continenta sexuala-SEX SENSE

Read More

MIDNIGHT PORN

Totul despre sex în filmul românesc

Autor: Cristian Delcea | ADEVARUL

Tora Vasilescu şi Ştefan Iordache − într-o scenă de dragoste cu forţa din filmul „Glissando“ (1984)

„Adevărul“ face radiografia secvenţelor erotice din cinematografia românească. Cum a înmugurit fiorul erotic în sălile de cinema ale anilor ’50-’60 şi cât mai şochează nuditatea în filmele de azi. Decolteuri largi, umeri goi, sâni primăvărateci şi săruturi deloc paterne. Toate au trecut de cenzura comunistă şi au rulat pe ecranele patriei.

La un an după ce fraţii Lumière au inventat imaginile în mişcare (1895), un francez pe nume Eugene Pirou s-a gândit să folosească această nouă tehnică nu pentru a filma trenuri şi oameni ieşind din fabrici, ci pentru a prinde în cutia magică gesturile unei femei care se dezbracă. Aşa a apărut în 1896 prima peliculă, de şapte minute, cu imagini erotice.

De atunci, femeile, cu precădere, dar şi bărbaţii au continuat să se dezbrace în faţa camerei de filmat. Chiar în aceste momente, milioane de ochi din întreaga lume privesc imagini în mişcare cu femei şi bărbaţi goi. Dar românii? Cum au început să se dezbrace românii în filme? Despre asta şi despre unde am ajuns cu erotismul am discutat cu mai mulţi oameni din lumea cinemaului românesc.

110 secunde cu Cristi Puiu

E puţin erotism în cinematografia românească. Unii cred că lipseşte chiar cu desăvârşire şi că nu avem decât nişte apropieri mai mult sau mai puţin brutale între bărbaţi şi femei. Aceste apropieri, aşa cum sunt ele, spun multe despre plămădeala din care e făcut poporul român.

E mai clar ca într-o carte de istorie. Totul începe în comunism cu un viol, urmează anii grei de ceauşism cu dragoste pe întuneric şi prin haine căci era frig. Vine democraţia şi lumea leapădă hainele într-o hăhăială miştocărească.

Se ajunge la sex cu copii („Patul conjugal", de Mircea Daneliuc), sex în Dacii Break pe Calea Victoriei („Această lehamite", tot de Mircea Daneliuc), sex pentru o butelie şi o repartiţie de casă („Şobolanii roşii", de Florin Codre). Violurile cinematografice, jucate prost, continuă ca un laitmotiv.

Erotism decadent în filmul „Celebrul 702“ – o satiră la adresa imperialismului

Şi iată-ne ajunşi în prezent, blazaţi şi trişti. Nu ne mai şochează femeile goale din filme. Aşa că tinerii regizori de azi dezbracă bărbaţi.

Imaginea deznădejdii contemporane este un bărbat gol care face duş în cadă şi se uită la o pată de umezeală pe tavan. Bărbatul este Cristi Puiu, actor şi regizor al filmului „Aurora".

Timp de 110 secunde, Cristi Puiu stă gol şi absent în faţa camerei de filmat şi constată că l-a inundat vecinul de deasupra.

Chiaburii şi legionarii - obsedaţi sexual

Aşadar, totul începe cu un viol. În filmul „Râpa dracului", din 1957, un chiabur violează o ţărancă. Sexul şi toate derivatele lui erau condamnate în România condusă de Gheorghiu Dej. Aşa se face că legionarii şi chiaburii erau prezentaţi ca nişte bărboşi obsedaţi sexual care se uitau hipnotizaţi în decolteurile femeilor.

Cam în acest context apar primele decolteuri din cinematografia românească. Primele femei în costum de baie şi portjartier descind însă pe ecranele patriei abia în 1962. Cristian Tudor Popescu, filmolog la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, îşi aminteşte:

„Era în filmul «Celebrul 702». Acolo apar femei în costum de baie în două piese, domnule! Nu era puţin lucru. Cum a fost posibil? Păi filmul era despre decadenţa americanilor".

A făcut sau n-a făcut Mihai Viteazul dragoste?

Ascensiunea tânărului Nicolae Ceauşescu a adus unele schimbări în cinematografia românească. Regizorii au început să aibă curajul să se gândească la cum ar fi dacă primul tovarăş al ţării le-ar da voie să prezinte scene „sexy" în filme.

La 25 mai 1968 a avut loc o consfătuire între conducerea Partidului Comunist Român şi oamenii de film din România. Arhivele Naţionale păstrează un dialog fabulos între Sergiu Nicolaescu şi Nicolae Ceauşescu.

Scena sărutului din filmul „Puterea şi adevărul“

Sergiu Nicolaescu ar fi vrut ca în filmul „Mihai Viteazul" să lipească o scenă în care Mihai iubea, omeneşte, o femeie. Şi argumenta tânărul, pe atunci, Nicolaescu:

„Cinematografia cehoslovacă şi cea poloneză prezintă filme... termenul exact al acestor filme, îmi pare rău că-l pronunţ aici, este «sexy», adică filme în care sexualitatea este prezentată într-un mod foarte deschis.

Nu spun că vreau neapărat să fac ca în următorul meu film unul dintre eroi să apară că face pipi, dar în orice caz, am nevoie ca acest om să iubească.

Poate Mihai Viteazul să iubească, sau nu?". Iar Nicolae Ceauşescu îi răspundea: „Şi eu sunt sensibil, ca şi dumneavoastră, şi vreau să vă spun cum simt eu. Eu sunt de acord că şi Mihai Viteazul a făcut dragoste, dar trebuie să ştim ce să redăm, tovarăşi!

Să redăm şi dragostea lui, dar dacă aceasta a avut rolul dominant în activitatea lui. Dacă aceasta este numai ceva lăturalnic, atunci s-o tratăm lăturalnic". Şi lăturalnic spre deloc s-a tratat problema.

Nudul

Totuşi, în 1969 este proiectată pe marile ecrane imaginea celei dintâi femei goale din cinematografia autohtonă. E drept, numai de la spate şi preţ de câteva clipe, dar suficient pentru ca puştimea din marile oraşe să ia cu asalt cinematografele pentru filmul „Răutăciosul adolescent".

Românii au văzut acolo nudul Irinei Petrescu poate, cea mai frumoasă actriţă din cinematografia noastră, o femeie din pricina căreia, spune legenda, mulţi bărbaţi cu stare au vrut să-şi pună capăt zilelor.

Doi ani mai târziu, Lucian Pintilie avea cutezanţa de a lansa „Reconstituirea", un film ca un pumn în figura comunismului românesc.

În acest lungmetraj, retras din cinematografe la câteva zile după lansare, apărea şi o tânără (Ileana Popovici) care tot filmul fugea de colo-colo într-un sumar costum de baie şi care mai era şi înghesuită de un tânăr delincvent (Vladimir Găitan).

"Eu sunt de acord că şi Mihai Viteazul a făcut dragoste, dar trebuie să ştim ce să redăm, tovarăşi!''
Nicolae Ceauşescu fost şef de partid şi de stat

Un prim-secretar sărutând mireasa unui cadru

Despre o scenă erotică pe nedrept uitată vorbeşte Cristian Tudor Popescu. Într-un cinematograf din Bucureştiul anilor '70, el a văzut o secvenţă de un erotism ciudat şi atroce în filmul „Puterea şi adevărul".

„În opinia mea, secvenţa erotică cea mai puternică din filmul românesc este dansul tovarăşului prim Stoian (Mircea Albulescu) cu Ana (Irina Gărdescu), mireasa unui subaltern pe linie de partid. Dansează pe melodia «Zaraza» - la patefon, dans încheiat cu un sărut pe gură, intens, deloc părintesc, din iniţiativa tovarăşului prim.

Am văzut filmul la un cinematograf, cu sala plină. La momentul acela am tresărit ca înţepat în creierul mic. A fost ceva cu totul ieşit din comun pentru că tovarăşul prim îl simboliza pe Gheorghiu Dej.

Era ca şi cum Dej săruta cu patos mireasa unui subaltern. A fost un şoc pentru toată sala. S-a auzit un freamăt prelung de surprindere şi teamă."

Primele femei fără haine şi fără complexe

Pe vremea când siliconul exista doar în tratatele de chimie semnate de Elena Ceauşescu, o tânără domnişoară de numai 17 ani, pe nume Anda Onesa, a acceptat să-şi arate sânii naturali în faţa tovarăşilor de la oraşe şi sate. Erau timpuri în care se mergea mai mult obligat la cinema, aşa că un film era văzut în decurs de câteva luni de două-trei milioane de oameni.

Criticul de film Tudor Caranfil şi-a amintit cu plăcere de filmul „Septembrie": „În 1977, regizorul Timotei Ursu a dezbrăcat-o complet de haine şi de complexe pe actriţa Anda Onesa în filmul «Septembrie». A trecut de cenzură pentru că a fost poezie multă acolo şi nu s-a mai ţinut cont de erotism.

Filmul «Septembrie» este despre un tip care se implică în nişte experienţe dubioase şi care pleacă la mare cu o chelneriţă. Mai fusese o scenă de un erotism aparte în filmul «Răutăciosul adolescent». Gheorghe Vitanidis o dezbracă acolo de haine - nu şi de complexe - pe actriţa Irina Petrescu.

Acţiunea nu are însă la fel de multă poezie. E un film mai comercial. Se dezbracă o fată pe la o mănăstire... ceva de genul ăsta".

Tudor Caranfil crede că regizorii români din Epoca de Aur duceau lipsă de talent nu de curaj pentru a impune scene erotice: „Trebuia să ai forţă expresivă pentru ca o scenă de nuditate să devină o scenă poetico-erotică şi să treacă astfel de cenzură. Cert e că se putea. Exemplu că se putea este acest Timotei Ursu, care era o mare speranţă a filmului nostru, dar care a fugit în America în 1990 şi acolo numai film n-a făcut".

Anda Onesa avea 17 ani când a apărut goală în „Septembrie". Azi are 51 de ani, iar viaţa ei pare un perpetuu scenariu. După „Septembrie" a absolvit Filosofia în Capitală, apoi a fost repartizată ca profesoară la o şcoală generală din Ţigăneşti (Teleorman). La Revoluţie a fost pe străzi în Bucureşti.

După Revoluţie a lucrat ca reporter la emisiunea „Veniţi cu noi pe Programul 2", de la Televiziunea Naţională.

A renunţat după o dispută cu Tatulici, a emigrat în America, s-a căsătorit cu un expert în budism şi hinduism, a predat istorie americană la un liceu din New York, a renunţat din nou la cariera didactică şi a devenit expert imobiliar şi totodată expert în arta feng-shui.

Locuieşte şi azi într-o margine de New York şi e fericită.

Tora Vasilescu, primul striptease

Criticul de film Cristina Corciovescu îşi aminteşte prima scenă de striptease din filmul românesc: „Se întâmpla în filmul «Cine mă strigă?» (1979). Acolo, Tora Vasilescu interpreta o tânără condamnată pentru imoralitate care îşi ispăşea pedeapsa pe un şantier.

La un moment dat ea vine acasă şi se dezbracă de pufoaică, de flanelă şi rămâne într-un furou. Critica de film a vremii a interpretat asta ca pe un număr de striptease".

Anda Onesa avea 17 ani când a devenit prima femeie care a apărut topless într-un film românesc

Cristina Corciovescu ne face atenţi la simboluri: „Cea mai erotică secvenţă din tot ce s-a făcut în România mi se pare că este cea din filmul «Iacob» (1988), al lui Mircea Daneliuc. Filmul ăsta începe cu o femeie în fustă care îşi dă chiloţii jos, apoi urmează un cadru pe intrarea într-o mină de aur, care seamănă izbitor cu un imens vagin roşu".

Tot lui Daneliuc îi aparţin regia şi scenariul filmului „Glissando" (1984). Un film controversat: pentru unii este un strălucit exemplu de cinematografie fantastică, pentru alţii este doar filmul în care Ştefan Iordache o violează bătrânicios pe Tora Vasilescu.

Religia, mai periculoasă decât nuditatea

Regizorul Mircea Mureşan a fost un pionier al amorului pe marile ecrane. În filmul „Răscoala" (1965) un viol se transformă în dragoste călduţă. „Petre o urmăreşte pe Nadina pe câmp. Violul devine în final o manifestare erotică". Mircea Mureşan a remarcat că erotismul cădea pe planul doi în biroul de cenzură atunci când filmul conţinea simboluri religioase.

„În filmul «Ion», personajul principal o iubeşte în lanul de porumb, pe ploaie, pe Florica. Cenzura nu s-a legat de această scenă. A urmărit să scoată troiţele, preotul, biserica... Nu a reuşit."

Erotismul la români: între lehamite şi marketing

După Revoluţie, regizorii de film au exploatat la maximum curiozitatea românilor în materie de sexualitate. S-au umplut de bani, dar au lăsat în urmă un munte de greaţă. Un banc al regretatului umorist Nicuţă Tănase: „Un ins iese de la un film de producţie internă. Cineva îl interpelează: «Ieşiţi de la film?Cum e?». Insul răspunde: Românesc»“.

Pe la începutul acestui an, pe când nu era ministrul Muncii, Sebastian Lăzăroiu a scris în revista „Q Magazine" un articol în care punea Revoluţia din 1989 pe seama frustrărilor sexuale ale tinerilor români. Da, şi pentru libertatea sexuală au ieşit românii în stradă acum 21 de ani.

La 22 decembrie 1989, la balconul Judeţenei de Partid din Galaţi, Mariana Cur de Fier, curva de frunte a oraşului de la Dunăre, striga către mulţimea euforică: „F...ţi-vă fetelor, că nu ne mai opreşte nimeni. E libertate, e bine! F...ţi-vă liniştite!".

Sub acest îndemn şi-a făcut relansarea cinematografia românească. Primele filme turnate după Revoluţie excelează la capitolul sexualitate. În filmul „Şobolanii roşii", în toate cadrele în care apar un bărbat şi o femeie se lasă cu o partidă de sex. De parcă România ar fi un mare palat Playboy, actriţe celebre cad de pe soclul lor de sobrietate ca piesele de domino.

Oana Sîrbu şi Ştefan Bănică jr., pe vremea când liceenii obişnuiau să ia BAC-ul şi abia apoi să facă dragoste

Îşi exhibă feminitatea în producţii mai mult sau mai puţin reuşite. Rodica Popescu Bitănescu în „Harababura" (1990), Cezara Dafinescu în „Şobolanii roşii" (1991), Magda Catone în „Dragoste şi apă caldă" (1992), Oana Sîrbu în „Liceenii rock'n'roll" (1992), Tora Vasilescu în „Cel mai iubit dintre pământeni" (1993), Oana Pellea în „Vulpe-Vânător" (1993 - după un scenariu de Herta Müller), Maia Morgenstern în „Patul lui Procust" (2001). Şi lista e mult mai lungă.

Teribil de pudica Anca Ţurcaşiu

Prima femeie care şi-a dat bluza jos într-o manieră lascivă şi foarte sexuală a fost Anca Ţurcaşiu. Era 1990 pe când filma „Miss Litoral", în regia lui Mircea Mureşan. O comedie foarte românească.

Alexandru Arşinel şi Jean Constantin erau responsabili cu umorul, Anca Ţurcaşiu - cu hormonii sexuali. La un moment dat, Anca dansează feeric, goală, în mare. „Am acceptat foarte greu să joc în acest film pentru că sunt teribil de pudică.

M-a convins regizorul Mircea Mureşan cu multe promisiuni că se filmează numai dimineaţa, când nu e lume pe plajă, că n-o să mă vadă nimeni.

Bine, la câtă lume a văzut filmul după aia... că a fost dat de nu ştiu câte ori la TV. Şi acum îmi mai aduc oamenii aminte de el." Anca Ţurcaşiu, nu, nu regretă nimic, deşi n-a mai făcut niciodată topless de atunci. „Am mai avut o ofertă după «Miss Litoral» să joc într-un film cu sex, dar era prea mult
şi am refuzat".

Mircea Mureşan a recidivat în 1994 cu „A doua cădere a Constantinopolului". Pentru a vedea sânii Loredanei Groza printr-un tricou ud, 550.000 de români i-au îmbogăţit pe producători şi pe bişniţarii de bilete de cinema. În doar două săptămâni filmul a înregistrat încasări oficiale uriaşe (250 de milioane de lei - echivalentul a 1.800 de salarii medii).

Anca Ţurcaşiu cu pieptul dezgolit, imediat după Revoluţie

Mircea Mureşan e protocolar când vorbeşte despre aceste filme. „Am avut încasări foarte bune, dar nu neapărat pentru sânii frumoşi ai vedetelor, ci pentru că sunt comedii bune, cu actori străluciţi." În mileniul al treilea Mircea Mureşan a încercat aceeaşi reţetă: filme uşor erotice cu femei la modă.

Rona Hartner în „Sexy Harem Ada-Kaleh" (2001), Nicoleta Luciu şi Diana Munteanu în „Azucena" (2005). România intrase însă în altă epocă, iar filmele sale nu au mai avut acelaşi succes.

"Nu-mi plac filmele româneşti care se fac acum. Sunt atât de mizere şi se vorbeşte atât de urât în ele, atât de murdar! Îmi plac filmele despre lucruri frumoase, că viaţa e scurtă şi trebuie să vedem lucruri frumoase, lucruri care dau naştere la sentimente!''
Anca Ţurcaşiu cântăreaţă şi actriţă

Regizorul Sergiu Nicolaescu: „Săruturile şi amorul în filme sunt stupide!"

Sergiu Nicolaescu spune în stânga şi în dreapta că a avut în toată cariera lui regizorală 130 de milioane de spectatori (cam cât populaţia Rusiei). Cu bune şi cu rele, Sergiu Nicolaescu a fost un fenomen, şi înainte, şi după Revoluţie. Până la filmele „Supravieţuitorul" (2008) şi „Poker" (2010), despre el se putea spune orice, însă numai că e înclinat spre lascivitate nu.

Dar în aceste ultime două filme, tinerele Ileana Lazariuc şi Cătălina Grama (Jojo) defilează mândre şi goale, cu sânii fermi, ajustaţi chirurgical, cum e acum, prin faţa camerei de filmat.

Tabloidele au popularizat intens cele două filme doar pentru apariţiile acestor vedete. Simpla idee de marketing a funcţionat. Dacă în anii '60 milita pentru „scene sexy" în filme, acum, Sergiu Nicolaescu - ajuns la vârsta de 81 de ani - e dur cu tot ce înseamnă erotism:

„Îmi displac săruturile şi scenele amoroase. Nu-mi place ca oamenii să facă sex în filme. Sexul în filme e stupid. A, dacă arăţi o femeie goală care defilează relaxată... asta este altceva".

CTP: „Dacă le spun că sunt vulgari, îmi răspund «eşti comunist!»"

Florentina Ciuverca, jurnalistă şi coordonatoare a siteului filmreporter.ro, ne pune în temă cu privire la aşa-zisul „nou val cinematografic". E vorba de generaţia regizorilor care au cucerit Occidentul cu filmele lor:

Cristi Mungiu, Cristi Puiu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu şi regretatul Cristian Nemescu. Cât sunt ei de curajoşi şi când trag cearşaful peste actori?

În „Filantropica“, un profesor de limba română (Mircea Diaconu) şi un fotomodel (Viorica Vodă) fac prostii

„Regizorii din noul val nu sunt nici mai îndrăzneţi, nici mai preocupaţi de sex decât predecesorii lor. Scenele de dragoste sunt rare şi, de multe ori, timide.

Regizorii şi actorii simt nevoia să se oprească undeva şi să tragă cearşaful. De pildă, într-un film ca «Legături bolnăvicioase» (regia - Tudor Giurgiu), unde avem şi lesbianism, şi incest dintr-o lovitură - deci şi prilejuri pentru tensiune sexuală - erotismul e cvasi-inexistent.

Singurele scene din cinematografia recentă în care sar scântei sunt cea cu Maria Dinulescu şi Jamie Elman din «California Dreamin'» (regia - Cristian Nemescu), şi cea din «Loverboy» (regia - Cătălin Mitulescu), cu Ada Condeescu şi George Piştereanu."

Inventar

Cristian Tudor Popescu, filmolog şi profesor la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică: „Secvenţele erotice din cinematografia noastră sunt slabe, actorii nu sunt bine conduşi. Nu avem niciun moment tensionat erotic. Iar scenele de nuditate sunt nişte forţări lipsite de orice Dumnezeu.

Am ajuns să facem inventarul penisurilor din noul val cinematografic. Au fost Dragoş Bucur în «Boogie», Mimi Brănescu în «Marţi, după Crăciun», Cristi Puiu în «Aurora»... să vedem cine urmează. Menirea unor astfel de secvenţe e să atragă şi să şocheze. Dacă spun că aceste scene sunt vulgare şi inutile mi se răspunde «eşti comunist!»."

Cristina Corciovescu merge pe aceeaşi linie. „Regizorii români nu prea au treabă cu erotismul. Îmi vine în minte filmul «Boogie», dar acolo este o scenă în care mai mulţi indivizi regulează o prostituată, fiecare aşteaptă să-i vină rândul şi nimic mai mult. În «Marţi, după Crăciun» este un post-coitum cu actori goi.

În «Filantropica» lui Nae Caranfil... e Mircea Diaconu în pat cu nişte femei... dar nu prea îl văd în scene de erotism." Despre momentele cu femei goale din filmele fiului său, Nae, venerabilul Tudor Caranfil e ca un tată care nu vrea să-şi prindă copilul făcând rele pe întuneric. „Nu! Nae e un inocent. Nu face el aşa. Ce a făcut în «Filantropica» este comedie, nu e erotism."

Moment istoric în cinemaul românesc: puberii din filmul „Marilena de la P 7“ se dedau la onanism cu naivitatea vârstei mici

C-aşa e-n viaţă...

Radu Muntean, regizorul filmelor „Boogie" şi „Marţi, după Crăciun", în care trei dintre cei mai talentaţi tineri actori români interpretează scene de nuditate totală (Dragoş Bucur, Mimi Brănescu şi Maria Popistaşu), ne-a transmis că filmele realiste pe care le face impun scene care se petrec în viaţa de zi cu zi. Adică oamenii se mai şi dezbracă. Şi dacă se dezbracă în viaţă, e normal să se dezbrace şi în filme.

Va urma

Tânăra jurnalistă de film Florentina Ciuverca s-a încumetat să facă o predicţie despre ce va urma în relaţia dintre filmul românesc şi dragoste:

„Cineaştii care au acum puţin peste 20 de ani nu au crescut nici cu filmele de dinainte de '89, epurate de sex de către (auto)cenzură, nici cu cele apărute în primii ani de după Revoluţie, în care scenele erotice erau atât de murdare şi de agresive încât te făceau să-ţi doreşti să nu le fi văzut.

Mai important, nu şi-au petrecut adolescenţa în atmosfera celor două lumi, în care sexul era «ruşinos» sau «vulgar». Îmi place să cred că vor fi naturali şi relaxaţi când va veni vorba de dragoste".

Pierderea inocenţei noastre

- 1993 - Mircea Daneliuc filmează „Patul conjugal". Lungmetrajul se termină cu o scenă în care o prostituată se lasă în mâinile unui copil oligofren de 14 ani, care o posedă îndelung.

- 1993 - Şerban Marinescu adaptează cinematografic romanul lui Marin Preda „Cel mai iubit dintre pământeni". Mircea Albulescu şi Ştefan Iordache joacă în cea dintâi scenă de homosexualitate din cinemaul românesc.

- 1994 - În filmul „Această lehamite" (regia - Mircea Daneliuc), Horaţiu Mălăele introduce un element nou în viaţa sexuală a românilor: sexul la telefon. „I fax you... vreau să te penetrez", îi spune Mălăele, la telefon, Ceciliei Bârbora. Şi discuţia continuă în această notă până când Mălăele
rămâne fără fise.

- 2003 - Lucian Pintilie regizează „Niki Ardelean, colonel în rezervă". Dorina Chiriac şi Şerban Pavlu (soţ şi soţie în film) discută, cu organele sexuale la vedere, despre pilozitatea inghinală şi iritaţiile pe care aceasta le provoacă în timpul actului sexual.

- 2006 - Regretatul Cristian Nemescu regizează un film realist despre pubertate, „Marilena de la P 7". Copii de 10-12 ani se masturbează violent şi ajung să fure un troleibuz pentru a impresiona o prostituată care i-a ademenit arătându-le sânii ei de domnişoară.

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Controlul maselor - Ingineria conștiinței umane

Fragmente din lucrarea Controlul maselor-Ingineria conștiinței umane de Jim Keith publicată la Editura Infinit (www.editurainfinit.ro)

Iată-l acum pe Omul cel Nou, privat de mintea şi trupul său, sufletul fiindu-i redus la instinctele animalice cu care se identifică. Concepţia sa asupra realităţii este o succesiune de imagini electronice transmise creierului său.

Este o imagine difuză construită de stăpânii săi al cărei scop este să nu îl lase în nici un caz să perceapă realitatea efectivă. Fericirea îi este indusă prin intermediul unui tub sau a unei conexiuni electronice.

Dumnezeul său vieţuieşte în spatele unei cortine electronice iar atunci când tragem cortina îl găsim pe vrăjitorul de la CIA, manipulatorul mass-mediei, ciberneticianul, cel care a ţesut lumea aceasta de vis.

Jim Keith (1949-1999)

Institutul Tavistock

Institutul Tavistock este unul din focarele importante ale controlului maselor. Influenţa sa se face resimţită prin mass-media, instituţiile ştiinţifice, corporații, guverne şi armată.

Se spune că Tavistock, care reprezintă o colaborare între serviciile secrete britanice şi institutele de psihiatrie, a fost creat în 1921 la ordinul membrilor Institutului Regal al Afacerilor Internaţionale, RIIA (cunoscut şi sub numele de Chatham House). RIIA este unul din componentele grupului britanic Masa Rotundă Rhodes, fondat de imperialistul englez şi totodată mason, Cecil Rhodes. Grupul Masa Rotundă, ce are o mulţime de filiale, a fost cel mai aprig susţinător, în acest secol, al unui guvern mondial unic.

Tavistock funcţionează în baza unor subvenţii acordate de familiile Rockefeller, Carnegie, de Ministerul de Interne britanic şi a multor altor subvenţii substanţiale anonime.
Fiind iniţial condus de ofiţerul al serviciilor secrete britanice, maiorul John Rawlings, Institutul Tavistock a fost proiectat încă de la început ca un centru coordonator pentru controlul social planetar folosind „trupe de şoc psihologice”, un termen inventat de Reese.

Aceste trupe de şoc în halate albe de laborator se ramifică precum un evantai planetar, penetrând diverse organizaţii pentru a implementa politici considerate productive de către strategii organizaţiei.

Nucleul Tavistock este format de agenţi ai serviciilor secrete britanice, francmasoni, care colaborează cu capetele hidrei psihiatriei la nivel mondial, pentru a atinge două scopuri:


(1) O ordine unică mondială, în care statele naţionale sunt abolite şi există un singur centru de control totalitar.
(2) Simultan, controlul psihologic al lumii, sau folosind termenul inventat de ei, „societry” (n.t. în traducere liberă: o metodă de structurare exactă a relaţiilor sociale). Până şi materialele oficiale ale Institutului Tavistock recunosc orientarea sa spre controlul global al minţii oamenilor.

În anul 1932, psihologul german Kurt Lewin, unul dintre creatorii reţelei serviciilor secrete americane, OSS, precursorul CIA, a preluat de la Reese conducerea Institutului Tavistock. Lewin a fost unul dintre primii susținători ai utilizării traumelor pentru reprogramarea atât a individului cât şi a societăţi, folosind un modus operandi mai mult decât similar dictonului masonic „Ordo Ab Chao”, însemnând „prin haos la ordine”.

Perspectiva adusă în discuţie, având semnătura Institutului Tavistock este o metodologie recurentă pentru controlul minţii la nivel global şi programare culturală în secolul XX. Această de-programare a individului în vederea unei reprogramări ulterioare, se realizează prin inducerea acestuia într-o stare puternică de șoc obținută prin traumatizare și tortură.

Dr. William Sargent de la Institutul Tavistock, despre care se spune că la data respectivă lucra şi în cadrul programului CIA de control mental MKULTRA, în cartea sa din 1957, Battle for the Mind – A Physiology of Coversion and Brain-WashingBătălia pentru minte – O fiziologie a conversiei şi spălării creierului) elaborată pe baza teoriilor lui Lewin, declara:


„Unor oameni cărora le-a fost suficient de mult perturbată funcţionarea creierului, prin inducerea intenţionată sau accidentală a fricii, mâniei sau surescitării li se pot inocula numeroase idei. Cel mai frecvent rezultat provocat de asemenea perturbări, este afectarea temporară a discernământului şi o sugestibilitate mărită.

Manifestările în cadrul grupurilor sunt uneori caracterizate de termenul «instinct de turmă», şi apar cel mai adesea în timpul războaielor, epidemiilor severe, şi în general în perioadele de mare pericol, care măresc anxietatea şi prin urmare sugestibilitatea la nivel individual şi de masă.”

În timpul celui de-al doilea război mondial, Institutul Tavistock a coordonat Directoratul britanic de război psihologic, păstrându-şi apoi în continuare orientarea militară. Agenţii de la Tavistock au infiltrat agenţiile secrete americane, institutele de psihiatrie, industria, mass-media şi organismele politice, convertindu-le ferm spre îndeplinirea scopurilor de control global urmărite de organizaţia mamă.

Unul dintre planurile esenţiale ale Institutului Tavistock îl constituie o intervenţie la nivel individual cu intenţia de a face posibilă instaurarea Noii Ordini Mondiale văzută ca un întreg unde libertatea de exprimare a individului va disparea și posibilitatea de a gândi liber va fi anulată. Acest plan a fost pus în aplicare de către Laboratoarele naţionale de antrenament, care sponsorizează programele de „întâlnire” şi „sensibilizare” de grup, implicate în distrugerea personalităţii individuale şi apoi reconstruirea ei conform standardelor grupului.

Se estimează că milioane de oameni au fost supuși acestui gen de „procesare”, inclusiv cei mai mulţi dintre conducătorii corporaţiilor şi oficiali din Departamentul de Stat, Marină, Ministerul Educaţiei şi Institutul Naţional al Educaţiei.


Deşi li se face reclamă ca fiind mijloace pentru eliberare personală şi organizațională, programele de sensibilizare sunt şi o unealtă eficientă pentru alinierea dorită de către lider la normele grupului, precum a fost demonstrat fără tăgadă, prin utilizarea unor metode asemănătoare la nivel de grup în cazurile sectei lui Charles Manson şi a lui Jim Jones.

În publicaţiile sale, Institutul Tavistock este invariabil portretizat ca fiind o organizaţie non-politică, însă minciuna este evidentă. Drept exemplu, unul din proiectele recente ale organizaţiei este SMARTCARDS, un program pilot realizat în colaborare cu Universitatea Metropolitană Manchester, în numele Comisiei Europene.

Acest proiect care are drept scop înregistrarea întregului istoric personal al unei persoane, inclusiv studiile, cursurile absolvite şi locurile sale de muncă pe un singur card de identitate, se desfăşoară în prezent în Europa și SUA, cu scopul de a facilita crearea unui sistem economic mondial strict controlat şi reglementat.

Inocularea ideologiei

Nu ni se spune decât ceea ce ei doresc să ştim. Probabil cea mai eficientă metodă de control descoperită vreodată este pur şi simplu managementul informaţiei.

Această tehnică constă în ascunderea informaţiei, răspândirea de informaţii false (dezinformarea) sau direcţionarea greşită astfel încât realitatea cu care avem de-a face şi forţele care ne modelează viaţa să nu poată fi înţelese pe deplin.

Aceste perspective înşelătoare sunt proiectate asupra populaţiei prin diverse mijloace de comunicare, dar în primul rând prin televiziune, radio, filme artistice, ziare, reviste şi internet.

Edward Bernays, prieten apropiat al lui H.G.Wells, unul din proiectanţii Noii Ordini Mondiale, ne oferă o mostră a unui model de gândire elitistă referitor la subiectul controlului prin mass-media. Bernays a redactat mai multe lucrări: Crystallizing Public Opinion (Cristalizarea opiniei publice) (1928), Propaganda (1928) şi The Engineering of Consent (Ingineria consimţământului) (1955). În cartea sa, Propaganda, Bernays scria:


„Pe măsură ce civilizaţia devine tot mai complexă, au fost inventate şi dezvoltate mijloacele tehnice prin care poate fi înregimentată opinia publică. Prin presa scrisă şi ziare, prin intermediul telefonului, al telegrafului, al radioului şi al aviaţiei, ideile pot fi răspândite rapid, chiar simultan, de-a lungul întregii Americi. Nevoia pentru un guvern invizibil este din ce în ce mai mult demonstrată.”


„Minţile ne sunt modelate, gusturile formate, ideile sugerate și suntem guvernaţi, în principal de oameni despre care nici nu am auzit vreodată. Indiferent de atitudinile pe care o persoană alege să le adopte faţă de această condiţie, este un fapt bine stabilit că în fiecare act al vieţii zilnice (fie acesta din sfera politică sau cea a afacerilor, a conduitei sociale sau a gândirii etice), suntem dominaţi de un număr relativ mic de persoane, care reprezintă o fracţiune infimă din cele 120 de milioane de locuitori cât numără populaţia ţării.

Aceştia sunt o mână de oameni care înţeleg procesele mentale şi tiparele sociale ce caracterizează masele. Ei sunt cei care trag sforile, care controlează mintea publică, cei care stăpânesc forţele sociale şi creează noi metode de a supune şi ghida lumea.”

Bernays era departe de a dezaproba această manipulare, susţinând că masele trebuie să fie controlate prin propagandă:


„Manipularea inteligentă şi conştientă a comportamentului şi opiniilor organizate ale maselor este un element important într-o societate democratică. Cei care manipulează acest mecanism nevăzut al societăţii constituie un guvern unic, invizibil la rândul lui, care este adevărata putere conducătoare din ţara noastră.”


Bernays a participat de asemenea şi la proiectarea programelor americane de război psihologic. Nu este deloc surprinzător că el a fost pus la conducerea reţelei de comunicaţii CBS în perioada timpurie a acesteia.

Factorul crucial care permite controlul mass-media şi folosirea ei drept instrument de propagandă este dreptul de proprietate tip monopol. Un procent de 98% din cele 1700 de ziare cotidiene din SUA sunt deţinute de mai puţin de 15 corporaţii, iar Time Inc. are aproximativ 40% din încasări.

Cele trei mari reţele de televiziune: ABC, CBS şi NBC încă deţin majoritatea audienţei.
Acţiunea monopolului este consolidată prin mijloace de control adiţionale şi sisteme de siguranţă. Acestea includ apartenenţa şefilor şi editorilor mass-media la grupuri precum Consiliul de Relaţii Externe, Skull & Bones, Comisia Trilaterală şi Grupul Bilderberg.

Mulţi din membrii acestor organizaţii fac parte din alte grupări elitiste înrudite, acestea fiind sociale, politice sau de afaceri, asigurând astfel desfăşurarea unor acţiuni coerente a conducătorilor din umbră. Calitatea de membru în una sau mai multe din aceste organizaţii este practic necesară pentru a putea accede la cele mai înalte nivele ale succesului în Occident.

Ne vine astfel în minte declaraţia fostului director al CIA William Colby, deşi la momentul respectiv el vorbea despre comunitatea agenţiilor secrete americane:


„Din punct de vedere social, cât şi profesional acestea sunt grupate, formând o fraternitate pecetluită. Membrii lor mănâncă împreună la restaurantele lor favorite, dau petreceri la care sunt aproape doar ei invitaţi, familiile lor sunt înrudite, astfel încât nu trebuie să fie tot timpul cu garda sus.

În acest mod se separă din ce în ce mai mult de lumea obişnuită formându-şi astfel o viziune mai degrabă distorsionată asupra acestei lumi. Viaţa dublă pe care o trăiesc devine norma de referinţă pentru ei, aceştia ajungând să privească de sus spre viaţa restului cetăţenilor.”

Scriitorul G.William Domhoff afirmă următoarele în cartea sa, „The higher Circles” („Cercurile Înalte”):


„Elita puterii a creat şi dezvoltat domeniul extraordinar al relaţiilor publice la o scară impresionantă. Unii dintre primii practicanţi ai acestei arte au ajutat la îmbunătăţirea imaginii industriaşilor şi bancherilor lipsiţi de scrupule, alţii s-au specializat în modelarea imaginii companiilor şi mentalităţii relativ la acestea.

Din punct de vedere funcţional, departamentele de relaţii cu publicul a marilor companii, în cooperare cu firmele gigant specializate în relaţii cu publicul (care deservesc corporaţiile), au devenit un sistem de avertizare imediat al claselor superioare, alertându-se şi contracarând cea mai mică remarcă sau publicaţie care li se pare suspectă.

Graţie lor, opinia publică este foarte bine monitorizată, evident cu ajutorul experţilor şi oamenilor de ştiinţă din domeniul social din universităţile finanţate de către marile corporaţii şi fundaţii. Opiniile care ies din tipare, odată detectate, sunt contracarate dur de un baraj de materiale scrise şi declaraţii publice…”

Infiltrarea mass-mediei de către agenţiile secrete a început concomitent cu formarea trusturilor de presă americane în cea de-a doua jumătate a secolului. Una dintre primele operaţiuni de control încununate de succes ale mijloacelor media a fost lansată în 1919 odată cu crearea RCA (Societatea Americană de Radio) de către Westinghouse, Morgan Guaranty and Trust, General Electric şi United Fruit Company.

În 1929, David Sarnoff, un colaborator apropiat al Institutului Tavistock, a fost numit la conducerea RCA. La scurt timp după aceea, serviciile secrete britanice au demarat operaţiunea „Camera Neagră” în clădirea RCA din New York, sub comanda lui Sir William Stephenson (nume de cod:

„Neînfricatul”) şi a generalului Marlborough Churchill, rudă cu Winston Churchill. Generalul Churchill avea să fie cooptat ulterior la fondarea Organizaţiei Macy, care va fi folosită drept sponsor pentru operaţiunile CIA de control al minţii MKULTRA. Toate cele trei televiziuni majore americane sunt ramuri ale RCA.

Războiul informaţional a intrat într-o nouă etapă în anii 1930, când Fundaţia Rockefeller a lansat „proiectele de război psihologic” pentru modelarea opiniei publice. Conform lui Christopher Simpson, autor al cărţii „Science of Coercion” („Ştiinţa constrângerii”):


„Ei erau un cerc remarcabil de unit, format din bărbaţi şi femei care împărtăşeau anumite concepţii importante privitoare la cercetarea comunicării prin mass-media.

Aceştia considerau mass-media drept un instrument pentru managementul social, o armă ce poate fi utilizată în cadrul conflictului social; abordarea lor considerând că datele cantitative, în special rezultatele experimentelor şi anchetelor, sondajele de opinie şi analiza cantitativă de conţinut sunt mijloace ce relevă ceea ce este comunicarea, servind apoi aplicării acesteia în cadrul managementului social”.

Pervertirea sexualităţii

Un alt soldat loial devotat cauzei subjugării maselor a fost Alfred C. Kinsey, finanţat de către Rockefeller, coautor al lucrării de referinţă „Sexual Behavior in the Human Male” („Comportamentul sexual la bărbat”) şi al altor volume. Una dintre metodele mai puţin cunoscute de control şi de aplicare a eugeniei, este distrugerea moralităţii tradiţionale şi normalizarea devianţei.


Kinsey a studiat la Institutul Bussey la Harvard în anii 1920 – pe vremea când înfloreau cercetările eugenice – apoi s-a mutat pentru a preda la Universitatea Indiana, unde munca sa privitor la deconstrucţia culturală avea să decimeze în cele din urmă moralitatea sexuală americană, ajutând la destrămarea familiilor.

Conform biografului James Jones, Kinsey, întotdeauna portretizat în presă ca un familist conservator, era „unul dintre teoreticienii eugeniei înainte de cel de-al doilea război mondial”. Acesta a recomandat ca o parte a „claselor inferioare” să fie sterilizate pentru a se obţine un fond genetic mai bun. Printre prietenii lui Kinsey se număra şi Dr. Ewen Cameron, infamul doctor canadian.

În multe privinţe ceea ce se desfăşura în laboratorul lui Kinsey amintea foarte mult de ceea ce avea loc la data respectivă în laboratoarele de psihiatrie ale agenţiilor secrete.


De asemenea, se pare că şi renumitul magician negru Aleister Crowley, a exercitat o influență asupra lui Kinsey, care a vizitat Thelema Abbey cu puţin timp înainte de moartea sa în 1955.

Deşi nu s–a stabilit că Kinsey a folosit lucrările lui Crowley drept sursă a cărţilor sale, ei aveau prieteni şi cunoştinţe comune precum regizorul Kenneth Anger, nazistul american George Sylvester Viereck şi francezul Rene Guyon.

Kenneth Anger a afirmat că:


„Kinsey era obsedat de ideea procurării jurnalului sexual al Marii Bestii (Crowley) … Pentru a obține bani pentru cercetare şi pentru a continua să beneficieze de sprijinul universităţii, Kinsey avea nevoie de scuza cercetării pentru a-şi valida obsesia permanentă pentru sex.

Oricum sloganul lui Prok (porecla lui Kinsey) «Fă tot ce poţi mai bine şi lăsă-i pe ceilalţi să reacţioneze după cum doresc» pare o variaţiune a maximei lui Crowley «Fă ceea ce vrei». Iar dacă aşa stau lucrurile, mă întreb cum ar reacţiona publicul american să afle că respectatul Kinsey era un discipol al Marii Bestii?”


Cea mai eficientă armă a lui Kinsey pentru războiul psihologic a fost studiul sexualităţii americane, finanţat de Rockefeller, cel mai faimos volum fiind excesiv lăudatul studiu, „Comportamentul sexual la bărbat”, publicat în anul 1948. Imediat după lansare, s-au vândut peste 200.000 de exemplare în două luni, în special datorită reclamei făcute de către mass-media şi de către familia Rockefeller.

Rene Wormser, inspector în cadrul Comitetului Reese care investiga fundaţiile non-profit a afirmat în anul 1954:


„Fundaţia Rockefeller a oferit următoarea explicaţie privind conexiunile sale cu studiile lui Kinsey: în 1931 «organizaţia a devenit interesată de suportul sistematic al studiilor în domeniul fiziologiei şi a comportamentului sexual» …

Activitatea acesteia în aceste arii de interes a fost în primul rând în legătură cu «comitetul pentru cercetare în domeniul sexualităţii a Consiliului Naţional de Cercetare (NRC)», căruia, până în 1954, Fundaţia i-a acordat 1.755.000 $, prin burse anuale, sume variind de la 75.000$ până la 240.000$.


Începând cu anul 1941, o mare parte a acestor fonduri au fost acordate studiilor Doctorului Kinsey, o subvenţie separată fiindu-i acordată direct lui Kinsey …”

Judith A. Reisman, PH.D autorul al cărţii „Kinsey: Crimes Consequences” („Kinsey: Încălcarea legii şi consecinţe”), scrie următoarele:


„Cercetarea cantitativă şi cifrele obţinute de Kinsey, s-au dovedit perfecte pentru ca Rockefeller să utilizeze astfel mass-media pentru a «modela atitudinile şi comportamentele sociale». Concepţiile oamenilor au fost schimbate prin comunicarea în masă, fapt ce a provocat respingerea castităţii, a controlului de sine şi a moralei publice precum şi amplificarea comportamentelor sexuale deviante.

«Managementul social» de acest gen a fost pentru Rockefeller modalitatea de a schimba stilul de viaţă american, prin intermediul modificării a ceea ce Kinsey numea «modele de împerechere» în cadrul unei perspective evoluţioniste sau animalice privind comportamentul sexual uman”.

Problema principală privind „cercetarea cantitativă şi cifrele obţinute” de Kinsey este faptul că au fost distorsionate radical pentru a se potrivi cu scopurile sale.

Cei care au studiat metodele şi datele obţinute de Kinsey – care se pretind a fi o definiţie a sexualităţii normale în America – au constatat că printre subiecţii săi erau foarte multe persoane deschise pentru perversiuni sexuale, prostituţie sau molestare sexuală infantilă.

Acești devianţi au constituit conform unor cercetători, o treime din totalul subiecţilor. Kinsey i-a cuantificat în baza lui de date ca fiind un eşantion normal din rândul populaţiei.

Cercetările lui Kinsey au inclus observarea sexualităţii infantile, stimularea manuală şi orală a organelor genitale ale copiilor, şi cronometrarea atingerii orgasmului de către copii.


Conform cu spusele lui Reisman, „Raportul Kinsey afirmă că cel puţin «317 pre-adolescenți» au fost supuşi experimentării sexuale de către adulți, şi confirmarea a cel puţin 2035 cazuri de experimentare asupra copiilor a fost recunoscută ulterior de către Gebhard şi Pomeroy, citaţi în lucrarea «Ethical Issues in Sex Therap» («Probleme etice în terapia sexuală»).”

În colecţia de filme a lui Kinsey se aflau şi înregistrări cu copii filmaţi în timpul actului sexual, şi acte sexuale între adulţi şi copii.


Directorul Institutului Kinsey, Paul Gebhard a scris următoarele în 1981:
„Din moment ce actul sexual cu un minor este ilegal, a trebuit să ne bazăm pe alte surse de date. Unele surse au fost părinţii, majoritatea cu studii superioare, care și-au observat copii şi au luat notiţe pentru noi. Alte surse au fost educatoarele de la grădiniţe sau profesorii.

Alţii au fost bărbații homosexuali interesaţi de copii mai mari, dar totuşi pre-puberali. Una din sursele de informații a fost un bărbat care a avut multe contacte sexuale cu copii şi care având inclinaţii ştiinţifice, a ţinut înregistrări detaliate a fiecărui act sexual. Unele din aceste surse au ataşat rapoartelor lor scrise sau verbale şi fotografii, şi în câteva cazuri şi filme … Tehnicile implicau contacte adult-copil, în principal orale sau manuale.”

Mulţi ani după colaborarea sa cu Kinsey, Gebhard a recunoscut cu o candoare rar întâlnită printre inginerii sociali:


„Noi am fost… puţin spus imorali, chiar criminali. Ca exemple de imoralitate putem menţiona refuzul nostru de a informa soţia că soțul ei are … o boală venerică activă, şi refuzul de a le spune părinţilor că copilul lor prezintă manifestări sexual deviante importante. Un exemplu de act criminal este refuzul nostru de a coopera cu autorităţile pentru prinderea unui pedofil pe care l-am intervievat şi care era căutat pentru viol şi ucidere a unui copil.”

Conform declaraţiilor din acea vreme, raportul Kinsey a „şocat” şi a „năucit” naţiunea în 1948. Motivul era simplu: americanii știau că informaţia pe care a furnizat-o raportul Kinsey nu se potrivea cu propria percepţie asupra moralei şi comportamentului sexual. Statisticile lui Kinsey erau greșite şi greşite au rămas.

Printre altele, Reisman afirmă:
„De-a lungul ultimilor 50 de ani, datele furnizate de Kinsey au cauzat schimbări enorme în ce priveşte legile, medicina, ştiinţa, educaţia, schimbări care au constituit «marele model» urmărit de Kinsey încă de la început.

Motivul efortului masiv şi extensiv din punct de vedere legal, educaţional şi politic de a continua înşelăciunea şi de a suprima încercările de a aduce adevărul la iveală este datorat mulţimii de instituţii multidisciplinare privitoare la sexualitate atât în SUA cât şi cele extinse la nivel global datorită Națiunilor Unite.

Aceste edificii se sprijină în totalitate pe fundaţia falsei autorităţi a ştiinţei lui Kinsey, în timp ce se derulează o mulţime de programe ce înghit fonduri guvernamentale de miliarde şi care se ocupă cu studiul sexualităţii şi reproducerii umane, bazându-se pe falsele concluzii ale lui Kinsey.”

Una din săgeţile lansate de Institutul Kinsey a fost un grup de „întâlnire” numit Tehnica Atitudinii Sexuale (SAR), care a pregătit cel puţin 60.000 de persoane începând cu anii ‘80. George Leonard a scris următoarele despre experiența sa în cadrul SAR:


„Saturaţia senzorială a culminat în noaptea de sâmbătă cu un eveniment multi-media denumit F-korama … în întuneric … imagini ale unor fiinţe umane – şi uneori chiar şi animale – angajându-se în toate actele sexuale imaginabile, acompaniate de strigăte, gâfâituri, gemete, toate acestea acompaniate de uvertura concertului pentru vioară al lui Ceaikovski. Şaptesprezece filme care rulau simultan …

După câteva ore, au fost proiectate pe perete patru imagini, un cuplu normal, unul homosexual, unul lesbian şi unul animal. Subiecţii erau goi … Am simțit că devin dezorientat … ea săruta un bărbat sau o femeie? Mă străduiam să sortez actele pe care le vedeam în categoriile corespunzătoare … iar apoi nu îmi mai puteam aminti care, unde aparţinea.

Nu este firesc ca eu să fac aceste discriminări? Am căutat indicii. Nu era nici unul. Am început să mă simt rău. În curând am realizat că pentru a evita ameţeala şi vertijul trebuia să renunţ la încercarea de a discrimina şi pur şi simplu să mă abandonez experienței … Diferenţele pentru care multe vieţi au fost ruinate, nu erau doar lipsite de importanţă, ba chiar deveneau invizibile.

În final … nimic nu mai era şocant … dar nu mai era nici sacru. Dar, pe măsură ce conduceam spre casă, am început să mă simt puţin în neregulă. Era ca şi cum aş fi fost păcălit … de propriul meu răspuns condiţionat de a lua cea mai deschisă poziţie … indiferent de sentimentele mele mai profunde … iubirea nu fusese menţionată nici măcar o singură dată în întreg week-endul.”

Kinsey a creat o discontinuitate în moralitatea americană, până la punctul în care aproape orice act sexual a devenit în prezent acceptabil. Schimbarea soţiei, divorţul imediat, schimbarea partenerilor (swinging), ilustrarea actelor sexuale în mass-media, homosexualitatea şi sado-masochismul sunt promovate ca fiind normale.

La fel ca majoritatea acţiunilor întreprinse de inginerii sociali, există mai multe motive pentru aceasta.


- Unul din ele este crearea unei societăţi aşa-zise „a simţurilor”, suprasaturată de sex, droguri, TV (forma modernă de „pâine şi circ”, astfel încât manipulatorii nu întâmpină nicio împotrivire din partea unui electorat degradat).


- Un alt motiv este separarea actului sexual de procreare, astfel făcând mai uşoară instituirea sterilizării şi contracepţiei, inclusiv avortul, la nivelul „maselor”.


- Un alt scop este distrugerea familiei ca nucleu al societăţii, deschizând astfel uşa unei mai mari posibilităţi de intervenție socială şi manipulare.

Deşi este periculos să arătăm aceasta în zilele noastre, când în numele „eliberării sexuale”, orice lesbiană poate avea propriul său show de televiziune, forţele care au dat naştere orientării fasciste spre Noua Ordine Mondială şi spre eugenie sunt în primul val al asaltului pentru distrugerea valorilor tradiționale din domeniul sexualităţii.

Această abordare a fost exemplificată de nazişti, pentru care, conform lui Pearl Buck, „Iubirea era de modă veche, sexul fiind modern. În cadrul propagandei lor, naziştii au restaurat astfel „dreptul la dragoste” în propaganda lor.”

Războiul împotriva sexualităţii normale – şi pentru controlul maselor – continuă şi astăzi.

Citiți și:

Controlul minții umane: tehnologii folosite pentru subjugarea maselor
Programarea Mentală – «Asul din mânecă» al organizaţiei criminale a «Iluminaţilor»

yogaesoteric

4 iulie 2011

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Hijra - povestea celui de-al treilea sex

Foto (8)

Cei mai mulţi dintre noi percep ca firească împărţirea oamenilor în bărbaţi şi femei, fără a ne gândi la posibilitatea să existe un al treilea sex. Chiar şi cei care ştiu câte ceva despre persoanele transsexuale tind, uneori, să se gândească la acestea raportându-i la unul dintre cele două sexe. Puţini se gândesc, însă, mai departe de biologie. Astfel, chiar dacă genele stabilesc sexul unui făt, în funcţie de cromozomii XX sau XY, identitatea sexuală depinde de mai mulţi factori, biologia fiind doar unul dintre aceştia. Societatea este un element la fel de important, iar nu toate comunităţile de pe Terra consideră că există doar două identităţi sexuale.

În istoria omenirii, mai multe culturi au acceptat existenţa celui de-al treilea sex. Triburile de indieni din America de Nord recunoşteau existenţa a ceea ce ei numeau Două-Spirite, persoana care cuprinde atât spiritul unui bărbat, cât şi cel al unei femei. Popoarele din Polinezia recunosc, de asemenea, existenţa celui de-al treilea sex. Acelaşi lucru se întâmplă în Oman , iar în Indonezia, pe insula Sulawesi, populaţia de etnie Bugis recunoaşte existenţa a 3 sexe (femeie, bărbat, intersex) şi a nu mai puţin de 5 identităţi sexuale!

Cea mai mare şi cea mai cunoscută populaţie recunoscută ca fiind cel de-al treilea sex se găseşte în India, Pakistan şi Bangladesh şi poartă numele de hijra.

Cine sunt hijra?



În Asia de Sud, îndeosebi în subcontinentul indian, trăiesc un milion de hijra, membri ai celui de-al treilea sex. Recunoscuţi ca fiind nici bărbaţi, nici femei, hijra au un rol special în cadrul societăţii indiene.

Hijra se nasc bărbaţi, unii fiind hermafrodiţi sau persoane intersexuale (organele sexuale externe diferind de cele interne), dar identitatea lor sexuală este feminină. Mulţi adulţi hijra aleg să treacă printr-o operaţie de castrare, ce are o specială însemnătate religioasă.

Hijra poartă îmbrăcăminte femeiască, mai ales sariuri, se machiază, îşi lasă părul lung, îşi pensează părul facial, se împodobesc cu bijuterii şi adoptă mişcări efeminate.

Cântă şi dansează în cadrul unor ceremonii speciale numite badhai, ce au loc cu ocazia nunţilor şi a naşterilor. Se crede că au fost înzestraţi de către zei cu puteri speciale ce le permit să sporească fertilitatea şi prosperitatea cuplurilor şi nou-născuţilor.

Capacitatea de a le dărui altora ceea ce ei nu au - puterea de a crea o nouă viaţă - este principalul motiv pentru care hijra sunt respectaţi şi temuţi.

Ce nu sunt hijra



Pe teritoriul Indiei există şi alte minorităţi sexuale, ce includ comunităţi de persoane travestite sau efeminate, însă acestea nu reprezintă o identitate sexuală diferită, ci doar subramuri ale identăţilor sexuale tradiţionale.

În sudul Indiei trăieşte comunitatea jogappa, formată din bărbaţi efeminaţi ce se îmbracă adeseori cu haine femeieşti, îşi lasă părul lung şi îşi iau nume de femei. În nordul Indiei se găsesc alte minorităţi de bărbaţi efeminaţi, precum jankhas, kothi şi zenana. Aceste minorităţi sunt înclinate spre relaţii cu parteneri de acelaşi sex. Membrii acestor minorităţi sexuale nu trec prin ceremonia de castrare şi nu au o identitate sexuală distinctă.

Hijra nu sunt travestiţi şi nici bărbaţi efeminaţi cu înclinări homosexuale, ci manifestă o identitate sexuală distinctă.

Hijra de-a lungul istoriei



În funcţie de religia de care aparţin, hijra apelează la mitologie pentru a-şi explica originile. Hijra hinduşi amintesc de faptul că sunt menţionaţi în Mahabharata, dar consideră că mitul epic Ramayana explică cel mai bine de ce au puteri mistice.

În această legendă, extrem de importantă în mitologia hindusă, Rama este exilat din oraşul său nativ, Ayodhya, de către regele cetăţii, care era totodată tatăl său. Rama a acceptat porunca regelui, pornind spre pădurea în care urma să îşi petreacă următorii 14 ani. Fiind foarte iubit de popor, Rama a fost urmat pe drumul său de întreaga populaţie a oraşului.

Ajuns la marginea pădurii unde urma să-şi petreacă exilul, acesta s-a întors spre foştii săi prieteni şi le-a spus: "Doamnelor, domnilor, vă rog să vă ştergeţi lacrimile şi să plecaţi înapoi în oraş!". Bărbaţii şi femeile i-au ascultat dorinţa, însă cei ce nu erau nici femei, nici bărbaţi, nu au ştiut ce să facă, aşa că au rămas în acel loc, pentru că Rama nu le-a cerut să plece.

Când s-a întors după 14 ani, Rama i-a găsit pe hijra în acelaşi loc, meditând. Impresionat fiind, i-a binecuvântat, iar de atunci persoanele de al treilea sex din India au un rol sacru.

Pe de altă parte, hijra de credinţă islamică apelează la cercetările efectuate de istorici. Aceştia au demonstrat existenţa hijra în perioada pre-islamică şi precolonială a Indiei, studiind documentele ce s-au păstrat din acea eră. Totuşi, se crede că identitatea şi cultura hijra au evoluat în timpul Sultanatului Delhi (între 1206 şi 1506) şi apoi în era Imperiului Mogul, atunci când eunucii jucau mai multe roluri, printre care cel de confident, de sfătuitor politic sau de gardian al haremului.

Odată cu sosirea coloniştilor britanici, hijra au fost clasificaţi drept castă separată, ca urmare a organizării lor sociale distincte, dar totodată au fost hărţuiţi şi pedepsiţi ca urmare a articolului 377 din codul penal indian, care interzicea sodomia. Situaţia lor s-a îmbunătăţit în urma declarării independenţei, când nu au mai fost clasificaţi în lege drept "trib criminal", însă stigmatul din timpul Rajului britanic nu s-a şters în totalitate.

În zilele noastre, hijra sunt veneraţi pentru puterile lor deosebite, dar şi denigraţi şi jigniţi din cauza practicilor lor sexuale.

Religia hijra şi ceremonia de castrare (nirvan)



Majoritatea hijra se identifică drept musulmani, mulţi făcând pelerinajul la Mecca şi purtând nume islamice. Chiar dacă respectă zilele de sărbătoare musulmane şi se roagă la mormintele misticilor musulmani, hijra păstrează şi practici hinduse, mai ales în ceea ce priveşte venerarea zeiţei Bahuchara Mata.

Venerarea acestei zeiţe are un rol important în ceea ce priveşte ceremonia de castrare, considerată esenţială pentru a deveni un adevărat hijra. Această operaţie constituie o parte esenţială a procesului de renaştere, în care identitatea sexuală masculină este abandonată. Acesta este momentul când persoana devine hijra şi îşi capătă puterile mistice.

Intervenţiile chirurgicale de acest tip sunt extrem de dureroase şi de periculoase, fiind astfel ilegale. Aceste operaţii sunt efectuate de către daima, adică o moaşă, iar procesul de vindecare durează 40 de zile. După operaţia nirvan, hijra capătă puterea zeiţei Mata, având control asupra fertilităţii celor din jur, în funcţie de urările pe care le adresează acestora.

După nirvan, anumiţi hijra se declară sannyasa (asceţi), castrarea fiind ultimul pas în renunţarea la dorinţele lumeşti, ce permite concentrarea totală asupra aspectelor spirituale. Astfel, a fi hijra nu este doar o identitate sexuală, ci şi una spirituală.

Totodată, hijra îl adoră şi pe zeul Shiva, în încarnarea sa Ardhanarishvara. Această ipostază a lui Shiva este o formă androgină, fiind jumătate femeie, jumătate bărbat. Prin această manifestare, Shiva arată că cele două forme sunt inseparabile, unificând toate dihotomiile universului prin acceptarea puterii feminine ca egală cu şi inseparabilă de cea masculină.

În mitologia hindusă se întâlneşte un mit al creaţiei în care Shiva joacă un rol esenţial şi care ne permite să înţelegem mai bine semnificaţia spirituală a ceremoniei de castrare prin care trec hijra. Astfel, la începutul timpurilor, lui Shiva i se cere să creeze lumea. Acesta acceptă, însă pentru a se pregăti pentru acest proces de creaţie, dispare 1000 de ani. În acest timp, Vishnu şi Brahma, îngrijoraţi şi nerăbdători, încep să creeze ceilalţi zei şi alte vietăţi. Când Shiva îşi încheie etapa de asceză şi reapare, pregătit să creeze lumea, descoperă că actul de creaţie deja a început. În acest moment, furios, îşi rupe falusul (linga) şi-l aruncă pe pământ. În acest moment, linga încetează să fie o sursă de fertilitate individuală, însă devine o sursă de fertilitate universală şi permite răspândirea vieţii pe Pământ. Lingam-ul rămâne şi astăzi un totem important în religia hindusă, reprezentându-l pe Shiva în foarte multe temple şi fiind considerat o sursă de puteri generative.

Hijra se regăsesc în acest mit al creaţiei, considerând că procesul de castrare ce le răpeşte sursa de fertilitate individuală le conferă puterea de a-i binecuvânta pe alţii cu fertilitate.

Cum trăiesc hijra



Comunitatea hijra, fiind nevoită să trăiască la marginea societăţii, s-a organizat în "familii" strânse, bazate pe structuri clare.

Hijra sunt organizaţi în 7 «case», acestea reprezentând linia genealogică simbolică în care se regăseşte fiecare membru. Fiecare dintre aceste case simbolice conţine mai multe cămine în care hijra locuiesc comunal, împărţind veniturile şi sarcinile gospodăreşti.

Fiecare dintre cele 7 case dintr-o regiune este condusă de un lider, intitulat nayak, şi conţine lideri spirituali (guru) şi discipoli (cela). Liderii formează un consiliu care conduce comunitatea şi care oferă rezolvări în cazul disputelor. Nayak-ii se întâlnesc periodic la nivel naţional pentru a lua decizii şi pentru a sărbători evenimentele importante. De asemenea, nayak-ii formează un consiliu la nivel regional, numit jamat, în care sunt rezolvate problemele locale.

Hijra trăiesc în aceeaşi casă cu guru, îşi împărtăşesc veniturile şi se susţin reciproc din punct de vedere economic. Pentru a fi acceptat într-o casă, un hijra trebuie să fie iniţiat în comunitate de către un guru. Relaţia dintre guru şi cela este una foarte importantă, urmând tiparul părinte - copil. Astfel, guru este responsabil de bunăstarea discipolului, iar acesta îi datorează obedienţă şi loialitate gurului său. Prin relaţia cu guru-cela, hijra formează o reţea pseudo-familială, având "surori", "mătuşi" sau "bunici".

Unii hijra reuşesc să se căsătorească, uneori chiar cu bărbaţi care au deja o soţie (femeie, de data aceasta) şi copii. Chiar dacă hijra se mută cu soţul, în urma căsătoriei, acesta nu va pierde legătura cu casa simbolică, unde va continua să-şi desfăşoare activităţile sociale.

Majoritatea hijra obţin venituri din ceremoniile efectuate cu ocazia nunţilor, naşterilor şi a altor momente importante din viaţa comunităţii. Unii hijra recurg la cerşit, o mică parte chiar şantajând comercianţii, ameninţându-i că-şi expun genitalele alterate în prezenţa clienţilor lor dacă nu primesc o mică sumă. Pe măsură ce aspectul religios pierde teren, însă, mulţi hijra sunt nevoiţi să recurgă la prostituţie, deoarece nu au acces la slujbele obişnuite.

Aventura unui hijra în politică



O întâmplare inedită a avut loc acum câţiva ani într-un oraş de 250.000 de locuitori din centrul Indiei, Katni. Conform legislaţiei ce garantează un procent din poziţiile de conducere femeilor şi minorităţilor, locul de primar din acest oraş era rezervat unei femei.

În acel micuţ oraş minier, partidul Congresul Naţional Indian (INC) era principala forţă politică, iar în alegerile din anul 2000 candidatul său părea a nu avea vreo problemă în a câştiga alegerile. Nemulţumiţi de lipsa de opţiuni, un grup de comercianţi, avocaţi şi alte minţi luminate ale oraşului au decis că e nevoie de o schimbare, căutând astfel un candidat propriu.

Ştiind că nu au şanse să se lupte cu INC, aceştia au decis să susţină un candidat fără şanse, pentru a ironiza faptul că cetăţenii nu au o variantă dezirabilă, majoritatea politicienilor fiind coruptă. S-au hotărât să o susţină pe Kamla Jaan, un hijra care s-a declarat femeie în documentele oficiale.

"Kamla nu poate avea copii, nu va avea moştenitori, deci nu are nici un motiv să fure din banii publici", au argumentat ei. De altfel, unul dintre sloganurile din campania electorală a fost "Kamla nu are casă, Kamla nu are maşină -- Kamla aparţine tuturor!".

Iniţial, lumea a luat campania în glumă, însă pe măsură ce alegerile s-au apropiat, din ce în ce mai mulţi cetăţeni au fost convinşi de mesajul anti-corupţie al Kamlei şi au decis să sancţioneze clasa politică printr-un vot de protest în favoarea acestui hijra.

Gluma a devenit serioasă după alegeri, când la numărătoarea voturilor Kamla a ieşit pe primul loc, cu 1.897 de voturi în faţa următorului clasat. Mii de susţinători au ieşit în stradă pentru a sărbători succesul noului primar, în ciuda faptului că acesta nu ştia să scrie sau să citească.

Chiar şi aşa, în primele luni ca primar Kamla a renovat principala staţie de autobuz, a săpat noi fântâni în oraş şi a reparat multe scurgeri problematice.

Povestea nu a fost cu happy end, însă: adversarii politici au atacat în instanţă clasificarea unui hijra ca femeie, susţinând că acesta nu respecta legea ce rezervă postul de primar unei reprezentante a sexului frumos.

Lupta a ajuns până la instanţa supremă din statul Madhya Pradesh, care a hotărât că, într-adevăr, un hijra nu este o femeie. Astfel, după mai bine de 3 ani de mandat, Kamla a fost nevoit să se declare învins.

Situaţia de astăzi şi speranţele pentru viitor



India şi Pakistan recunosc acum oficial existenţa celui de-al treilea sex. Pentru recensământul derulat în februarie 2011 în India, formularele au fost actualizate pentru a permite 3 opţiuni în câmpul 'sex': bărbat, femeie şi altul (other). În ciuda acestui fapt, mulţi hijra au fost nevoiţi să se declare femei în cadrul recensământului, ca urmare a presiunii exercitate de familiile lor. "Familia mea nu a vrut să se afle că are un transsexual în casă, de teamă să nu se răspândească zvonuri care să facă de ruşine numele, aşa că a trebuit să mă declar femeie", mărturisea recent un hijra.

Alţi hijra, însă, au ales voluntar să se declare femei. "Trăim de 20 de ani ca femei şi aşa vrem să fim ştiute, nu ca hijra", au explicat ele, sperând să evite stigma asociată etichetei de hijra. "Odată ce suntem considerate drept femei în recensământ, sperăm să fim acceptate de societate ca femei", au adăugat acestea.

Ca urmare a acestui recensământ, guvernul indian va emite pentru prima dată un act de identitate valabil pentru întreaga populaţie. Pentru că sute de milioane de indieni nu deţin niciun fel de document, iar mulţi nu au nici măcar un nume de familie sau o adresă oficială, documentul se va baza pe datele biometrice ale cetăţenilor. Acesta va fi primul act deţinut de sute de milioane de cetăţeni indieni, ceea ce le va facilita accesul la slujbe şi la resursele guvernamentale. Printre cei care vor beneficia de pe urma "numărului universal de identitate" (aşa se numeşte actul de identitate) se vor număra şi hijra, ce vor beneficia astfel, pentru prima dată, de documente pe care le pot folosi pentru a se angaja, pentru a primi ajutoare sociale de la stat (mai multe state indiene oferă pensii celor ce se declară hijra) şi pentru a putea avea un cont bancar.

India nu este singura ţară din regiune în care drepturile hijra încep să fie recunoscute: în 2009, Curtea Supremă din Pakistan a ordonat ca în cărţile de identitate emise pentru hijra să fie înregistrată apartenenţa lor la cel de-al treilea sex. De asemenea, şi Nepalul a anunţat că în recensământul ce urmează să aibă loc mai 2011, repondenţii vor putea alege unul din cele 3 sexe recunoscute.

Chiar şi Iranul a făcut paşi importanţi în ceea ce priveşte recunoaşterea drepturilor transsexualilor, în ciuda faptului că homosexualitatea este interzisă. Ayatollahul Khomeini a scris încă din 1963 că schimbarea sexului este un drept uman, iar fatwa emisă de el a fost confirmată de actualul lider suprem religios al Iranului, ayatollahul Khamenei. Ca urmare a acestei politici, Iranul este a doua ţară din nume în ceea ce priveşte numărul operaţiilor de schimbare de sex, după Thailanda.

Veşti bune pentru hijra vin şi din partea universităţilor indiene. Un prim pas a fost făcut de Universitatea din Bangalore, înfiinţată în 1886. Aceasta a anunţat că formularul de înscriere în facultate va oferi 3 opţiuni la rubrica 'sex', iar pentru hijra sunt rezervate 60 de locuri. "Aceste locuri nu sunt transferabile. Dacă există suficientă cerere pentru poziţiile rezervate, acestea nu vor deveni disponibile altor persoane", au explicat oficialii facultăţii. De asemenea, aceştia au anunţat că orice fel de jignire sau abuz la adresa studenţilor transsexuali se va sonda cu excluderea imediată. "Universitatea are o politică de toleranţă zero în ceea ce priveşte agresarea de orice fel a hijra. Este de datoria fiecărui departament să se asigure că transsexualii sunt protejaţi; considerăm acest lucru ca fiind reponsabilitatea noastră socială", au spus reprezentanţii facultăţii.

De asemenea, universitatea ia în calcul construirea de toalete separate care să fie folosite exclusiv de hijra. Astfel de măsuri au fost deja luate de mai multe universităţi şi colegii din Thailanda.

"Persoanelor transsexuale le-au fost refuzate drepturile de bază prea multă vreme. Este inevitabilă acceptarea lor de către mase. Trebuie să li se ofere acces la o educaţie mai bună şi la un statut social mai bun", a declarat un oficial din învăţământ.

Pe măsură ce hijra capătă recunoaştere oficială din partea autorităţilor şi au acces la educaţia superioară, se speră că aceştia vor avea acces la locuri de muncă înainte inaccesibile, iar stigmatul asociat de o parte a populaţiei celui de-al treilea sex să dispară.

sursa descopera.ro

Read More

Manuale Kama Sutra pentru copiii de cinci ani

Scris de : Adrian Pătruscă 09-03-2011 16:45 4 comentarii

Planşe, filme şi cărţi cu conţinut explicit vor fi folosite de profesorii britanici pentru a preda educaţia sexuală în şcoli copiilor de cinci ani din clasa I.

Institutul Creştin din Marea Britanie a dat publicităţii un halucinant dosar cu materialele grafice ce vor fi folosite în şcoala primară, care, în Regat, începe la cinci ani. Educaţia sexuală pentru micuţi frizează pornografia. Iar copiii sunt împinşi de sistem spre maturizare sexuală forţată, după modelul animalelor puse la îngrăşat ca să fie tăiate mai repede.

Printre cărţile recomandate se află şi „How Did I Begin?”, de Mika Manning şi Britta Granstrom. Aici există o planşă înfăţişând un cuplu în pat într-o îmbrăţişare intimă, scrie Daily Mail. Desenul este însoţit de o explicaţie, care foloseşte o terminologie adultă directă, a actului sexual. “În timp ce s-au dezmierdat, penisul tăticului tău s-a mişcat delicat în interiorul vaginului mămicii tale şi sperma s-a revărsat.”

O altă carte, “The Primary School Sex And Relations Education Pact”, editat de HIT UK, include materiale care învaţă copiii între 5 şi 11 ani despre diversele poziţii sexuale, despre sex anal sau oral şi despre prostituţie.

“Iată câteva feluri… în care mami şi tati se potrivesc împreună” (“to fit together”, termenul folosit de manual, înseamnă în argou chiar “a ţi-o trage”). Aceasta este explicaţia pentru câteva desene, în care un bărbat şi o femeie, desenaţi în manieră naiv-copilărească, fac sex în diverse poziţii, cu ajutorul unor baloane sau al unor mingi de cauciuc.

Într-un alt desen, o fetiţă gâdilă cu un fulg burtica goală a unui bebeluş, care zâmbeşte fericit într-un pătuţ. Explicaţia planşei este:

“Descrierea orgasmului – este o senzaţie greu de descris, dar dacă îţi poţi imagina un fel de gâdilătură plăcută care începe din stomac şi se răspândeşte în tot corpul, asta îţi poate da o idee despre cum este”.

Iată şi un mic dicţionar sexual pentru copilaşii de cinci ani:

„Erecţie – când penisul unui băiat sau bărbat devine tare şi drept;

Masturbare – când oamenii se excită sexual frecându-şi organele genitale proprii sau pe ale partenerului;

Orgasm – senzaţia de plăcere la vârful excitării sexuale. Oamenii au de obicei orgasm ca urmare a unui act sexual sau când se masturbează;

Prostituat (ă) – o persoană care este plătită cu bani sau în alte feluri, pentru a face sex cu altcineva”.

În campania de educaţie sexuală a micuţilor va fi folosit şi BBC. Televiziunea britanică a realizat un film educaţional care prezintă nuditate frontală totală, în vreme ce departamentul de educaţie, BBC Active, a realizat imagini generate pe calculator cu organele genitale masculine.

Dosarul dat publicităţii de Institutul Creştin cuprinde şi o carte, numită “Let’s Talk About Sex”, de Robbie H. Harris, în care există un capitol despre heterosexualitate, intitulat “Hetero sau Homo”, unde scrie: “Uneori, când copiii cresc, băieţii devin interesaţi de alţi băieţi, iar fetele devin interesate de alte fete. Se pot uita unul la corpul celuilalt sau chiar se pot pipăi. Este un aspect normal al informării şi nu are nimic de-a face cu faptul că un băiat sau o fată este sau va deveni heterosexual sau homosexual”.

Multe familii britanice s-au plâns deja de conţinutul exagerat al materialului didactic şi afirmă că acesta contribuie cu consecinţe dramatice la scăderea vârstei la care tinerii îşi încep viaţa sexuală.

Statisticile confirmă: două treimi din adolescentele britanice avortează. Rata avorturilor în rândul adolescentelor a crescut cu 20% în ultimii zece ani.

Mike Judge, de la Institutul Creştin: “Această modalitate de abordare a educaţiei sexuale cere explicaţii din ce în ce mai explicite la vârste din ce în ce mai mici. Dacă autorităţile publice cred că aceste materiale sunt potrivit pentru copii mici, atunci e clar că au o problemă mentală şi atunci e nevoie de mai multă putere de decizie pentru părinţi.”

Dar sistemul de educaţie britanic este încă şi mai ambiţios: în grădiniţele britanice, copiii de patru ani vor fi învăţaţi despre homosexualitate.

Educaţia sexuală de la vârste din ce în ce mai fragede e promovată de Institutul Naţional Britanic pentru Sănătate şi Excelenţă Clinică.

sursa ziuaveche.ro

Read More

DISTRUGEREA PURITATII-DATI MAI DEPARTE

ONU cere introducerea educaţiei sexuale în şcoli ca drept al copilului iunie 11 2010 - 19:51 (Familiaortodoxa.ro)

Am asistat la un asalt fără precedent al tuturor forţelor care încearcă să distrugă formele tradiţionale de convieţuire a oamenilor pe pământ şi, astfel, a fiinţei umane în esenţa ei – a chipului lui Dumnezeu în om.

Am asistat la asaltul organizaţiilor homosexuale asupra instituţiei familiei prin organele statului şi propaganda mass-media, la încercarea – atât în România, cât şi în Occident – de a reeduca fiinţa umană prin programe educaţionale care încearcă să-i desprindă pe copii de părinţi inoculându-le ateismul şi relativismul moral, la distrugerea fiinţei umane ca atare prin manipularea genetică şi experienţe pe copii nenăscuţi, în sfârşit – la încercarea de a legaliza şi legitima desfrâul sub formele sale cele mai abjecte şi tulburătoare: pedofilia şi incestul.

Ţinta ultimă, însă, a tuturor acestor încercări de a destructura fiinţa umană o reprezintă copiii şi sufletul lor inocent, iar dacă cei mici au fost dintotdeauna simbolul curăţiei – pentru că dacă „nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18:3) – valul de pornografie care ne inundă viaţa de peste tot urmăreşte tocmai distrugerea oricărei urme de inocenţă din sufletului omului şi obişnuirea lui cu desfrâul.

O altă trăsătură importantă a acestui fenomen îl reprezintă caracterul sistematic al inoculării desfrâului: sistemul de învăţământ a devenit principalul mijloc prin care o nouă viziune asupra omului şi a relaţiilor interumane este impusă.

Pentru că trebuie spus următorul lucru: cursurile de educaţie sexuală, atât de comune în Occident şi tot mai mult şi în ţara noastră după 1989, reprezintă cea mai amplă încercare de distrugere a moravurilor şi concepţiilor tradiţionale asupra erosului şi sexualităţii şi înlocuirea lor cu o viziune în care aberaţiile sexuale precum masturbarea, homosexualitatea, pedofilia, sunt descrise ca manifestări normale ale sexualităţii umane.

Recent, în Marea Britanie orele de educaţie sexuală au devenit obligatorii, părinţii nemaiavând libertatea de a-şi retrage copiii de la astfel de cursuri, în ciuda faptului că potrivit statisticilor 79% dintre britanici sunt împotriva cursurilor de educaţie sexuală şi nu şi-ar lăsa copiii să le frecventeze.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în Spania, unde guvernul condus de Partidul Socialist a impus cursuri obligatorii de educaţie sexuală în care homosexualitatea este prezentată ca ceva normal. Imagini şocante au dezvăluit recent cum în America Latină în cadrul orelor de educaţie sexuală profesorii au organizat mici scenete în care practic copii de 10-12 ani simulau acte sexuale.

Tot mai multe semnale vin să ne confirme faptul că în societatea contemporană se duce o campanie masivă de pervertire a copiilor, de construire a unei societăţi în care relaţiile familiale şi comunitare tradiţionale trebuie distruse şi înlocuite cu altele, în care relaţiile şi „familia” constituită de homosexuali, spre exemplu, sunt normale. Pentru a se ajunge însă aici toate celelalte bariere sau ziduri de apărare ridicate de morala tradiţională trebuie distruse.

UNESCO şi introducerea educaţiei sexuale în lume

În zilele noastre, acest atac sistematic la fundamentele moralei tradiţionale se realizează prin organismele internaţionale. Situaţia este rezumată grăitor de un document eliberat în vara acestui an chiar de UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură).

Documentul intitulat Principii directoare internaţionale pentru educaţia sexualităţii* a stârnit încă de la apariţia sa în iunie o avalanşă de critici întrucât susţinea explicit că în cadrul orelor de educaţie sexuală pentru copiii cu vârste cuprinse între 5 şi 8 ani, atingerea anumitor părţi ale corpului poate provoca plăcere, iar masturbarea este o formă normală de manifestare a sexualităţii.

Acesta este însă numai unul dintre elementele şocante ale documentului, care se doreşte a fi un ghid pentru implementarea în toate ţările membre ONU a educaţiei sexuale. La o analiză mai atentă a lui vom vedea că acesta structurează un amplu program de modificare din temelii a moravurilor umane şi deci a fiinţei umane.

Documentul are o intenţie programatică după cum el însuşi o declară urmărind modificarea comportamentului, întrucât „majoritatea activităţilor din curriculum sunt concepute pentru a schimba comportamentele astfel încât acestea vor fi în concordanţă cu mesajul [transmis]” (p. 22).

Iar mesajul transmis nu este altul decât inocularea unei viziuni hedoniste asupra lumii în care copiii de la cea mai fragedă vârstă vor fi obişnuiţi să considere cele mai aberante acte sexuale – precum masturbarea şi homosexualitatea – ca fiind ceva normal, totul în spiritul toleranţei şi non-discriminării – valori afirmate în repetate rânduri în cadrul documentului.

Însă faptul că programul de educaţie sexuală se structurează pe întreg parcursul ciclului de învăţământ, de la 5 ani până la 18 ani şi chiar dincolo de acest prag de vârstă, îi conferă documentului o amploare neobişnuită dar şi o unitate de viziune şi scop.

Astfel, programa e structurată în jurul câtorva concepte-cheie precum Relaţiile; Valorile, atitudinile şi abilităţile; Cultură, societate şi lege; Dezvoltare umană, Comportamentul sexual şi altele, fiecare concept fiind abordat diferit pe diferite categorii de vârstă. Programul de educaţie sexuală se aplică progresiv de la Nivelul I de vârstă (5 – 8 ani), trecând prin Nivelul II (9 – 12) şi Nivelul III (12-15), pentru a ajunge la Nivelul IV (15 – 18 ani).

Educaţia sexuală şi propaganda homosexualităţii

Astfel, dacă în cadrul conceptului de Relaţii, copiii de la 5 la 8 ani vor învăţa ce este familia şi că există mai multe tipuri de familii, printre care şi cele homosexuale, pentru a le fi apoi predate „conceptele de toleranţă, acceptare şi respect” (p. 32), copiii de la 9 la 12 ani vor învăţa despre relele pe care le aduc cu sine „prejudecăţile, stigmatizarea, intoleranţa” (idem) faţă de cei consideraţi a fi diferiţi, „indiferent de starea sănătăţii, culoare, origine şi orientare sexuală” (idem, s. n.).

Pentru a se ajunge apoi ca la niveluri de vârstă III şi IV (12 – 15 şi 15 – 18 ani) copiii să înveţe despre „consecinţele stigmatizării şi discriminării, inclusiv auto-stigmatizării” (idem, s.n.) dar şi să lupte împotriva prejudecăţilor şi intoleranţei.

Ceea ce înseamnă că aceşti copii vor fi reeducaţi de mici în mod progresiv în spiritul toleranţei şi acceptării homosexualităţii ca orientare sexuală „normală” alături de altele pentru a ajunge apoi în adolescenţă agenţi ai răspândirii propagandei homosexualităţii, dar şi ai luptei împotriva discriminării.

Mai mult decât atât, deşi nu o afirmă explicit, expresia de „auto-stigmatizare” se referă la posibilitatea ca acest copil să-şi dea seama că ar putea fi la rândul lui homosexual prin procesul a ceea ce propaganda homosexualităţii numeşte „ieşire la iveală” (coming out), o sintagmă înşelătoare prin care se sugerează că oamenii pot fi homosexuali fără să-şi dea seama.

În cazul acesta, copilului nu ar trebui să-i fie ruşine sau să creadă că se petrece ceva anormal cu el, ci să accepte ceea ce de fapt e – un alt mod, şi poate că cel mai tulburător, de a perverti copiii învăţându-i că ceea ce constituie o aberaţie sexuală e ceva normal.

De altfel, în acelaşi context, documentul afirmă că, aşa cum nu pot alege să fie bărbaţi sau femei, orientarea sexuală a oamenilor e predeterminată şi, de aceea, „atât bărbaţii cât şi femeile pot să ofere şi să primească plăcere sexuală cu un partener de acelaşi sex” (p. 48).

Mai mult decât atât, copiilor de la primul nivel de vârstă, 5 – 8 ani, li se va spune că „Toţi oamenii, indiferent de starea socială, religie, origine, rasă sau statut sexual pot să crească un copil” (p. 51, s.n.), ceea ce înseamnă că în viziunea elitelor internaţionale de la ONU, nu numai că „familiile” de homosexuali au dreptul să înfieze copii, dar şi că acesta este un lucru normal. Li se sugerează astfel copiilor că nu ar fi nicio problemă dacă ar fi înfiaţi de un cuplu de homosexuali.

Ideologia plăcerii

În acelaşi fel, în cadrul conceptului de comportament sexual, copiii de la 5 la 8 ani vor învăţa că pot să simtă plăcere dacă-şi ating anumite părţi ale corpului, vor învăţa despre drepturile corpului şi despre „dreptul de a decide cine poate să-mi atingă corpul, unde şi în ce fel” (p. 47); vor deprinde conceptul de masturbare pentru a afla apoi că practica „nu este dăunătoare, dar ar trebui făcută în privat” (p. 48).

La nivelul II de vârstă, copiii vor învăţa că „fiinţele umane se nasc cu capacitatea de-a se bucura de propria sexualitate”, pentru a li se preda în continuare faptul că masturbarea „nu cauzează nicio vătămare fizică sau emoţională” (idem.). La nivelul III, copiii învaţă să tolereze şi „respecte diferitele orientări sexuale şi identităţi de gen” (idem.), dar şi că oamenii se pot bucura de „sentimentele şi gândurile sexuale plăcute, fără să li se opună” precum şi că nu e niciun rău în a primi astfel de gânduri (p. 45).

Mai mult decât atât, „contraceptivele şi prezervativele dau oamenilor posibilitatea de-a se bucura de propria sexualitate fără consecinţe nedorite” (p. 50), făcând astfel din împlinirea poftei sexuale o activitate fără sfârşit.

Avem aici un curs complet de pervertire a omului de la cea mai fragedă vârstă şi până la maturitate, dar ceea ce izbeşte aici e caracterul diabolic al acestor învăţături susţinute de ONU la nivel mondial. Întreaga tradiţie a Sfinţilor Părinţi ne învaţă că înainte de a lucra răul şi păcatul în faptă, omul le primeşte şi le lucrează în gând. Totul porneşte de la un simplu gând pătimaş cu care omul se însoţeşte prin imaginaţie pentru ca în cele din urmă să consimtă la îndemnul lui şi să treacă apoi la a-l realiza în fapt.

Se produce astfel o treptată înrobire a omului faţă de gândul pătimaş care-i absoarbe întreaga gândire şi imaginaţie încercând să găsească moduri de a-l înfăptui. Iată însă că ceea ne învăţau Părinţii să evităm, prin tăierea gândului pătimaş de la prima sa apariţie, li se spune acum copiilor pe faţă să accepte şi să nu se opună. Dacă de două mii de ani, Părinţii Bisericii ne învaţă să ne luptăm cu gândurile de desfrânare de la prima lor apariţie, acum documentele oficiale ale organizaţiilor internaţionale ne îndeamnă să ne însoţim, să consimţim şi să punem în aplicare astfel de gânduri.

Asistăm astfel la o încercare fără precedent de pervertire a omului prin cele mai sofisticate mecanisme de psihologie aplicată şi programe educaţionale interactive în cadrul care până nu demult era considerat a fi mediul privilegiat de înălţare a omului spre cunoaştere şi virtute: şcoala. Dar şcoala – şi mai ales cea publică – a devenit progresiv în lumea modernă un mediu de dresare a fiinţei umane în spiritul dorit de puterea politică şi, iată, în lumea postmodernă un mediu şi un mijloc de pervertire a minţii şi a corpului lui.

Totul pentru a instaura ceea ce Aldous Huxley a prevăzut încă din 1932 în romanul său Minunata lume nouă – un rai al desfrâului sexual, o societate orgiastică în care femeile evită să aibă copii – lucru de altfel ruşinos – prin administrarea constantă de pilule contraceptive (de fapt, medicamente abortive). Este exact ceea ce se întâmplă astăzi în societatea noastră, când prezervativele şi contraceptivele se împart gratuit, iar avortul este o practică curentă.

În cadrul proiectului educaţional ONU sunt prevăzute de altfel ample cursuri care-i învaţă pe copii cum să folosească prezervativele şi contraceptivele în cadrul unor ore de practică şi de unde pot fi acestea procurate; învaţă despre „soluţia” avortului şi despre „accesul la avort eficace şi îngrijire post-avort” (p. 52).

Din toate aceste detalii se poate observa faptul că programul educaţional susţinut de ONU la nivel mondial urmăreşte nu numai pervertirea omului de la cea mai fragedă vârstă şi până în adolescenţă, dar şi transformarea lui în agent al desfrâului şi al noii viziuni orgiastice asupra lumii în societate.

Drepturile copilului împotriva drepturilor părinţilor

Ne putem întreba însă cum e posibilă aplicarea acestui program educaţional atâta timp cât încă principala autoritate asupra valorilor care le vor fi transmise copiilor sunt părinţii? Aici intervine un aspect important al reglementărilor internaţionale şi care priveşte drepturile copiilor. Argumentul drepturilor copilului este folosit tocmai acolo unde principiile programelor de educaţie sexuală intră în conflict cu valorile susţinute de părinţi, în sensul şubrezirii autorităţii pe care aceştia o au asupra copiilor.

Documentul UNESCO le recunoaşte părinţilor autoritatea, dar sugerează şubrezirea autorităţii acestora, fie prin atragerea şi integrarea lor în sistemul educaţiei sexuale – iar documentul ia în discuţie instituirea unor cursuri adiacente în acest scop (p. 11) – fie, acolo unde împotrivirea e prea mare, uzând de drepturile şi „dorinţele” copiilor care cer şi „simt nevoia” (p. 7) cursurilor de educaţie sexuală.

Astfel, documentul ONU afirmă că vine în întâmpinarea acestor dorinţe ale copiilor, erijându-se în apărătorul drepturilor lor acolo unde părinţii şi valorile tradiţionale îi împiedică să-şi satisfacă dorinţa de educaţie sexuală (p. 8).

Iar într-un conflict între drepturile copilului şi drepturile părinţilor, Convenţia ONU pentru Drepturile Copilului afirmă că primele pot avea preeminenţă, iar statul poate interveni pentru a-i lipsi pe părinţi de copii.

De altfel, documentul UNESCO face câţiva paşi importanţi spre transformarea educaţiei sexuale într-un drept al copilului în virtutea drepturilor pe care copiii şi tinerii le au la „viaţă, sănătate, educaţie şi non-discriminare, ceea ce presupune asigurarea educaţiei sexuale, corecte din punct de vedere ştiinţific, obiective şi eliberate de prejudecăţi şi discriminare, în şcoala primară şi secundară” (p. 7).

Desigur, în general prevederile ONU nu au un caracter obligatoriu pentru o ţară membră, iar documentul UNESCO o repetă la rândul său. Cu toate acestea, modul de implementare al acestor prevederi se face de obicei prin presiuni ale comunităţii internaţionale, prin exercitarea oprobriului la care ONU poate supune o ţară.

E cazul, spre exemplu, al Camerunului, care, la presiunile ONU de a legaliza avortul, a răspuns la începutul acestui an printr-o scrisoare oficială că „avortul este crimă”.

Deşi violenţa şi erotismul se răspândesc astăzi ca ciuma printre tineri, graţie mass-mediei, Bisericii i se refuză tot mai explicit dreptul de a cultiva prin orele de şcoală în sufletul copiilor blândeţea şi dragostea jertfelnică propovăduite doar în creştinism. Aceasta în virtutea dreptului copilului la liberă alegere.

În acelaşi timp, însă, deşi erotismul obsesiv care-i marchează pe copii chiar din gimnaziu le epuizează energiile sufleteşti şi trupeşti, le alterează curăţenia sufletească şi le distruge puterea de a iubi, UNESCO, ONU sau alte organizaţii internaţionale, invocând dreptul la educaţie sexuală, o impun copiilor. Dar oare al cui drept apără organizaţiile respective? Al copiilor noştri sau propriul lor drept la a le confisca educaţia şi a le perverti sufletele.

Pentru că ce altceva face educaţia sexuală decât să dezvolte dorinţa şi să cultive fantasmele erotice? Cel mai straniu e faptul că ceea ce era cunoscut odinioară ca o îndeletnicire specific demonică – seducţia erotică şi incitarea la perversiuni sexuale – este astăzi instituţionalizat şi impus chiar prin sistemele educaţionale. Cum de s-a ajuns aici? Cine conduce cu adevărat aceste organizaţii care pretind că ne vor binele?

Pentru omul lipsit de credinţă, dar cât de cât moral, o asemenea perspectivă este destul de deprimantă, dacă va conştientiza cu adevărat dimensiunile răului. Într-o înţelegere creştină, însă, lucrurile nu trebuie să ne surprindă. Instituţionalizarea păcatului nu este decât urmarea firească a lepădării treptate a credinţei în Hristos. Occidentul – şi în albia lui se rostogoleşte parcă torenţial întreaga lume – a demarat de câteva sute de ani acest proces care ajunge astăzi la maturitate.

El nu mai are de mult soluţii, pentru că se roteşte neputincios în cercul vicios al unei lumi lipsită de prezenţa vie a lui Dumnezeu prin energiile sale necreate. E o lume care s-a ateizat datorită unei atrofii duhovniceşti produsă de sterilitatea creştinismului occidental. Lupta însă nu a încetat, pentru că avem armele dar, amăgiţi de strălucirea nimicului culturii de consum, neglijăm să le folosim.

Mai mult decât niciodată războiul are astăzi un caracter eminamente duhovnicesc, Dumnezeu rămânând singura noastră scăpare. Multă bucurie vor avea cei care înţeleg acest lucru, căci harul lui Dumnezeu nu-i va părăsi, rămânând întotdeauna ca uleiul la suprafaţa apei. Cei care aleg, însă, anestezia televizorului sau a altor forme de drog, se vor împărtăşi până la urmă din cupa amară a depresiilor şi a deznădejdii, pentru că avem tot dreptul, nu-i aşa…!

*Notă: Documentul International Guidelines on sexuality education: An evidence informed approach to effective sex, relationships and HIV/STI education realizat de UNESCO poate fi găsit la adresa:

http://unesdoc.unesco.org/images/0018/001832/183281e.pdf

"Cu totii, madulare ale Trupului lui Hristos, clerici sau laici, trebuie sa lucram cu dragoste la vindecarea acestora si sa nu smintim pe nimeni caci cine va sminti pe unul dintr-acestia mici care cred in Mine, mai bine i-ar fi lui sa i se atarne de gat o piatra de moara si sa fie afundat in adancul marii (Matei 18, 6)."

http://mdn.md/index.php?view=viewarticle&articleid=6068

Read More