PARINTELE TEOFIL-PUTEREA DRAGOSTEI

http://cybershamans.blogspot.com/2010/03/puterea-dragostei.html




cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

UN SITE CU CARTI ISIHASTE EXCEPTIONALE

AICI

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Despre Moșul Gheorghe și pustnicia albă

Moș Gheorghe între doi călugări

 

Locul gol de pe prispă

Îmi plac bătrânii simpli și tăcuți. Îmi place să le stau în preajmă, să le simt hainele mirosind a iarnă, a mere coapte și a gutui ținute pe dulap. Îmi place să-i ascult și să le admir mâinile sătule de atâta muncă - mâini blajine; mâini de sfinți. 

 

Nu mă mai satur să-i pri­vesc, gândind că, fără ei, lumea ar fi de două ori mai mică și mai săracă. Nu mă mai satur să le dau binețe, să le intru în casă, să mă așez pe laviță și să aș­tept. Lângă ei, orice așteptare e cu folos. Chiar și tăcerea lor spune ceva - o tăcere din care poate ieși, la un moment dat, o vorbă în stare să despice lumea; să o clatine din temelii.

Nu sunt nici mulți, nici puțini. Sunt doar aleși, ca înțelepții de pe vârful Athonului, care nu se cu­nosc între ei și nu schimbă nicio­dată mistica cifrei de 7, așteptând doar ca, atunci când moare unul, imediat să îi ia locul altcineva. Degeaba căutăm un cuvânt care să li se potrivească. Bătrânii nu sunt nicicum. Stau în cămăruța lor mereu curată, privesc pe fereastră și cu­getă. 

 

Stau și așteaptă să mergem după ei, să-i căutăm și, la nevoie, să le cerem sfatul, așa cum a făcut părin­tele Cleopa cu avva Paisie Olaru, înainte de a accepta greaua povară a stăreției, iar bătrânul a răspuns înțe­lept, cu o simplitate de început de lume: 

 

"Dragul tatei, să fii ca și cum n-ai da și ca și cum n-ai lua! Nu te bucura când te-or pune și nu te supăra când te-or scoate ! Fă ascultare și lasă-te întru toate în voia lui Dumne­zeu, că o să fie bine!''.

Bătrânii nu se mai grăbesc nicăieri. Bătrânii sunt niște oameni schimbați. Își schimbă felul și adânci­mea gândului, așa cum își schimbă mersul, hrana și privirea, devenind tot mai eterici, mai spirituali. La un moment dat, ca luați de o pală de vânt, dispar. Tră­iesc lângă noi, dar nu-i mai vedem. Ne vorbesc, dar nu mai avem răbdare să aflăm ce vor să spună. Le sim­țim cu adevărat prezența abia când pleacă dintre noi, când le descoperim cu mirare locul gol lăsat pe prispă. 

 

Abia atunci ne amintim întrebările pe care n-am mai apucat să le punem. Abia atunci observăm aura strălucitoare ce le înconjoară tâmplele și ne în­chi­năm pios la amintirea lor, înțelegând, în sfârșit, că sfințenia e poruncă tuturor, și pentru a o obține, nu-ți trebuie nici haine de călugăr și nici hrană pustni­cească.

Părintele Stăniloae

 

Îți trebuie dragoste și zâmbet pentru toate, așa cum își amintea părintele Petroniu că era mama lui - "chip de sfântă în pervaz, slabă sărăcuța și cu lacrimi în obraz”; bătrâna care, de câte ori întâlnea pe uliță o văduvă sau o femeie ceva mai în vârstă decât ea, nu se lăsa până nu-i săruta mâna cu evlavie, în semn de cinstire, măcar pentru anii și suferințele pe care le avea în plus față de ea.

Părintele Stăniloae le spunea acestor oameni sim­pli și curați: "harismatici”, spre deosebire de părintele Nicolae Steinhardt, care îi numea "călugări ai pustni­ciei albe”. În capul listei, ca o confirmare că și oamenii obișnuiți pot fi sfinți, părin­tele Stăniloae îl punea pe Moș Gheorghe Lazăr - ciobanul duhovnic, mireanul cu tărie de stareț, oglinda curăției și a bunului simț țărănesc, la care venea până și marele monah Ioani­chie Moroi, starețul de la Si­hăstria. 

 

Venea să ceară sfat și să se lase certat, asemenea lui Pai­sie Olaru, care, locuind cu Moșul opt ani în pustinicia Râpei lui Co­roi, de lângă mânăstirea Sihăstria, spu­nea: "Oricât m-am străduit, nu l-am putut în nimic ajunge din urmă. Acest bătrân cu plete rete­zate și albe m-a întrecut în toate - fie muncă, fie rugăciune”.

Călugării ciobani

Când citești cele scrise despre Moșul Gheorghe te cutremuri, gân­dindu-te că un om fără carte, un slu­jitor al oilor și vitelor necuvân­tătoare, a ajuns să uimească prin vorbele lui până și pe cei mai mari învățați ai vremii. 

 

Te cutremuri, des­coperind un om care surâde ca un copil în singura fotografie ce-i mai păstrează înfățișarea, alături de doi călugări tineri. Moșul strălu­cește, indiferent lângă cine ar sta. 

 

Un om simplu și direct, ca un oftat scos din adâncul sufletului. Un mis­tic vizio­nar, care a pornit să-și caute originile credinței în Țara Sfântă, unde a decis cu legământ ca toată viața să meargă desculț și fără nimic pe cap.

Ieromonahul Paisie Olaru

 

Trebuie să fi fost un spectacol să-l vezi pe Moșul Gheorghe cum apărea în toiul iernii pe ulițele din Piatra Neamț, cu cojoacă pe umeri, desculț și cu aburi plutind deasupra creștetului său răvășit și cărunt, încă din fragedă tinerețe. Dormea într-o chilioară încropită în turla bisericii domnești a lui Ștefan cel Mare din Piatra Neamț. 

 

N-avea pat, n-avea pernă sau așternut și fu­gea cât putea de oameni, dar ei îl strâmtorau și-l sufocau cu proble­mele lor lumești, până ce bătrânul o lua la fugă spunând: "Mă iertați. Acu' mă grăbesc la drăguțele de catisme. Mă așteaptă la poartă și nu mai pot zăbovi”. Știa Psaltirea pe de rost. Știa Ceasurile și Sfânta Liturghie. Știa molitve și paraclise, rugăciuni de mulțumire și dezle­ga­re, în orice situație. 

 

Nu avea nevoie de nici o carte. Purta cu el, în minte și în cămara inimii, toată teologia și tot scrisul acestei lumi. Avea în primul rând rugăciunea cea curată și făcătoare de sine. Rugăciunea sfinților și a mona­hilor înveșmântați în alb.
*

Nici n-ai fi zis că venea direct din lume; că a fost cândva căsătorit și tată a cinci copii. Asemenea Apos­to­lului Pavel pe drumul de la Emaus, Moșul Gheor­ghe s-a oprit din mers, năucit de un glas care l-a cutremurat din rărunchi, l-a preschimbat și l-a făcut să nu mai fie nici o clipă ceea ce a fost înainte. S-a trezit în schimb cu o putere grozavă și cu un gând fără oprire.

 

 S-a trezit mer­gând spre Țara Sfântă și, aseme­nea lui Badea Cârțan, a început să-și caute întemeierea, să calce pe urma pașilor lui Hristos și să se odihnească chiar la copacul sub care s-a odihnit Mântui­torul. 

 

La un moment dat, a ajuns la peștera Sfântului Xenofon, care tocmai hrănea un leu fio­ros, și Sfântul, slobozind fiara, s-a întors puțin supărat, spunân­du-i drept pe nume: "Da' greu ai ajuns Gheorghe”, după care îi va vorbi despre sfințenia vieții lui de pelerin, dar și despre fap­tul că nu va fi niciodată călugăr, locul lui fiind printre oameni. I-a mai spus și alte taine, îndem­nându-l să se lase 40 de zile ispitit de diavol în pustie, după care Moșul Gheorghe s-a întors în țară cu totul schim­bat.

Părintele Ioanichie Moroi, duhovnicul părintelui Cleopa și starețul mănăstirii Sihăstria, venit din lume și călugărit cu toată familia

 

Și-a le­pă­dat păcatele aseme­nea bocan­cilor din picioare și a început a se preumbla cu tălpile goale prin târguri și mânăstiri, printre călugări și oameni, prin­tre sfinți și păcătoși, grav bol­navi și fără nici o boală, neînce­tând o clipă măcar să se roage și să facă mi­nuni - cea mai duioasă din toate fiind atunci când, în una din zile, mergând cu trenul de la Pașcani la Roman și neavând bilet, con­trolorul l-a dat jos în ciuda tutu­ror rugăminților celor din jur. 

 

Moșul nu a zis nimic, decât i-a binecuvântat pe toți și a pornit singur și desculț printre linii. Degeaba a mai încercat trenul să plece mai departe. Până nu a alergat controlorul după Moș Gheorghe, rugându-l cu cerul și pământul să suie din nou în va­gon, trenul nu a mai vrut cu nici un chip să se urnească din loc.

Biserica "Sfântul Ioan" din Patra Neamț, în cupola căreia își făcuse adăpost Moșul Gheorghe / Foto Agerpres

 

Mare a fost Moșul. Pe unde trecea el, copiii lăsau joaca, vi­tele de pe câmp se opreau o cli­pă din păscut, iar câinii nu îl lă­trau nicio­dată. Adeseori era însoțit de oameni ce mergeau în urma lui ascultând Psalmii, pe care el îi rostea perma­nent, fără oprire, până și în somn. 

 

Ardelean blând și cuminte, pur­tând în inimă ceva din frumusețea curată a Șuga­gului natal și a Văii Sebeșului, Moșul Gheorghe Lazăr nu numai că a știut când o să moară (o zi de sărbă­toare și de mare cumpănă pentru oameni - ziua de 15 august sau prima Sântămărie a Primului Război Mon­dial din 1916), dar a știut tot viitorul țării - și căde­rea imperiilor, și marile încercări ale poporului ro­mân, dimpreună cu martiriul bisericii ortodoxe și hăituirea monahilor binecredincioși. 

 

Chiar și după moar­te a mai făcut o minune, când starețul de la mâ­năs­tirea Râșca a vrut să-i aducă osemintele de la Pia­tra Neamț, dar caii au refuzat să înainteze și, după mai multe încercări, au luat-o la goană fără veste, până s-au oprit cu moaștele Moșului drept în poarta mânăs­tirii Vă­ratec - semn că acolo era locul menit, locul de odihnă. 

 

 Acolo trebuia să rămână Moșu, cu amintirile lui, cu o Psaltire îngălbenită la căpătâi și, alături, o boată de cioban, mai frumoasă și mai strălucitoare decât orice cârjă arhierească, de mitropolit sau de patriarh.
Sihaștrii nevăzuți

Oricât s-ar răci credința oamenilor și s-ar înmulți păcatele, tot mai sunt sihaștri și pelerini printre noi. Unii sunt ascunși printre mireni, uimindu-l în timpul vieții până și pe duhovnicul Bucureștiului, părintele Sofian Boghiu, cu trăirea lor intensă, cu rugăciunea și pravila lor curată.

Dobri Dobrev, bulgarul care a cerșit toată viața ca să ridice o catedrală

 

Alții stau neștiuți prin munții Tar­cău­lui, pe culmile Coziei sau în misticul și necuprin­sul munte dacic al Rarăului, pe stâncile izolate de la Piatra Zimbrului sau Pietrele Doamnei, în grote și peșteri, în văgăuni și crăpături ale pământului. Li se mai spune "sihaștri nevăzuți” - oameni pe lângă care poți să treci liniștit și nu-i vezi, căci altfel s-ar rușina, mulți nepur­tând haine, ci numai lână de oaie ce se agață pe crengi și mărăcini - lână netoarsă și nici împletită, făcută doar noduri, cât să acopere o parte a trupului.

Dacă îți apar în cale și-i vezi aievea, înseamnă că au motiv; au ceva important să-ți transmită, așa cum s-a întâmplat părintelui Cleopa să-i apară de nicăieri pust­nicul Ioan "Nevăzutul”. 

 

I-a apărut, cum scrie pă­rin­tele Ioanichie Bălan, pe când trecea prin Poiana Tra­pezei din munții Sihlei să-l anunțe că fratele lui de sânge, Vasile, se va muta în curând la Domnul. Greu era să-i uiți înfățișarea. Pustnicul era înalt, cu un chip senin și luminos, ce răspândea multă sfințenie și pace. 

 

Avea ochii albaștri și vioi, barba albă și nu prea mare, capul descoperit și părul lăsat pe spate. Îmbrăcă­min­tea lui era compusă dintr-o singură haină, un fel de dulamă împletită de mâinile sale din lâna căzută de la oi prin pădure. Mijlocul era încins cu o sfoară groasă, iar în picioare nu avea încălțăminte. Nu avea nici toiag, nici traistă, ci purta în mâini doar un șirag de metanii făcut din boa­be roșii de măceșe. 

 

Tot așa i-a apărut părintelui Teodul, pentru a-l învăța despre cele șapte trepte ale postului și cele șapte feluri de posti­tori: carnivorii (chiar dacă se înfrâ­nează uneori, nu vor spori niciodată în rugăciune), vegetarienii (de la ei încep treptele cele aspre ale postului), păscătorii, fructiferii, cerealierii, mân­cătorii de hrană uscată (doar câți­va pesmeți înmuiați în apă cu sare și puțin oțet, asemenea sihaștrilor de pe Valea Nilului) și, ultima treaptă, cea a asceților desăvârșiți, care nu se hră­nesc decât cu Sfânta Împărtășanie și mana lui Dumnezeu.

"Nevăzuții” nu sunt mulți, dar apar când trebuie, așa cum se în­tâmplă uneori prin pădu­rile Atho­sului, unde, în caz că un pelerin rătăcește drumul spre mânăstire, "pustnicul ne­vă­zut” iese din ascun­zătoarea lui și, de la distanță, fără să scoată măcar un singur cuvânt, îndreaptă brațul sau cârja spre direcția bună de urmat. 

 

La noi, în România, se zice că ar mai fi câțiva, deși părintele Ioanichie a murit convins că stirpea "Ne­văzuților” s-a stins odată cu Pustnicul Ioan din munții Si­hlei. Nu avea cum să știe de uce­nicul lui Sandu Tudor, avva Zosima de la mânăstirea Rarău, care s-a stins de curând, prin 2007.

 

 Dacă ar fi avut cu­noștință de el și ar fi căutat să-l vadă, părintele Ioani­chie s-ar fi cutremurat, cu sigu­ranță. După zecile de ani ale pust­niciei, avva Zosima ară­ta ca o vâlvă­taie. Era o sălbăticiune cu părul din cap crescut roată îm­prejur până la pământ, încât (o spun cei puțini care l-au cunoscut) nici fața și nici ochii nu i se mai vedeau. 

 

Gârbo­vit cu totul și abia pășind cu picioarele goale pe ascuțișul pietre­lor, se odih­nea uneori într-o mică grotă; alteori, prin pădure sau sub o stâncă anume. Nu făcea focul iarna niciodată și nu se gândea la mân­care decât în cele câteva zile din vară când punea la uscat bureți, urzici, măcriș, podbal și frăguțe, pen­tru a avea iarna muietură cu ceva apă alături.

 

Slab, numai pielea și oasele, s-a arătat fratelui Ioan și maicii Taisia, pentru a le pro­roci cu un an înainte mu­tarea lui la cele veșnice. 

 

Va muri așa cum a spus și va fi găsit de cei doi, mirosind fru­mos a tămâie și mir, cu Psal­tirea în mână și zâmbetul pe buze. Îl vor în­gropa, după voia pustnicului, într-un loc neștiut de nimeni, cu regretul că nu i-au putut trece pe cruce nici numele, nici vârsta, aflată din cele câteva acte ferfenițite pe care le mai avea asupra lui - 129 de ani fără câteva zile!

*Încet, tăcut și pe nesimțite, ne mor bătrânii. Se duc în raiul lor încărcat de flori, de liniște și multă duioșie. Pleacă sub privirile noastre grăbite și indiferente. De la un timp încoace, nu ne mai pasă că trăiesc sau nu printre noi și nici nu vrem să auzim măcar povestea ultimilor eremiți ai Bucovinei (Zinon, Nazarie sau Zosima), ascunși în munte încă din 1959, din vremea prigoanei comu­niste. 

 

Nu ne mai impre­sionează bulgarul Dobrev, care a cerșit toată viața ca să ridice singur o catedrală la Sofia, cum nu ne mai uimește Moșul Gheorghe, cu întreaga lui călătorie ini­țiatică la Ierusalim, iar de Ioan Lumânărică, cerșetorul îngropat în pridvorul bisericii ieșene Tălpari, ca un mare ctitor domnesc, nici n-am auzit. Habar n-avem de Ioanichie Moroi - venit din lume și călugărit cu toată familia la Sihăstria. 

 

Parcă ne-am săturat să mai auzim de ciobani teologi, precum Cleopa și Paisie Olaru. De învățați și scriitori ce s-au nevoit tot restul vieții în chilia gândului și a contemplației dumne­zeiești: Sandu Tudor, Nicolae Steinhardt, Zoe Dumi­trescu Bușulenga. 

 

Ni se pare ciudat ca un biet preot să devină savant ca Dumitru Stăniloae, pictor, ca Arsenie Boca, sau muzi­cian, precum Cucuzel, și greu accep­tăm ca marele Iorga să aducă omagiu public unui analfabet ca Ioan de la Tutova, care, desculț și plin de zdrențe, umbla din sat în sat, din casă-n casă, pentru ca apoi să lase tot ce a strâns la poarta săracilor cu mulți copii.

Unul câte unul, bătrânii noștri dispar. Se retrag în tăcere și cu teamă să nu facă nimănui supărare. Chiar și când trăiesc sub ochii noștri, nu-i mai vedem. Le simțim cu adevărat prezența abia când pleacă dintre noi, când le descoperim cu mirare locul gol lăsat pe prispă. Nici nu bănuim măcar că, așa singuri și nepu­tincioși cum par, bătrânii sunt reazemul acestei lumi. 

 

Ei sunt sarea pământului. Ei dau vieții gust, înțelep­ciune și simplitate. Fără ei, am fi obligați să rein­ven­tăm la nesfârșit lumea. Să retrăim mereu aceleași gre­șeli și păcate. Fără ei, am fi de două ori mai săraci, mai triști și lipsiți de speranță.

 

• Sorin Preda/FORMULA AS

 

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Proorocirile călugărului Abel

 

* A prezis soarta țarilor ruși, războiul Rusiei cu Franța din 1812 și intrarea triumfală a lui Napoleon în Moscova, destinul tragic al Casei Imperiale a Romanovilor și moartea martirică a ultimului țar, Nicolae al II-lea. 

 

A prevestit cele două războaie mondiale, căderea autocrației imperiale și valul de nenorociri care a lovit întreaga lume, ca urmare a revoluției bolșevice. Pentru aceste profeții, călugărul rus Abel a fost aruncat în temniță, unde a petrecut peste 20 de ani *
O proorocire împlinită

Martie 1796. Cetatea Shlisselburg, aflată nu departe de Curtea Imperială țaristă de la Sankt Petersburg. 

 

În­tr-una din celulele cumplitei fortărețe, acolo unde erau aruncați cei care unelteau împo­tri­va țarului, era întem­nițat un pri­zo­nier misterios. Fusese adus în mare taină, după miezul nop­ții, cu capul acoperit, pentru ca nimeni să nu îl poată recunoaște. 

 

Temnicerii îl păzeau cu strășnicie, de parcă ar fi fost o persoană ex­trem de impor­tantă și totodată pe­riculoasă. Doar câțiva oameni din întreaga Rusie cunoșteau motivul încarcerării sa­le: avusese îndrăz­nea­la de a vor­bi despre împără­tea­sa Ecaterina cea Mare.

 

 Și nu ori­cum. Proorocise zi­ua, ora și chiar minutul morții ma­rii țarine: pe 6 noiembrie 1796. Pen­tru strașnica "insultă” adusă îm­părătesei, bărba­tul avea să plă­tească scump. 

 

Deși era un simplu călugăr, vorbele sale fiind socotite ca fiind ale unui smin­tit, fusese arestat, aruncat în cea mai temută închisoare din Ru­sia și condamnat la moar­te. Numai prin mila "nemăr­ginită” a marii suverane, pedeapsa i-a fost, în final, comutată în închisoare pe viață. 

 

Coman­dantul fortăreței a primit ordinul de a-l ține pe călugăr sub pază strictă, într-o celulă secretă. Să-i vorbești sau să te apropii de el era cu desăvârșire interzis, chiar și pentru străjerii cei mai destoinici.

 

Dar în zadar fuseseră luate toate aceste măsuri... Căci peste opt luni, exact în ziua proorocită, pe 6 noiembrie 1796, spusele călugărului se adevereau.

 

 Împărăteasa Eca­terina cea Mare murea! Evenimentul a șocat întrea­ga curte imperială, iar pe moștenitorul tronului, Pavel I, autenticitatea teribilei prevestiri l-a îngrozit. 

 

La numai câteva zile de la încoronarea sa ca țar, Pavel I s-a urcat într-o trăsură și a plecat grabnic către fortăreața Shlissel­­burg, acolo unde, în temniță, zăcea enigmaticul prooroc. Pe viitorul țar nu îl interesa decât un singur lucru: ce avea să se petreacă cu el în viitor.
 

Dar cine era acest vizionar și de unde știa el atât de exact ce urma să se întâmple?! Numele călugărului Abel poate fi găsit în mai toate dicționarele și enci­clo­pediile pre-revoluționare rusești. 

 

Despre viața și pre­zicerile sale s-au scris zeci de cronici, iar în 1870 o parte din scrierile sale profetice au fost publicate într-un volum cu titlul "Viața și strădaniile părintelui și că­lugărului Abel”.

Vasili Vasiliev, cel care avea să fie cunoscut ca proo­ro­cul Abel, s-a născut pe 20 martie 1757, în cătunul Akulovo, din regiunea Tula. În familia țăranului iobag Vasiliev, nașterea băiatului a fost văzută ca o minune. 

 

Se ivise pe lume exact în noaptea echinocțiului de pri­măvară, când universul renaște, când lumina și soarele biruie întunericul și frigul. 

 

Liniștea nopții fusese între­tăiată de țipetele neobișnuit de puternice ale nou-năs­cu­tului, iar preotul satului, prezent în casa Vasiliev, l-a miruit pe dată și a spus: "Acest băiat nu va fi obișnuit. El a fost adus pe lume în această noapte cu un scop precis. Strigătul său viguros se va face auzit și peste veacuri”.

Reprezentare a călugărului Abel

 

Copilăria lui Vasili nu s-a deosebit cu nimic de cea a celorlalți copii de iobagi. Muncea pământul cu trudă, fără a crâcni, alături de familia sa. 

 

Dar gândul îi era mereu către cele sfinte, căci băiatul, încă din primii ani ai copilăriei, își exprimase dorința arzătoare de a trăi între zidurile mânăstirii. De câte ori intra în biserică, simțea că a ajuns acasă, se simțea ferit și ocrotit de toa­te relele.

 

 Încuviințare de a intra în mânăstire ca mo­nah însă nu primi și, ca toți ceilalți băieți, Vasili a fost obli­gat să învețe o meserie, pentru ca la matu­ritate să poa­tă contribui la creșterea averii stăpânului său. 

 

Va­sili era dulgher și, odată cu vârsta adoles­cen­ței, începu să colinde Rusia în lung și în lat, împreună cu o echipă de meșteri cioplitori. Ajuns la Kerson, la gu­rile Niprului, unde se construiau corăbii și bărci, Va­sili se îmbolnăvi grav. 

 

Pe șantierul naval, acolo unde in­tra mereu în contact cu marinarii și negustorii veniți de peste mări și țări, băiatul se mo­lipsi de ciumă. În întreaga Eu­ropă, "moartea neagră” făcea ra­vagii cumplite, secerând mii de vieți. 

 

Cu evlavie și credință s-a ru­gat Vasili Bunului Dumnezeu să nu îl părăsească, iar ca semn de recu­noș­tință, dacă va fi salvat, băiatul făcu legământ să își de­dice viața slujirii Domnului. Atunci a avut Vasili prima sa viziune.

 

 Un înger i-a apă­rut și i-a spus: "Te vei vin­deca și vei purta în lume cuvântul Dom­nu­lui!”. Și așa se petrecu, Va­sili se însă­nă­toși ca prin mi­racol. Aproape toți cole­gii săi de echipă fu­se­seră răpuși de nemiloasa boală, numai el se întoarse acasă viu și ne­vă­­tămat. 

 

Se rugă de stăpân să îi permită să plece la mânăstire, dar nu primi nici acum blagos­lo­virea mult aștep­tată. Părinții îi simțiră zbu­ciu­mul și, ca nu cum­va asupra lor să se abată vreo năpastă din cauza nesupunerii flăcăului, hotărâră să îl însoare.

Călătoria în cer

Trecură ani, Vasili era deja la casa lui, căsă­torit, cu trei copii, dar sufletul îi era în altă parte. Imaginea îngerului ce-i apăruse cu ani în urmă și promisiunea făcută și neîndeplinită nu îi dă­deau pace. 

 

Într-o bună zi, își făcu în grabă o boc­celuță și părăsi în taină satul, îndreptându-se către Mânăstirea Valaam, tocmai în Nord-Vestul Rusiei. Auzise că starețul mânăstirii, Nazarie, re­crutează misionari care să propovăduiască creș­tinismul în coloniile rusești din Alaska.

Cetatea Shlisselburg

 

Pri­mit în mânăstire, Vasili a depus jurământul mo­na­hal în fața lui Dumnezeu și a primit numele de Abel. Dar în Alaska nu a plecat. 

 

După un an de îm­pli­nire a celor trei voturi, al sărăciei, casti­tății și su­pu­nerii, primi binecuvântarea egu­me­nului și pă­răsi mânăstirea pentru a se retrage în pustiu. Trăi complet izolat, pe o insulă, postind luni în șir și rugându-se aproape zi și noapte. 

 

Acolo a primit de la Bunul Dumnezeu marele dar: doi îngeri l-au purtat în ceruri, i-au hărăzit puterea de a prezice viitorul și i-au poruncit să scrie tot ceea ce va auzi și să spună tot ceea ce i se va arăta.

Timp de nouă ani a străbătut Abel țara în lung și în lat, răspândind cuvântul Domnului, vorbin­du-le oamenilor despre voia Lui și despre Ju­de­cata de Apoi. Într-un târziu, s-a retras din nou în mânăstire, dar nu pentru că trupul îi era ostenit, ci pentru că simțea chemarea de a așeza pe hârtie toate viziunile sale.

Prima sa carte a scris-o la Mânăstirea Sfântul Nicolae din Babaev, de pe malurile râului Volga, în care a vorbit despre moartea împărătesei Eca­te­rina a II-a și despre venirea la tron a țare­vi­ciului Pavel.

 

 La scurt timp, episcopul mânăstirii a aflat despre scrierile călugărului și, speriat ca de o uneltire a diavolului, a trimis vorbă guver­natorului. Fratele Abel a fost arestat, dar după ce spusele sale s-au adeverit, ancheta contra lui a reîn­ceput.

Din cronicile timpului

Anchetatorul: "Cine te-a învățat să scrii aceste cu­vinte și de unde ai aceste informații?”

Abel: "O voce mi-a glăsuit din Înaltul Cerului ast­fel: împărăteasa va domni 40 de ani. Du-te și spune-i cu curaj! După aceea, du-te și spune-i și lui Pavel Pe­trovici (fiul Ecaterinei, viitorul țar Pavel I) și celor doi coconi ai săi că sub ocârmuirea lor va fi cucerit tot pământul”.

Mănăstirea Solovetki

 

Toate aceste informații au fost trimise de urgență la palat și, în scurt timp, în celula misteriosului prizonier își făcu apariția însuși noul țar, Pavel I. Cronicile re­latează acest dialog extrem de interesant despre soarta țarilor, despre soarta Rusiei și a Europei în general.

Țarul: "Părinte prea cinstit, se vorbește despre tine, dar și singur văd asta, că asupra ta harul lui Dum­ne­zeu s-a odihnit. Ce spui despre domnia și soarta mea? Numește-i pe succesorii tronului meu și vorbește-mi despre domnia lor. Spune tot, nu te teme!”

Abel: "Scurtă fi-va domnia ta și văd, păcătosul de mine, năprasnicul sfârșit al Măriei tale. În ziua de 11 martie, o moarte martirică vei primi și în iatac vei fi gâtuit de tâlhari..."
Țarul: "Ce se va întâmpla cu succesorul meu, prințul Alexandru?”

Abel: "Franțuzul (Napoleon Bonaparte) va pârjoli Moscova în timpul domniei sale, iar Alteța sa, ca răsplată, va pune stăpânire pe Paris. Succesorii lui vor fi Nicolae I, apoi Alexandru al II-lea și Alexandru al III-lea”.
Țarul: "Cui va lăsa moștenire tronul acesta din ur­mă?”

Uciderea țarului Pavel I

 

Abel: "Lui Nicolae al II-lea, ța­rul cel sfânt, care va avea cumpă­tarea și înțelepciunea lui Hristos, răbdarea și puritatea unui porumbel neprihănit. 

 

Coroana imperială o va schimba el pe cununa de spini, căci fi-va trădat de propriul său neam, așa cum a fost vândut Fiul lui Dum­nezeu. Fi-va un război mare, atot­pustiitor, ce va cotropi întreaga lu­me... 

 

În văzduh, oamenii vor zbura ca păsările și pe sub ape, vor înota ca peștii, însă se vor răpune unii pe alții cu pucioasa cea urât mirosi­toare. Și în ajun de izbândă, tronul țarilor se va prăbuși, iar mujicul înnebunit, cu toporul în mână, va cuceri puterea. 

 

Mult sânge și lacrimi de suferință vor adăpa pământul. Și vrăjmașii din interiorul țării vor biciui pământul rusesc, prăda-vor ei altarele sfinte și nimici-vor bisericile Domnului. Și vor pricinui ei moartea celor mai vajnici oameni ai Rusiei”.

Călugărul Abel a vorbit apoi des­pre începutul celui de-al Doilea Răz­boi Mondial, când un nou Batu-Han (conducătorul mongol care a cucerit Ru­sia și a devastat Ungaria și Po­lonia - aluzie la Hitler) va ridica sa­bia în Apus, împotriva Europei. 

 

"Și frate pe frate se va ucide, și râuri de sânge vor curge în lume. Dar Dom­nul cel atotmilostiv îi va ierta pe fiii săi cei fără de Dumnezeu și lumea va renaște”.

Mănăstirea Sf. Eftimie Suzdal

 

A ascultat țarul toate prevestirile sumbre ale călugărului, a plecat ca­pul mâhnit de soarta ce-l aștepta, și pe el, și imperiul său, îngândurat de evenimentele ce aveau să urmeze în lume. I-a cerut călugărului Abel să pună pe hârtie tot ceea ce îi po­vestise, toate prevestirile sale. 

 

Apoi, puse scrierea într-un plic pe care îl sigilă cu pecetea personală, iar pe copertă scrise: "Să fie deschis la co­memorarea a 100 de ani de la moar­tea mea”. Plicul a fost introdus în­tr-un sipet lucrat cu meșteșug, ză­vorât cu un lacăt și pecetluit cu sigi­liul țarului. 

 

Cufărul astfel ferecat a fost așezat pe un piedestal, într-una din sălile de la palatul din Gatcina, re­ședința de vară a țarului, din ime­diata apropiere a capitalei țariste. Acolo a rămas în așteptarea de a fi deschis, o sută de ani.
În temniță până la sfârșitul vieții

La scurt timp după întâlnirea din închisoare, țarul Pavel I a dispus eliberarea călugărului Abel și a in­ter­zis să mai fie urmărit. Și iarăși a plecat călugărul, neo­bosit să străbată țara, pentru a le vorbi oamenilor des­pre cele sfinte și pentru a le reaminti de numele Dom­nului.

Portretul împărătesei Ecaterina cea Mare, autor Fiodor Rokotov

 

După câțiva ani, s-a retras din nou la Mânăstirea Valaam, unde depusese în tinerețe jurământul sacru monahal. Acolo ar fi putut să trăiască în liniște și pace până la sfârșitul vieții, dar viziunile au început iarăși să i se arate și sufletul său era neliniștit. 

 

Trebuia ca totul să fie așternut pe hârtie, așa cum i se poruncise de Sus. Căci el, păcătosul, nu era vrednic de această misiune, dar încerca din răsputeri să ducă la îndeplinire voia Domnului.

Începu să scrie o nouă carte de profeții, despre asa­sinarea țarului Pavel I și despre venirea la tron a fiului său, țareviciul Alexandru. În doar câteva luni, spusele i s-au confirmat cu precizie și călugărul a fost iarăși arestat, din ordinul guvernatorului orașului Sankt-Pe­tersburg, unul dintre asasinii țarului. 

 

A fost escortat în lanțuri, ca un criminal periculos, până la fortăreața Pe­tropavlovsk, cu acuzația de a fi tulburat mințile oa­me­nilor cu clevetiri mincinoase, la adresa țarului. 

 

În subteranele cetății, fără să vadă lumina soarelui măcar o clipă, a petrecut monahul mai bine de doi ani. A fost eliberat și trimis forțat la Mânăstirea Solovețki, de pe o insulă din Marea Albă, fără a avea dreptul să o pără­sească. 

 

Gerurile cumplite, pustietatea și asprimea vie­ții din imediata vecinătate a Cercului Polar făcu­seră din Mânăstirea Solovețki un loc de exil, atât pentru membrii Bisericii, cât și pentru dușmanii guvernului țarist. Viața între zidurile mânăstirii, deși grea, era totuși tihnită. Dar nici aici nu s-a bucurat fratele Abel mult timp de liniște.

 

 În 1804, după ce scrie o a treia carte, în stilul deja cla­sic, este iarăși pus sub acuzare și încarcerat în închisoarea de pe aceeași insulă. Sentința a fost de data aceasta una și mai grea: "Să fie eliberat atunci când prevestirile sale se vor adeveri”.

Așa a zăcut călugărul Abel uitat de lume în temniță ani lungi, până în 1812, când evenimentele prevestite de el, invazia lui Napoleon în Rusia și incendierea Moscovei, s-au petre­cut întocmai. Atunci, țarul Ale­xan­dru I își aminti de prooroc și în iarna anului 1812 trimise o depeșă urgentă către comandantul închisorii: 

 

"Că­lu­gărul Abel să fie pe dată eliberat dintre deținuți și lăsat să meargă acolo unde îi va dori inima. Să i se acorde un permis de trecere prin orice oraș din Rusia și în orice mâ­năstire, să i se încredințeze banii tre­buincioși drumului și hainele po­trivite”.

Și iată-l din nou pe monahul pribeag, liber să călătorească, liber să mărturisească oamenilor credin­țele sale, să propovăduiască cuvân­tul Domnului. Deși trecuse demult de vârsta tinereții, călugărul Abel plecă în pelerinaj la locurile sfinte, întâi la Muntele Athos, din Grecia, apoi la Constantinopol și Ierusalim. 

 

În 1820, după șapte ani de călătorie prin țări străine, se întoarce la Mos­cova și este primit printre călugării de la Lavra Sfânta Treime, din lo­calitatea Serghiev Posad, cea mai ves­tită mânăstire din Rusia. 

 

Aici tră­iește liniștit o perioadă, în rugă și post, într-una din cele mai izolate chi­lii. Vestitul general din cam­pa­niile împotriva lui Napoleon, Leon Engelgardt, scria despre el în "În­sem­nările” sale: "Era un om sim­plu, foarte tăcut și smerit.

Țarul Nicolae al II, canonizat de Biserica Ortodoxa Rusă în 2000

 

Multe doam­ne din înalta societate auzise­ră despre proorocirile sale și îl con­siderau sfânt. Veneau la el cu ru­gămintea de a le prevesti soarta, dar întotdeauna fratele Abel le spunea blând, cu chipul senin: 

 

«Eu nu vă pot oferi sprijin, căci nici pe departe nu sunt clarvăzător. Viziunile mi s-au revelat de la Domnul și am gră­it despre asta, doar atunci când am primit poruncă»".

Dar suferințele bietului călugăr, ce nu făcuse decât să îndeplinească voia Domnului, nu se sfârșiră aici. Noile sale preziceri atrag mânia țarului Nicolae I și, în 1826, este închis în temnițele Mânăstirii Sfântul Eftimie din Suzdal, acolo unde călugărul Abel își va petrece restul zilelor. 

 

În zi­ua de 29 noiembrie 1829, se stinge din viață, la vârsta de 84 de ani, după mai bine de 20 de ani de tem­niță grea, după ani de cazne sufletești și trupești. 

 

Conform scrierilor ce s-au păstrat în Mânăstirea Sfântul Eftimie din Suzdal, călugărul ar fi fost înmormântat în spatele Bisericii Sfântul Nicolae, însă locul său de îngro­pă­ciune nu a fost găsit niciodată. 

 

Se spune că Abel ar fi fost, de fapt, îngropat în mare taină, într-un loc secret, de către supușii țarului Nicolae I, pentru ca nimeni, niciodată, să nu îi poată aduce cinstire. Dar poate că sentința țarului de a-l condamna la claustrare chiar și după moarte nu i-a fost călugărului Abel cu supărare.

 

 Căci scump la vorbă și însingurat a trăit întreaga viață, cu gândul la Cele Sfinte, îndeplinind voia Domnului și grăind oamenilor doar la porunca Celui de Sus!

 

• Natasa Galche/FORMULA AS

 

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

PARINTELE PORFIRIE

*"Sa nu te indignezi, nici macar in tine, pentru nici o acuzatie nedreapta ce ti s-ar aduce. Este un lucru rau. Si raul incepe prin ganduri rele.

Cand te amarasti si te indignezi, fie doar cu gandul, iti strici atmosfera duhovniceasca. Impiedici Sfantul Duh sa lucreze si ingadui diavolului sa mareasca raul. Tu trebuie sa te rogi totdeauna, sa iubesti si sa ierti, alungand de la tine orice gand rau."

"Nu trebuie sa-ti duci lupta crestineasca cu predici si contestatii, ci cu o adevarata iubire ascunsa. Cand contestam, ceilalti reactioneaza. Cand ii iubim sunt miscati si-i castigam.

Cand iubim, credem ca noi le oferim ceva celorlalti pe cand, in realitate, intai ne oferim noua insine. Iubirea cere sacrificii. Sa sacrificam cu umilinta ceva de-al nostru, care in realitate este al lui Dumnezeu."

"Cand te trezesti noaptea, sa nu te intorci pe partea cealalta pentru a adormi la loc. Sa te ridici, sa ingenunchezi in fata Celui Rastignit si a Sfintilor si sa te rogi smerit si cu iubire. O jumatate de ora, un sfert, zece minute, cinci, cat poti."

"Sa te rogi fara neliniste, in pace, cu incredere in grija si iubirea lui Dumnezeu. Nu te osteni cand te rogi.[...] Sa-l rogi pe Dumnezeu sa te faca vrednic de iubirea Sa.[...] Sa faceti cate metanii puteti in rugaciune, chiar daca asta va oboseste. Cand rugaciunea este insotita de sacrificiul nesilit, se face mai placuta si mai roditoare in fata lui Dumnezeu."

"Omul lui Hristos trebuie sa-L iubeasca pe Hristos, si cand Il iubeste pe Hristos, scapa de diavol, iad si moarte."

"Sa fim smeriti, insa sa nu vorbim de smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcana a diavolului, care aduce cu sine deznadejdea si delasarea, in vreme ce adevarata smerenie aduce cu sine nadejdea si lucrarea poruncilor lui Hristos.[...]

Roaga-L pe Dumnezeu sa-ti trimita sfanta smerenie. Nu pe aceea care spune 'sunt cel din urma, sunt nimic.' Aceasta e smerenie diavoleasca. Smerenia cea sfanta e dar de la Dumnezeu. Dar. Harisma. Nu provine din stradaniile noastre. Pregateste-te si cere-I lui Dumnezeu acest dar sfant."

"Deschide-ti inima cu simplitate, nesilit, spontan, inaintea Domnului nostru.[...] Sa fii placut. Sa iubesti tacerea, pentru ca doar astfel inima ta va vorbi lui Hristos. Spune vorbe putine, dar cu miez.

Sa iubesti osteneala trupului si oboseala, fiindca acestea intaresc trupul si sufletul deopotriva.[...] Tacerea sa-ti fie tainica, adanc in inima. Nu-ti vadi tacerea sa o priceapa toti. Spune doua-trei cuvinte, dar launtric nu conteni a te ruga Domnului pentru toti."

"Sa spui mereu adevarul. Sa faci totul cu calm. Sa te rogi pentru a deveni mai bun."

"Sa faceti mereu binele, fiindca altminteri e vai de voi!"

"Si desi de mic copil faceam multe pacate, cand m-am reintors in lume am continuat a face pacate, care pana astazi s-au inmultit foarte mult. Lumea insa m-a luat de bun si toti striga ca sunt sfant. Eu insa simt ca sunt cel mai pacatos om din lume."

"Astazi oamenii cauta sa fie iubiti si de aceea esueaza. Corect e sa te intereseze nu daca ei te iubesc, ci daca tu Il iubesti pe Hristos si pe oameni. Doar astfel sufletul iti este implinit."

"Sa-L rogi pe Dumnezeu sa te faca vrednic de iubirea Sa.[...] In rugaciunea ta sa-I ceri lui Dumnezeu sa se faca voia Sa pentru tine. Acest lucru iti este cel mai de folos."

"Cand te inhata satana si te apasa, sa nu ramai nemiscat, asa cum raman unii ce devin melancolici si cad pe ganduri ore intregi, ca si cand i-ar preocupa probleme importante, desi nu e vorba despre asa ceva, ci pur si simplu sunt robiti de satana.

Sa fii pregatit sa reactionezi, sa te opui, sa respingi asediul satanei, asa cum pe un om pe care il prind raufacatorii si-l blocheaza, face o miscare brusca si, dand din maini il impinge, scapa din strangerea lor si se indreapta spre alta directie, spre Hristos, care il elibereaza."

"Zadarnicie e tot ce iei din egoism. Vesnicie este tot ce dai din iubire. Iar cea mai generoasa vesnicie este sa primesti cu iubire, pentru a darui bucuria reciprocitatii aceluia ce ti se ofera cu iubire."

"Cand te rogi pentru un om pe care il muncesc patimi pacatoase, sa nu i-o spui, fiindca diavolul va afla si va ridica indarjire in sufletul tau si astfel rugaciunea ta nu va da rod. Sa te rogi pentru acel om in taina, si astfel rugaciunea ta il va ajuta."

"Sa nu te necajesti, mai, niciodata. Hristos a inviat ca sa ne dea multa iubire si bucurie, inca de pe acum. Asadar, de acum sa incepem sa participam tot mai intens la ziua luminata a Imparatiei iubirii lui Hristos, unde nu se insereaza niciodata."

"In taina imbratiseaza-ti in inima-ti intreaga obste si intreaga Biserica. Nu te lupta cu ceilalti, nici nu incerca sa faci sa dispara sau sa corectezi cusururile celuilalt. Iubeste-l asa cum e, cu defectele sale. Domnul se va ingriji de acestea. Sa-ti sfintesti tacerea, sa nu fie neroditoare."

"Nu mi-e frica de iad si nu ma gandesc la rai. Ii cer numai Domnului sa fie milostiv cu toata lumea si cu mine."

- Cuvioase, spuneti ceva despre viata duhovniceasca.
- Oricine nu se pocaieste, va fi pierdut.
- Acesta e un cuvant greu, cuvioase.
- Ti-l voi spune inca o data: oricine nu se pocaieste va fi pierdut."

"Mai intai iarta-i pe aceia care te intristeaza."

"Fii atent, caci trebuie sa ne luptam pana cand ne vom da ultima suflare. Fii cu bagare de seama."

"Sa nu stai in spatii inchise, ci sa iesi in mijlocul naturii."

"Iubiti-l pe Hristos . Hristos este totul, este izvorul vietii. Toate cele frumoase salasluiesc în Hristos. Iar departe de Hristos, tristetea, melancolia, mânia, supararea, amintirea ranilor ce le-am primit în viata, a greutatilor si a ceasurilor de agonie. Iubiti-L pe Hristos si sa nu vreti nimic în locul iubirii Lui".

"De nu va veti reveni si nu veti fi precum copiii, nu veti intra în împaratia cerurilor".

"Manastire poate fi si casa ta, numai sa vrei. Nu e cu nimic diferita de o manastire. Este de-ajuns sa faci ce-ti spun. Nu locul face manastirea, ci felul in care vietuiesti. Du-te acum, roaga-te si fii rabdator in toate".

"Sa nu incerci sa arunci relele din tine in exterior ci, mai bine, deschide-ti poarta sufletului spre a primi Lumina care este Hristos, si-atunci se vor risipi si negurile ce s-au instapanit in tine".

"Fii atent cum te nevoiesti. Nevoieste-te cu smerenie si nu asa cum faci tu, cu incrancenare. Incet-incet fiule, si cu smerenie. Altminteri pacatuiesti", imi spunea Bunicutul.

"Fiule, de Hristos trebuie sa ne apropiem nu de teama ca nu stim ce va fi dupa ce vom muri. Lui Hristos trebuie sa-I deschidem inimile noastre si, asa cum tragem perdeaua, lasand soarele sa intre in casa, trebuie sa-L lasam si pe Hristos sa vina la noi si sa-L iubim cu iubire adevarata. In felul acesta ne putem apropia cel mai bine de El".

"Ascultarea aduce smerenia; smerenia discernamantul; discernamantul aduce vederea cu duhul, iar aceasta din urma aduce inaintevederea".

"Trebuie sa-ti spui mereu acestea: "Doamne, cei ce se indeparteaza de Tine se pierd." Noteaza-ti aceste cuvinte, ca sa le tii minte, caci sunt pline de inteles."

"Sa fii bun si ascultator. Sa ai rabdare cu ceilalti, sa nu te necajesti, sa nu fii prea sensibil, sa fii destoinic in munca ta. Sa nu vorbesti la serviciu prea mult despre lucruri religioase, daca nu esti intrebat. Sa fii un exemplu demn de urmat, in drumul spre Hristos."

"Sa mergi la biserica in mod regulat, sa te spovedesti si sa te impartasesti des si-atunci vei scapa de toata frica si ti se vor tamadui toate ranile sufletesti."

"Te povatuiesc sa ai mereu dragoste pentru toti. In primul rand dragoste apoi toate celelalte."

"Trebuie sa iubim cu inima curata si tot astfel trebuie sa ne rugam."

"Nu vreau sa te apropii de Dumnezeu din pricina ca te temi de moarte. Vreau sa te apropii de El cu multa dragoste. Acesta este lucrul cel mai de seama, fiule."

"Cand uneori incepe sa-ti fie frica, asa cum spui, aceasta se intampla din pricina ca nu Il iubesti indeajuns pe Hristos. Asta e totul."

"Sa te rogi si sa iubesti. Sa-L iubesti pe Dumnezeu si sa-i iubesti si pe semenii tai. Nu vezi cate poate face dragostea lui Hristos? Sa nu te intrebi in sinea ta daca te iubesc ceilalti. Daca-i iubesti tu primul, sa stii ca atunci si ei te vor iubi deopotriva."

"Ca sa fii iubit de ceilalti, mai intai trebuie sa-i iubesti tu."

"Cand se revarsa asupra noastra Harul cel dumnezeiesc, rugaciunea noastra devine cu totul curata. Sa te rogi neincetat, zi si noapte, chiar si cand dormi in pat."

"Nu trebuie sa-i silim pe altii sa mearga la Biserica. Hristos a spus: Cine voieste, sa-Mi urmeze Mie."

"Oricat ai fi de obosit sa nu uiti niciodata, seara inainte de culcare, sa faci rugaciunile de seara."

"Sa nu te rogi lui Hristos sa-ti ia bolile, ci sa dobandesti pacea, lucrand rugaciunea mintii si fiind rabdator. Astfel vei avea mare folos".

"Roaga-te si nu te supara. Roaga-te si fii rabdator."

"Cand citesti Sfanta Scriptura, caci trebuie sa o citesti necontenit spre a te lumina, Vietile Sfintilor sau alte carti bisericesti, de gasesti o propozitie sau un cuvant ce te-a impresionat, zaboveste mai mult in acel loc si vei vedea ca mult te vei folosi."

Cand i-am spus ca nu tin minte tot ce citesc, Par. Porfirie mi-a spus acestea: "Sa stii, fiule, ca toate ni se depoziteaza in memorie, iar cand Hristos socoteste ca a venit ceasul potrivit, le dezvaluie."

"Cand citesti sa incerci sa citesti limpede, astfel incat sa se auda si ultima litera a fiecarui cuvant. La fel sa procedezi si cand canti la biserica sau cand te rogi, fiindca astfel te obisnuiesti sa fii corect si smerit in toate, in cuget, in cuvinte si in fapte."

"Cand canti, sa canti smerit, fara sa faci grimase, fara sa faci miscari dezordonate si fara sa tot salti psaltirea. Sa privesti mereu spre analog si sa nu discuti cu cel de langa tine. Sa traiesti ceea ce canti, fiindca doar astfel cele cantate se transmit celor adunati in biserica la slujba."

"Cu cat se afla omul mai departe de Dumnezeu, cu atat mai mult este necajit si chinuit de felurite lucruri. Trebuie sa mergem la duhovnic de fiecare data cand ne chinuie ceva."

"Sa te spovedesti periodic si temeinic, fiindca, chiar de-ai fi Patriarh, daca nu te spovedesti, nu te mantuiesti."

"Sa nu va preocupati de cele de pe urma, nici de antihrist, nici de semnele sale, fiindca sa stiti ca, atata timp cat Il avem pe Hristos cu noi, antihristul nu ne poate vatama cu nimic."

"Fii atent la mine. Si iadul si satana si Raiul, toate sunt adevarate. Eu insa nu vreau sa te temi de ele, sau sa te gandesti la ele asa cum faci tu. Vreau sa-L iubesti pe Hristos, Care este Totul. Atunci, oriunde te vei afla, nu te vei mai teme de nimic din toate acestea. Vei avea toate lucrurile bune, fie ca te afli aici, fie ca te afli altundeva.

Da, Hristos ne asteapta si, indata ce ne vom deschide inima cat de putin, El va patrunde in ea de indata si vom avea parte de toate cele bune. Este intocmai ca soarele. Cand tragi fie si putin perdeaua, lumina patrunde imediat in odaie, iar razele sale ne incalzesc."

primita pe email

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

ULTIMII SFINTI DIN ROMANIA

S-a nascut în 1921, pe 5 noiembrie, în Grozesti, judetul Lapusna, în Basarabia. La 13 ani a mers la Mănăstirea Hancu, unde a ramas până în 1944, când s-a refugiat în România pentru ca Basarabia fusese ocupata de către sovietici. A făcut scoala de catiheti, de patru ani, Seminarul de Teologie, de cinci ani, si Institutul Teologic la Bucuresti, pe care l-a terminat în 1970.

A fost si pe front în al doilea razboi mondial. In 1946 a venit de pe front în schitul de la Vladicesti, din eparhia Husiului, unde s-a călugărit si a fost hirotonit diacon si preot. A făcut puscarie de trei ori: în 1948 la Galati, 1959-1966 si 1988 la Jilava.

“Multi alearga peste dealuri si vai ca să gaseasca un duhovnic iscusit. Dar daca omul nu tine seama de povetele lui, epacat .....“.

Asa ofteaza Părintele Mina de la Mănăstirea Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Husi. Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu sta intr-o camera mica, pe care o umplu cu totul biblioteca si masa de scris, plina de foi si dosare. Peretii s-au impodobit de icoane. In coltul dinspre rasarit, sub icoana Mântuitorului arde mereu o candela, iar deasupra usii vegheaza icoana Invierii Mântuitorului, sculptata în lemn chiar de Părintele Mina.

A făcut cândva si o scoala de meserii. Dar l-a chemat Dumnezeu să fie misionar în inchisorile comuniste.

Părintele Mina a fost jelit de multe ori înainte de ‘89 de credinciosi. Aceasta pentru ca din când în când mai disparea câteva luni. “Cica a murit Părintele Mina”, susoteau femeile când nu-l vedeau la slujba. Dar Părintele Mina aparea din nou la biserica mănăstirii si lumea se linistea. După 1989, lucrurile s-au limpezit:

Părintele Mina fusese inchis de securisti de mai multe ori. Dumnezeu il chemase în alta parte să raspândeasca cuvântul Lui. “Am trait o viata de misionar intr-o biserica calauzita de Duhul Sfânt”, spune Părintele Mina.

Părintele Mina s-a călugărit în 1935, când avea 13 ani si jumatate, pentru ca voia să invete carte. S-a dus la Mănăstirea Hancu si l-au primit. A vrut să intre la Seminarul Teologic, dar a fost respins ca fusese bolnav de malarie. L-au luat în armata si a făcut razboiul pe la Timisoara, pe frontul de vest, cum spune Părintele.

Prea multe nu vrea sa povesteasca despre razboi, ca viata din mănăstire e mai insemnata. De-abia prin 1945, când s-a terminat razboiul, a făcut scoala de cantareti, de patru ani, si a fost promovat direct în anul III la Seminar si a dat examen si la Institutul Teologic din Bucuresti.

“In ‘48, când s-a scos învătamantul religios din scoala, am raspândit afise prin Husi. Atentionam poporul credincios ca au venit vremuri grele asupra noastra. Au scos icoana Domnului Iisus si au pus icoana lui Stalin”, povesteste Părintele. “Le spuneam: “Feriti-va de învătaturile staliniste, tineti-va credinta, îndrumati copiii să mearga la biserica. Sa avem incredere ca puterea lui Antihrist va cadea”. Facuse părintele niste calcule după Cartea Apocalipsei si prevestea caderea comunismului si moartea lui Stalin.

Atunci a fost condamnat pentru prima oara la trei luni de inchisoare la Galati. A stat în total 11. In 1959 era în anul al II-lea la Institut. Si a avut o alta iesire “neplacuta”, cum zice părintele. Decretul 410 desfiinta Mănăstirea de la Vladicesti, din eparhia Husilor, unde fusese făcut călugăr si preot. Si atunci Părintele Mina n-a mai rabdat.

A scris vreo treisprezece scrisori de protest fata de decret, care au ajuns în toate centrele culturale si peste tot la Securitate. “Am scris si-am denuntat Antihristul prin temeiurile Sfintei Scripturi.

Am fost exmatriculat de la Institutul Teologic, arestat si condamnat la sapte ani de inchisoare si patru ani de pierdere a drepturilor civile. In octombrie ‘59 am fost arestat, dus la Bucuresti cu mainile în catuse, ca un om periculos, ca tare periculos mai eram”, povesteste Părintele Mina.

Din când în când se mai opreste si-si piaptana barba alba, apoi se uita lung în podea. “Am fost si sunt un misionar. In timpul comunismului chiar în front, nu în spatele frontului. In inchisoare am fost un misionar. Spovedeam si împărtăseam oameni, faceam slujba.

Stiam ritualul pe deasupra: Cele sapte Laude, Sfânta Liturghie, Acatistul Domnului Iisus, al Maicii Domnului si faceam slujba printre paturi si savarseam Sfânta Rugăciune. Faceam si împărtăsanie cu paine din pachete, iar vin facusem din niste struguri primiti tot asa, intr-un pachet.

După ce a iesit din inchisoare, Părintele Mina a petrecut doi ani în Ardeal, apoi a venit la Mănăstirea Sfintii Petru si Pavel din Husi. De aici i-a scris lui Ceausescu vreo sapte scrisori. “Faceam pe duhovnicul lui Nicolae Ceausescu prin scrisorile acelea. Ii povatuiam:

“Nu e bine să persecutati crestinismul. Dati libertate crestinismului, ca în tara noastra să se sărbătoreasca, să se respecte calendarul Bisericii, astfel încât credinciosul, duminica, să se intalneasca cu aceia dragi lui”. “Combateam darwinismul cu argumente”, povesteste Părintele Mina.

Scrisorile erau semnate “Un grup de intelectuali din Bucuresti” si erau trimise direct la casele lui Ceausescu. Dar ultima scrisoare i-a dus pe securisti cu gândul ca e scrisa de un preot, pentru ca povestea o întâmplare stiuta de putini pe vremea aceea. “La Mănăstirea Neamt s-a produs în ‘86 un lucru miraculos. Pe aleea care duce la intrarea în mănăstire, către usa bisericii, s-a desprins pământul si s-a ridicat. Cam de dimensiunea unui mormant.

Au sapat, au sapat si au dat de niste oseminte acolo. Era si Mitropolitul, care e acuma Patriarh, Prea Fericitul Teoctist. El a spus să se faca un sicriu si să le pastreze cu sfintenie, ca asta e un semn miraculos”, povesteste Părintele Mina. “S-au gândit imediat la mine pentru ca aveam antecedente. Si asa în ‘88, am mai lipsit vreo opt luni. Ziceau securistii: “Daca Părintele Mina nu-i cuminte… Apoi a venit izbavirea în 1989″, ofteaza batranul.

După revolutie, Părintele Mina a fost prin toate penitenciarele din eparhia Husilor si Romanului. Facea slujba duminica pentru puscariasi. A fost trei ani si profesor de religie la scolile din oraselul de provincie, desi nu era încă introdusa ca materie oficiala în programa scolara.

In 1996, Episcopia Husilor si Romanului a fost reinfiintata. Părintele Mina a fost numit consilier-misionar. Până în 2002, când a iesit la pensie. “Acum sunt misionar cu grad mai mare, pensionar”, zambeste batranul călugăr. Si de când s-a pensionat, Părintele Mina scrie.

Scrie rugăciuni si vrea sa-si publice memoriile. De Sfintele Pasti ale anului acesta a scris doua scrisori. Are de gând să le “trimeata” presedintelui si prim-ministrului. Ca să le aduca aminte de calea cea sfânta a lui Dumnezeu. Dar mai are de cercetat, de intrebat, ca n-a gasit adresele celor doi destinatari. N-ar vrea să le trimita la sediile oficiale, ci acasa. Ca sa fie sigur ca o să citeasca chiar ei epistolele lui.

Crestinarea lui Nicolae Steinhardt

In 1959, Părintele Mina a fost anchetat la Securitate, la Bucuresti, pe Strada Uranus, si apoi inchis la Jilava. La sfârsitul lui februarie 1960 l-a cunoscut pe scriitorul Nicolae Steinhardt, din grupul lui Constantin Noica. Intelectualul de atunci avea să devina “Părintele Nicolae” de la Mănăstirea Rohia, crestinat în celula de la Jilava de Părintele Mina.

“Eram vreo 60 în celula, trei rânduri de paturi etajate. Dormeau si cate doi în pat. Intr-o noapte a mai aparut o persoana, cu bocceaua subsuoara. Se uita nedumerit în jur, ca nu mai avea loc. Atunci i-am făcut semn să urce la mine. “Sa mai dormim putin, ca acusi e ziua”, i-am zis. “Mii de multumiri”, mi-a raspuns. A doua zi am aflat ca se numeste Nicolae Steinhardt si ca e “ovreu”, cum zicea el”, povesteste Părintele.

Intr-o zi, “ovreul” i-a spus ca vrea să moara crestin. Si Părintele Mina l-a botezat intre paturile din celula, cu apa dintr-un ibric. Mai târziu, Nicolae Steinhardt a vrut să intre în monahie la Mănăstirea de la Husi, unde era staret Părintele Mina, dar nu l-a primit episcopul. Si atunci a plecat la Cluj, cu o recomandare de la Părintele Mina si a fost primit la Mănăstirea Rohia, unde a avut grija de biblioteca. A murit în 1989 după o vizita a Părintelui Mina, la Spitalul din Baia Mare

Rugăciunea inimii

“Eu propag rugăciunea inimii, calitatea rugăciunii, calitatea vietii duhovnicesti. Si pentru monahi este ceva care trebuie să ia aminte. Timp de 5-10-15 minute zilnic să faca un exercitiu.

Pozitia este în genunchi, nu stând în sezut sau cu fruntea aplecata la pământ, ci vertical, cu mainile adunate si rostesti rugăciunea inimii: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieste-ma pe mine, păcătosul”.

Te cobori cu mintea în inima. Mintea nu e obisnuita, dar încet-încet se obisnuieste să rosteasca cuvintele rugăciunii. Inima nu-i obisnuita, nu se deschide, e impietrita, dar daca ai să bati la usa inimii, insistent, până la urma se deschide”.

amira-spiritualitate.blogspot.com

Despre Rugaciunea Inimii cu Parintele Mina Dobzeu

"Eu L-am vazut pe Domnul Iisus. Asta mi-a dat putere"

Chilia parintelui Mina Dobzeu miroase a ta­maie si-a mir. Peretii sunt imbracati in icoa­ne si intre ele arde neincetat o candela. Aerul e subtire si incarcat cu o tacere smerita. Dupa 91 de ani de credinta si rugaciune, dupa chinurile din tem­nitele comuniste, parin­tele sta intins in pat, orb si aproape fara auz. Mai­nile ii sunt firave.

Mainile sale, care l-au bo­tezat pe Nicolae Steinhardt in in­chi­soare, care au cioplit troite si au binecuvantat mii de cre­dinciosi. Dar chiar si asa, firav si fara puteri, intrea­ga sa fiinta iradiaza bunatate si liniste, iar vor­bele sale, pline de intelepciune si traire du­hovni­ceas­ca, iti incal­zesc inima. Unul dintre cei mai indu­hovniciti calugari ai Romaniei m-a pri­mit pentru a-mi vorbi des­pre ru­gaciunea inimii, pe care o cu­noaste indeaproape.

"Bate la usa inimii. Loveste cu cuvinte!"

- Parinte, v-ati intarit de-a lun­gul vietii practicand rugaciunea inimii. Ati vorbit despre importan­ta ei si ati raspandit-o in toata Ro­mania, in biserici si manastiri. De ce ati considerat important sa fa­ceti cunoscuta aceasta rugaciune, in mod special?

- "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul". Aceasta este ruga­ciunea inimii, scurta si simpla, dar cu o mare putere si de mare ajutor. Este o rugaciune de pocain­ta, adresata Domnului Iisus, si e plina de Har si de Adevar. Porunca este de la Domnul: "Privegheati, dar in toata vremea, rugandu-va".

Rugaciunea inimii nu este o taina de care au parte nu­mai preotii, sau o practica ce apartine doar monahilor ne­voitori. Este o rugaciune de pocainta, pen­tru tot cres­tinul. Prin aceasta ru­gaciune, omul devine curat cu ini­ma. Rugaciunea inimii ii mantuies­te pe cei credinciosi, iar monahii cu pravila calugareasca se si sfintesc.

Dom­nul o primeste ca o jertfa cura­ta, se bucu­ra de ea si se veseleste, iar pe noi, rugaciunea aceasta de toate relele ne pazeste, ne imbraca intr-o putere de sus, de nebiruit.

- Exista anumite reguli pe care e bine sa le ur­mam, pentru ca ea sa fie ascultata?

Acasa, in satul nasterii sale din Basarabia

- Oricine poate spune rugaciu­nea inimii. E pentru toata lumea. Pri­ma conditie este sa te impaci cu ceilalti. Fara pace in inima fata de aproapele tau, nu poti porni sa te rogi. In ce priveste locul rostirii ei, el poate sa fie in biserica sau in odaia ta. In liniste totala, in sin­gu­ratate sau in camara inimii tale, in­diferent unde te-ai afla.

Cum sa ne rugam? Mai intai zicem Tatal nos­tru si apoi, dupa cum spune Apos­tolul Pavel, "ru­gati-va nein­cetat". Exista si o parte teh­nica a acestei rugaciuni. Stai in genunchi sau pe un scau­nel micut si incepem sa ros­tim rugaciunea cu min­tea coborand in inima. Trebuie sa spui rar, in ritmul ini­mii: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mi­luieste-ma pe mine, pacatosul".

Acestea zise cu sme­renie multa si fara sa gandim nimic altceva si fara sa ne miscam. In felul acesta, pri­mim tarie sufleteasca si se face sim­tita lucrarea Harului dumne­zeiesc. Ne despati­mim, ne izba­vim de vicii: de ura, invidie, ne­rab­dare, raz­bu­­na­re, betie, laco­mie, desfrau sau zgar­­cenie.

Apos­tolul Pavel spunea: "si Duhul vine in ajutor slabiciunii noas­­tre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie, ci insusi Duhul se roa­ga pentru noi cu suspine negraite". Cu timpul, pacea se va asterne in intreaga noas­tra fiinta. Asta trebuie facut de trei ori pe zi, si sa nu uitam sa co­boram mintea in ini­ma, si la celelalte rugaciuni.

Nimeni sa nu spuna ca nu poate duce la capat suta la suta ruga­ciunea inimii! Dum­ne­zeu te va primi si cu un sfert din cat ar trebui. Unii poate va vor spune sa nu va apucati de rugaciunea inimii, pana nu va veti cu­rati mai intai de vicii. Eu va sfatuiesc sa incepeti, chiar daca sunteti prinsi in mrejele poftelor trupesti, caci trep­tat, ruga­ciu­nea va aduce si despatimirea. E necesar doar sa ceri ajutorul lui Dumnezeu si sa te rogi cu staruinta.



"Coboara-ti mintea in inima"

- Aceasta rugaciune e legata de respiratie sau de bataile inimii?

- Ambele metode sunt bune la in­ceput. Pentru a te de­prinde, poti spu­ne: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu" pe in­spi­ratie, apoi "Milu­ieste-ma pe mine, pacatosul" pe expiratie. Dar daca vei lipi ruga­ciu­nea de bataile inimii, aceas­ta nu va inceta niciodata. Sfatul meu este sa umbli la inima. Bate la usa inimii, loveste cu cuvinte.

Inca in putere

Mai in­tai cu vocea si apoi tainic. Asa vei de­prinde inima sa se deschida si sa lu­creze cu mintea, pana ce se va incalzi.

Cand spui rugaciunea du­pa bataia ini­mii, ritmul va fi altul si vei avea sapte timpi: 1. Doamne 2. Iisuse 3. Hris­toase, 4. Fiul lui Dum­­nezeu, 5. mi­luieste-ma 6. pe mine, 7. paca­tosul. Pentru omul de rand, zece mi­nute dimineata, zece la pranz si la fel seara, si ii de ajuns. E bine sa nu lip­seasca nici celelalte rugaciuni. Aca­tistul Dom­nului Iisus, al Maicii Dom­nu­lui si altele.

Sa mer­geti la biserica si sa ti­neti postu­rile, iar un du­hovnic sa te spovedeasca si sa te imparta­seasca re­gulat. Eu sunt bol­nav si stau la pat si spun ru­ga­ciunea asa, la pat cum sunt. Is slabanog... Spun ru­ga­ciunea cu mintea, vorbita sau tacand. Totul e sa ai min­tea coborata in inima.

Asta inseamna ca o faci cu inima. Este o lucrare pe care o atribui inimii spirituale si nu inimii carnale. Nu trebuie sa te opresti asupra inimii carnale! Acolo cultivi pati­mile. Spre stanga trebuie sa te opresti, doua degete sub sanul stang, acolo ti-e inima duhovniceasca. Si mai mult te opresti cu cuvantul.

"Doam­ne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, milu­ieste-ma pe mine, pacatosul!". Un suspin trebuie sa fie in cu­van­tul "miluieste-ma". M-a intrebat cineva unde sta sufletul? Sufletul sta in tot corpul, dar centrul il are in inima duhovniceasca. E ca o faclie, ca o flacara care arde in noi! Arde! El raspunde la rugaciunea inimii. Pe ma­sura ce vei spune rugaciu­nea vei simti cum se infier­banta.

Nu cautati semne si minuni

- Rugaciunile sunt intre­rupte, adesea, de ganduri, care nu se lasa alungate usor. Cum poti lupta cu ase­menea rataciri?

- Daca ai venit sa afli despre ru­gaciunea inimii, de ce iti pui ma­tale problema ca vei avea rataciri? Ii ceri lui Dumnezeu cele bune, de ce crezi ca El nu te va calauzi spre cele bune si de folos? Domnul a zis asa: "Cine este omul acela intre voi care, de va cere fiul sau paine, oare ii va da pia­tra?

Sau de-i cere peste, oare el ii va da sarpe? Daca voi, rai fiind, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?". Sa nu umbli du­pa mi­nuni si vedenii sau soapte. Atunci, da, diavolul poate sa lu­creze. Tre­buie sa ramai in ruga­ciune, fara sa cauti senzatii sau stari sufletesti ex­tra­ordinare si vei fi ferit de ratacire.

Si chiar daca le ai, sa nu le spui, sa le pas­trezi pentru tine. Se poate ca Dumnezeu sa ne dea semne ca sa ne incurajeze si sa ne intareasca in credinta noastra, dar nu acestea sunt scopul si nu trebuie nici sa te mandresti cu ele si nici sa faci aprecieri despre tine, ca atunci esti neispravit. Nu cautati semne si minuni.

Manastirea "Sfintii Apostoli Petru si Pavel" din Husi / Foto: Agerpres

Domnul a zis: "De veti avea cre­dinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia muta-te de aici dincolo, si se va muta si nimic nu va fi cu neputinta". Da' matale crezi ca trebuie sa ne apucam sa mutam muntii din loc? Sa mergem pe apa sau sa levitam, cum spun yoghinii ca fac?

Muntii stau bine unde i-a lasat Dumnezeu. Muntii pacatelor noastre trebuie sa ii mu­tam! Sa ne despatimim de vicii, de betie, invidie, dus­ma­nie, desfrau, vorbire in desert, acestea sunt minunile credintei. Sa nu ne trufim, ca aceasta ne rataceste mai mult decat orice. Aceasta poate sa mah­neasca Harul lui Dumnezeu, ca celor mandri Dumnezeu le sta im­potriva, iar celor smeriti le da har.

- Cateodata simti ca Dumne­zeu e in arbori, in pie­tre, in tot ce inseamna natura, si parca intelegi acest limbaj si descoperi o dragoste dulce in toate. In astfel de mo­men­te, am ajuns in taina lui Dum­ne­zeu sau e doar ceva premer­gator?

- E doar ceva premergator. Sen­timentele noastre sunt de la Dum­nezeu si El nu ni le anuleaza. Ne da sim­taminte bune si nobile ca sa in­te­legem ca suntem pe drumul cel bun, dar inca nu am ajuns la taina. Senti­mentele pe care le avem, Dom­­nul le foloseste de multe ori, ca sa intelegem tainele dumne­ze­iesti si lucrarea lui Dumnezeu cu noi. Ia sa vezi, stii sa canti "Tran­dafir de la Moldova"?

Iata, Domnul mi-a aratat prin cantarea asta simpla cat de mult ia aminte asupra senti­mentelor noastre, cand sunt ca­lau­zite catre lucruri bune si fru­moa­­se. Eu iubeam cantarea aceasta, mi-a vorbit despre sentimentele mele. Ori­ce sentiment sadit in noi de Dum­­nezeu ii bun, ne desteapta, ne invata ca dincolo de sim­plitatea lor, au inteles mai adanc.

"Orice duhovnic e mare, daca asculti de el"

- Pentru a inainta in ruga­ciune, avem nevoie de duhovnic, sau ne putem stradui singuri?

- Da' matale la ce-ai venit la mine? Pai iata, singur ti-ai gasit ras­punsul. Si eu, care cunosc mai mul­te, as avea nevoie de un duhovnic iscusit, ca multe se ivesc. Un du­hov­­nic te ajuta, ai limpezime ca sa urci pe trepte mai inalte, e impor­tant sa ai. Da' unii alearga peste dealuri si peste vai ca sa isi ga­seas­ca un duhovnic mai iscusit.

Tot um­bla prin manastiri si biserici si pana la urma ei nu asculta nici de vreun duhovnic mare si nici de vreunul mic. Oricare duhovnic e mare, daca asculti de el. Altfel e de prapura si nu-ti e de nici un folos.

"Lumina necreata a venit peste Romania"

- Spuneati ca prin rugaciune nu trebuie sa asteptam semne de la Dum­­nezeu. De ce?

Fotografia din dosarul penal

- Sa nu umblam dupa acestea. Smereste-te inaintea lui Dumnezeu si incolo le vei avea pe toate. Daca umbli dupa minuni se poate ames­teca cel rau, care te poate duce in ratacire. Sme­renie si rugaciune, atat ai nevoie. Sa nu umblam dupa supra-natural, ca noi nu stim sa facem prea bine distinctia si acolo se amesteca si cel inse­lator, diavolul.

New Age si tot spi­ritualismul orien­tal, african, cu magii de tot fe­lul si ritualuri pagane, duc la o ratiune fara ratiune, fara cu­noasterea lui Dumne­zeu. Sunt practici fara Ade­var, oricat de senzationale ar parea. Si cel ce nu are Ade­var este in minciuna. Fiecare crestin trebuie sa cunoasca Adevarul, caci el este cu­nostinta de Dumne­zeu. Man­tui­rea noastra este prin cre­dinta, har si fapte bune.

Cre­dinta o avem cea intru Hris­tos, in biserica orto­doxa, nu oriunde. Avem adeva­rul si lumina. Si acum, cand va vor­besc, vad lumina cea ne­creata, Ade­varul Adevaru­rilor. Domnul ne indruma dupa le­gile sale, dupa po­run­cile sale.

- Ce este lu­mina necreata?

Parintele Arhimandrit Mina Dobzeu, anul trecut, la 90 de ani / Foto Bogdan Frentescu (2)

- Lumina cea necreata, ii a­proa­pe anul de cand am primit-o. In istoria bisericii este la Grigorie Palama, el a mai vazut-o. Se nu­mes­te astfel, ca sa nu creada oa­me­nii ca este ca lumina soarelui sau a lunii.

Este o lumina ce emana direct din Dum­nezeu. Eu o vad. Este peste toa­ta tara. Mi se arata si are un rost cand o vad, ca un indemn cateodata, sau ca o explicatie. Ea aduce mai multa lumina in viata bisericii. Aduce peste toti oamenii in­dreptare, inte­lepciune, intelegere, sfaturi,

evlavie, frica de Dumnezeu, barbatie, ridica pe cei surpati, dezleaga pe cei robiti, intelep­teste pe cei orbi. Iata ce face lumina cea ade­varata! A venit deasupra tarii noas­tre si am facut cu­noscut asta Pa­triar­hului. Se extinde pe toata harta Romaniei. Este o binecuvan­ta­re a po­po­rului acestuia, care a luptat mult im­potriva Antihristului.

"Doamne, apara-ma de oamenii galcevii, de draci si de patimile trupesti!"

- Lumea de azi e o compe­titie intre oa­meni: in societate, la ser­viciu, chiar si in dragoste. Cum pu­tem totusi sa ne iubim aproa­pele ca pe noi insine, cand dintre noi, unul singur poate sa castige?

Ochelarii si file de manuscris ale lucrarilor sale

- Te rogi pentru el. Cand te rogi, nu inseamna ca te rogi pentru ce-i in mintea lui, rugaciunea ta nu este sa se implineasca gan­dul celui­lalt. Ci sa il fereasca Dumne­zeu de rele, sa-i aduca mantuire si lui. De-acolo mai departe, stie Dumnezeu cat sa dea fiecaruia. Asta e fapta cea mai minunata: ca tu vrei sa-ti pui sufletul tau si pentru aproapele tau.

Chiar daca te gandesti ca nu me­rita, roaga-te pentru celalalt, ca poate se afla si el in multe pacate. In rest, incearca sa nu gresesti fata de el, sa nu fii respingator. Uita raul, rabda mult, iarta totul! In felul acesta vei avea pace cu toti cei din jurul tau si cu tine insuti. Iar cand esti la stram­toare mai poti zice asa: "Doamne, apara-ma de oamenii gal­­cevii, de draci si de patimile tru­pesti!".

Cu aceasta rugaciune scur­ta, iata de cate ma apar deo­data! Aceasta rugaciune trebuie spu­sa me­reu, oriunde. Important este sa fim cu inima smerita si cu duhul umi­lit, asta conteaza. Io am zis: Mie, a mari pe Domnul, bine imi este! Dar Domnul, ca sa ma pot lipi de El, mi-a pus con­ditii. A zis sa am cuget curat, ini­ma smerita si duh umilit. Nu­mai cu acestea ma pot apropia de Dumnezeu, si cu iubire de aproa­pele meu.

- Ati reusit sa treceti prin anii grei ai ateismului feroce, fara sa va pierdeti credinta. Ce anume v-a dat aceasta putere?

Cu un grup de basarabeni

- Da-mi Doamne lacrimi, sa-mi plang pacatele mele! Unii au lacrima usoara, eu insa nu am avut acest dar. Am plans cu amaaaaar! Cand am vazut umbra lui Antihrist prima data, intune­ricul care ma in­spaimanta, plangeam... Al doilea, cand m-au scos din manastire si m-au dat afara... Am plans cu amar... Am plans si cand m-au lovit securistii, niste ban­diti antihristi...

M-am angajat la o lupta cu Antihristul si l-am dat pe fata. M-am luptat cu dracul, am luat batai, zeci de batai! Ei s-au suparat ca i-am dat pe fata. M-a intarit si m-a aparat Dom­nul! Lupta a fost grea. Si acum lupta e grea. Batai... batai... atatea batai, ca acuma nu mai vad cu ochii. Eu l-am vazut pe Domnul Iisus! Asta mi-a dat putere.

Am vazut si Duhul Sfant, planand dea­supra tarii, si am stiut ca o sa ne apere de ce­va, poate de o boa­la, sau de o foa­me­te, sau de vreun razboi. L-am va­zut pe Domnul Iisus de o fru­mu­sete raaaara! De o fru­musete raaaa­raaaa! L-am vazut asa de frumos! E­ram acasa, la Grozesti, cand l-am vazut in toata frumusetea Lui!

Nu-mi ster­ge nimeni ima­gi­nea asta din suflet! Stiu unde l-am vazut. Cand merg la biserica, sa ma imparta­sesc din trupul si sangele Lui, ma gandesc la El, cat de scump si de frumos e! L-am intampinat cu candela aprin­sa, acolo unde l-am vazut, in satul meu.

Bolnav, in chilia sa

Am facut o troita acolo, pe dealul Basara­biei. S-a coborat si s-a asezat pe un tron, cu o coroana de aur pe cap. Si banditii au incercat sa ii ia coroana, iar El le-a spus: "Nu veti lua nimic! Aceasta este Imparatia mea si voi veti pieri cu totii!". Acolo, acasa, in Basara­bia, am facut o capela sa odihneasca Domnul.

Eram cu Vasile de la Poiana Maru­lui. L-am primit cu candela aprinsa, impreuna cu popo­rul din satul meu. Domnul a venit si Antihristul a fost ni­micit. Asa au inceput sa se reinfiinteze manastirile si sa avem din nou invatatura duhovniceasca in scoli. A venit Hris­tos la noi pentru acestea si Satana a plecat.

- Cat de puternica poate sa fie o rugaciune?

- Rugaciunea cea mai inalta, de unire cu Dumnezeu, e fara cuvinte. E alipirea de Domnul cu afectiunea si cal­­dura inimii, precum copilul alipit de sanul maicii sale se simte odihnit si fericit fara sa spuna cuvinte.

SURSA FORMULA AS

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More