Nezha Conquers the Dragon King (1979) part 1/6 (English subs)

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

TEORIA CONSPIRATIEI: Cine sterge istoria Americii?

Foto (10)

In ultima secventa a filmului de aventuri “Indiana Jones si Cautatorii Arcei pierdute” din 1981, un important artefact istoric, Chivotul Legamantului din Templul Ierusalimului, este inchis intr-un container si ascuns intr-un depozit secret, spre a nu mai fi vazut nicicand, evitandu-se astfel rescrierea istoriei asa cum o cunoastem din manuale. In timp ce intriga generala a peliculei este una fictiva, motivul ingroparii unei importante relicve antice intr-un loc tainic se apropie inconfortabil de mult de realitate, cred numerosi cercetatori.

In acest articol

• Contactul cu alte civilizatii
• Misteriosii giganti din America
• Oameni si dinozauri
• America egipteana

Contactul cu alte civilizatii

De sute de ani, Vaticanul este acuzat de pastrarea mai multor artefacte si manuscrise stravechi in cele mai adanci pivnite ale sale, interzicand total accesul lumii exterioare la ele. Aceste comori secrete, adesea de o natura istorica sau religioasa controversata, sunt ascunse intentionat de Biserica Romano-Catolica deoarece cunoasterea lor generala ar putea periclita credibilitatea Bisericii si ar naste indoiala asupra textelor si practicilor sale "sfinte". De asemenea, cei care si-au dedicat viata investigarii teoriilor conspiratiei din arheologie sustin ca exista indicii tulburatoare care ar demonstra ca institut arheologic din SUA, Institutul Smithsonian, o agentie federala independenta, acopera activ unele dintre cele mai interesante si mai importante descoperiri arheologice facute in cele doua Americi.

Conspiratiile si suprimarea accesului la dovezile arheologice care ar schimba perspectiva pe care o avem asupra trecutului au inceput in 1881, atunci cand John Wesley Powell (foto, jos), geologul faimos pentru explorarea Marelui Canion, l-a numit pe Cyrus Thomas director al Diviziei Estice a Biroului Etnologic din cadrul Institutului Smithsonian. Atunci cand Thomas si-a luat in primire postul, era convins ca pe teritoriul Americii de Nord a existat in trecut "o rasa de constructori de movile", alta decat populatia indienilor americani.

J.W. Powell, directorul Biroului de Etnologie, un simpatizant al amerindienilor, a trait multi ani in sanul pasnicei populatii Winnebago, si a considerat ca amerindienii erau pe nedrept etichetati drept primitivi si salbatici. Profesorul a inceput sa promoveze ideea conform careia americanii nativi, exterminati deja la sfarsitul secolului XIX de numeroasele razboaie pe care le purtasera cu albii, erau descendentii unei civilizatii avansate si, ca atare, demni de respect si protectie.

Conducerea Institutului a optat pentru un alt punct de vedere si a demarat un program de suprimare a oricaror dovezi arheologice care acreditau curentul lui Powell, denumit Difuzionism - o teorie ce afirma ca, de-a lungul istoriei, au existat vaste dispersari de cultura si civilizate, prin contactul diverselor populatii cu exploratori si colonisti si prin marile rute comerciale. Smithsonian a imbratisat doctrina opusa, Izolationismul: aceasta marseaza pe ideea ca cele mai multe civilizatii sunt izolate unele de celelalte si ca foarte mici contacte exista intre ele.

In acest razboi intelectual, inceput in anii 1880, Institutul insista pe ideea unor contacte foarte rare intre civilizatiile vailor Ohio si Mississippi, si pe siguranta ca acestea nu aveau nicio legatura cu niste culturi avansate precum cea maiasa, sau cele tolteca si azteca, din Mexic si America Centrala.

Ideea este ridicola, avand in vedere ca sistemul fluvial ajungea pana in Golful Mexicului, iar aceste civilizatii nu se aflau mai departe unele de celelalte decat pe maluri opuse ale golfului. Este acelasi lucru cu a sustine lipsa oricarui contact intre culturile de la Marea Neagra si cele de la Mediterana.

Misteriosii giganti din America

Atunci cand interioarele mai multor movile si piramide antice de pe teritoriul Americii de Nord au fost examinate, s-a demonstrat ca istoria vailor raului Mississippi a fost marcata de o cultura straveche si sofisticata, aflata in contact cu Europa si cu alte regiuni. Totodata, continutul multor movile a dezvaluit mormintele unor oameni uriasi, inalti de pana la 2,5 metri, imbracati din cap pana in picioare in armuri, avand alaturi sabii colosale si uneori comori consistente. In legendele bastinasilor indieni gigantii inalti si intelepti sunt un motiv constant: se spune ca au existat vremuri cand oamenii traiau mii de ani si cresteau foarte inalti, proportional cu varsta lor sau ca acestia ar fi venit de pe mari.

Ca o paranteza, in Biblie, in Vechiul Testament, se fac cateva referiri la uriasi, precum cele din Facerea, 6:4, "În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime", Cartea lui Baruch, 3:26, "Acolo au fost uriaşii cei vestiţi, înalţi la statură şi iscusiţi în război" sau Cartea Iudite, 16:6, "...n-a fost doborât de tineri voinici, şi nici feciorii uriaşilor nu l-au lovit pe el, şi nici nu i-au stat împotrivă oameni înalţi ca munţii".

Atunci cand Movila Spiro din Oklahoma a fost excavata, in anii '30 din secolul XX, a fost descoperit un barbat inalt, imbracat complet in armura, alaturi de o oala cu mii de perle si alte artefacte, cea mai mare comoara de acest fel documentata pana astazi. Locul exact al descoperirii barbatului a ramas necunoscut, iar tezaurul de acolo a fost transportat la Institutul Smithsonian care nu a mai facut publica nicio informatie despre acesta.

Conspirationistii detin si marturia din epoca a unui fost angajat al Institutului Smithsonian, concediat pentru apararea opticii difuzioniste asupra Americilor ("erezia" care afirma ca alte civilizatii antice ar fi vizitat malurile Americilor, cu multe milenii inaintea lui Columb); din aceasta marturie reiese ca, la inceputul secolului XX, angajatii Institutului au indesat o barja cu obiecte si artefacte neobisnuite, au navigat pe Atlantic la sute de kilometri de coasta si au devarsat tezaurul in apele oceanului.

Desi ideea ca respectabilul si prestigiosul Institut Smithsonian, alaturi de alte organizatii asemanatoare, ascund descoperiri arheologice capitale este greu de acceptat, exista, se pare, indicii solide care sugereaza ca aceste agentii acopera cu buna stiinta sau "pierd" relicve arheologice importante. Spre exemplu, in anul 1892, in Alabama, au fost descoperite o serie de sicrie bizare, din piatra, care au fost trimise la Institutul Smithsonian si apoi "ratacite". Fiecare dintre aceste sicirie masura aproximativ 2,3 metri in lungime. 100 de ani mai tarziu, atunci cand povestea a fost readusa pe tapet de presa, purtatorul de cuvant al Institutului declara ca sicriele erau, de fapt, albii de lemn si ca nu puteau fi vazute cu niciun chip pentru ca se aflau gazduite intr-un depozit contaminat cu azbest.

Ivan T. Sanderson, un binecunoscut zoolog, relateaza o poveste interesanta despre o scrisoare pe care a primit-o de la un inginer care a stationat in insulele Aleutine, situate in Oceanul Pacific, intre Asia si America de Nord, in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. Pe cand lucra la constructia unui mic aeroport utilitar, echipajul inginerului a intrat cu buldozerul intr-un grup de dealuri de mici dimensiuni, descoperind ceea ce pareau, la prima vedere, a fi resturi umane. Inginerul a sistat lucrarile si a sapat in locul cu pricina, dand peste un adevarat cimitir al gigantilor, format din cranii si oase ale piciorelor.

Craniile acestora masurau intre 55 si 60 de centimetri de la baza la teasta. De vreme ce un craniu de adult masoara, in mod obisnuit, aproximativ 20 centimetri, niste capete atat de mari ar fi implicat o dimensiune colosala pentru un om proportionat normal. Mai mult, fiecare craniu era trepanat cu pricepere - un proces de executare a unei gauri in partea superioara a testei craniene.

De mentionat ca intre practicile intalnite la vechii peruvieni, la maiasi si la indienii-cu-capul-plat din Montana, se numara si obiceiul aplatizarii craniului unui bebelus si fortarea dezvoltarii lui intr-o forma alungita. In scrisoare, inginerul povesteste ca si-a contactat imediat superiorii. A doua zi, o echipa a Institutul Smithsonian a sosit in Alaska si a colectat ramasitele; de atunci, nimic nu s-a mai auzit de acestea. Sanderson se intreba, la randul sau, daca nu cumva "acesti oameni nu pot infrunta rescrierea tuturor manualelor".

Oameni si dinozauri

In 1944, la Acambaro, in Mexic, o descoperire de o natura la fel de controversata a fost facuta de catre Waldemar Julsrud, la acea data un prolific comerciant de antichitati pe piata neagra, de origine germana. Julsrud a fost chemat in statul Guanajutao, la 280 kilometri nord-vest de Mexico City. Ciudatul sit arheologic de acolo gazduia peste 32.00 de obiecte de ceramica, piatra si jad, cutite foarte bine ascutite din obsidian si alte artefacte. Jalsrud, a gasit, de asemenea, statui cu dimensiuni variind intre cativa centimetri si 1,80 m care infatisau reptile mari si oameni. Spre surprinderea sa, dupa ce le-a examinat mai atent, a descoperit ca statuile reprezentau dinozauri si diverse populatii de oameni, de la indieni si egipteni, la chinezi si caucazieni.

Pentru a afla vechimea obiectelor, germanul a dus cateva mostre la laboratoarele Universitatii din Pennsylvania, unde acestea au fost supuse testelor cu radio-carbon si celor ce folosesc metoda termoluminiscentei. Rezultatele au indicat faptul ca artefactele au fost faurite cu aproximativ 6500 ani in urma, in jurul anului 4500 i.Hr. iar originea lor este absolut necunoscuta. La vremea cu pricina, povestea germanului a fost respinsa de comunitatea stiintifica, mai ales ca, in 1952, prestigiosul arheolog american Charles C. DiPeso declara ca ar fi investigat minutios cele 32.000 piese si ca acestea ar fi falsuri.

Intr-o lucrare aparuta in anii '60, alt arheolog, John H. Tierney, care a urmarit atent acest caz, indica faptul ca, pentru a reusi ceea ce pretinsese, DiPeso ar fi trebuit sa inspecteze 133 articole pe minut, in cele doar patru ore pe care le-a petrecut in casa lui Julsrud. In realitate, ar fi fost necesare saptamani intregi numai pentru a separa uriasa plaja de exponate si a le ordona adecvat unei evaluari academice. Tierney, care a colaborat cu profesorii Charles Hapgood si William N. Russel pentru a documenta investigatia, acuza ca Institutul Smithsonian si alte autoritati arheologice au condus o ampla campanie de dezinformare impotriva descoperirilor.

Dupa o investigatie de 18 ani, care a inclus si doua expeditii la locatia misteriosului sit arheologic, in 1955 si 1968, Charles Hapgood, profesor de istorie si antropologie la Universitatea din New Hampshire, a publicat lucrarea "Misterul din Acambaro". Initial, Hapgood era sceptic cu privire la veridicitatea colectiei, dar s-a transformat intr-un adept in 1955, atunci cand, in acelasi sit arheologic a facut el insusi sapaturi si a descoperit statui similare, care faceau parte neindoios din colectia peste care daduse si Julsrud.

America egipteana

Poate cea mai impresionanta dovada de cenzura istorica ramane excavarea unui mormant "egiptean", de catre insisi reprezentantii Institutului Smithsonian in Arizona. In numarul din 5 aprilie 1909, jurnalul Phoenix publica pe prima pagina uimitoarea poveste a descoperirii unui bizar "seif" taiat in piatra, in cadrul unei expeditii condusa de profesorul S.A. Jordan, de la Institut. Articolul, documentat de poze si marturii, relata despre o serie de artefacte egiptene ascunse in cuburi de piatra descoperite in Marele Canion. La vremea cu pricina, membrii Institutului au cerut drept la replica, pretinzand ca nu au niciun fel de cunostinta despre aceasta descoperire sau despre descoperitorii ei. Ulterior, Jordan a negat la randul sau ca ar participat la o expeditie in Marele Canion, desi acest fapt este demonstrat de fotografii - deosebit de greu, daca nu imposibil de trucat la inceput de secol XX.

Recent, Clubul Mondial al Exploratorilor a decis sa verifice aceasta poveste, contactand Institutul Smithsonina din Washington D.C. Arheologul de la Institut cu care au discutat membri clubului, le-a marturisit acestora ca "niciun artefact egiptean de niciun fel nu a fost descoperit vreodata in America de Nord sau de Sud." Cu toate acestea, este greu de crezut ca intreaga poveste nu e nimic mai mult decat o cacealma gazetareasca atent elaborata. Faptul ca s-a aflat pe prima pagina, a oferit marturii si detalii elaborate si a curpins un articol ce se intaindea pe mai multe pagini, pledeaza in favoare credibilitatii.

Acopera Institutul Smithsonian o descoperire arheologica de o imensa importanta? Daca aceasta poveste ar fi adevarata, paradigma istorica majoritara in America din secolul XVIII si pana in prezent, conform careia nu a existat un contact transoceanic semnificativ intre civilizatii, in vremurile pre-columbiene, si ca toti amerindienii, de pe ambele continente, sunt descendenti ai oamenilor Erei Glaciare care au trecut Stramtoarea Bering, ar trebui schimbata din temelii.

Ideea ca egiptenii antici au ajuns in Arizona este atat de revolutionara incat trebuie ingropata? Poate ca Institutul Smithsonian este interesat doar de mentinerea status quo-ului academic. Istoricul si lingvistul Carl Hart, editor al revistei World Explorer, a obtinut o harta straveche Marelui Canion, de la o biblioteca din Chicago. Cercetand harta, Hart a constatat cu stupoare ca mare parte din nordul Marelui Canion este format din regiuni cu nume egiptene si hinduse: Turnul lui Set, Turnul lui Ra, Templul lui Horus, Templul lui Osiris, Templul lui Isis, Piramida lui Cheops, Arcada lui Buddha, Templul lui Buddha, Templul lui Manu si Templul lui Shiva. Sa fie acesta un nou indiciu pentru veridicitatea descoperirilor egiptene din Marele Canion?

Istoricii sustin ca primii exploratori ai Marelui Canion au fost, pur si simplu, adepti ai numelor egiptene si hinduse - proportia coplesitoare a acestor nume in acest spatiu este totusi bizara. In acelasi timp, in prezent, regiuni extinse din Marele Canion le sunt interzise vizitatorilor obisnuiti, datorita pericolelor naturale care se gasesc aici. Coincidenta sau nu, intreaga suprafata de nord, care cuprinde locurile cu nume egiptene si hinduse, face parte din aceasta arie inchisa publicului, pentru numarul mare de "pesteri periculoase".

SURSA DESCOPERA.RO

Read More

Dracula sau ocultismul revelat

Ne-am obişnuit să vedem în Dracula , un vampir setos de sânge, o creatura a nopţii şi a întunericului, întruchipare a Deavolului. Acest mit este construit pe o prostă cunoaştere a miturilor şi simbolurilor oculte( prin oculte a se înţelege ascunse şi nu malefice căci nu tot ceea ce este ascuns este si malefic). Noi nu ne propunem aici să desfiinţăm imaginea arhirecunoscută a lui Dracula ci doar vreau să atragem atenţia asupra faptului că respectivul mit are alte dedesubturi.

Să intrăm direct în inima romanului „Dracula” şi să-i aflăm tainele. Scriitorul irlandez Bram Stocker pune în gura profesorului van Helsing următoarele cuvinte: „Cei din neamul Dracula au fost de viţă alesă deşi au existat unele vlăstare care au fost bănuite că au legături cu Necuratul. Ei învăţau tainele Deavolului la Scholomance, în inima munţilor, desupra aşezării Hermannstadt, acolo unde Deavolul pretinde că al zecelea învăţăcel i se cuvine lui. În însemnări sunt unele cuvinte ca: strigoică, vrăjitoare, ordog şi pokol, iar într-un manuuscris se vorbeşte despre acest Dracula însuşi ca fiind vampir, ceea ceînţelegem foarte bine”. Cuvintele scrise cu carcatere îngroşate ar cam trebui să atragă atenţia. Faptul că viţa Drăculeştilor este „aleasă” şi pusă în directă legătură cu Scholomance – Şcoala de Solomonărie şi ordinul solomonarilor- precum şi învecinarea Sibiului (Hermannstadt) cu muntele sacru al dacilor, Bucegi ( Kogaion), schimbă cu totul imaginea lui Dracula şi lămureşte din plin imaginea de mister ce planează în jurul său. Un alt amănunt scăpat din vedere este faptul că Dracula are putere asupra lupilor, este veşnic tânăr şi nemuritor. Necuoaşterea miturilor originare face ca plasarea acţiunii în Transilvania sa nu aibă prea mare îmnsemnătate în ochii cititorului neavizat deşi este de cea mai mare importanţă în ceea ce priveşte adevărata imagine a lui Dracula.

Vom începe să sondăm adâncimile mitului Dracula de la plasarea lui în Transilvania pentru a ajungeîn final să descoprim faţa ascunsă a contelui Dracula.

Locul acţiunii şi însemnătatea sa

„Potcoava Carpaţilor a devenit un Centru al tuturor vârtejurilor imaginaţiei” ne spune Jonathan Harker în jurnalul său. Ciudat pentru că… Dacia în vechime era considerată Centrul Lumii, locul unde pământul comunică cu cerul de-a lungul Columnei Cerului, a Osiei Lumii din mitologia românească, a lui Axis Mundi din tradiţia greco-romană. Mai mult, privită din orice parte, fie din răsărit, fie din apus Transilvania este un teritoriu de trecere ceea ce înseamnă literalmente un ţinut situat între două lumi. Şi pentru a trece dintr-o lume în alta este necesară trecerea prin acest ţinut. De fapt Jonathan Harker, avocatul englez angajat de Dracula pentru a-i aranja afacerile în Londra, străbate întreaga Transilvanie pentru a ajunge la reşedinţa contelui plasată într-o altă zonă „de trecere”, un pas montan. Ori, din punct de vedere spiritual trecerea dintr-o lume în alta se face prin intermediul morţii iniţiatice asa cum ne-o demonstrează trimiterea solului la ceruri ce trecea prin cele trei stadii ale templului megalitic din Bucegi pentru ca în final să ajungă la comuniunea cu Zamolxe pe altarul cerului (v.Kogaion, Muntele sacru al Daciei). Această reprezentare a triplei iniţieri a solomonarului/solul trimis la Zamolxe de către daci este în strânsă legătură cu reprezentarea triplei incinte druidice, reprezentată ca trei pătrate concentrice unite pe fiecare dintre laturi printr-o linie ce în final trasează o cruce imaginară, simbol al Centrului si al manifestării centrului în lume. Spaţiul din interiorul ultimului pătrat este Ţara Sfântă, Curtea Veche a lui Mateiu Caragiale, Curtea Primordială cu sensul de „cea mai veche” desemnată prin pătratul sau cercul înscris în centrul unor reprezentări ale svasticii.

Este Curtea lui Ler Împărat identică cu centrul spiritual al lumii. Cele trei pătrate ale triplei incinte druidice ce înconjoară centrul lumii au însă si o altă accepţiune din acest punct de vedere anume acela ce relevează titlul de „ păzitori ai ţării sfinte” purtat de unele ordine cavaleresti ale evului mediu. Templierii, ioaniţii, cruciaţii ca să nu le pomenin decât pe cele mai cunoscute, toate avea în titulatura şi titlul de păzitori ai ţării sfinte, păzitori ai unei tradiţii ancestrale străvechi. În această lumină se crează deschiderea ce ne arată o triplă „învelire” a Centrului Lumii: războinicii, preoţii-regi şi acei sarabos tereos/sarabii despre care aminteşte Iordanes, o supra castă a lumii getice din care se alegeau marii preoti şi regii. Întorcându-ne din nou la Dracula şi ignorând cu bună ştiinţă poveştile fantastice vehiculate de negustorii brasoveni şi sibieni cărora Vlad Ţepeş le-a afectat interesele în Valahia vom spune că el ca Domn al Valahiei făcea parte din „viţa aleasă” a Drăculeştilor ce făceau parte dintr-un ordin cavaleresc esoteric denumit ordinul dragonului. Ori Dragonul este în strânsă legătură cu Centrul ca detinător al înţelepciunii. Prin aceasta, el asemenea regelui Arthur, se legitimează ca trimis al Polului, al Centrului într-un anume moment strict necesar, după cum la aceasta se raportează şi steaua cu opt colţuri (octogonul)ce-i ornează partea frontală a cuşmei.

Pe de altă parte unduirea şi amestecarea liniilor triplei incinte druidice da naştere unui „vartej” unui labirint, labirint care este identic cu drumul parcurs de ucenic pentru a ajunge la tainele iniţierii şi care în evul mediu era trasat pe pavajul unor catedrale marcând tocmai acest sens de drum spre Centru spre „Ţara Sfântă”.

Trecerea dinr-o lume în alta se face trecând peste „prag”, prag care este păzit de paznici, uneori în limbajul miturilor, asemuiti unor monştri. Din această categorie face parte Dracula după cum din aceeaşi categorie fac parte şi Minotaurul, cerberul, balaurul.

Arhetipurile: castelul,lupii, pădurea vrăjită,nemurirea

Resedinţa lui Dracula, loc unde va poposi în cele din urmă şi avocatul englez J. Harker, este un castel situat într-un peisaj muntos, pe o stâncă veghind impunător şi inaccesibil asupra întregului ţinut împădurit. Hm.. ciudată descriere. Vorbeam ceva mai devreme despre Ler Împărat şi Curtea Veche. Tradiţia românească ne spune despre acest Ler Împărat că-şi are resedinţa pe un munte înalt, într-un castel pe care nimeni nu-l găseşte decât cel plăcut lui Ler Împărat. Tradiţia mai spune că mulţi oameni au gasit acest castel dar nu s-au mai întors în lumea oamenilor obişnuiţi. Asemănarea merge până la identificare cu caracteristicile imprimate reşedinţei lui Dracula.

Într-adevăr, avocatul englez terece printr-o pădure populată cu lupi, apărători şi călauzitori spre resedinţa lui Dracula. Lupii au aici acelaşi rol pe care-l are Ariadna şi firul său călăuzitor în labirintul Minotaurului la fel cum aceeaşi legendă greacă ne spune că tinerii erau aduşi drept „hrană” ( erau consacrati) Minotaurului ce păzea drumul spre centrul Labirintului şi obţinerea iniţierii depline. De altfel, un lup este cel ce-l salvează pe tânărul englez azunci când acesta de pierde într-o „ nopate a Walpurgiei”, echivalentul „nopţilor de Sănziene” cu jocul periculos al ielelor. Tot lupii, în calitate de apărători ai pragului, vor fi aceea care-l vor ameninţa în drumul său prin haţisul pădurii vrajite , al labirintului, al drumului iniţiatic când acesta se va apropia de locul iniţiatic, castelul contelui Dracula dar aceştia se retrag la intervenţia contelui care el însuşi avea capacitatea de a se transforma în lup, numind aceste animale ( lupii) copiii nopţii. Trebuie spus că una dintre capacităţile dobândite de solomonari la încheierea stagiului era cunoaşterea limbii animalelor.

Întreaga istorie a Daciei s-a aflat sub semnul lupului-Zamolxe. Identificat cu Apollo, Zamolxe este lupul Hiperborean, Marele Lup Alb, Apollo fiind numit şi Lykaios /lupul.

Numele antic al dacilor ca apărători ai Centrului Spiritual al Lumii era daoi sau daoaus care în dialectul traco-frigian înseamnă tocmai lup. La greci pelasgii, înaintaşii dacilor pe aceste pământuri, erau consideraţi divini/dioi. Pe de altă parte animalele lupi ca si copii ai nopţii sunt identici cu oamenii lupi (daous/daoi) ca si copii ai mamei pamant, născuţi din pământul negru(Geea). Căci termenul de geţi folosit de greci pentru a desemna locuitorii Daciei nu însemna altceva decât „Fii Geei ( ai pământului mamă)”, după cum Pelasg s-a născut pe crestele cele înalte din pământul negru pentru a fi începător rasei muritorilor. Curios e că Dracula atunci când merge la Londra nu duce cu sine averi şi chestiuni trebuincioase traiului zilnic, ci lazi cu pământ pentru că nu putea dormi decât în pamant din patrie. Această tradiţie de a duce pamant cu sine în pribegie a existat la români până în secolul trecut.În mitologia română aflăm şi credinţa că „dalbul pribeag” cel pornit pe calea iniţierii, trebuie să se prindă frate cu lupul pentru a putea trece pragul şi a ajunge în celalalt tarâm. Englezul nu face acest lucru pentru că se crede prea raţional să creadă în basme şi eşuează în mod lamentabil.

Celălalt tărâm este indisolubil legat de taina tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte. Aceaste precepte erau predicate de Marele Preot dacilor. Legile lui Zamolxe nu erau doar percepte morale aplicabile în societate ci percepte care deschideau literalmente uşa spre nemurire, nu doar a sufletului ci si a trupului. Poate o să vi separă ciudat dar zânele, vâlvele solomonarii şi alte categorii de făpturi mitice par foarte reale în descrierile tăranilor noştri şi toate acestea sunt identificabile cu preoti şi preotese ale cultului zamolxian în dubla sa ipostază. În fapt însuşi Dracula este un mort viu, un nemort, cel ce a dobândit taina vieţii fără de moarte şi a tinereţii fără bătrânete. Prin aceasta şi prin toate cele spuse până acum el se dovedeşte a fi Marele Maestru Iniţiator

Concluzii

Plasarea acţiunii romanului Dracula în Transilvania desemnează acest ţinut românesc ca şi „pădurea vrăjită”, aceeaşi pădure care apare şi în basmul românesc Harap Alb sau Zâna Zânelor, spaţiu al tainei , al iniţierii, morţii şi renaşterii. În munţii Transilvaniei îşi află sălaşul Dracula, deţinătorul nemuriri şi a tinereţii fără bătrâneţe, el fiind păzitorul secretului iniţiatic ceea ce-l face să fie identic cu un „ monstru păzitor al pragului” dintre cele două realităţi: Veşnicia şi lumea muritorilor. Chiar statutul lui de ne-mort, mort viu ne arată fatul că el de fapt aparţine ambelor lumi: a omenilor şi a vieţii veşnice, a vremelniciei şi a veşniciei, tocmai prin aceasta exercitând fascinaţia lucrului interzis, teroarea necunoscutului, simţită din plin de cel ce înaintează pe drumul cunoasterii iniţiatice, atracţia misterului şi ispita.

De altfel referitor la teroarea necunoscutului pe drumul iniţierii strabon se exprim[ foarte clar. „ Sufletul este îndurerat şi agitat de moarte, tot aşa cum este iniţierea în marile mistere. Prima etapă constă doar în erori şi incertitudini, eforturi, mers rătăcitor şi tenebre. Apoi ajuns la liziera morţii şi iniţierii, totul se transformă în orori cutremurătoare, spaime. Dar odată terminată această scenă, iată se răspândeşte o lume divină şi miraculoasă…; perfect iniţiat, esti liber încoronat, triumfător, parcurgi domeniile preafericiţilor”. Este exact drumul apucat de Jonathan Harker care încalcă interdicţiile puse de Dracula. Căci Dracula prin calităţile sale este identic cu Marele Solomonar, cel ce a obtinut cunoasterea graiului animalelor, capacitatea de a se face nevăzut, mort pentru lume dar totusi trăind la graniţa dintre lumi. El este marele Iniţiatit şi Iniţiator, Mare Preot şi Mare Hierofant, oficiant a unor străvechi rituri iniţiatice. În această calitate castelul contelui nu se putea situa decât pe muntele arhetipal, muntele sacru ce leagă cerul de pământ şi unde oameni pot comunica cu zeii ( vezi trimiterea solului la cer).

Printr-un limbaj criptat asemenea celui mitologic Bram Stocker ne arată în primul rând o iniţiere esuată, Jonathan Harker intrând într-un adevărat vârtej al groazei pentru că încalcă interdicţiile impuse de Marele Maestru Iniţiator care cunoştea pericolele ce se vor ivi în calea candidatului, stapânul catelului, al Curţii Vechi. Prin urmare, adevăratul erou al romanului nu sunt „the good boys” englezi, ci Dracula, personaj care nici pe departe nu este atât de negativ pe cum pare la prima vedere.

În finalul romanului Dracula este învins cu ajutorul profesorului van Helsing. Dar este el chiar învins? Castelul lui ce cuprindea taina pe care el o detinea si care din această prismă este identic cu castelul lui Ler Împărat unde ajung doar iniţiatii, cei aleşi şi răman acolo veşnic, acel castel rămâne la fel de intangibil şi enigmatic cuprinzând în interiorul lui acelaşi secret: taina vieţii fără de moarte şi a tinereţii fără bătrâneţe. Poarta întredeschisă pentru a lăsă misterul să se întrevadă, s-a închis la loc. Misterul s-a închis din nou în sine privind parcă dispreţuitor la o lume de neofiţi, prea modernistă şi prea mandră de descoperirile ei ca să mai poată crede în „basme”. Misterul s-a retras în sine ramanând cunoscut doar de cei care l-au dobândit deja în virtutea unei legi ce guvernează desfăşurarea unui ciclu: alternanţa ( noapte zi, bine rău, alb negru).

Aceasta cu atât mai mult cu cât în tradiţia veche sur desemnează însuşi numirea Soarelui calitatea sa de maretie si suveranitate. Dar soarele este stălucitor, iar sur, dimpotrivă, este o întunecare a sa. Întunecarea cuvântului ne convinge că de fapt este vorba de o retragere în sine, inerentă desfăsurăşii fiecărui ciclu, pentru a putea începe un nou ciclu si o nouă transformare si vitalizare.

zamolxe

Bibliobrafie orientativă:

Ruxandra Ivănescu, Transilvania şi literatura fantastică

V.Lovinescu,Dacia hiperboreană

Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre

C.Bârsan, Revanşa Daciei

Cristina Pănculescu, Kogaion muntele sacru al dacilor

SURSA QUADRATUS

Read More

Misterul balaurilor, calatorii norilor

Misterul balaurilor, calatorii norilor

Coborand in istorie, dincolo de simplele informatii pe care le obtinem in scoli si cercetand viata spirituala a stramosilor nostri, vom constata ca dacii, inaintasii nostri, au fost un popor extraordinar, poate cel mai enigmatic dintre toate care au existat. Aflam lucruri despre care nu aveam nici cea mai mica idee. Vedem cat de evoluati spiritual au fost. Si nu doar asta. Remarcam ca au fost poporul initiat al antichitatii, e serie de taine din acele timpuri fiind si acum invaluite in mister. Poate ca, intr-o buna zi, ne vom trezi si vom privi cu uimire in jurul nostru, dandu-ne seama ca suntem urmasii unui popor de exceptie.

Toti cunosc – sau cel putin asa cred – faptul ca steagul dacic este reprezentat de capul de lup cu trup de sarpe. Spre uimirea lor, precizam ca acela nu e trup de sarpe ci trup de dragon, animal fantastic pe care dacii il cunosteau dinaintea chinezilor. Zgomotul produs in lupta de steag era deosebit si baga groaza in dusmani. Dar dincolo de simpla existenta fizica a steagului, acesta simboliza descendenta divina a dacilor. Lupul era reprezentarea totemica a poporului lui Zamolxis. In conditiile in care dragonul era privit ca stapan al norilor, steagul dacic simboliza nivelul spiritual al posesorilor, faptul ca acestia erau, asemeni dragonilor zburatori printre nori, stapani pe o lume aflata dincolo de nori, depasind granitele umanului, depasind conditiile existentiale cunoscute si acceptate in acele vremuri. Asadar, balaurul dacic era mai mult un demon atmosferic. Nu trebuie confundata notiunea de demon actuala cu cea din vremurile de demult, in care era vorba de o entitate puternica, ale carei actiuni puteau fi atat negative cat si pozitive.

Zmeii – serpii inaripati ai romanilor

Corpul dragonului reprezenta furtuna insasi. Denumirea de dragon a fost preluata de credintele populare sub forma zmeilor. Zmeii erau intruparea unor puteri negative care faceau rau oamenilor. Catind cu atentie povestile romanesti, constatam ca zmeii nu aveau, in principiu nimic cu oamenii. daca ii atacau, faceau asta doar in masura in care oamenii intrau in posesia unor obiecte sau informatii extraordinare, deosebite de cunoastere si nivelul de dezvoltare al oamenilor. Asadar, zmeii erau doar paznicii unor secrete care nu trebuiau sa intre pe mana oricui. Nu trebuie sa uitam ca doar un erou, un Fat Frumos – asadar un individ diferit de cei din jurul lor - reusea sa descopere secretele respective, nimeni altcineva. Originea etimologica a cuvantului “zmeu” pare imprumutata de la vecinii nostri bulgari, in a caror limba “zei” inseamna “sarpe inaripat”. Cine sa fi fost zmeii pe care poporul nostru i-a dotat cu o forta extraordinara? Care calareau niste cai nazdravani si care nu puteau fi invinsi de toata lumea? De ce mereu zmeii coborau din cer ca sa ia ceea ce le apartinea? De ce nu locuiau, pur si simplu, pe pamant, asemeni tuturor oamenilor? Probabil ca la aceste intrebari vom gasi, intr-o buna zi, raspunsuri. Pana atunci insa, sa ne multumim sa catim cu ochi de adulti povestile copilariei noastre si vom vedea ca putine sunt basmele care nu au un mesaj mistic, initiatic.

Aducatorii de furtuni

Istoricul Vasile Parvan considera ca steagul dacilor reprezinta mai mult un triumf, al luptatorilor daci asupra celbrei fiare. Se pare ca, prin imaginea combinata a fiarei, dacii voiau sa arate ca ei au trecut dincolo de granitele initiatice ale vietii, ca au reusit sa ajunga deasupra conditiei umane. Nu trebuie, in situatia de fata, sa uitam ca dacii nu credeau in moartea propriu-zisa. pentru ei era o calatorie catre tinuturile lui Zamolxis, unde ajungeau doar cei curajosi, cei care aveau puterea sa se depaseasca prin ei insisi. Dovada curajului dacilor sta in insasi obiceiurile lor. Cand era inorat sau erau furtuni, luptatorii dacilor se strangeau si sagetau norii. Iata asadar un popor care avea curajul sa se lupte cu proprii lui zei si demoni. Astfel, ei considerau ca-l ajuta pe Gebeleizis, zeul solar, sa invinga balaurii care aduceau norii. Credinta dacilor in existenta unor fiinte supranaturale era atat de puternica, iar convingerea lor ca puteau invinge acele forte atat de mare, incat si-a lasat amprenta si asupra crestinismului. In crestinism il avem pe Sfantul Ilie, care a primit puteri de la Dumnezeu sa stapaneasca ploaia. Ilie zboara pe deasupra norilor, intr-un car, de unde arunca cu fulgere si traznete dupa diavoli sau dupa cei care se roaga necuratului.

Credinta stramoseasca era cum ca norii erau ascunsi in locuri greu accesibile, in special in lacuri de prin munti, unde balaurii ii pazesc si ii ridica ori de cate ori vor ei. Unii istorici spun ca, in fapt, balaurii se supuneau unor oameni cu puteri supranaturale, solomonarii, care ii puteau dirija incotro doreau ei pentru a duce ploaia, grandina sau furtuna. Despre solomonari se afirma ca ar fi ultimele ramasite ale unui popor mitic, rahmanii, care-ar fi existat in vremuri imemoriale. Unele credinte atribuie balaurilor fulgerul si traznetul, imaginandu-i pe acestia nu numai ca pe aducatori de furtuni, ci si ca niste monstrii care scuipa foc, care au limbi de foc si cozi imense pe care le folosesc atunci cand se lupta intre ei. “ Daca doi balauri se intalnesc, ei sunt furiosi si se lupta si varsa foc pe gura si pe nari si se lovesc cu cozile. Focul pe care-l varsa pe gura este fulgerul iar loviturile pe care si le dau cu coada le numim tunete. “

Niciodata pastorii si taranii nu s-au temut de furtuni si de ploi. Singurele lor spaime erau fata de grandina acre le distrugea recoltele. Grandinile erau produse, in conceptia lor tot de balauri care faceau sa inghete apele cu rasuflarea lor. Se spunea ca balaurii sparg gheata din care fac grandina sau ca fac sa “fiarba pietrele” care inainte de a cadea pe pamant “clocotesc in nori”, o fierbere contrara celei naturale care, in loc sa incalzeasca, ingheata.

Balauri autohtoni

Balaurii sunt de mai multe feluri. Unii sunt cu adevarat monstruosi, au de la 2 pana la 9 capete, fiecare cu cate o limba de foc, cu gheare lungi si puternice si o coada pe masura monstruozitatii lor si uneori chiar si aripi. Altii aveau un aspect cu totul diferit. La acestia din urma “ corpul este asemanator cu al serpilor. El este acoperit cu solzi rosii, verzui sau galbeni. Dupa alte relatari balaurii ar fi fost pe jumatate oameni jumatate sarpe cu solzi de peste. In Muntii Apuseni se crede ca are capul unui cal si corpul unui sarpe, iar in alte zone romanesti are capul unui taur. Balaurul care are multiple forme ale capului nu este un balaur nascut. Credinta generala este ca ei provin din serpi care nu vad oameni timp de un numar mare de ani. Serpii care se transforma in balauri produc o piatra pretioasa, mare cat un ou, pe care o tin in stomac. Piatra le tine de foame si de sete pana cand se transforma in balauri. Daca un om ar fi inghitit piatra se va transforma la randul sau in balaur. Acesti balauri sunt produsul autohton al credintelor noastre populare, iar locuintele lor sunt mereu fie fundul unui lac sau iaz, fie lacurile de munte, insulele mici sau padurile unde nu patrunde suflet de muritor.

Solomonarii, stapani ai balaurilor

Legendele noastre nu spun cand, dar amintesc un fapt ciudat. Si anume, o data, balaurii nostri au cazut sub puterea catorva vrajitori, pe care istoria ii numeste solomonari. In realitate, acei solomonari sunt, asa cum am afirmat anterior, ramasitele unui popor mistic, pastratorul unor taine de nepatruns si ale unor forte de neexplicat. Cand solomonarii voiau sa ridice balaurii in aer, se duceau cu cartea lor, ce cuprandea cuvinte vrajite, pe malul unui lac de munte, tinand in mana un carlig si un frau.

“Cand termina de catit, lovesc apa cu carligul si balaurul iese din lac. Atunci ii arunca fraul pe cap si se ridica cu el in vazduh.”

In functie de zone, acesti stapani ai balaurilor sunt descrisi in anumite feluri. In general insa, ei sunt priviti ca “ oameni inzestrati cu puteri supranaturale... ei sunt stapanii vantului, ei stapanesc norii, ei calatoresc balaurii dusi de nori, ei au puterea, dupa bunul lor plac, de a aduna sau a raspandii norii, ei provoaca furtunile mari, ei fac timpul urat sa se instaleze intr-o regiune si nimicesc cu grandina intreg tinutul. Intotdeauna sunt cei care au puterea de a provoca sau de a o face sa stea. “.

Uneori solomonarii erau considerati drept oameni sfinti, care stiau sa citeasca in stele. Coborand din nou in vremea dacilor, constatam cu surprandere ca aici gasim o categorie speciala de preoti-magicieni, numiti skistai (uneori ktistai), care inseamna “calatori ai norilor”.

Solomonarii isi alegeau locuri muntoase pentru a-si construi casele. “ de acolo ei coboara in sate ca cersetori pentru a pune la incercare inima oamenilor. Sau stau la panda in timpul noptii, in marginea satelor, pentru a-si da seama ce fel de oameni locuiesc acolo. Daca oamenii unui sat oarecare ii primesc bine, dandu-le de pomana mai ales alimente, atunci ei devin protectorii lor. Dar daca, sosind intr-un sat, sunt rau primiti, atunci necaz va fi pentru acel sat. Solomonarul se duce la un loc unde sunt balauri... face pe unul sa iasa, il incaleca, se ridica la cer, dezlantuie furtuna, tunetele, fulgerele, dar mai ales grandina...” Cum se aparau unele sate impotriva balaurilor care aduceau ploaia? “...pentru timp urat se infige in pamant un obiect de fier ascutit, mai ales un topor sau o secure, dar si un cutit, un fus sau un harlet (toate cu taisul in sus), pentru ca balaurului ii este frica de topor...”

Se mai spune ca balaurii se mai tem de ustensilele folosite pentru coacerea painii – vatrai, lopata... La ora actuala nu se stie inca daca sagetile pe care le foloseau dacii ca sa alunge norii erau facute dintr-un anumit tip de lemn sau daca, inainte de a fi trase inspre cer, ele erau supuse vreunui ritual magic pentru a avea efect asupra animalului fantastic.

Daca Herodot in povestirile sale descria in povestirile sale un demon al furtunilor, pe Columna construita din porunca lui Traian apare viziunea unui balaur invins, un trofeu al luptatorilor daci. Aceasta reprezentare este foarte importanta, Traian dorand sa arate ca el si armatele sale nu au invins un popor oarecare ci un popor ales, niste luptatori care triumfasera deja asupra dragonilor ce zburau printre nori, acele animale legendare a caror existenta se pierdea in negura timpului, undeva intre realitate si supranatural.

Eliszar

Read More

SFINTA MARTA INVINGATOAREA BALAURULUI

Multe culturi au eroi si eroine distrugatoare de balauri. In Europa si Orientul Apropiat este sarbatorita Sfinta Marta ca invingatoarea dragonului.

Martha era sora Sfintului Lazar din Bethania (pe care Iisus l-a inviat din morti) si a sfintei Maria Magdalena. Conform traditiei ea a parasit Palestina dupa rastignirea lui iisus, si in jurul anului 48 a ajuns in Provence impreuna cu sfinta Maria Magdalena si Lazar. Martha s-a stabilit in Tarascon. Aici a gasit populatia devastata de un dragon de sex feminin (Tarasque) ce iesea din apa si ucidea oamenii, devastind si proviziile lor. Se spune ca Tarasque era un dragon cu 6 picioare scurte, ca cele ale unui urs, un corp de bivol acoperit de o carapace ca de broasca testoasa acoperita cu tepi, si o coada solozoasa terminata cu un ac de scorpion. Ea avea cap de leu si o expresie nesuferita pe fata.

Martha a momit-o pe Tarasque in oras, dupa ce i-a laudat bunatatea, dar acolo oamenii au ucis-o. Se spune ca sfinta Martha a plins dupa aceasta fapta, dar i-a iertat pe oameni caci suferisera din cauza monstrului mult timp. Orasul Tarascon a fost numit astfel in onoarea acestei intimplari, si la fel iarba tarhon poarta numele dragonesei.

Sfinta Martha este patroana femeilor casnice, bucatarilor, dieteticienilor, calatorilor si celor ce lucreaza in turism.

Read More

SIRENE, DRAGONI, INGERI-FOTOGRAFII

Read More