INSULA LUI ACHILE DE LA GURILE DUNARII

Insula teribilului AHILE de la Gurile DUNĂRII. Dovezile istorice…

Posted on 3 iulie 2015 by Daniel Roxin in Știri // 11 Comments

Legendarul AHILE, eroul Războiului Troian, este legat de pământul României de astăzi prin scrierile autorilor antici. Oricât ar părea de surprinzător sau de “protocronist” (după cum ar spune manipulatorii antiromâni), izvoarele istorice ne vorbesc clar despre insula lui Ahile, pe care o situează la gurile Dunării.

Acum peste 3.000 de ani, o mare parte a Europei era ocupată de neamurile tracilor, tracii fiind prezenți în Războiului Troian, așa cum o spune cât se poate de clar Homer în Iliada, de nenumărate ori. În acest context, nu ar trebui să ne mire că spațiul Mării Negre și teritoriile neamurilor tracice din jur făceau parte din… circuitul eroilor antici.

Așa cum cred că este limpede pentru toți, implicațiile identificării templului lui Ahile din insula Leuce, la gurile Dunării, ar fi extraordinare pentru noi…

Să vedem însă ce ne spun autorii antici:

Pausanias: “Se află o insulă în Pontul Euxin (Marea Neagră), la gurile Istrului (Dunării), închinată lui Ahile. Aceasta se numeşte Leuce şi are un perimetru de douăzeci de stadii, este acoperită de o pădure deasă şi plină de animale sălbatice şi domestice. În ea se află un templu şi o statuie a lui Ahile.”

Pindar: “În Pontul Euxin, Ahile locuieşte într-o strălucitoare insulă.”

Euripide: “Ahile, care locuieşte într-o insulă, pe ţărmul de argint, în interiorul Pontului Euxin.

Maximus din Tyr: ”Ahile se odihnește pe o insulă care se află față în față cu râul Istru, iar acolo se află templul și altarul lui Ahile”.

Scylax din Carianda: “Călătoria pe mare de la Istru pînă la Criumetopon este de trei zile şi trei nopţi, iar de-a lungul ţărmului de două ori mai lungă. Căci acolo se află un golf. În interiorul acestui golf există o insulă pustie, numită Leuce, care este închinată lui Ahile.”

Ptolemeu: ”Insulele de lângă Moesia Inferior, lângă țărmul Pontului Euxin, se numesc Boristene si Leuke, aceasta din urmă fiind cunoscută și ca insula lui Ahile.”

Arctinos: “După ce Ahile pune pe fugă pe troieni şi pătrunde în oraş, este ucis de Paris şi Apolo. În jurul leşului se încinge o luptă înverşunată. Aias îl ia şi-l duce la corăbii, în vreme ce Odiseu ţine piept troienilor. Apoi ei îl înmormântează pe Antiloh şi expun cadavrul lui Ahile. Sosind Thetys(mama lui Ahile – n.m.), însoţită de Muze şi de surorile ei, îşi plânge copilul. După aceea Thetys răpeşte de pe rug pe fiul său şi-l poartă în insula Leuce.”

Filostrat: “în Pont se află o singură insulă, aşezată mai mult spre coasta ospitalieră pe care o ai la stânga când intri în Pont. E lungă de treizeci de stadii şi lată nu mai mult decât de patru. Arbori cresc acolo: plopi albi, ulmi şi alţii – cum se întîmplă -, iar cei din jurul templului sînt sădiţi în rînduială. (…) Statuile din templu reprezintă pe Ahile şi Elena uniţi de pace.”

Deși izvoarele sunt mai multe, ne vom opri aici pentru că ceea ce a fost prezentat deja este cât se poate de convingător. Așadar, izvoarele antice ne vorbesc despre faptul că insula Leuce, de la gurile Dunării, este “insula lui Ahile”, că este “închinată lui Ahile”, că el “locuiește” aici sau că aici a fost înmormântat…

INSULA SERPILOR

Deși unii cercetători au căutat să identifice Insula lui Ahile cu Insula Șerpilor, studiul lui Cașin Popescu “Insula lui Achile, Leuce: localizare şi precizări istorice” vine cu o ipoteză mult mai credibilă, identificând-o cu insula Letea. Argumentele sunt cât se poate de serioase:

1. După cum ne spun Pausanias și Filostrat (vezi citatele de mai sus) dar și alți autori antici, Insula Leuce era mult mai mare decât Insula Șerpilor, era acoperită de păduri, avea animale sălbatice și multe păsări, ceea ce nu este posibil să fi existat pe Insula Șerpilor – o insulă mică, stâncoasă, cu puțină vegetație.

2. “Grigore Antipa admite că pe locul actualei delte ar fi existat înainte un golf al mării. Acesta, cu timpul, a fost izolat de restul mării prin cordonul litoral Jibireni-Istria şi transformat în liman. Cu timpul, limanul a fost aluvionat şi adus în faza actuală, cu terenuri uscate, mlaştini şi bălţi. Dunărea ar fi debuşat în mare prin şase guri, din care trei duceau apele în Razelm; acestea din urmă ulterior s-au împotmolit.”(Cașin Popescu “Insula lui Achile, Leuce: localizare şi precizări istorice”)

Cai sălbatici în pădurea Letea. Sursa Foto: lataifas.ro

Așadar, acum aproximativ 2.000 de ani, pe vremera când autorii citați au trăit, configurația gurilor Dunării era diferită de cea de acum, existând un golf navigabil în locul unei părți din actuala Deltă a Dunării, unde se găsește și insula Letea.

Cașin Popescu ne mai spune următoarele: “Insula Leuce s-a aflat în golful pe care Marea Neagră îl făcea pe locul actualei delte a Dunărei, prin urmare localizarea ei trebue făcută în Deltă. Toate informațiile despre insula Leuce pe care le găsim în izvoarele antice conduc unanim la identificarea Insulei lui Achile, Leuce, cu insula Letea. Aici deci, în această insulă, azi a Deltei, ar trebui intreprinse in mod serios şi sistematic cercetări arheologice, dacă întradevăr se vrea a se descoperii templul şi statuia lui Achile de care vorbeşte Pausanias.”

Întrebarea este: se vrea așa ceva? Vor autoritățile “românești” să cerceteze fabuloasa istorie a acestor meleaguri și să o aducă la lumină? Din păcate, știm răspunsul: Nu vor , nu știu că există sau nu-i înțeleg importanța!

Să sperăm, totuși, într-un viitor mai bun în care eroii legendari care au trăit sau au trecut pe aici și culturile extraordinare ale căror urme le vedem la tot pasul, vor avea parte de prețuirea pe care o merită!

Daniel Roxin

Studiul lui Cașin Popescu, “Insula lui Achile, Leuce: localizare şi precizări istorice”, poate fi citit aici:https://cumpana.wordpress.com/2007/07/05/insula-lui-achile-leuce-localizare-si-precizari-istorice/

Vizionează filmul TRACII,ISTORIE ASCUNSĂ, aici:

SURSA CUNOASTELUMEA

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

MIERCUREA FARA CUVINTE

LEUKE-INSULA FERICITILOR, INSULA ALBA, INSULA SERPILOR-VESTIGII NEPRETUITE ALE CIVILIZATIEI INDO ARYENE-IN IMAGINE SE VAD PIETRELE DIN CARE TEMPLUL LUI APOLLO-PERLA ANTICHITATII UNDE VENEAU DIN TOATA LUMEA PELERINI-ERA FACUT.

AFLATA IN STAPINIREA RUSIEI, DATA PE GRATIS MISELESTE DE SCIRBA TRADATOARE DE EMIL CONSTANTINESCU.DA, L-AM VOTAT.


MINA LUI SABAZIOS, SAU DYIONISOS, ZEUL CULTULUI ORFIC CE A CIVILIZAT ANTICHITATEA ELENA. AFLA LA MUZEUL VATICANULUI. PROVENIT SI NASCUT(DYONISOS, SABAZIOS, ORFEU)DIN THRACIA.

SPLENDIDA BRATARA DACICA CU DRAGONUL DUBLU(TIAMAT/APSU, JORMUNGARDR, ETC).AFLAT, DESIGUR LA MUZEUL DE ISTORIE DIN VIENA. I WONDER WHY..GASIT IN FAGARAS.

P.S.-Stiu ca ii zice miercurea fara cuvinte, dar m-am gindit sa va explic ce semnificatie au aceste artefacte pentru noi.Au?

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Tradiţia spirituală dacică şi istoria furată a poporului român

de Dragoş Tudoran

Tracii erau un popor al cărui nivel de civilizaţie, forţă şi cultură s-a bucurat de multă consideraţie în antichitate. Daspre daco-geţi sau daci, poporul trac din zona Carpaţilor şi a Dunării, Vasile Pârvan ne spune că : “ofereau grecilor şi romanilor o consistenţă spirituală superioară şi foarte caracteristică, pe care literatura antică a însemnat-o cu mirare şi admiraţie, făcând din ei aproape un popor fabulos prin vitejia, înţelepciunea şi spiritul lui de dreptate”.

Studiul spiritualităţii unui popor antic nu este uşor de realizat, datorită opiniilor contradictorii ale istoricilor şi de asemenea datorită absenţei unor dovezi directe şi clare.

În ceea ce-i priveşte pe daci, mărturiile istorice ne oferă totuşi nişte puncte de plecare foarte clare care atestă specificitatea spirituală a acestora în cadrul culturilor antice europene, şi chiar înrudirea spiritualităţii dacice mai degrabă cu tradiţiile orientale.

Dacii, ne spun mai mulţi istorici, credeau în nemurire, erau convinşi că sunt nemuritori. De aici, deduc marii cronicari ai antichităţii, decurgea eroismul lor legendar care le-a adus faima de a fi “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.

Oricum, lipsa fricii de moarte atestă un nivel spiritual elevat, întrucât teama de moarte este considerată în toate tradiţiile spirituale autentice unul dintre cele mai dificile obstacole pe calea spirituală.

Regalitatea la daco-geţi era considerată de autorii antici ca având un caracter sacru. Cu toate că nici Burebista, nici Decebal nu şi-au asumat prerogative de ordin religios, totuşi se credea, după cum nota Criton, medicul împăratului Traian, că Marele Preot îi transmitea regelui anumite puteri supranaturale.

În tradiţia orientală, în special indiană şi chineză (taoistă) se insistă asupra faptului că toţi conducătorii naţiunilor trebuie să fie în primul rând mari înţelepţi sau sfinţi, iar textul fundamental al tradiţiei taoiste (Tao Te King, Cartea cărării şi a virtuţii), conţine multe îndrumări spirituale destinate conducătorilor neamurilor. În plus, existau anumite iniţieri spirituale şi mistere destinate doar acestora.

“Zeul Suprem al dacilor este fără nume, fără calificare”, ne spune Strabon, şi recunoaştem aici credinţa vedică în existenţa unui Dumnezeu – Suprem Absolut – fără nume, atribute, sau formă, fără echivalent în tradiţiile europene antice, Dumnezeu Tatăl din creştinism.

Medicul grec Dioscoride (sec I e.n.) ne-a transmis o listă de 42 de plante medicinale folosite de daci. În concepţia medicală a dacilor, trupul trebuie tratat ca un ansamblu, împreună cu psihicul, chiar Platon relatând faptul că învăţăturile lui Zalmoxis spuneau că trupul trebuie tratat împreună cu sufletul. Remarcăm aici viziunea asemănătoare cu a medicinii tradiţionale indiene, sistemul Ayurveda, şi chiar cu cea a sistemului yoga.

Dacii erau vegetarieni, lucru remarcabil în antichitatea europeană, viziunea istorică simplistă fiind aceea că omul primitiv era un vânător.

Religia dacilor era iniţiatică şi misterică, caracterizată de actul iniţiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifica “cealaltă lume”, adică o locuinţă subterană sau grotă. Herodot confirmă faptul că dacii aveau asociaţii spirituale secrete formate din iniţiaţi.

Toate aceste elemente sunt atestate de documente istorice antice. În plus, viziunea unor faimoşi istorici sau filozofi precum Anton Dumitriu, Nicolae Densuşianu, Vasile Lovinescu, Mircea Eliade şi Nicolae Miulescu dau o nouă dimensiune spiritualităţii dacice.

Trebuie însă să clarificăm faptul că în această viziune iniţiatică, filonul spiritual al tradiţiei dacice este mult mai vechi decât mărturiile istorice citate anterior, acestea fiind doar “rămăşiţele” acestuia. Este cunoscut faptul că deja în vremea lui Burebista s-a interzis cultura viţei de vie (din iniţiativa preotului iniţiat Deceneu), iar sacrificiul uman practicat de daci în vremea lui Herodot atestă de asemenea decăderea acestei spiritualităţi, pentru că nici o tradiţie spirituală autentică nu admite sub nici o formă sacrificiul uman, şi nici măcar animal.

Sintetizând informaţiile diferiţilor autori, ne putem reprezenta o imagine a spiritualităţii dacice, în perioada sa de glorie: un cult preponderent solar, generând o extraordinară forţă interioară (confirmată de lipsa fricii de moarte). Iniţiaţii daci aveau fără îndoială o stare foarte profundă de comuniune cu natura şi chiar detaşare de aspectele materiale, trăiau în grupuri spirituale (cel mai probabil, separat – bărbaţii şi femeile).

Se mai spune despre ei că stăpâneau dedublarea astrală şi aveau stări profunde de transă extatică, iar iniţierile propriu-zise erau însoţite sau condiţionate de teste iniţiatice extrem de dificile...

Silviu N. Dragomir, în lucrarea « Controverse », evidenţiază un aspect tulburător legat de pierderea, în decursul timpului, a numeroase documente istorice care ar fi fost foarte preţioase pentru restabilirea adevărului istoric în ceea ce-i priveşte pe strămoşii noştri, dacii. De exemplu, despre limba dacilor nu ne-au parvenit din istorie nici un fel de date certe, toate lucrările de referinţă fiind pierdute una câte una, într-un mod cu totul straniu.

Astfel, Dacia, jurnalul împăratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut cu totul ilogic; Getica, scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeaşă soartă; Istoria geţilor, a prelatului-filozof Dios Chrysostomos, numit şi Ioan Gură de Aur, s-a pierdut şi ea într-un mod total nejustificat pentru o lucrare scrisă de un filozof de o asemenea talie;

Getica, o sinteză realizată de nepotul acestuia din urmă, cunoscut sub numele de Dios Cassius Coceianus, a dispărut în mod similar fără nici o urmă, iar din impresionanta lucrare Istoria Romanilor, scrisă în 24 de volume de alexandrinul Appianus, un istoric grec care a relatat în mod special cuceririle romane, s-a pierdut numai cartea a XIII-a, exact cea care se referea la geto-daci.

Şi există încă multe alte exemple de memorii, istorii etc., printre care merită să menţionăm şi poeziile lui Ovidiu scrise în limba geţilor în cursul exilului său în Dacia, la rândul lor singurele versuri dispărute din întreaga sa operă rămasă aproape intactă.

Dovezile arheologice nu au fost nici ele cruţate: Munţii Orăştie, păstrători de cultură şi civilizaţie geto-dacă, au fost sistematic prădaţi şi jefuiţi de tezaurele lor istorice, începând desigur cu distrugerea realizată de romani.

În Evul Mediu, Regii Ungariei şi Austriei, Matei Corvin şi Carol al VI-lea, au organizat pe Mureş şi pe Dunăre, purtând plutit spre Budapesta şi Viena, interminabile convoaie de transport cu relicve arheologice destinate pierzării.

În luna septembrie a anului 1832 arheologul J. Ackner a descoperit la Sarmisegetuza o foarte frumoasă, interesantă, dar şi extrem de reprezentativă piesă arheologică: Victoria dacică înconjurată de genii, un mozaic care, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, care înconjurau un înscris tainic, rămas nedescifrat.

Această relicvă, atât de preţioasă pentru neamul nostru, a dispărut fără nici o urmă. Întrebat în epocă, arheologul maghiar E. Ballum ar fi declarat că el ştie unde se află acest mozaic, dar „nu poate divulga adevărul din motive politice”.

Pe la 1840, de-a valma cu statui sfărâmate, piesele arheologice erau folosite fără nici un scrupul la construirea şoselelor, a podurilor şi a terasamentelor de cale ferată. Toate acestea l-au făcut pe Gheorhe Bariţiu ca, în 1882 – la un congres din Sibiu, în plin public – să izbucnească în plâns la mărturisirea celor două mari nereuşite ale sale: salvarea Sarmizegetusei şi deschiderea unei universităţi româneşti în Ardeal.

Pe Insula Şerpilor (pe care fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, a „dăruit-o” complet nejustificat Ucrainei) se mai găseau încă, în secolul XIX, ruinele unui imens templu antic, despre care N. Densuşianu ne spune că era închinat lui Apollo. În secolul XIX, acest templu a fost practic „demontat” şi transporatat la Moscova, unde a dispărut cu desăvârşire.

yogaesoteric

Read More

Insula Şerpilor, între militarizare şi spiritualitate

de Daciana Matei

Încă din cele mai vechi timpuri, acest petic de pământ a avut o istorie tumultoasă. Deşi această insulă are o suprafaţă doar de 17 ha cu aspect arid şi stâncos, lipsit de vegetaţie sau apă, interesul pentru deţinerea Insulei Şerpilor pare paradoxal. Deşi nu avea o importanţă teritorială şi economică prea mare, odată cu trecerea timpului aceste valori s-au schimbat.
Datorită poziţiei sale în apele Mării Negre, insula a devenit de o importanţă strategico-militară deosebită. Odată cu descoperirea în subsolul platoului continental din jurul insulei a unor importante rezerve de petrol şi gaze naturale a crescut astfel şi importanţa economică a insulei.

În prezent pe insulă locuiesc aproximativ 100 de persoane, în mare parte grăniceri, personal tehnic şi militar. În afară de platforma de elicoptere, pe insulă se mai află staţii de radiolocaţie pentru cercetare aeronavală la mare distanţă, o garnizoană militară, un miniport militar, staţii de radiolocaţie, depozite, instalaţii energetice şi un far. De curând, în 2003 a fost înfiinţată o sucursală a băncii Aval, pretinzându-se astfel că insula este locuită.

Motivul real pentru care s-au făcut aceste acţiuni a fost ca urmare a faptului că dacă o insulă este locuită, atunci legile internaţionale îi dau şi dreptul la platoul continental de 20 km. Crearea unei comunităţi permanente pe insulă ar putea ajuta Ucraina în procesul intentat de statul român, care revendică Insula Şerpilor. România susţine că insula are statut de stâncă deoarece nu are surse de apă potabilă şi nici nu este locuită permanent.

Şi tocmai de aceea, Ucraina face tot ce este posibil să demonstreze contrariul, creând în mod cu totul artificial condiţii de locuit. În disperare de cauză, autorităţile ucrainene au deschis în ultimii ani un hotel fără canalizare şi un cabinet medical, însă aprovizionarea cu apă se face tot prin intermediul elicopterelor. În 2006 Parlamentul regional din Odessa a adoptat în unanimitate o decizie prin care se urmăreşte înfiinţarea unei localităţi pe Insula Şerpilor, alocându-se sume imense de bani, localitate care a luat fiinţă cu un an mai târziu, denumind-o Balii.

De curând, pe această insulă se va construi şi o biserică cu hramul „Sfântul Gheorghe”, ucrainenii având în vedere o serie de alte proiecte prin care urmăresc să consolideze varianta de zonă locuibilă.

Cum a ajuns Insula Şerpilor în posesia Ucrainei

Din punct de vedere juridic, al apartenenţei teritoriale, Insula Şerpilor a urmat îndeaproape soarta gurilor Dunării, a Dobrogei şi a Deltei Dunării.

Iniţial, Insula Şerpilor a aparţinut geto-dacilor, până când a început colonizarea greacă. Apoi pe parcursul secolelor supremaţia revine dorienilor, dacilor şi apoi intră sub dominaţia Imperiului Roman. Între sec. IV – VII, Dobrogea a devenit provincie de sine stătătoare, Scythia Minor (Sciţia Mică), având implicit în autoritate Insula Şerpilor. Dar nu pentru mult timp, deoarece între secolele VIII – XII, Dobrogea intră sub stăpânire bizantină, veneţiană şi genoveză.

În 1388, Mircea cel Bătrân intră în stăpânirea Dobrogei, pe care o unifică cu Ţara Românească, asigurându-şi controlul gurilor Dunării şi ţărmului Mării Negre. Dar în sec. al XV-lea, Dobrogea va cădea sub stăpânirea Turciei. Timp de aproape 4 secole, aceste teritorii, inclusiv Insula Şerpilor vor fi sub dominaţie otomană.

În urma războiului ruso-turc (1806-1812), insula e ocupată în mod abuziv de ruşi, iar la sfârşitul războiului din Crimeea din 1853, Rusia pierde Delta Dunării şi partea de sud a Basarabiei, dar acestea vor rămâne sub suzeranitate otomană până în 1878. Dar în Tratatul de la Berlin din 1878, Insula Şerpilor, Delta Dunării şi Dobrogea vor fi atribuite din nou României.

În august 1944, Insula Şerpilor este ocupată din nou de forţele navale sovietice, deşi România îi devenise aliat. Semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947 de către România, pe de o parte, şi Puterile Aliate, pe de altă parte (între acestea numărându-se U.R.S.S. şi Ucraina), ratificarea acestui Tratat de către Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S.- ului, precum şi de către celelalte state semnatare ale Tratatului, sunt tot atâtea recunoaşteri ale faptului că în anul 1947, de jure, Insula Şerpilor aparţinea României.

La 4 februarie 1948 s-a încheiat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Populară Română”, prilej cu care s-a stabilit ca cele două state să procedeze la fixarea frontierelor de stat. Dar acest protocol preciza, printre altele, că „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S”.

Protocolul a fost semnat de V.M. Molotov (ministrul de externe al U.R.S.S.) şi Petru Groza (prim-ministru al României) care au operat astfel o modificare a frontierelor României, aşa cum fuseseră stabilite prin Tratatul de Pace din 1947. Discuţiile ulterioare la nivel înalt au scos în evidenţă intenţia fostei U.R.S.S. de a lua României Insula Şerpilor în vederea folosirii ei în scopuri strategico-militare în zonă, ca punct de supraveghere.

Apoi în acelaşi an, câteva luni mai târziu, se încheie un al doilea document, un proces-verbal semnat de N.P. Sutov, prim secretar la Ambasada U.R.S.S. din Bucureşti şi Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar, prin care se consemnează că „Insula Şerpilor a fost înapoiată U.R.S.S.-ului de către R.P.România şi încadrată în teritoriul U.R.S.S.”

Din punct de vedere juridic, cele două înţelegeri bilaterale sunt şi rămân neconstituţionale. Nu se puteau ceda porţiuni din teritoriul românesc, fără aprobarea unui asemenea act din partea Parlamentului, care nu a ratificat niciodată Protocolul Molotov - Petru Groza. Deci ambele documente sunt nule şi neavenite.

În perioada 1948 - 1991, Insula Şerpilor a fost folosită ca bază militară sovietică, şi a devenit cel mai puternic centru de ascultare al fostei U.RS.S. din întreaga Europă de Est. În urma dezmembrării fostei U.R.S.S., Insula Şerpilor a fost preluată de Ucraina, care a moştenit tratatele în stadiul în care se aflau la data succesiunii.

Descoperirile arheologice de pe Insula Albă

Potrivit izvoarelor literare, istorice, cartografice şi geografice apărute pe parcursul a mai bine de două milenii şi jumătate, Insula Şerpilor a fost consemnată sub mai multe denumiri, ca de exemplu: Achillea, Insula Albă, Insula Strălucitoare, Leuke (în limba greacă înseamnă „alb”), Leuce, Macaron, Macaron Nessos (Insula fericiţilor), Nisi, Ţărmul cel Alb, Insula cu Şerpi, Insula Luminoasă, Ostrov ş.a.

Dintre toate aceste denumiri, cele mai des utilizate sunt Leuke, Leuce, Achillea (sau Insula lui Achile) şi Insula Şerpilor.
Primul autor care a menţionat insula (anul 777 Î.C.) a fost Arktinos din Milet, care a menţionat insula în lucrarea „Aethopidia”. L-au urmat Pindar, Euripide, Hecateu, Strabo şi mulţi alţi scriitori reprezentativi ai antichităţii şi Evului Mediu.

De ce Insula Albă? Există mai multe ipoteze, potrivit cărora numele acestei insule ar proveni de la culoarea predominantă a ţărmurilor insulei, de la mulţimea păsărilor albe ca zăpada ce trăiesc pe această insulă, sau de la culoarea albă a construcţiilor ridicate pe insulă în cinstea lui Achile. Descoperirile arheologice din secolele XIX – XX pledează în favoarea celor care susţin această ultimă ipoteză.

Acest petic de pământ a avut, potrivit mitologiei, două epoci distincte de cult: prima a fost înaintea căderii Troiei, închinată zeului Apollo, iar a doua a fost consacrată lui Achile, după războiul troian.

Cultul lui Apollo
În mitologia greacă, patria zeului Apollo era în ţinutul hiperboreenilor. Leto, zeiţa care purta în pântece copii lui Zeus, a venit în acest ţinut ca să scape de gelozia Herei. Aici i-a născut pe Apollo şi pe Artemis. Se spune că Hiperboreea era un sălaş al Preafericiţilor, iar locuitorii săi erau mereu tineri, fericiţi, oameni paşnici, vegetarieni, prietenoşi şi înţelepţi.

Aveau glasul blând şi vocea domoală şi erau consideraţi preoţii lui Apollo. Ei erau mereu veseli şi cântau şi dansau în onoarea Zeului Luminii. Scriitorul antic Hecateu spune despre Insula Fericiţilor că era locuită de hiperboreeni, că avea pământ roditor şi bun, cu o climă blândă şi caldă, iar pomii fructiferi rodeau de două ori pe an. Oamenii îl venerau pe Apollo în fiecare zi, aducându-i ofrande şi onoruri la templul construit în cinstea lui.

Templul lui Achile
Cea de-a doua epocă de cult a fost cea închinată lui Achile. După mitologia greacă, zeiţa Thetis s-a rugat de zeul Poseidon să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Achile, eroul Troiei, a cărui rămăşiţe pământeşti au fost aduse în această insulă pentru a fi puse într-un sanctuar. Achile ar fi fost înviat pe această insulă şi, în cinstea lui, grecii au construit un templu măreţ. Ruinele acestui templu au fost descoperite în 1814, când o navă sub pavilion italian a staţionat în apele din jurul insulei.

Apoi în 1823, insula a fost cercetată minuţios pentru prima dată de locotenentul - comandor Kritzky, din ordinul amiralului Grieg, comandantul flotei din Marea Neagră. Din cercetările arheologice făcute în 1823 s-au scos la iveală ruinele unui templu ale cărui ziduri, deşi prăbuşite, erau formate din blocuri mari de piatră, iar o latură a zidului măsura aproape 30 de metri.

Arhitectura templului şi a altor vestigii din insulă era specifică epocii numită ciclopeană, asemănătoare celor din Tesalia şi Tracia: ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment, iar calcarul din care au fost fasonate conferea construcţiei o culoare albă. Pe lângă edificiul central al templului au mai fost descoperite mai multe camere pentru funcţionarea oracolului, precum şi pentru depozitarea ofrandelor ce se aduceau eroului troian.

Acest templu este menţionat în versurile poetului roman Publius Ovidius Naso, precum şi de geograful grec Ptolemeu şi de istoricul grec Strabon. Au fost descoperite mai multe inscripţii antice, inclusiv un decret al oraşului Olbia, datând din sec. al IV-lea î.C. prin care se cerea tuturor locuitorilor cetăţii Olbia să apere insula şi să-i alunge pe piraţii care locuiau pe „insula sfântă”.

Despre acest templu vorbeşte şi istoricul I. G. Brătianu în cartea sa „Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană” în care spune că: «…/ unul din popasurile cele mai vechi este cel din insula Albă, Leuke sau Achillei, mică stâncă ce se înalţă în plină mare în largul gurilor Dunării, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului./.../

Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripţii scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale civilizaţiei urbane a Greciei antice şi populaţiei indigene ale hinterland-ului, geţi sau sciţi/…/»

Scriitorul şi geograful grec Pausania (care a trăit în sec II d.C.) arată un alt aspect deosebit ce se manifesta pe această insulă şi ne spune că: „Aici (pe insula Şerpilor n.n.), după o veche tradiţie a oracolelor, îşi căutau sănătatea lor aceia care în războaie fuseseră greu răniţi.

Astfel Leonym, ducele Crotonienilor din Bruţiu, care într-o luptă ce-o avusese cu Locrienii, căpătase o rană la piept din cauza căreia suferea foarte mult, consultă mai întâi în privinţa sănătăţii sale pe oracolul din Delphi, însă preoteasa de aici (Pythia) îl trimise să-şi caute vindecarea în insula Leuce de la gurile Dunării, de unde el s-a întors apoi sănătos.”

Importanţa spirituală a insulei

Am arătat până acum importanţa economică, strategico-militară şi istorică a Insulei Şerpilor. Dar aspectul cel mai important care trebuie avut în vedere este cel spiritual.

Teoria Gaia, elaborată de James Lovelock, afirmă că Pământul se comportă ca şi cum ar fi un superorganism format din toate fiinţele vii precum şi din întreg mediul ambiant ce le înconjoară. Acest aspect trebuie privit ca fi cum noi toţi am fi doar chiriaşi pe acest pământ, nu stăpâni, aşa cum în mod greşit am ajuns să credem de-a lungul veacurilor. Astfel, adaugă Lovelock, am putea trăi cu o mai mare responsabilitate unii cu alţii şi fiecare ar avea locul lui pe planetă, acolo unde trebuie.

Pământul este înzestrat cu o capacitate extraordinară de autoreglare şi de „autovindecare”. Relaţia dintre noi, oamenii şi Gaia este asemănătoare cu cea dintre celule şi corpul din care fac parte: depinde doar de noi, ca celule vii, să contribuim la bunăstarea întregului corp, sau să îi facem rău. Acest imens superorganism are în constituţia sa o reţea de linii energetice, asemănătoare canalelor energetice din organismul uman, prin care circulă energiile, şi toate aceste linii formează aşa numita grilă planetară.

Conceptul de grilă planetară este foarte vechi, Platon descriind grila pământului de forma unui dodecaedru. Aceste grile sunt de fapt fractale şi holografice, acoperind întreaga creaţie şi multele sale niveluri dimensionale. Ele nu există doar pe Pământ, ci corespund întregului univers. Ele sunt necesare pentru a asigura distribuţia adecvată a energiei vieţii. Conceptul de grilă este uşor de înţeles dacă investigăm puţin geometria sacră.

Ce este geometria sacră? Mulţi oameni cunosc noţiunea de geometrie şi sunt capabili să deseneze o figură geometrică. Însă, atunci când ne raportăm la Dumnezeu întreaga perspectivă se modifică şi astfel vorbim de geometria sacră. Ea este acea expresie a geometriei asociată cu evoluţia conştiinţei, a minţii, a corpului şi a spiritului. Adevărata geometrie sacră nu înseamnă doar figuri unghiulare statice. Ea este organică şi vie.

Examinând cu atenţie fenomenele misterioase care apar în anumite zone de pe glob, care sunt de fapt puncte focar de intersecţie a liniilor energetice planetare, constatăm unele fenomene similare care se produc: vindecări miraculoase, încetinirea procesului de îmbătrânire la fiinţele umane ce trăiesc în acele zone, trezirea capacităţilor paranormale, translaţii spre sau din alte dimensiuni, cristalizarea deosebită pe care o face apa în acele zone de emisie energetică, organizarea mineralelor după proporţiile geometriei sacre, plantele prezintă o accelerare şi o îmbunătăţire a procesului de dezvoltare etc.

În acele zone s-au ridicat diferite edificii, temple sau formaţiuni din blocuri de piatră. Energiile generate de aceste formaţiuni hrănesc energia planetei prin intermediul grilei mai sus-amintite şi chiar o amplifică. Putem vorbi astfel de templele mayaşe, de piramidele din Egipt, de formaţiunile din piatră de la Stonhenge (adevărate „antene cosmice”), de templele închinate marilor zei din antichitate, aşa cum este şi cazul templului închinat lui Apollo (şi mai târziu lui Achile) din Insula Şerpilor.

S-a constatat de-a lungul timpului că în toate aceste puncte de intersecţie a liniilor energetice ce fac parte din gigantica grilă planetară, apar fenomene energetice deosebite, în funcţie de simbolul şi caracteristicile acelei forme, fiecare simbol sacru exprimând o anumită calitate şi, implicit, o anumită cantitate energetică.

În încheiere, cităm din cartea „România Pitorească”, în care Alexandru Vlahuţă îi consacră un capitol întreg Insulei Şerpilor, descriind-o atât de frumos:
„Răsare soarele scânteietor din geana depărtată a mării. Razele aştern brâie verzui, galbene şi roşii pe întinsul neteziş al apei. Pământul se retrage în urma noastră. Încet Sulina se pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se şterg; albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaş peste pustietatea lucie a mării.

După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i insula Şerpilor. De departe par ruinele unei cetăţi fantastice înfipte în valuri. La vreo sută de paşi vaporul se opreşte. O barcă ne ia, şi peste câteva minute punem piciorul pe ţărmul pietros al acestui singuratec ostrov. Un dorobanţ chipeş, frumos, vine vesel înaintea noastră. El ştie că odată cu noi i-au sosit merindele de la Sulina.

– Nu ţi-e urât aici, leat? – îl întreb ca să intru în vorbă – pe când ne urcăm încet spre farul din vârful insulei.
– Poi de ce să ne fie urât? că doar nu suntem pe pământ străin… e tot ţara noastră.
Şi tânărul străjer îmbrăţişă c-o privire mândră şi fericită larga întindere a mării, ca şi cum ar fi vrut să spuie: „A noastră-i toată”.

Păşind printre bolovani, îi povestesc cum au stat aici de mult, de mult, acum trei mii de ani, Ahile, cel mai vestit viteaz al Grecilor, cum s-a însurat el aici cu Elena cea frumoasă, şi la nunta lor au venit Neptun, zeul mărilor, şi Amfitrite, soţia lui Neptun, şi zânele tuturor apelor care curg în mare; îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile, şi-i spun cum păsările insulei zburau în fiecare dimineaţă la mare de-şi muiau penele, apoi veneau grăbite de stropeau toată podeala de marmură a templului ş-o măturau frumos cu aripele. […]

Suntem pe vârf, lângă far. Niciun copac, nicio tufă nu se zăreşte pe scofâlciturile văroase şi crăpate ale acestui ostrov. În jurul nostru valurile foşnesc. Ele vin mereu, de departe, popoare în veci neliniştite, şi se sparg urlând de coastele pietroase ale insulei, în care bat stăruitor, ca şi cum ar vrea s-o smulgă din loc. Soarele împrăştie raze tot mai fierbinţi din limpezişul albastru al cerului. Curcubeie s-aprind pe talazuri. Privirile noastre se adâncesc în zare, se pierd uitate pe deşertul nemărginit şi strălucitor al mării.

Valurile parcă ard. Niciodată n-am văzut atâta lumină, atâta spaţiu. De-un sentiment de evlavie ni se umplu sufletele, şi stăm neclintiţi, ca într-o tainică rugăciune, sub farmecul acestei uimitoare privelişti. Timpul pare a se fi oprit din zbor. Gândurile noastre aţipesc de legănarea şi tânguirea neîntreruptă a valurilor. Toţi tăcem, ca într-o biserică.”

Read More

Testamentul Lupului Alb

Poate ca ar trebui sa ne amintim ca suntem generatie de Daci Liberi, ca Spiritul Marelui Lup Alb vegheaza, asa cum Sfinxul in tacere si prin taceri ne vorbeste. Suntem Stapani pe deciziile noastre, si daca dorim- si nimeni nu ne poate manipula sau constrange la nimic- o farama din Spiritul Marelui Lup Alb, ajunge sa ne trezim, sa ne redescoperim spiritul de Luptatori, sa nu mai permitem sa fim umiliti, sa nu lasam ca valorile sa ne fie calcate-n picioare, sa ne opunem ingradirilor si nimicniciei. O farama din Spiritul Marelui Lup Alb se afla-n fiecare pui de Dac !

Imaginea mitica a Lupului Alb - capetenia lupilor- era respectata cu sfintenie de catre stramosii nostrii ca cel care a fost salvatorul dacilor, din cetatea Sarmisegetuza asediata de romani si in general cel care-i ajuta in orice moment de cumpana.

Este surprinzatoare similitudinea intre legenda Lupului Alb si legenda zeului Apollo. Acesta isi avea templul pe insula Alba ( Leuke), pe malul Marii Negre (actuala Insula a Serpilor). In fiecare toamna Apollo se retragea in * misterioasa tara a hiperboreenilor, unde domeste aprigul Boreas * pentru a petrece iarna. El era conducatorul acestor hiperboreeni si era denumit Lycantropul , adica Lupul, in mitologie ramanand cu denumirea de * Lupul Luminos *.

Pentru a contracara credinta in puterea magico-mistica a lupului, crestinismul primitiv l-a investit pe Sfantul Petru (Sanmedru) cu atributele de pastor al lupilor, care sunt considerati cainii sai, precum si pe fratele sau, Apostolul Andrei, care se spune ca a propovaduit Evanghelia Mantuitorului in * teritoriile lupilor *, printre care si Dobrogea. (Dumitru Manolache - Sfantul Apostol Andrei si protocrestinismul in spatiul romanesc. Lupii mielului)

Se pot banui cel putin doua izvoare ale acestei ipostaze de patron al lupilor: una poate dacogetica - daca locuitorii Daciei vor fi practicat intr-adevar Lycantropia (cuvant grecesc insemnand transformarea unui om in animal. In Evul Mediu, Lycantropia era una dintre acuzatiile pentru care erau arse pe rug vrajitoarele. In psihiatrie este asimilata cu dedublarea personalitatii).

O alta ipostaza este in mod sigur alano-oseta, stiind ca alanii au stationat un rastimp destul de lung pe teritoriul fostei Dacii si ca urmasii lor - osetii din Caucazul de nord, au avut in epica lor precrestina un cult al zeului Tutyr , venerat ca pastor al lupilor. ( Victor Kernbach - Universul mitic al romanilor).

Pentru poporul roman imaginea lupului persista ca o dominanta mitica. In patru substraturi mitice se reia si se verifica imaginea sacra a lupului:

Substratul aborigen local, cel al lupului neolitic;

substratul indo-european , cel al lupului dac si daco-celtic;

substratul neo-indo-european , cel al lupului latin ingemanat cu cel dac intr-o sinteza daca-romana;

substratul iudeo-crestin primitiv, care preia si rastalmaceste aspectele zoomitologice ale lupului din celelalte trei substraturi mitice precedente intr-o viziune de bestiar apocaliptic. ( Romulus Vulcanescu in Mitologie Romana)

Semnificative sunt cuvintele bocetului cules de catre Constantin Brailoiu :
Si-ti va mai iesi / Lupul inainte / Ca sa te spaimante / Sa nu te spaimanti, / Frate, cum sa-l prinzi / Ca lupul mai stie / Seama codrilor / Si-a potecilor / Si el te va scoate / La drumul de plai / La-un fecior de crai. - Sa te duca-n paradis / C-acolo-i de trai / In dealul cu jocul / C-acolo ti-e locul / In camp cu bujorul / C-acolo ti-e dorul

sursa razboiul nevazut

Read More

INSULA SERPILOR VA PRIMI SINGE

Insula Serpilor, in antichitate era unul dintre cele mai puternice centre spirituale. Aici se afla mormintul lui Achille si templul lui Apollo. Din cauza furtunilor ce se iscau inexplicabil cind cineva impur incerca sa acosteze, nu ajungeau la templu decit cei alesi. Centrul al luminii solare, el a ramas in legendele romanesti si in balade ca Manastirea Alba sau palatul lui Ler Imparat. Zeii gemeni ai tracilor, zeii ce se trezesc acum si revin din visat, Bendis si Gebeleizis, au intrat in mitologie fiind preluati de greci ca Diana si Apollo. Ce destin maret sa fim poporul luminiii, poporul zeilor gemeni razboinici, cei ce au inspirat generatii intregi de barbati luptatori ce isi faceau ucenicia daruindu-se complet lui Gebeleizis, cucerind teritorii intinse de la Dunare la Rin, sau pina in India, ai nostri fiind celebri aryeni. Femeile trace luptatoare de exceptie, vestitele amazoane din vechime, a caror ultima descendenta cunoscuta regina Tomyris l-a infrint pe Cyrus, si care a dat numele orasului Constanta, Tomis, si-au legat ADN ul de al nostru. Ce tristete cind vezi femeile romance batute din te miri ce motiv de vreun barbat fara coaie gelos, si beat. Unde sinteti amazoanelor, regine ale mindriei si frumusetii din vechime?
Pe vremea lui Ceasca era foarte greu sa ajungi pe Insula Serpilor, dar nu imposibil, mai ales daca vorbeai cu vreun pescar de la 2 mai care te ducea cu salupa si aranja cu granicerii. Astazi, Centrul Luminii, care este pe 3/4 scufundat de altfel, apartine Ucrainei, pentru ca presedintii si liderii nostri vind din tara cum au ei chef, de parca este mosia lor personala. Mai mult, desi am cistigat procesul de la Haga, se pare ca l-am cistigat pentru o firma austriaca ce are drept de concesiune asupra apelor teritoriale romine, astfel incit nici titeiul si metanul ce ni s-ar fi cuvenit nu ajung romanilor.
Intunericul a cuprins lumea, dar Soarele sta sa rasara. Cei ce nu iubesc focul divin purificator, au de ce sa se teama caci o noua ere sta sa vina. Zeii gemeni cer singe, si nimic nu va ramine ne-rectificat karmic. Pina atunci o manifestatie de protest ceva?

Read More