de la foarte mare depărtare:

„Corăbierul de pe Marea Neagră vede piscul cel înalt al acestui munte de la Capul Mangaliei şi până la Cetatea Albă.

Locuitorul de pe ţărmul Nistrului vede Soarele apunând după masa acestui munte, iar păstorul nomad, după ce şi-a iernat turmele sale pe câmpii Bugeacului, se întoarce către casă având în vedere vârful Pionului sau Ceahlăului, întocmai precum o corabie se orientează după lumina farului ca să intre în port.”

Mai mult decât atât, chiar în anul 1988 a fost lansată ipoteza existenţei unei piramide construite sau cioplite în vârful Toaca, ipoteză susţinută de numeroase dovezi geologice, arheologice, cartografice, fotografice ş.a.m.d.

Pornind de la harta topografică a muntelui Ceahlău, este recunoscută baza piramidei – un pătrat cu latura de 290 de metri – precum şi direcţiile diagonalelor şi axelor principale, după cum se observă în figură.

În urma cercetărilor se relevă faptul că axul principal R2 are un azimut geodezic de 73,5 grade, direcţie ce nu corespunde totuşi cu răsăritul de Soare din data de 6 august, dar corespunde perfect celui din 23 august 2000 î.e.n. (faraonii egipteni îşi orientau astronomic piramidele după poziţia cerească a Carului Mare din aceeaşi dată).

Diferenţa de 17 zile dintre cele două date calendaristice se explică foarte simplu prin mişcarea de precesie a Pământului, reflectată în schimbările calendaristice ce au avut loc în e.n.

Ziua sfântă de 23 august aleasă de egipteni (astăzi Sfântul Lup) reprezintă de fapt jumătate din mersul Soarelui pe orizont între solstiţiul de vară şi echinocţiul de toamnă, identică ca şi simetrica dată primăvăratică din 23 aprilie (Sfântul Gheorghe, despre care am vorbit într-un articol precedent).

Dovezi în plus pentru alinierea solară a piramidei ce formează vârful Toaca sunt cele trei piramide din piatră, înalte de 40 de metri, decopertate în vara anului 2003 în comuna Heleşteni – Movileni, judeţul Iaşi, a căror aşezare geografică este similară aceleiaşi direcţii solare R2, cu o abatere de 0,5 grade faţă de azimutul de 73,5 grade.

Iată şi o legendă care păstrează foarte multe informaţii relevante cu privire la sărbătoarea străveche a Probejeniei:

Se spune că pe muntele Ceahlău ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da omătul.

Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miază-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci şi până acum aşa îi spune.

Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar mai fi scăpat doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui.

Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei.

Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea măreţe.

Numai că în ziua în care îşi schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui.

Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, c-un stânjen se săltase Ceahlăul…

După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nici o mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii.

Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară. În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt.

Şi de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi.

Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fără spor, îi jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Urieşilor…

Vârful Toaca văzut dinspre Jgheabul cu Hotaru

Un alt aspect demn de notat este semnificaţia oronimului Pion, numele vechi al Ceahlăului, pronunţat de locuitorii de la poalele muntelui ca Pion sau Peon, ceea ce subliniază conservarea numelui datorită unei interdicţii religioase, atâta timp cât pronunţia respectivă este cu totul singulară într-o arie în care toate cuvintele începute cu „pi” se pronunţă „chi”.

Conform utilizării limbii egiptene vechi, cuvintele pi şi on se traduc prin casă, respectiv coloană.

Pion înseamnă astfel Casa Coloanei, adică exact ceea ce pare să reprezinte complexul Toaca (casa) – Panaghia (coloana). În plus, cuvântul panaghia are în limba greacă semnificaţia de sfântă.

În sprijinul legendei mai sus amintite stau şi unele dovezi etnografice. Balada Mioriţa a fost culeasă de Vasile Alecsandri din gura unui baci Udrea de la o stână de pe muntele Ceahlău, aceasta fiind prezentă în peste 1000 de variante nedescifrate încă istoric.

După Al. Odobescu are „tonalităţi de bocet”, după C. Brăiloiu, „afinităţi cu cântecul de înhumare”, iar după Ovidiu Bîrlea „este o colindă de doliu”. Mirificul Kogaion din Ceahlău poate fi locul sau altarul de adunare religioasă desemnat de versurile „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai”.

În balada populară, document filosofic ancestral, se îmbină cultul morţii şi-al nemuririi, specific geto-dacilor, cu elemente de arheo-astronomie precum în „Soarele şi luna,/ Mi-au ţinut cununa…/ Păsărele mii/ Şi stele făclii!”.

Ca baladă funerară ne arată direcţia mortuară solară (R2), „Pe l-apus de soare”, care reprezintă în acelaşi timp şi descreşterea poziţiei răsăritului de soare.

Panaghia

În calendarul popular, data de 6 august delimitează hotarul dintre vară şi toamnă, începând ca din această dată frunza codrului să pălească, să-şi schimbe culoarea, iarba să nu mai crească, iar apele să se răcească, de unde şi interdicţia rituală impusă omului de a nu se mai scălda în apa râului.

La fel şi omul se schimbă la faţă, nu mai este înnegrit de arşiţa verii, chipul lui începe să se albească. Astfel natura, omul, cosmosul, toate îşi schimbă înfăţişarea, mersul, mişcarea pregătindu-se pentru trecerea la marele anotimp al iernii.

În acest context de încetinire a ritmului naturii şi al vieţii, „Schimbarea la faţă a Mântuitorului” nu este decât o falsă tradiţie, creştină de altfel, care nu are nimic de a face cu tradiţiile autentice indo-europene, care îşi păstrează profundele semnificaţii în legende şi balade populare, precum cele amintite mai devreme.

Acolo stă ascunsă adevărata spiritualitate şi nu în legendele „sfintei” scripturi iudeo-creştine!

Faptul că tradiţiile autentice au convieţuit fragmentar cu cele false nu reprezintă absolut nici o scuză pentru cele false, care trebuiesc descoperite şi îndepărtate, până vom ajunge la semnificaţia originară a sărbătorilor din folclorul local.

Probejenia reprezintă de fapt o mare schimbare sau trecere în altă condiţie, ce are repercusiuni asupra tuturor, inclusiv asupra sufletului omenesc.

Conform tradiţiei actuale, omului i se impune lepădarea de „greşelile” trecute, drept pentru care există obiceiul ca în această zi sfântă oamenii certaţi în cursul anului să se împace.

De asemenea, purificarea presupune restabilirea echilibrului între cele două lumi, cea de aici şi cea de dincolo, o invocare şi pomenire a sufletelor celor morţi prin străvechiul obicei al Moşilor (reflectat şi în legenda de mai sus).

Acum sunt pomeniţi Moşii Schimbării la faţă, la care „coliva din struguri” era ofranda sacră simbolică din aceste poame ale verii, care începeau să se coacă.

Prima boabă nouă de strugure luată în gură („boabă nouă în gură veche”) era ca o împărtăşanie ce înlesnea comunicarea cu morţii neamului şi dădea speranţa vieţuirii pentru cei rămaşi în „lumea albă”.

Atât strugurele cât şi peştele care se mănâncă în această zi sunt simboluri ale reînvierii, schimbării, prefacerii şi continuităţii.De pomană se mai dădeau şi miere de albine (aliment ritual) şi primul must.

În zonele preponderent viticole are loc ritualul sfinţirii şi binecuvântării strugurilor, după care ofranda sacră este sfinţită (în biserică, în cazul creştinilor, oamenii luând apoi câte un bob ca „anafură”).

În zonele nordice, în care strugurii sunt mai rari, se face „coliva de faguri de miere” şi se bea ţuică cu miere (sau hidromel).

Plantele de leac culese în această zi (avrămeasa, împărăteasa, leuşteanul, usturoiul), precum şi crenguţele cu fructe (alune, prune), sunt socotite a avea mare putere de vindecare pentru unele boli ale verii.

Piatra Ciobanului, Vârful Toaca şi o parte din schitul intrus

În condiţiile în care avem la îndemână documente din folclor, cât şi fenomene cosmice vizibile cu ochiul liber, care atestă tradiţia străveche, precreştină, a sărbătorii Schimbării la faţă, de fapt a Urcatului pe munte, chiar este o absurditate să ne fofilăm în tradiţia falsă impusă de creştinism şi să evităm să vedem spiritualitatea sa autentică.

Faptul că în prezent muntele Ceahlău, străvechi centru religios, suferă de pe urma îmbinării elementelor creştine cu cele precreştine (fapt ce se observă în mod clar în toponime, asta ca să nu mai vorbim de schitul „răsărit” în mod subit chiar la limita Rezervaţiei Ştiinţifice Ocolaşul Mare, zonă strict protejată) nu este o scuză pentru tolerarea elementelor creştine.

Ceahlăul este şi va rămâne un munte sacru al dacilor (şi al indo-europenilor), care nu au fost niciodată iudeo-creştini!

SURSA MADALINAMOEWIS

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Axa Lumii în Masivul Godeanu?

Miturile sumeriene, egiptene, mayaşe, chineze, ca să cităm numai pe cele mai cunoscute, vorbesc despre fluviul ceresc al creaţiei, denumit când coloana de susţinere a cerului, când croodil sau dragon. Cert este că toate aceste denumiri se referă la cordonul ombilical care făcea legătura dintre Cer şi Pământ, fiind o poartă de legătură cu Universul, nimeni alta decât ceea ce anticii o denumeau Axis Mundi (Axa Lumii).


Conform unei teorii controversate, dar nu lipsită de argumente, prin axa lumii, favorizată de puternicul flux energetic au debarcat extratereştrii, creând Oamenii Primordiali. După unii cercetători în frunte cu gen. V. Dragomir, Axa Lumii trece prin maximul energetic al planetei, situat în Masivul Godeanu, după alţii ar trece prin muntele sacru al dacilor – Kogaionon.

Adamclisi, ”pământul lui Adam”, conţine codul genetic

Conform Scripturii, Dumnezeu a creat din lut prima fiinţă omenească, pe Adam, care în limba ebraică înseamnă Om. În 2003, cercetătorii americani şi francezi au ajuns, independent unii de alţii, la concluzia senzaţională că elementele de bază ale vieţii biologice se ascund în pământul obişnuit, confirmând concepţia biblică a originii omului.


Isabela Iorga ajunge la concluzia că, prin numele de Adam se înţelege ADN-ul uman, care conţine însuşi codul genetic al organismului, intrat în subconştientul popoarelor drept Arborele Vieţii.

Scriitorul E. Delcea remarcă pe bună dreptate că respectivul „arbore” este unul dintre cele mai vechi elemente decorative prezente în arta populară românească. Prof. T. Diaconu, pe baza unei metode proprii de analiză a scrierii hieratice (sfinte), scrie despre cuvântul Adamclisi că are două părţi clare, Adam şi Clisi, iar înţelesul este „pământul lui Adam”.
Or, încă din paleoliticul mijlociu (100.000-40.000 î.e.n.), peşterile Cheia (La Izvoare) şi Târguşor (La Adam) din Dobrogea au fost locuite.

Dr. D.D. Farcaş, vicepreşedintele Asociaţiei pentru Studiul Fenomenelor Aerospaţiale Neidentificate din România, apreciază că prezenţa extratereştrilor pe Terra datează de cel puţin 25.000 de ani. Într-o cronologie discutabilă, E. Delcea coboară „experientele” extratereştrilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic, acum 10 milioane de ani, având ca rezultat populaţia „ramani”, toate civilizaţiile terestre având iniţiatori veniţi din „zona stelei Sirius din Constelaţia Orion”.

În sprijinul teoriei că Oamenii Primordiali au fost pe plaiuri mioritice, scriitorul respectiv aduce ca argument „Australopithecus Oltensis” de la Bugiuleşti (Vâlcea) cu o vechime de două milioane de ani, dar aici este vorba numai de oase de animale folosite ca unelte, singura dovadă certă ca vechime (cca 50.000 de ani) fiind falanga de picior a unui om de tip Neanderthal, descoperit la Ohaba-Ponor (Retezat).

Lăsând la o parte controversele legate de subiect, cecetările recente duc către localizarea Edenului inclusiv în Carpaţi şi la Dunăre.

Herculane, cel mai încărcat punct energetic din lume ?

Cercetătorii geneticieni de la Berkeley (California), comparând tipul de ADN mitocondrial – care se transmite numai pe linie maternă – au ajuns la concluzia pe cat de indiscutabilă, pe atât de senzaţională că toţi oamenii de pe Pământ se trag dintr-o singură femeie, care a trăit acum 350-200 de mii de ani.

Deci Eva biblică, a cărei nume înseamnă în ebraică „viaţă”, a existat, completând perfectul echilibru al Creaţiei şi e posibil ca acele fiinţe perfecte de tip Havva (Eva), create din eter şi apă, să fie chiar „îngerii din ceruri”, respectiv cei 144.000 de sori cu care a coborât Dumnezeu pe Pământ.

Adam şi Eva trăiau pe mirificul Eden, unde totul era învăluit într-o lumină roz, rezultată din reflexia razelor pe suprafaţă bolţii de gheaţă din jurul Terrei, devedindu-se experimental că erau asigurate condiţii optime atât pentru conservarea ADN-ului uman în starea iniţială, cât şi pentru dezvoltarea optimă a celulelor plantelor.

Spaţiul cu vegetaţie luxuriantă al Edenului trebuie lărgit la patru fluvii: Ghihon (Nilul), Hidechel (Tigrul), Eufrat şi Pison.
În ce priveşte Pisonul există două variante, dar între Gange şi Dunăre, ambele considerate sfinte, considerăm că varianta corectă ar fi Dunărea, locuitorii antici riverani numindu-se fisoniţi sau dabieni care, în opinia lui Pseudo Cesarius erau foarte cucernici, abţinându-se de la „consumul legitim şi nevinovat al cărnii”.

I. Iorga deduce că ţara Havila se afla la nord de Dunăre, fiind de acord cu scriitorul S. Coryll, care echivalează Havila cu Valahia. Pare o teorie destul de greu de digerat, dar N. Densuşianu, membru corespondent al Academiei, a murit convins că centrul „populaţiunii neolitice din Europa, al oamenilor născuţi din pământ, a fost în zona Porţile de Fier-Munţii Bucegi-Munţii Buzăului.

Marele istoric V. Pârvan scrie că eroul Hercule, de la care îşi trage numele staţiunea Herculane era dac. Celebrul bioenergetician Iulian Urziceanu, primit de însuşi Papa Ioan Paul al II-lea, a constat că „la Băile Herculane la Cascadă, spre 7 izvoare (...) este cel mai încărcat punct energetic din lume”.

În zonă, la Peştera Hoţilor, s-a semnalat prezenţa unor vânători şi pescari acum 10.000 de ani, iar puţin mai departe, la Toteşti în ţinutul Haţegului, au fost găsite brăţări de aur în chip de capete de viperă din specia Amodites, specie comună în tot SV Daciei şi, după cum se ştie, şarpele a fost vârful de lance care a dus în Grădina Raiului, „păcatul de moarte”.

Conform mitologiei Hercule (dac) a avut cu Echidna (tracă) trei fii din care se trag neamurile înfrăţite ale agathyrşilor, gelonilor şi sciţilor, înrudite bineînţeles cu dacii şi tracii. După Homer, sciţii ocupau întreaga regiune de nord a lumii vechi cunoscute sub numele de „Terra antiqua”.

Socotindu-i pe pelasgi drept strămoşi a ramanilor, avâd unul dintre „centre” la Porţile de Fier, se poate lansa supoziţia că Edenul se întindea şi la nord de Dunăre, la Herculane, unde există şi o climă submediteraneană care păstrează până astăzi exemplare endemice a unei flori luxuriante care exista înainte să aibă loc procesul de separare a polilor.

Nu trebuie ignorată complet teoria lui Rene Guenon, unul dintre cei mai mari savanţi sufişti ai sec. Al XX-lea, potrivit căreia Axa Lumii nu coincide în mod necesar nici cu axa de rotaţie şi nici cu axa magnetică a Pământului, deşi acest lucru se poate întâmpla uneori.

Porţi de legătură cu Universul, în Carpaţii româneşti

Întorcându-ne la miturile antice, trebuie specificat că Axis Mundi era canalul de energie cosmică. N. Densuşianu menţionează că „după ideile astronomice şi geografice ale Antichităţii clasice, Polul Nordic, în jurul căruia se învârtea Universul, atingea Pământul lângă Dunăre, pe
teritoriul geţilor, în particular pe Munţii Rhipaei (Carpaţii Meridionali).

Conform aceloraşi idei, osia sau axa în jurul căreia se învârtea Cerul, trecea prin centrul Pământului, deci şi Universul şi Terra aveau o axă comună – Axis Mundi sau Axa Lumii. Cei care susţin că leagănul omenirii se află în spaţiul carpato-danubiano-pontic, localizează axa respectivă pe muntele sfânt al dacilor, Kogaion. Este o problemă controversată.

După patru ani de cercetări asidue, ing. C. Pânculescu este convinsă că Kogaionul, centrul energetic-informaţional al Terrei, se află în Bucegi, mai precis pe vârful Bucura-Dumbrava din apropierea vârfului Omu. Este o ipoteză care trebuie verificată, dar relatările unor personalităţi demne de toată încrederea indică că s-au încărcat energetic pentru o perioadă de timp, după ce au vizitat platoul Bucegilor, iar în jurul Sfinxului, a fost observat un halou de lumină cu efecte benefice asupra organismului.

Este posibil ca datorită fluxului enrgetic favorabil, la primii paşi ai evoluţiei umanităţii prin „poarta Kogaionului” să fi venit reprezentanţii unei civilizaţii extraterestre, care a îndrumat omenirea.

Alţii localizează această poartă în Peştera Ialomicioarei din Bucegi, unde au loc fenomene paranormale, unul fiind că lămpile se sting în timp ce lumânările rămân aprinse. Mai aproape de realitate sunt cei care localizează Kogaionul în masivul Godeanu, cel mai sălbatic şi mai puţin cercetat dintre Carpaţii româneşti.

Teoria lui Al. Borza care localizează arbitrar muntele sfânt pe Vârful Gugu in masivul Ţarcu (Banat), nerezistând criticii, Gen. V. Dragomir a demonstrat ştiinţific că punctul geografic cel mai înalt din punct de vedere al planetei este Masivul Godeanu. Fenomenul a fost demonstrat de V. Dragomir pe cale astro-geodezică şi gravimetrică în Godeanu creându-se un câmp magnetic atât de puternic încât câmpul gravitaţional capătă ondulaţii.

„Luate-ar Gaia”, o expresie plină de tâlc

Fireşte că, în legătură cu ipoteza existenţei Axei Lumii pe plaiuri mioritice ca poartă energetică spre Univers, viitorul ne va aduce surprize. Miturile dogonilor – mic popor african de pe teritoriul Republicii Mali – povesteau despre venirea pe Pământ, într-o „arcă rotitoare” a unor fiinţe legate de sistemul astral al lui Sirius.


Dogonii stiau că în jurul lui Sirius A se roteşte Sirius C, astru nedescoperit încă. Se presupune doar că Geea sau Gaia antică, Zeiţa Mamă a Pământului primoridal, ar avea biocâmp, comportându-se ca o fiinţă vie.

De la geto-daci, care se credeau nemuritori, ne-a rămas o expresie plină de tâlc: „Luate-ar Gaia”. E bine ca fiecare dintre noi să mediteze la sensurile ei, într-o lume ce face parte dintr-un sistem mai amplu cu organizare de sine-stătătoare, în care mecanismul de corectare este însăşi Axa Lumii.

Petre Dogaru ( Independent)

Read More

Zamolxis si Kogaion

De-a lungul timpului, au fost numeroase propuneri ale istoricilor în legatura cu "zona sacra" sau "muntele sacru", în mai tot lantul Carpatilor, cum ar fi Muntii Calimani (M. Sadoveanu) sau Vf. Omu (N.
Densusianu). Împotriva acestor variante de amplasare a Kogaionului- muntele sfânt- s-au ridicat obiectii legate de faptul ca muntele în cauza trebuia sã fie, neaparat,"un munte ascuns", asa cum pretind vechile traditii.

În legatura cu localizarea Kogaionului (Cogaenum, Kogaionon, Gogaionul), trebuie amintit ca majoritatea istoricilor, urmând pe Constantin si Hadrian Daicoviciu, sustin ideea ca muntele "Kogaionon" al dacilor este Dealul Muncelului (Dealul Gradistei), din Muntii Orãstiei, cu complexul sãu de sanctuare.

Istorici de seamã ca C.C. Giurescu si Dinu C. Giurescu par a admite ca Kogaionon ar fi actualul munte Gugu, bazat, în principal, pe existenta unei pesteri situata aproape de vârf, adusa în atentie de naturalistul Alexandru Borza în anul 1942, dar si pe o similitudine de fonetism: Cogheon, Coghen,Gugu, atât pentru munte, cât si pentru apa care curge în preajma lui (amintita de Strabon).

Conform vechilor traditii, o însusire a muntelui sacru trebuia sa fie aceea de a se ascunde privirilor, dar nu într-o banala ceata, care ar exclude ideea de supranatural. Ori, un asemenea fenomen, real, a fost descris:


"...acest cel mai înalt pisc al masivului Godeanu uneori se ascunde. Daca vii din Retezat spre apus si e senin si soarele straluceste în sens avantajos, Gugu poate fi învaluit în ceata, sau cine stie cum si în ce, fiindca pentru vedere apar numai cerul si orizontul, ca si cum muntele ar fi strãveziu. Nu se întâmpla totdeauna aceasta, poate destul de rar, dar uneori muntele Gugu se ascunde." (Victor Kernbach -
"Muntele ascuns al lui Zamolxis", România pitoreasca nr. 7/1972).

Înainte de a da o explicatie acceptului de egalitate între "muntele sacru" si Vf. Gugu, trebuie subliniat ca este vorba de un fenomen optic de totala refractie a luminii, care se produce în anumite conditii meteo. El se datoreazã straturilor de aer, cu densitati diferite, care se "pliaza"
pe versantii estici ai muntilor din zonã, în conditii de calm atmosferic local.

Fenomenul, de o deosebita complexitate, poate fi explicat prin rolul de factor determinant ce-l are "centrul de frig local", generat de prezenta a douã caldari glaciare în imediata apropiere a vârfului Gugu si a vârfului Cracul Pesterii, care modifica densitatea stratului de aer si, implicit, indicele de refractie.

Un alt fenomen asociat acestui "centru" este cel de drenare a nebulozitatii (ceata, nori) de pe versantul estic al celor douã vârfuri sub forma unui condens în albia pârâului Branului. Pe versantul vestic, fenomenul determina precipitatii, care alimenteaza pârâul Izvorul Gugului.

In aceste conditii, mai ales deasupra versantului rasaritean, este frecvent cer senin. Caracteristicile mentionate conferã locului o trasatura de "sacralitate", dar mai ales versantului estic îi oferã conditii ce permit observarea cerului. Conexând cele de mai sus cu afirmatia lui Strabon legatã de faptul cã Zamolxis "întemeiat pe semne ceresti, facea prorociri..", se pot avansa urmatoarele:

- În perioada în care Zamolxis "îi învata pe fruntasii tãrii", în sec VI î.e.n., în zona paralelei 45, clima Europei se racise considerabil (dovada studiile de climatologie istorica, pe baza miscarilor ghetarului Fernau), rezultând si o nebulozitate accentuata si de lunga durata, ceea ce ridica probleme în privinta amplasarii unui observator astronomic.

Zamolxis a cautat un loc, de unde, în ciuda conditiilor neprielnice, sa poata observa nestingherit cerul. Acest loc a fost gasit, era "o locuinta subpamânteana", în fapt o crevasa naturala în apropierea vârfului muntelui, care a fost modificata, pentru a obtine un coridor din care se putea observa cerul într-o anumita dechidere unghiulara.

Dupa ce lucrarea a fost terminata, Zamolxis "dispare din mijlocul tracilor, coborând în locuinta lui de sub pamânt. A trãit acolo trei ani. Tracii doreau mult sa-l aiba, jelindu-l ca pe un mort. In al patrulea an, el le-a aparut si astfel Zamolxis fãcu vrednice de crezare învataturile lui..."(Herodot.IV.95).

Desi vreme de trei ani a lasat sa se creada ca este mort, ca apoi sa apara iar în comunitate, se pare ca Zamolxis nu a urmarit o "reînviere" care sa întareascã învataturile lui despre nemurire, ci cu totul altceva.


Scopul autoizolarii de trei ani a fost observarea unui anumit fenomen ceresc, considerat de o deosebitã importanta.
Locuinta subpamanteana, ca un observator astronomic si poate ca o constructie ce permitea urmarirea astrelor si ziua, pentru ca, desi fantanarii se feresc sa o spunã, se stie ca din fundul fantanilor adânci se poate vedea si ziua licarirea stelelor, datorita reflexiei razelor de lumina sub un anumit unghi de incidenta în mediul dat.

În plus, daca lumina soarelui n-ar "estompa" în timpul zilei cerul, atunci s-ar putea observa cum în 24 de ore constelatiile zodiacului se perinda una dupa alta, la o ora si jumatate, deasupra orizontului.
Terenul ales, un "amfiteatru" cu "amplificare" naturala datorita orografiei locului, ar fi putut sa fi fost incinta sacra, unde, dupa reaparitie, se asista la "revenirile" zeului si de unde acesta îsi facea cunoscute învataturile si prorocirile pe baza observatiilor astronomice.

Referitor la aceste cunostiinte, ele erau extrem de avansate pentru acea epoca, iar Iordanes (sec.VI e.n.), istoric al gotilor, atrage atentia ca geto-dacii, în timpul regelui Burebista si al marelui preot Deceneu, cunosteau :

"teoria celor douasprezece semne ale zodiacului, cum creste si scade orbita Lunii, cu cât globul de foc al Soarelui întrece masura globului pamântesc, sub ce nume si sub ce semne cele trei sute si patruzeci si sase de stele trec în drumul lor cel repede de la rasarit la apus, spre a se apropia sau departa de polul ceresc, eclipsele solare, rotatia cerului, regulile prestabilite ale astrelor care se grabesc sa atinga regiunea orientala si sunt duse înapoi în regiunea occidentala". Este ceva, nu?

Amplasarea "observatorului astronomic" din Gugu, semnalat pentru prima data de Alexandru Borza ("Sanctuarul Dacilor", Publicatiile Institutului Social Banat-Crisana, Timisoara, 1942), permite observarea cerului pe o deschidere de cca. 160 grade, pe directa de la NE la S. În situatia data, în perioada solstitiului de iarnã se putea observa Constelatia Gemenii, care prin orbita ei culmineaza deasupra orizontului de sud.


Cerul nocturn din solstitiul de vara permitea observarea culminatiei Constelatiei Sagetãtorului, tot deasupra orizontului sudic, ea având orbita cea mai joasã dintre toate constelatiile zodiacului. Între orbitele celor doua constelatii, se înscriu orbitele celorlalte constelatii zodiacale. Vârful Cracul Gugului cu "observatorul astronomic" îsi primeste astfel înca o legitimitate.

Trebuie subliniat ca la o încercare, astazi, de a se reconstitui "cerul" observat de Zamolxis, ar aparea probleme majore, datorita procesiei echinoctiilor în timpul celor peste 2.500 de ani trecuti, în care punctul vernal si semnele zodiacului s-au deplasat în sens retrograd cu cca. 28 de grade fatã de constelatiile zodiacale.

In ce priveste "observatorul", acesta este o crevasa amenajata în Vf. Cracul Gugului, dimensiunile fiind: lungime 10 m, latime 2 m, înaltime 2-3 m, coordonatele geografice fiind 45 grade 16 minute 54 secunde latitudine nordica si 22 grade 42 minute 44 secunde longitudine estica, altitudinea fiind de de 2.150 m. Accesul nu este deloc facil, muntele putând fi abordat dinspre vest, dar mai ales dinspre est, unde se gasesc si astazi stanele, care acum doua milenii si jumatate "asigurau" probabil pe cel de la "observator".

Acolo se poate ajunge venind doar pe plaiuri, pe creste, dinspre (fapt semnificativ) Depresiunea Hateg, Valea Jiului sau Valea Cernei. Piscul secundar al vârfului Gugu - Cracul Pesterii - este alcatuit din blocuri de granit dezagregate, peisajul oferit de clivajul rocilor dizlocate si pravalite de climatul aspru de altitudine, fiind spectaculos.

Cu toata inaccesibilitatea muntelui si duritatea rocilor, "pestera" sugereaza o munca titanica de amenajare, intrarea amintind de o poarta megalitica.


Realizarea constructiei subpamântene a marelui preot a necesitat calcule si eforturi, care nu puteau avea decât o motivatie - o credinta intensa, capabila sa mobilizeze energii spirituale si materiale la un înalt nivel.
În afara de acel "confort astronomic" necesar, locul trebuia sa mai contina si unele simboluri ale marelui preot, cum ar fi tringhiul dreptunghic format de cele trei vârfuri, posibile elemente de triangulatie pentru masuratori ceresti.

Mihut Andrei (Civilizatia daca)

Read More

Kogaiononul - mit si realitate de Andrei Vartic

Andrei Vartic
Institutul Civilizatiei Dacice, Chisinau
e-mail icidac@yahoo.com

I. Drumul tehnologic spre Kogaionon

De ce Roma a cucerit doar o mica parte din teritoriile locuite de geto-daci? De ce harta teritoriului cucerit este asa de enigmatica? De ce l-a parasit dupa ce a depus eforturi uriase pentru a construi Ulpia Traiana si Porolissimul? De ce urbele romane nu au trebuit celor care i-au dat afara pe romani din Dacia? Nu cumva din cauza ca civilizatia lor nu era nici cea urbana a Romei, nici cea de care a nomazilor, ci "casnica", cum zice Alecu Russo?

Descoperirile arheologice din ultimii ani, dar si cercetarile noastre multidisciplinare, demonstreaza ca zadarnic cauta arheologii mari megapolisuri dacice. Dacii au urit urbea care fringe personalitatea omului.

Zadarnic plingem faptul ca dacii nu au lasat scrisori latine sau grecesti despre locuirea lor rustica si casnica. Scrisoarea alfabetica transmite vorbe despre cuceririle individualiste, desarte, ale omului, nu esente universale de fiintare. Zadarnic incercam sa vedem maretia civilizatiei dacice cu literele Romei sau ale grecilor.

Dar a vazut Roma adevarata civilizatie a dacilor carpatini? Nu. Daca o vedea, intelegea valoarea exceptionala a topirii unor lupe de fier plastic de 40 kg, lupe pe care Europa a putut sa le obtina abia peste 11 veacuri. Vedea fierul dacic suprapur, de 99,97% fara cimentita [A. Vartic, Magistralele tehnologice ale civilizatie dacice, Basarabia, Chisinau, 1997], vedea ceramica dacica supradura si motivele sacre ale dacilor armonizate cu lotosul egiptenilor si al indienilor, cu acantul corintinienilor, cu viscul druizilor [A. Vartic, Drumul spre Kogaionon, Basarabia, Chisinau, 1998].

Vedea implectonul din zidurile turnurilor de la Costesti, facut din mari caramizi de fier-titan (ilmenit), care nu-si gasesc nici o justificare militara acolo [A. Vartic, Fierul-Piatra, Dacii-Timpul, Basarabia, Chisinau, 1997].

Inginerii romani ar fi trebuit sa vada ca, de fapt, cetatile dacice, asa cum stau ele cocotate pe virfuri greu accesibile, nu au motivari militare de aparare. Blidaru sta la 1500 m de Cetatuia Costesti si cam la toti atitea metri de Prisaca.

Unde s-a mai vazut asa ceva in lume? Care era scopul de aparare a cetatii de pe Virful lui Hulpe, sau a celei de la Naia, puse in locuri din interiorul zonei centrale a statului dac, nu la periferia ei? Facea oare sa construiesti la Cioclovina un colosal zid de 2,5 km din 3600 esaloane de pamint si piatra, paralel cu linia care uneste Banita cu Piatra Rosie, atunci cind orice armata invadatoare il putea ocoli cu usurinta?

Chiar si in actualele conditii "globalizate" de ducere ale unui razboi de munte, orice inamic poate trece nestingherit pe linga aceste troiene si cetati. De ce, insa, dacii le-au dotat cu mari platforme si terase externe chiar in preajma zidurilor? Ca sa permita atacatorilor, dupa un greu urcus, sa se odihneasca si sa se regrupeze, sa astepte in voie, batindu-si joc de aparatori, pina ce ei vor termina resursele de apa, de munitie si de hrana?

De ce zidurile cetatilor dace inconjoara poalele unui mamelon, asa ca de fapt comunicarea dintre aparatorii acestor cetati devine imposibila? De ce cetatile dacice nu sint locuite? De ce asa zisele cisterne sau construit inafara zidurilor? De ce nu se regasesc in cetati magaziile si beciurile unde ar fi trebuit sa fie depozitate mari rezerve de hrana si munitie ale aparatorilor?

De ce gramezile de griu ars stau dincolo de ziduri, ca la Sarmisegetusa Regia [A. Vartic, Ospetele Nemuririi, Quo Vadis, Chisinau, 1994]?

De ce mortarele de care s-au folosit dacii au si astazi proprietati inteligente, cum ar fi cele bactericide sau formarea unei pelicule verzui impenetrabile la contactul cu apa? De ce sanctuarele dacice, construite pe uriase terase din andezite supertrainice, stau dincolo de zidurile cetatilor? Ce motivare religioasa, politica, stiintifica i-a facut pe daci sa construiasca aceste sanctuare unicale in toata lumea?

Cu ce efort uman si tehnic s-au taiat atit de perfect colosalele andezite de la Gradistea de Munte, taieri care si astazi nu se pot realiza fara resurse financiare considerabile? Cum s-a reusit taierea atit de spectaculoasa a unor munti intregi de piatra la Magura Calanului sau la Uroi, fasonarea inteligenta a pietrei si transportarea ei la zidirile de pe munti?

De ce a trebuit ca zidurile de la Costesti sau Fetele Albe sa fie asamblate poetic, milimetru in milimetru, lucru total netrebuincios unor scopuri de aparare? De ce zidul fascinant de la Costesti apara mamelonul central dinspre sud, dinspre muntii prapastiosi, care si asa trebuiau cuceriti cu greu de un posibil inamic, si nu dinspre nord, unde panta e mai moale si accesul mai usor? Si care era scopul acestor zidiri uriesesti, daca cel de aparare este greu de demonstrat?

Se spune ca dacii au parasit cetatile imediat dupa terminarea razboiului, in vara lui 106; deci era previzibil ca vegetatia abundenta de la munte sa fi acoperit imediat multe urme ale singeroaselor lupte: trupuri, scuturi, lanci, sabii, virfuri de sageti, tehnici de razboi dacice si romane. Nimic din toate astea nu descopera arheologii in cantitatile omologate cu luptele crincene ce s-ar fi dat intre cei 150.000 de soldati ai Romei cu cetele dacilor.

Se vede limpede ca toata locuirea dacica a fost arsa, dar arsurile acestea nu poarta si urmele dezastrelor umane cu care se poarta razboiul. Nu stim cit de crunta o fi fost lupta pentru Sarmisegetusa, dar chiar sa nu fi aruncat romanii macar vre-o citeva mii de sageti spre cetate?

Or, poate, acei deosebiti soldati romani au avut in dotare detectoare care sa gaseasca pe terenul deosebit de accidentat din preajma Sarmisegetusei doar virfurile de sageti de fier, nu si miile de cosoni de aur pe care le descopera taranii (nu si arheologii!!!) chiar si astazi la Gradiste?

Inca in 1995 [A. Vartic, De la sociologia monografica la cea entropica, Discurs tinut in Aula Academiei Rom^ne la 19 mai 1995, vezi A. Vartic, Catastrofa eliberarii, Basarabia, Chisinau, 1996, p. 33-47] noi am aratat ca asa zisele cetati ale dacilor sint mai repede marcari inteligente ale unui mesaj deosebit de important, scris cu buna stiinta si in limbaj geometric si astronomic, si in andezite, fiindca el depoziteaza mult mai bine informatia decit firava vorba alfabetica, aflata si sub ambitia omeneasca, si sub vremi, si in necontenita entropizare.

Totul a pornit de la observarea faptului ca cetatile dacice de la Banitza si Piatra Rosie formeaza cu asa zisul castru roman de pe virful lui Patru un perfect triunghi dreptunghic {Fig. 1}.

Trimitem la publicatiile noastre cititorul dornic sa afle mai mult despre aceste triunghiuri. Sa observam aici ca aceasta uriasa iconografie geometrica, pe care noi o numim topografie cosmogonica dacica, isi leaga triunghiurile sale de o alta minune topografica: Marea Linie Dacica {Fig. 2}

pe care o formeaza zidirile dacice de la Pecica, Deva, Cugir, Boita si Virful Omu, orientata 15 grade Nord-West [A. Vartic, From Platon's to Zalmoxis's Academies, NATO ARW "The New Role of the Academieis of Sciences in the Balcan Countres", Athena, November. 20-23, 1996].

Iata cum se aseaza cetatile din zona Sarmisegetusei regia pe Marea Linie dacica {Fig. 3}

Noi am studiat cu atentie si cetatile construite in zona de mai sus de aceasta linie, cele de la Clit, Moigrad, Saratel, Sighisoara, Racos etc [A. Vartic, De la topografia cosmogonica la Kogaionon, Dava International, 2001]. Iata ce figura stranie am obtinut {Fig. 3},

Pe hartile de mai sus se vede bine locul Sarmisegetusei Regia in aceast mesaj topografic. Ce inseamna el? Ce au vrut, de fapt, sa ne transmita dacii cu aceasta constructie mareata realizata pe un vast teritoriu si care intrece in efort uman si tehnologic chiar si construirea piramidelor?

II.Realitatea cosmogonica a Kogaiononului

Bunul Dumnezeu a vrut sa descoperim in anii din urma, pe masive pietre de munte, mai multe incrustari geometrice dacice, care confirma corectitudinea ipotezei despre "topografia cosmogonica a dacilor" {Fig. 4}.

Cum bine se vede pe aceste picturi geometrice dacii cunosteau arcul de cerc, axele de coordonate, chiar si intregul complex topografic din Fig. 1-4, lipit de Marea Linie Dacica l-am regasit pe acele pietre {Fig. 5, a, b, c}.

Noi am numit incrustarile dacice de pe pietrele de munte "hartile cosmogonice ale dacilor" [A. Vartic, Drumul spre Kogaionon ]. Cercetindu-le cu atentie am observat ca deasupra Marii Linii se afla un nod central, din care iradiaza mai multe linii-raze. Suprapunind Marea Linie Dacica despre care v-am vorbit deja, cu Marea Linie de pe harta dacica desenata de noi nu a fost greu sa determinam topografic acest loc {Fig.6}

si sa vedem ca figura construita de noi aprioric {vezi si Fig. 3} coincide de minune cu desenul dacilor {Fig.7}

.

si ca ea reprezinta Constelatia Dragonului, cea care, parbolic vorbind, sustine rotatia multimilenara a Polului Nord Ceresc {Fig. 8} si ne arata ca intregul complex construit de daci reprezinta in mare o anumita pozitie a Dragonului fata de Polul Nord Ceresc si fata de celelate constelati (Sarmisegetusa Regia apare ca steaua Alfa a Ursei Mici, actualul Pol Nord Ceresc)

Acest nod central sta mai la nord de un mare patrulater, care coincide cu curgerea riului Strei; mai jos de acea linie, si in interiorul curgerii Streiului, se afla un punct indicat de daci cu o cruciulita. Acel punct nu poate fi altul decit Sarmisegetusa Regia.

Atunci nodul central din care pornesc liniile-raze se re-gaseste topografic undeva pe dealul Uroiu, peste Mures, la nord de Simeria. Liniile care sint trase din acest nod, daca sint omologate cu punctele topografice actuale, ne duc exact in cetatile dacice despre care am vorbit mai sus (Pecica, Clit, Moigrad, Saratel, Sighisoara, Racos etc).

Faptul ca dacii au legat de acest nod topografic singular intregul lor algoritm, faptul ca el se afla pe un munte la poalele caruia curge un riu mare (amintim ca inainte de taierea meandrelor Muresului de catre austrieci acest riu avea cam de trei ori mai multa apa decit acum si ca in antichitate clima era cam cu 30% mai umeda - deci Muresul era un adevarat riu mare, navigabil, si, posibil, mai mare ca Tisa, adica principalul afluent al Dunarii [Liviu Marghitan, Valea Muresului - parte integranta a sistemului de fortificare a Daciei, Sargetia, XIII, 1977, p. 203-207]), faptul ca de pe acest munte se deschid privelisti uluitoare a tarii Hategului, faptul ca anume partea nordica a Dealului Uroi ofera o exceptionala priveliste a Cerului Nordic, faptul ca din acest nod pornesc numai 5 raze, ne-a permis sa dam urmatoarea ipoteza: Dealul Uroi este Kogaiononul dacilor.

Perighiezele noastre in aceste locuri ne-au dat satisfactie deplina. Zidurile antice, necercetate inca, se mai pot urmari si astazi, multimea ceramicii din toate culturile preistorice si istorice, inclusiv din cultura Turdas, este remarcabila, sta chiar la suprafata, in musuroaiele de furnici sau cele sapate de cirtite.

Artefactele demonstreaza ca la poalele sudice si estice ale Dealului Uroi se afla un exceptional megapolis preistoric, probabil cu functii sacre. Cel putin unul din valurile de pamint care il inconjoara repeta iconografic desenul constelatiei Dragonului [A. Vartic, De la topografia cosmogonica la Kogaionon], lucru care l-am mai intilnit si in alte parti ale Daciei [A. Vartic, Drumul spre Kogaionon].

Perighiezele au mai aratat ca partea apuseana si cea nordica de la poalele Dealului Uroi este curata arheologic, lucru care sugereaza faptul curateniei sacrale a acestor locuri (orice locuire murdareste locurile sacre, motiv din care, dupa parerea noastra, nu sint locuite nici cetatile dacice), legate si de Apusul de Soare, si de Nordul Instelat.

Urcarea pe muntele Uroi este posibila doar pe panta lina, nordica, unde am identificat doua drumuri; unul, cel de la rasarit, se pare, avea functii ritualice, celalalt, de la vestul pantei, era, poate, drumul pe care veneau pelerinii la Marile sarbatori religioase ale dacilor. La fata locului am putut constata existenta pe aceiasi parte nordica a Dealului Uroi a unui vechi val care imprejmuia muntele din partea asta, usor accesibila.

Pina la acest val nu apare nici un fel de urma antropica, dar imediat dupa el se deschide un adevarat eldorado arheologic. Ceramica iesita la suprafata pare a fi din toate vechile epoci ale acestui tinut, locuit inca din timpurile primordiale, dar cea dacica e cea mai multa.

Un deosebit interes prezinta stratul gros de ceornoziom (aproximativ 1 m) de pe platoul din virful dealului, care apare dupa valul indicat si care nu avea cum sa stea de milenii numai pe acel platou. Lipsa ceornoziomului in partea vestica si nordica de la poalele Uroiului ne-a facut sa presupunem ca el a fost adus acolo cu buna stiinta pentru scopuri care ramin inca neelucidate.

Inca si mai fantastice ni s-au parut cele vre-o 18 rotonde (mai multe nu am putut depista din cauza vegetatiei) orientate nordic cu o sapatura adinca {Fig. 9}.

Era clar ca sintem in locul unde multimi uriase de daci (sau alte populatii muresene si simeriene) se adunau pe Uroi pentru a venera un eveniment cosmic care avea loc pe Cerul Nordic, la Apus de Soare. Or, dupa parerea noastra, nu Dealul Uroi este Muntele Sfint, ci tocmai acest eveneniment ceresc, oglindit topografic cu formidabile marcari pamintesti, reprezinta Kogaiononul, Muntele Sfint al dacilor, care e in cer, nu pe pamint (atragem atentia ca si Constelatia Dragonului are forma unui munte).

Adica, de fapt, Kogaiononul este un algoritm cosmogonic ritualic, un munte ceresc care se oglindeste in constructile magnifice ale dacilor. S-ar putea, deci, ca el sa fie construit in mai multe exemplare asemanatoare geometric.

Asa am descoperit ca dealul Uroi este doar unul din cele 4 Kogaionoane pe care noi le-am identificat pina acum (din considerente legate de protejarea acelor locuri de invazia cautatorilor de comori noi nu dam aici localizarea lor topografica), iar asa zisele cetati dacice sint marcarile celor 16 stele ale Dragonului, cunoscute pe atunci, deci locuri sacre, adica temple dacice si nu cetati de aparare sau de refugiu.

Anume functiile lor religioase lamuresc si efortul uman cu care au fost construite, si finetea cioplirii pietrelor, si poezia amplasarii lor, si enormele terase din apropierea cetatilor, pe care dacii isi asezau, probabil, salasele de pelerini, si adevaratele drumuri care inconjoara zidurile dace, drumuri pe care multimile inconjurau ritualic templul.

Faptul ca Marea sageata a Soarelui de andezit, compusa tot din 16 pietre, indica cu o mare exactitate nordul, ca si multe alte constructii dacice ritualice (de pilda cele de pe raza comunei Beriu, sau enigmatica baie de la Gioagiu-Bai, sau cea de la Racos, aflata la 60 km nord de vf. Omu), ne indica, cum am aratat, ca este vorba de un eveniment care se intimpla undeva la nord.

Care nord? Cel din templul spre care arata sageata. Se stie, constructia din acest templu, distrusa si de arheologi, este enigmatica. Generalul Vasile Dragomir a dat pina acum cea mai serioasa pista de interpretare a acestui sanctuar [Vasile Dragomir, Vasile Rotaru, Marturii geodezice, Editura Militara, Bucuresti, 1980]. El sustine ca dacii au reprezentat acolo pozitia planetelor din sistemul solar, 9 cunoscute la timpul cela, tot atitea cite pietre-marcari sau gasit in prima investigatie areheologica. Noi am mers mai departe pe aceasta ipoteza astronomica. Unind punctele acestui sanctuar dupa modelul de pe pietrele dacice

noi am obtinut aceeasi figura a Kogaiononului ceresc {Fig. 10}. Se mai stie ca pe a 16 piatra a Sagetii Soarelui de andezit sa gaseste incrustat acest semn {Fig. 11 a,b}, adica tot Jogaiononul.

Deci arheologii, care au sapat atita la Gradiste, ar fi trebuit sa ridice ochii spre nordul Cerului instelat din preajma Polului Nord Ceresc ca sa inteleaga rostul Marii Sageti. Dar care Pol Nordic Ceresc? Cel din anul cind s-a intimplat evenimentul pe care dacii l-au insemnat cu atita geniu?

Se stie ca Polul Nord Ceresc, care se apropie actualmente de Steaua Alfa a Ursei Mici, efectueaza o mare rotatie, numita precesiune, cu durata de 25725 ani. Minunea este ca acest numar se imparte exact la 5, anii care treceau la geti, cum sustine Herodot, de la un sacrificiu uman la altul. Minunea e ca cercul acestei uriase precesiuni, care face ca punctul de echinoctiu al Soarelui sa fie in fiecare an deplasat, inconjoara o singura constelatie - Dragonul, si o intretaie intr-un singur punct, apropiat de Alfa Dragonului.

Daca unim cu o linie dreapta steaua Lamda din coada Dragonului cu steaua Epsilon, care marcheaza picioarele lui, obtinem un exceptional ceas cosmic. Rotatia zilnica a Dragonului in jurul Polului Nord Ceresc ne arata cu exactitate ora, ba chiar si minutele zilei si, mai ales, noptii, iar locul Polului Nord Ceresc fata de aceasta linie ne va indica numarul de solstitii care au trecut de la evenimentul care ne intereseaza {Fig. 12}

.

Or, daca orientam Marea Linie cereasca a Dragonului, asa cum sta ea la Apusul de Soare din anul 494 BC, pe linia paminteasca desenata de daci cu zidirile de la Pecica, Deva, Cugir, Boita pina la Virful Omu, obtinem o coincidenta uluitoare. "La apus de soare/ vor sa mi te-omoare/ ..." nu mai pare acum o simpla fantazie a unui poet anonim, ci un veritabil imn gnostic dacic, atrofiat pe alocuri de trecerea timpului, imn pe care dacii il spuneau, probabil, tot asa cum noi spunem azi "Tatal nostru carele esti in ceruri...".

Mai mult decit atit - punerea paminteasca a Polului Nord Ceresc in locul indicat de daci mai sus de Marea Linie a Dragonului, ne indica destul de bine Dealul Uroi si imprejurimile lui, dar si anul care este reprezentat de daci cu Kogaiononul, adica Apusul de Soare de la solstitiul de vara din anul 494 BC.

Inca o minune mai reiesa din aceasta harta magnifica: unirea stelei Lamda a Dragonului cu locul unde se afla Polul Nord Ceresc la Apusul de Soare de la Solstitiul din anul 494 BC ne conduce in prelungire pina la steaua din centrul Crucii Lebedei. Or, Lebada stilizata descoperita la Sarmisegetusa Regia sta si astazi parasita in curtea Muzeului din Deva. Grecii reprezentau cu Lebada pe Zeus. Ce reprezentau dacii cu aceasta constelatie?

S-au descoperit o multime de cruci pe locurile unde au trait dacii. Si noi am fotografiat destule {Fig. 13}
.

Este clar ca aceste cruci, ca si cele cucuteniene sau turdasine, dam numai o pilda, deconspira o realitate gnostica si cosmogonica a stravechilor populatiuni carpato-dunarene, populatiuni nordice prin excelenta, aflate mereu in preajma formidabilei rotatii zilnice si a Lebedei, si a W-ului Casiopeii, si a Urselor, dar mai ales a Dragonului, care strajueste marea precesiune a Polului Nord Ceresc, si care mentine astfel si Soarele, si Luna pe liniile de Fiintare ale omului.

Or, legatura Kogaiononului cu Crucea Lebedei, care este orientata magnific pe Fasia Colosala a Caii Laptelui ne-a permis sa lamurim inca un mister al topografiei cosmogonice dacice. Linia vf. Patru - Banita a triunghiului dreptunghic de baza descoprit de noi in 1995, pusa in coordonatele topografiei ceresti, este paralela cu Calea Laptelui, adica si cu linia care leaga Crucea Lebedei cu W-ul Casiopeii. Iar maretul triunghi dreptughic insemnat pe pamint de daci nu este altceva decit un reper inteligent pentru cei care urmaresc si stelele pe cer, si legea morala din ei {Fig. 14}

Astfel Calea Laptelui, Dragonul si polul Nord Ceresc formeaza o echipa geometrica senzationala, temeinica din punct de vedere al stabilitatii triunghiului dreptunghic in actuala devenire cosmica, la vedere tocmai din cauza acestui argument, si, in acelasi timp, aflata in necontenita miscare precesionala, miscare care schimba tot timpul unghiul de cadere al razelor solare pe pamint, lucru care influenteaza benefic dezvoltarea necontenita a materialului biologic de aici.

Desenarea asemanatoare a triunghiului vf. Patru-Banita-Piatra Rosie pe datele Marii Linii Dacice Pecica-Vf. Omu {Fig. 15}

ne arata ca asa zisa construire romana a podului de la Drobeta este o mistificare a istoriei de catre Traian, cum sustine Napoleon Savescu [N. Savescu, Noi nu suntem urmasii Romei]. Chiar si astazi nu se poate construi in 3-4 ani un pod peste Dunare intr-un loc atit de dosit si de nepotrivit.

Or, noi credem ca punctul topografic Drobeta reprezinta inteligent la daci originea celor care au cunoscut precesiunea cerului instelat inca din preistorie si care au transmis aceste cunostinte din generatie in generatie cu simboluri geometrice, ca in preistorie, nu cu ajutorul alfabetului fonemic, care transmite de cele mai multe ori desartaciuni, nu date (amintim ca si Cuina Turcului, si Schela Cladovei, se gasesc tocmai in aceste locuri si ca nu zadarnic descoperim atitea paralelisme intre iconografia culturii Garna, formata la Portile de Fier ale Dunarii si contemporana nasterii scrisului fenician, si cea dacica [A. Vartic, Puterea Spiritualitatii dacice , Dava International, N2, februarie, 2001].

Podul de la Drobeta, loc destul de ascuns in meandrele de fier ale Dunarii, o fi fost construit de Burebista in timpurile cind Dacia se intindea si dincolo de Dunare (pentru a cuprinde si varsarea Muresului in ea), si cind hotarele imperiului roman se aflau departe de acest loc (noi credem ca dacii au construit stilpii de sustinere a podului intr-un an deosebit de secetos din timpul lui Burebista).

La apropierea acestor hotare dacii au demolat arcurile podului, nu si stilpii de sustinere. Dat fiind importanta deosebita a punctului Drobeta in religia dacilor, Traian si sfetnicii lui, printre care il amintim pe viitorul imparat Hadrian, cel mai erudit imparat al Romei, au hotarit sa cucereasca mai intii acest pod, sa-l reconstruiasca si sa inceapa al doilea razboi, cum se si vede pe Columna, prin trecerea lui ritualica pentru a umili firea demna a dacilor si, astfel, pentru a-i slabi si cuceri.

Lupta din anul 101-102 care e arata pe Columna la apele unui riu mare nu poate avea alta motivare pentru daci decit hotarirea de a-si recuceri unul din cele mai importante puncte strategice ale statului lor, adica Drobeta. Si numai asa noi lamurim faptul ca lupta de la Tapae a fost mai repede o inscenare a desteptului general roman care i-a permis sa ocupe nestingherit Drobeta, unul din cele mai insemnate locuri pentru echilibrul moral al dacilor.

Or, acest urias triunghi, pe ipotenuza caruia este construit Dragonul ceresc de la Apusul de soare de la solstitiul din vara anului 494 BC, coincide, cum bine se vede, cu Dacia Romana, cu Dacia Felix. Totul arata ca dacii lui Decebal ocupau tocmai acea tara care coincidea cu imaginea Zeului lor ceresc, oglindita inteligent in superbul triunghi dreptunghic vf. Omu-Drobeta-Pecica, asemanator cu triunghiul vf. Patru-Banita-Piatra Rosie {Fig.9}.

Asa se lamureste faptul ca Traian nu a cucerit alte teritorii dacice (vezi, de pilda, cum sta hotarul Daciei Romane pe Mures): acele teritorii nu intrau in statul lui Decebal, iar certarea cu alti regi geto-daci nu ii trebuia lui Traian.

Dar ce eveniment s-a putut intimpla in anul 494 BC? Legarea pe care Herodot si alti scriitori antici o fac lui Zalmoxis de Pytagoras, cel care s-a intimplat sa moara tot in preajma anului 500 BC, ne da dreptul sa dam inca o ipoteza ce poate fi controlata stiintific: la solstitiul de vara din anul 494 BC, la Apus de Soare, s-a intimplat ceva exceptional cu zeul dacilor, care a fost si regele lor. Ce a putut sa se intimple intr-o zi atit de bine insemnata astronomic si cosmogonic?

Doar sacrificiul zeului, care era si regele lor, sacrificiu care marca un eveniment ceresc major din punctul lor de vedere. Acest eveniment putea fi doar unul: trecerea Polului Nord Ceresc prin linia care uneste steaua Lamda din coada Dragonului cu centrul Constelatiei Lebedei. Iar Crucea Lebedei s-ar putea astfel sa insemne locul din cer unde sta zeul dacilor, tatal lor din cer care flutura Dragonul pentru a-i pazi pe daci tot asa cum efigia acestui Dragon era fluturata de cetele dacilor.

Si inca un lucru tulburator ne prezinta Marea Linie dacica. Polul Nord Ceresc a intersectat aceasta Mare Linie in anul 44 BC. Este anul cind a plecat si Burebista la Zalmoxis, trimis acolo, probabil, tot prin sacrificiu de cei mai buni dintre dacii sai.

Limitele omenesti ale acestui Congres ne opresc aici comunicarea. Cercetarile viitoare, la care credem ca va pune serios mina si Guvernul Romaniei, si Academia Romana, si alte institutii private si de stat, vor arata felul cum stramosii nostri au cunoscut si transmis din generatie in generatie stiinta despre precesiunea Polului Nord Ceresc si, mai ales, cum a fost posibil sa se realizeze in acele timpuri constructii topografice atit de precise pe un teritoriu muntos atit de vast.

Noi, care am vazut cu ochii instrumentelor moderne din dotare puritatea exceptionala a fierului dacic, proprietatile inteligente ale mortarelor lor, imensele cariere de la Magura Calanului, felul magnific de taiere a andezitelor, uriasele terasari care masoara in adincime zeci de metri, care am calculat colosala cantitate de piatra taiata de daci pentru a realiza "zidirea muntilor", cum spune Dio Casius, nici macar nu ne miram de faptul ca stramosii nostri casnici si rustici au putut cunoaste si drumul precis al stelelor pe cer, si oglindirile lor pmintesti, si necesitatea imperioasa a curateniei sufletelui pentru devenirea omului [Platon, Harmides].

Postat pe www.dacia.org

publicat de ARIM

Read More