Nick Pope on VERITAS: Diary of a Real X-Files Investigator - www.Veritas...

Read More

DESPRE DEOCHI SI ATACUL ENERGETIC

ACUM LA B1TV

Read More

Fiinţe înzestrate cu puteri şi energii excepţionale

de profesor yoga Gregorian Bivolaru

Acest articol conţine povestiri despre persoane care au anumite puteri paranormale. Unele dintre aceste fiinţe posedă asemenea abilităţi neobişnuite pentru toată viaţa lor; altele, pentru o perioadă foarte mare de timp; în cazul altora, acestea se manifestă doar pentru un interval mai scurt; uneori asemenea înzestrări pot apărea spontan pentru ca apoi să dispară, aparent fără vreo regulă anume.

Următoarele povestiri vor fi prezentate ca fiind pur şi simplu cazuri izolate şi fapte inexplicabile cu privire la anumiţi oameni.

Nu am urmărit să oferim un model sau vreo schemă de înţelegere pentru aceste situaţii excepţionale, deşi există cu siguranţă. Însă din dorinţa de a ne păstra într-o absolută obiectivitate ştiiţifică am preferat cel mai adesea să expunem doar cazurile ca atare fără a oferi explicaţii suplimentare.

Aproape toate persoanele care apar în acest capitol au fost personalităţi remarcabile ale timpului lor. Aceasta nu înseamnă numai că erau neobişnuite, ci chiar că au fost persoane excepţionale, deja faimoase. Câte mii de alte persoane necunoscute posedă puteri similare este, desigur, un lucru imposibil de precizat.

Omul plutitor

Oricare ar fi fost secretul „omului care nu putea să se înece”, el a luat această taină în mormânt odată cu decesul său. El a murit liniştit pe data de 2 august 1931, în Jacksonville, Florida. S-ar fi putut ca printr-o ironie a sorţii să moară în apă, dar totuşi lucrurile nu s-au petrecut astfel.

Viaţa şi faptele sale au fost prezentate – în mare – în necrologul din „New York Herald Tribune” – pe 13 august 1931: „Angelo Faticoni, cunoscut sub denumirea de „Omul plută” deoarece putea rămâne plutind pe apă timp de 15 ore, având legate la glezne greutăţi de 10 kg, a murit…Avea 72 de ani.”
„Faticoni putea dormi în apă, se putea rostogoli în apă cu multă uşurinţă putând să adopte orice poziţie i s-ar fi cerut. Odată fusese cusut într-un sac şi apoi aruncat departe – în apă, având o ghiulea de 10 kilograme greutate legată de picioare. El a reapărut la suprafaţa apei curând după aceea şi a rămas apoi nemişcat deasupra apei timp de 8 ore…”

„În urmă cu câţiva ani, el a fost la Harvard pentru a face o reprezentaţie pentru studenţii acelei facultăţi. A fost examinat de autorităţi medicale care nu au reuşit să-şi confirme teoria pe care o formulaseră şi care afirmau că el ar fi capabil să plutească atât de mult timp datorită naturii neobişnuite a organelor sale interne”.
„Faticoni a promis de mai multe ori că îşi va revela secretul, dar n-a făcut-o niciodată”.

Predicţiile lui Swedenborg

La ora 6, într-o seară de vară a anului 1759, Emanuel Swedenborg – filozof şi om de ştiinţă de renume mondial – îi spunea prietenului său, pe care tocmai îl vizita în Gottenburg, că în Stockholm izbucnise în acel moment un mare incendiu. El a mai afirmat că locuinţa unui prieten comun al lor era distrusă.

La ora 8 în aceeaşi seară, Swedenborg declara că focul fusese oprit la doar trei case depărtare de propria sa locuinţă. Între Gottenburg şi Stockholm sunt aproape 500 de kilometri. La acea dată, la mijlocul secolului al XVIII-lea nu exista nici n mod obişnuit şi cunoscut prin care ştirea izbucnirii incendiului să fi fost transmisă lui Swedenborg. Totuşi lucrurile s-au petrecut până în cel mai mic detaliu întocmai cum au fost descrise aici.

Faptele au fost relatate cu lux de amănunte chiar în acea perioadă. Descrierea lor poate fi găsită în orice biografie a lui Swedenborg.

Asemenea manifestări de puteri aparent supranormale erau totuşi obişnuite pentru Swedenborg. El a câştigat simpatia unei autorităţi religioase importante în acea vreme.
John Wesley, fondatorul metodismului, a primit la un moment dat următoarea scrisoare de la Swedenborg:
„Februarie, 1772
Domnule, am fost înştiinţat din lumile subtile superioare de faptul că doriţi foarte mult să vorbiţi cu mine. Aş fi fericit să vă văd, dacă îmi veţi face onoarea să mă vizitaţi. Umilul dumneavoastră servitor.”

Wesley a citit scrisoarea în prezenţa câtorva dintre sfătuitorii săi, iar unul dintre aceştia – reverendul Samuel Smith – a notat acest incident. Wesley i-a informat deschis de faptul că într-adevăr el avusese o dorinţă foarte puternică de a-l vedea şi de a vorbi cu Swedenborg, dar că nu menţionase aceasta nimănui altcuiva, niciodată până atunci. Ca răspuns la scrisoarea lui Swedenborg, Wesley i-a scris că dorea într-adevăr să-l întâlnească, dar, datorită obligaţiilor în care era angrenat, nu o putea face mai devreme de 6 luni.

Swedenborg replică la această propunere a lui Wesley că s-ar putea să fie prea târziu pentru că el, Swedenborg, va părăsi această lume şi va trece în „lumea spiritelor” pe data de 29 a lunii ce urma.
Swedenborg a murit într-adevăr pe data de 29 martie 1772, paralizat, dar în deplinătatea facultăţilor sale mentale.

Polgar – omul care citeşte gândurile

La sfârşitul anului 1917, când trupele germane conduse de Wilhelm erau pe punctul de a se retrage, serviciile secrete militare germane au avut o idee neobişnuită. Dr. Franz J. Polgar a fost mandatat să-i interogheze pe ofiţerii făcuţi prizonieri – deoarece el făcuse dovada de necontestat a faptului că putea citi gândurile celorlalţi.

Dr. Polgar, un locotenent maghiar, fusese victima unei explozii provocate de o grenadă de mână aruncată asupra unui adăpost blindat, accident în urma căruia a căzut în inconştienţă. Când şi-a revenit a descoperit că dobândise o abilitate misterioasă de a citi gândurile oamenilor din apropierea sa.

În spital el le spunea – în mod constant – doctorilor şi asistentelor ceea ce gândeau, chiar dacă aceasta avea uneori consecinţe neplăcute. Despre această înzestrare magică a sa a fost imediat înştiinţat serviciul secret german de informaţii.

Nemţii însă n-au reuşit niciodată să exploateze puterile lui Polgar. Unul din motivele principale a fost acela că Polgar devenise un opozant al mişcării militare germane. După război, el a plecat în America.

Pe data de 1 mai 1936, în faţa psihologilor Universităţii din New York, dr. Polgar – cândva elev a lui Sigmund Freud – se conforma comenzilor mentale date de aceştia. Astfel, el a luat haina de pe un bărbat şi a aşezat-o pe o fată. Aceasta era de altfel acţiunea asupra căreia în mod precis savanţii se concentraseră pentru a i-o transmite mintal.
Cercetătorii au imaginat câteva explicaţii simple, dar ridicol de puerile. Ei afirmau că percepţia sa se bazează pe puterea neobişnuită de a auzi unele şoapte pe care cei aflaţi în cameră le rosteau inconştient în momentul în care se gândeau la un anumit lucru.

O altă experienţă s-a desfăşurat într-o cameră mică, fiind prezent doar un singur cercetător însărcinat să studieze acest caz. Psihologul se concentra asupra unei anumite serii de acţiuni, fără a le spune nimănui. Prin urmare, el nu-şi deschidea absolut deloc gura.

Dr. Polgar a fost adus înăuntru. De îndată, el s-a dus la un microscop şi a luat un dosar ce se afla pe masa din apropiere, l-a deschis şi a luat din el o bucată de hârtie. Psihologul nu a spus nimic. Dr. Polgar a repetat de cinci ori acelaşi lucru. Ultima oară a spus: „Nu pot da drumul dosarului”.
Psihologul a admis faptul că dr. Polgar realizese întocmai acţiunile asupra cărora el se concentrase, şi că a fost imposibil să-l facă să greşească în citirea gândurilor.

Psihologii au imaginat şi alte teste. Polgar le-a trecut cu bine pe toate. El a descoperit mintal detaliile unei crime false care fusese improvizată ca un test. Unul dintre investigatori se concentrase – pur şi simplu – asupra detaliilor unei crime imaginare.
Pe data de 2 mai, „New-World-Telegram” publica un articol vast scris de un om de ştiinţă despre dr. Polgar. El se intitula:
„Chiar şi scepticii trebuie să admită acum posibilitatea transferului gândurilor de la o fiinţă la alta”.

Taina apelor deşertului

Sunt mulţi cei ce reuşesc să detecteze surse ascunse de apă. Însă Kelly este reprezentativ din acest punct de vedere datorită circumstanţelor dramatice în care el şi-a manifestat aceste capacităţi.

La sfârşitul anului 1917 forţele engleze ale generalului Allenby atacau trupele turceşti, în apropierea Ierusalimului. Apăruseră multe probleme pentru trupele generalului Allenby, dar cea mai mare dintre ele era absenţa apei. În această situaţie disperată, cineva s-a gândit la un soldat australian, pe nume Stephen Kelly, care se presupunea că ar fi priceput în acest domeniu. Astfel, el a fost întrebat dacă ar putea fi de ajutor.
Răspunsul său a fost: „Da, pot găsi apă. Ştiţi, eu sunt un om capabil să facă asemenea lucruri”.

Kelly s-a uitat de jur împrejur prin deşertul ars de soare în care era plasat avanpostul Abu Ghalyan. El s-a uitat şi la două puţuri complet uscate unde inginerii englezi căutaseră să găsească apă. Apoi şi-a început treaba. „Săpaţi aici” a spus.
La o adâncime de doar 5 metri a fost descoperită o sursă de apă abundentă. Şi astfel, fiind asiguraţi de aprovizionarea cu apă, batalioanele engleze au putut înainta, străbătând Palestina pentru a distruge armata turcă şi pentru a cuceri Ierusalimul.

Întreaga lume a auzit despre această victorie răsunătoare şi a intrat în istorie felul în care generalul Allenby a descălecat şi a intrat pe jos în Ierusalim.
Dar lumea a uitat de mult pe cel ce descoperise apa, pe soldatul Kelly fără de care este discutabil dacă Allenby ar mai fi reuşit să cucerească Ierusalimul.

Teste telepatice la Universitatea din California

Luther Burbank – un genial horticultor al vremilor noastre, deşi ignora fenomenele supranaturale a făcut totuşi următoarea declaraţie:
„Moşteneam capacitatea mamei de a emite şi recepţiona mesaje telepatice. La fel de înzestrată a fost şi una din surorile mele. Ea fusese supusă testelor făcute de reprezentanţii Universităţii din California şi în 7 cazuri din 10 ea receptase exact mesajele ce i se transmiseseră telepatic.”

„Mama mea fusese foarte bolnavă în ultimul său an de viaţă. Pe parcursul acestui an, am dorit deseori să-mi întâlnesc sora. Niciodată în asemenea ocazii nu-i scriam, nici nu-i telegrafiam. În schimb, îi trimiteam mesaje telepatice. De fiecare dată ea venea acasă la mine, în Santa Rosa, California, cu primul tren.”
Când Burbank a murit, în 1926 – elogiile ce i-au fost adresate erau numeroase, dar nimeni nu menţiona acea investigaţie a celor de la Universitatea din California şi nici misterul geniului care folosea telepatia mai mult decât telefonul.

Bateriile lui Edison

Un alt sceptic convins cu privire la telepatie a fost Thomas A. Edison. Dar, cel puţin o dată în viaţa sa, marele inventator a trebuit să admită faptul că fusese martorul unei demonstraţii cu totul inexplicabile. El raporta incidentul din 1915, în paginile revistei „Analele Ştiinţelor Psihice”.

Edison a realizat următoarea experienţă ce viza testarea capacităţilor de clarvăzător a faimosului ghicitor Bert Reese: Reese a fost aşezat într-o cameră, în timp ce Edison s-a deplasat într-o alta aflată la o distanţă destul de mare. Aici, el a scris pe o bucată de hârtie următoarea întrebare: „Există ceva mai bun decât hidroxidul de nichel pentru o baterie electrică alcalină?”

Atunci când Edison a intrat în camera în care Reese aşteptase, acesta i-a spus imediat: „Nu există nimic mai bun decât hidroxidul de nichel pentru o baterie alcalină”.
Edison a exclus ideea că ar putea fi o coincidenţă. Frauda părea imposibilă. Astfel el a rămas, până la sfârşitul vieţii sale, incapabil să explice acest neobişnuit eveniment.

Femeia din care ies flăcări

Anna Monaro, o pacientă astmatică internată în spitalul din Pirano din Italia, avea somnul foarte neregulat. Trei profesori eminenţi, Fabio Vitali, G.C. Trabacchi şi Sante de Sanctis o supravegheau.

Pe neaşteptate, din pieptul femeii a strălucit un fascicul de lumină albastră, ca o văpaie cu pâlpâiri supranaturale. Acesta strălucea intens apoi slăbea în intensitate după care strălucea din nou. Cei trei oameni de ştiinţă s-au aplecat mai aproape. Ei au fost de comun acord asupra faptului că flacăra nu arunca nicio umbră. Profesorii au urmărit acest fenomen zile de-a rândul. Femeia şi patul său au fost inspectate cu atenţie, iar camera a fost şi ea îndelung examinată.

Strania strălucire ce lumina din pieptul doamnei Monaro fusese semnalată pentru prima dată de către asistentele din spital. Doctorii sceptici, care se amuzaseră luând în râs această istorisire inexplicabilă, au ajuns să se convingă şi ei de existenţa acestei lumini fascinante.

Chiar şi în condiţiile unei supravegheri foarte severe - încât era clar că nu putea fi vorba de fraudă, lumina a continuat să fie văzută ocazional de mai mulţi martori. Totuşi, tentativa de a o fotografia a rămas complet nereuşită. Întâmplarea se petrecea în 1934, iar profesorii mai sus menţionaţi au publicat un raport întreg cu privire la acest caz, sub titlul „Sul Fenomeno di Pirano” („Asupra fenomenului din Pirano”), Roma, 1934.

Wolf Grigorievici Messing, clarvăzătorul Rusiei comuniste

Messing, poate cel mai mai faimos medium din Rusia l-a uimit pe Stalin prezicând cu acurateţe sfârşitul celui de al doilea Război Mondial şi a impresionat decenii de-a rândul publicul Uniunii Sovietice prin capacităţile sale de clarvedere. Era un bărbat mic de înălţime, îngrijit, cu ochi pătrunzători şi cu o claie de păr sârmos pe care îl pieptăna întotdeauna pe spate. Nu s-a căsătorit niciodată şi a petrecut o mare parte a vieţii sale în izolare şi singurătate.

Messing s-a născut pe 10 septembrie 1899 în Gora Kalwaria, lângă Varşovia, Polonia. Capacităţile sale paranormale s-au manifestat încă de timpuriu, iar în adolescenţă făcea deja demonstraţii în public. În Viena anilor 1905, A. Einstein l-a invitat în apartamentul său, unde Messing l-a cunoscut pe Freud. Freud i-a testat capacităţile paranormale, iar rezultatele obţinute au fost impresionante. Messing a făcut apoi înconjurul lumii, fiind recunoscut pretutindeni ca o celebritate.

În 1937 el şi-a atras mânia lui A.Hitler precizând în mod public că Hitler va muri dacă „se va îndrepta spre est”, adică spre Rusia. Hitler a pus un premiu de 200.000 de DM pe capul lui Messing. În 1939, Messing a fugit în Rusia, însă a ajuns astfel sub îngrozitorul regim opresiv a lui Stalin. Mediumii ruşi au fost forţaţi să se ascundă altfel riscau să fie împuşcaţi, însă Messing a reuşit să-l impresioneze pe Stalin.

Stalin l-a însărcinat pe Messing să jefuiască o bancă folosind doar metode paranormale. Messing a luat un sac gol pentru bani, a intrat într-o bancă din Moscova, i-a înmânat funcţionarului o bucată albă de hârtie, sugerându-i telepatic că este un cec şi i-a comandat mintal să-i dea 100.000 de ruble. Funcţionarul a procedat întocmai.

Când testul s-a încheiat, Messing a înapoiat banii; funcţionarul a avut un atac de cord când şi-a dat seama ce făcuse. Messing a spus că mai folosise hipnoza telepatică pentru a influenţa şi alte persoane în acest mod. El a susţinut că a înşelat chiar şi Gestapoul şi poliţia lui Stalin. Într-o asemenea situaţie el a reuşit să pătrundă pînă în biroul lui Stalin nefiind oprit de nicio gardă.

Stalin i-a permis lui Messing să dea reprezentaţii în Rusia. În Novosibirsk, pe data de 7.03.1944 el a prezis moartea lui Hitler şi data exactă la care naziştii se vor preda.
După război, Messing a participat la spectacole sub coordonarea lui Goskonsert, care îl punea în acelaşi spectacol cu mii de muzicieni, dansatori şi acrobaţi de circ. Messing a fost numit oficial „artist de concert”. Ca răsplată a popularităţii şi succesului său, i-a fost dat un apartament cu trei camere, fără telefon, în Moscova, unde îi plăcea să se retragă zile întregi pentru a citi.

Explicând secretele clarviziunii, Messing spunea că gândurile celorlalţi deveneau imagini colorate în mintea sa, şi astfel el vedea mai curând imagini decât auzea cuvinte. Întotdeauna el urmărea să îşi atingă subiecţii cu mâna, căci acest lucru, spunea el, îl ajuta să elimine orice fluctuaţie sau distragere mentală. El a negat faptul că percepea gândurile după fizionomie şi a afirmat că îi era chiar mai uşor să citească gândurile unei alte fiinţe dacă este legat la ochi.

El susţinea, de asemenea, şi că gândurile celor surzi şi ale celor mai puţin inteligenţi sunt mai uşor de citit decât ale celorlalţi oameni. Cercetătorii ruşi au încercat să găsească motive psihologice strict ştiinţifice şi materialiste, pentru a explica puterile sale de clarviziune, însă Messing se lăsa examinat foarte rar.

Un neurolog a descoperit chiar că anumite porţiuni ale capului şi pieptului lui Messing generau mai multă căldură decât în mod obişnuit, însă nu a aflat niciodată de ce. Unii oameni de ştiinţă credeau în mod absurd că atunci când Messing lua un subiect de mână, el simţea la nivel subconştient anumite mişcări ale muşchilor acestuia care îl ajutau apoi în citirea gândurilor respectivului om.

În ultimii ani ai vieţii sale, puterile paranormale ale lui Messing s-au estompat, însă Goskonsert a refuzat să îl lase să se retragă, din cauza popularităţii sale uriaşe. Nu i-a fost niciodată permis să meargă în Vest, de teamă că nu se va mai întoarce. După o perioadă de boală, Messing a murit pe data de 8 noiembrie 1972.

Uri Geller şi ceasurile încremenite

Uri Geller este recunoscut în primul rând pentru capacităţile sale de a îndoi obiecte de metal doar prin simpla atingere sau prin forţa privirii şi de a opri ceasurile sau de a le face să meargă mai repede. Astfel de fenomene psihokinetice (P.K.) au ajuns chiar să fie denumite de către unii specialişti „efectul Geller”.
În perioada de glorie a carierei sale, în 1970, Geller făcea demonstraţii ale capacităţilor sale paranormale de a îndoi metale şi de a citi gândurile altora în public.

Apoi, el şi-a dedicat majoritatea timpului consultaţiilor particulare, având doar apariţii publice ocazionale. În ciuda demonstraţiilor sale pline de succes, majoritatea parapsihologilor nu l-au luat în serios, şi aceasta se datora carierei sale publice pe care o afişa uneori cu emfază.

Geller s-a născut pe 20 decembrie 1946, în Tel Aviv. El susţine că şi-a descoperit puterile paranormale când avea 5 ani, în urma unui incident legat de maşina de cusut a mamei sale. El a văzut o licărire mică, albastră ieşind din maşina de cusut şi când a încercat s-o atingă, a avut un şoc violent care l-a trântit la pămînt. Puterile sale excepţionale s-au manifestat imediat după aceea, inclusiv capacitatea de a citi gândurile mamei sale.

Un an mai târziu, el a descoperit că putea să facă limbile ceasului primit de la tatăl său să se mişte mai repede. Îndoirea lingurilor a început să o realizeze la puţin timp după aceasta. Demonstraţiile sale publice au debutat în anul 1969.

În 1971, Andrija Puharich, expert în neurologie şi electronică medicală, l-a adus în S.U.A., în vederea unor cercetări.

Geller a fost testat în 1972 la Institutul de Cercetare Stanford (SRI) din California, sub supravegherea lui Edgar D.Mitchell, Russell Targ, Harold Puthoff şi Wilbur Franklin. Geller a făcut demonstraţii de ESP: a identificat corect numerele de pe zaruri de 8 ori din 8 încercări, iar de 12 ori din 14 a indicat corect containerele metalice goale faţă de cele care conţineau diverse obiecte. Totuşi, s-a afirmat că testele care ar fi dovedit capacităţile sale de a îndoi obiecte metalice au fost considerate neconcludente.

Puharich, care făcea în mod suplimentar diverse cercetări pe cont propriu, a afirmat că, sub hipnoză, Geller a povestit despre vizita pe care i-au făcut-o nişte extratereştri când avea vârsta de 3 ani. Una dintre aceste fiinţe i-a spus lui Geller că el îi reprezenta pe „Cei Nouă”, extratereştrii care supravegheau omenirea şi care se temeau de distrugerea ei iminentă. Geller a fost ales ca mesagerul lor pe pământ. Puharich a publicat această relatare în cartea sa „Uri” (1974), care a fost supusă unor critici aspre.

Mai târziu, Geller a dezminţit acest lucru. În 1974, John Taylor , un matematician englez, a efectuat o altă serie de experienţe care validau în mod cert capacităţile sale psihokinetice de îndoire a metalelor. Geller ţinea în mână tuburi de sticlă ce conţineau în interior fire metalice, pe care el le îndoia.

Ca om de spectacol, Geller era foarte căutat în anii ’70. El a călătorit pretutindeni în lume, având apariţii frecvente la radio şi televiziune. În urma apariţiei sale în diverse locuri, datorită rezonanţelor pe care el le putea induce cu anumite energii deosebite, redactorii diferitelor emisiuni erau bombardaţi cu telefoane prin care spectatorii sau ascultătorii relatau că argintăria lor a fost îndoită sau că ceasurile şi pendulele lor funcţionau defectos. Prima sa autobiografie, intitulată „Povestea mea” a fost publicată în 1975, fiind urmată de o alta „Efectul Geller” scrisă în 1976.

Băiatul care citeşte cărţile fără să le deschidă

Pe 2 mai 1936, aproximativ 150 de fizicieni s-au adunat pentru a participa la demonstraţia făcută de Pat Marquis – un băiat de 12 ani, din Los Angeles – care părea că vede fără a-şi folosi ochii.
Legat la ochi de trei eminenţi specialişti (doctorii A.G.Houde, Henry S.Nesburn şi Lloyd Burrows), băiatul reproducea gesturile făcute de doctori luând o carte de pe raft şi deschizând-o la pagina indicată, sau citind minusculele litere gravate pe un ceas de buzunar.

Pentru a fi siguri că nu vede nimic, lentilele întunecate au fost acoperite cu o bandă adezivă; altă bandă a fost folosită pentru a acoperi suplimentar ochelarii. În total, au fost folosite trei straturi de benzi adezive ce se întindeau până deasupra buzelor. În final totul a fost acoperit cu un bandaj compact.

Băiatul a trecut cu succes orice test imaginat de doctori. El acţiona ca şi când ar fi văzut normal. Cu atâtea precauţii luate, experimentatorii au afirmat că posibilitatea folosirii vreunui şiretlic părea la fel de posibilă ca aceea de a fura Pacificul! Doctorii au admis în final faptul că băiatul avea percepţii vizuale şi intuiţie paranormale.

Investigarea lui Marquisw a fost relatată într-un lung articol ilustrat – pe data de 3 mai 1936, în „Los Angeles Times”.
Deşi există multe diferenţe, este interesantă comparaţia acestui caz cu teoria „vederii fără ochi” – avansată de Jules Romains.

Material preluat din Cartea Misterelor, o antologie a faptelor stranii, de profesor yoga Gregorian Bivolaru

Citiţi şi:

Harry Houdini – Iluzionist sau Clarvăzător?
Clarviziunea

yogaesoteric

16 noiembrie 2010

Read More

Hunii lui Attila, bătuţi de... fantomele galilor (celţilor)!

Fenomene paranormale

În prima jumătate a Secolului al V-lea, înspăimîntătoarea armată a hunilor condusă de invicibilul Attila, supranumit Biciul lui Dumnezeu, devasta Europa. Nimeni nu i-a putut ţine piept, cu excepţia unui corp de armată de gali curajoşi, care i-a învins, luptînd cu mult curaj... chiar şi după moarte.

La 2 ani după ce s-a încoronat ca monarh absolut, Attila şi-a condus poporul prin Europa. Mare parte din teritoriul cuprins în zona care separă Marea Neagră de Marea Mediterană a căzut sub dominaţia sa în numai 1 an. Această mare campanie de extindere teritorială a dus la învingerea împăratului Byzanţului, Theodosius al II-lea, care a fost detronat.

Chiar dacă hunii nu au ajuns niciodată să ocupe Constantinopolul, din cauza lipsei efectivelor care le-ar fi asigurat succesul la asedierea unui mare oraş, ei au traversat păşunile marii stepe euroasiatice pentru a coloniza Europa, cum au făcut-o, cu 800 de ani înainte, şi mongolii lui Gingis Han.

Această împrejurare a dat naştere expresiei populare "pe aici au trecut hunii", care leagă distrugerea şi secătuirea acestor păşuni de trecerea lui Attila şi a oamenilor lui prin aceste zone. După ce au cucerit Imperiul Roman de Răsărit, hunii s-au îndreptat spre Imperiul Roman de Apus. Forţele armatei lui Attila au fost întărite cu locuitori ai teritoriilor ocupate de huni, recrutaţi ad-hoc.

Această întărire a fost decisivă la momentul în care au trebuit să facă faţă unei provocări de o asemenea amploare: şi-au propus nici mai mult, nici mai puţin decît să distrugă puterea cea mai consolidată a Antichităţii, chiar dacă aceasta se afla la crepuscul. Aici, unde alţii au eşuat, Attila avea ambiţia să-şi consolideze hegemonia, dar şi el a ieşit "şifonat".

REZISTENŢA GALILOR PAREAZĂ ORICE LOVITURĂ

Dacă există un popor care a făcut din rezistenţa sa la invazie cea mai mare dintre virtuţile sale, ei bine, aceştia au fost galii. Deja galii îi creaseră probleme lui Iulius Cezar (100-44 î.Chr.) cînd a început cucerirea acestor teritorii de sorginte celtă. Curajul în faţa atacatorilor avea să fie demonstrat, din nou, în anul 732, cînd i-au înfrînt pe mauri la Poitiers, şi în 1940 cînd au opus rezistenţă celui de-al III-lea Reich, care dorea să ocupe Franţa.

De aceea, sentimentul rezistenţei este adînc înrădăcinat în locul în care s-a aflat vechea Galie. Unul dintre episoadele, care relevă cel mai bine caracterul combativ al galilor, este cel din toamna anului 451, cînd hunii au năvălit pe pămînturile lor. Attila conta pe ajutorul lui Genseric (400-477), regele vandalilor, pentru a cuceri Galia.

Pentru a face faţă acestei alianţe, romanii s-au coalizat, la rîndul lor, cu vizigoţii, regele acestora, Theodoric I (418-451), fiind însărcinat să conducă amatele care se opuneau invaziei hunilor. Întîlnirea dintre cele două forţe a avut loc pe Cîmpiile Catalaunice, un loc situat în apropierea Oraşului Troyes. Nici măcar o clipă nu şi-a imaginat Attila, în momentele premergătoare încleştării, că pe acele cîmpii va fi îngropată campania lui pentru subjugarea Europei.

MIRACOLUL S-A PRODUS
ÎN CERURI

Bătălia a fost una dintre confruntările cele mai dure ale Antichităţii. Nemiloasele hoarde ale hunului Attila au subestimat forţa adversarilor lor şi nu şi-au pregătit nici o tactică. S-au mulţumit să pătrundă pe teritoriile galilor năvălind, aşa cum le era obiceiul. De unde au avut galii curajul necesar pentru a înfrunta acest atac violent este un mister, chiar dacă unii istorici au invocat credinţa creştină ca fiind un imbold important pentru oştile lui Theodoric I.

Acesta a murit împreună cu mulţi dintre oamenii săi, dar convingerea că acei barbari meritau o înfrîngere exemplară a făcut - aşa cum spune legenda - ca sufletele soldaţilor gali ucişi să iasă din corpurile secerate pe cîmp pentru a continua să lupte cu inamicul, după ce au fost anunţaţi, de un semn ceresc strălucitor, că Dumnezeu este de partea lor.

Ceea ce a urmat, apoi, a fost o bătălie supranaturală, în cursul căreia armatei lui Attila nu-i venea să-şi creadă ochilor: spiritele celor căzuţi morţi se ridicau pentru a-i înfrunta. Timp de 3 zile şi tot atîtea nopţi, galii care au murit au luptat cot la cot cu cei rămaşi în viaţă, împotriva hunilor.

Se spune chiar că această oaste de soldaţi cereşti s-a folosit de imunitatea sa pentru a cauza invadatorilor unica înfrîngere pe care a cunoscut-o pînă atunci armata lui Attila în marşul triumfal de cucerire a celor mai importante cetăţi de pe continentul european. Generalul roman Flavius Aecius le-a permis hunilor să se retragă, urmărind de departe replierea lor pînă pe teritoriile germanice.
Attila, biciul lui Dumnezeu

Caracterul violent al lui Attila (406-453) 1-a făcut să nu aibă încredere în nimeni, nici măcar în propriul frate, Bleda, cu care împărţea tronul, moştenit de la unchiul său Rugila şi a cărui asasinare a comandat-o, în 445, pentru a rămîne singurul deţinător al tronului şi conducătorul hunilor. "Biciul lui Dumnezeu" a fost supranumele care l-a însoţit toată viaţa pe ferocele rege al hunilor.

Apelativul descrie perfect caracterul războinic şi sîngeros al acestui monarh, care a reuşit să unifice cîteva triburi caucaziene mici şi să le transforme într-o armată de temut care a pus în pericol Imperiul Roman şi a contribuit decisiv la căderea acestuia.

Genoveva şi galii

Succesul militar al galilor în bătălia de pe Cîmpiile Catalaunice s-a datorat convingerii lor ferme că Dumnezeu este de partea lor şi că îi va alunga pe huni de pe teritoriul francilor. Dacă e adevărat că credinţa poate muta munţii din loc, la fel de utilă a fost ea atunci cînd a fost vorba de respingerea atacului invadatorilor.

Prima persoană care a avut această revelaţie a fost Genoveva, o creştină ferventă, care şi-a dedicat viaţa slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui de pe vremea cînd, copilă fiind, a primit sfaturi înţelepte de la Sfîntul Germain. După cîţiva ani dăruiţi muncii sociale, cînd a aflat că hunii se îndreaptă spre Paris pentru a distruge oraşul şi pentru a-i supune pe locuitorii lui, Genoveva i-a împiedicat pe locuitorii acestuia să fugă, aşa cum intenţionau.

I-a convins să se alăture rugăciunilor ei pentru a obţine protecţia Atotputernicului, care, primind rugăciunile parizienilor, a deviat calea oamenilor lui Attila şi i-a condus spre Cîmpiile Catalaunice unde au fost învinşi. Acesta a fost doar primul dintre miracolele care au determinat retragerea hunilor; cel de-al doilea a fost că s-au văzut atacaţi de o legiune celestă de fantome. Genoveva, care mai tîrziu avea să fie consacrată sfîntă şi patroana spirituală a Franţei, a cîştigat, astfel, încrederea poporului său şi a reuşit să-1 convertească la Creştinism pe Regele francilor, Clovis I.

Copyright Tricolorul

Read More

Islandezii au decis prin lege: "Elfii există"

Articol semnat de Sorin Golea

În oraşul islandez Hafnarfjordur primăria a interzis ridicarea de construcţii în zonele în care elfii, gnomii şi zânele ies periodic din adâncurile pământului. Islandezii cred cu tărie că Terra este goală pe dinăuntru şi că acolo trăieşte o altă civilizaţie. Ştiinţa nu a putut contrazice până acum acest punct de vedere.

- Oamenii de ştiinţă au stabilit că gheţarii de la pol sunt formaţi din apă dulce, deşi oceanul este sărat - Descoperirea a dus la apariţia unei teorii fantastice: globul pământesc ar fi gol pe dinăuntru, iar apa dulce ar fi venit din acea lume, locuită de fiinţe de basm

La cei doi poli ai Pământului sunt cantităţi enorme de gheaţă. Toată această gheaţă e din apă dulce, cea mai pură apă dulce de pe Terra, cu toate că oceanul care susţine această gheaţă e sărat. Ce caută acolo atât de mu l t ă a p ă dulce?

S-a spus că acei gheţari s-au format din ninsori. Dar în măsura în care apa dulce de pe Terra, transformată în nori, s-ar depune mereu sub formă de zăpadă la poli, în cei 4 miliarde de ani ai Pământului toată apa s-ar fi adunat acolo. Ipoteza, detaliată în volumul “2012, incursiune în enigmatic”, de Emil Străinu, e că planeta noastră e goală pe dinăuntru, adică apa dulce de la poli ar veni din interiorul Globului.

Mai mult, din cauza rotaţiei permanente, forţa centrifugă ar trebui să împingă materia din interiorul Terrei înspre margine, iar sfera ar trebui să fie goală.

Terra are un Soare interior?

Pe scurt, ideea acreditată de tot mai multe voci este că Pământul ar fi ca un balon, ca o minge goală în interior, care are două deschideri polare, în sud şi în nord, având un diametru de 2.300 de kilometri fiecare, ce fac posibilă trecerea de pe o suprafaţă pe alta aşa cum face o furnică atunci când trece de pe o parte a frunzei pe cealaltă.

Peretele e străbătut de multe peşteri care fac legătura între cele două lumi, iar în interior, Terra are un soare mai mic, care răspândeşte o lumină difuză şi care asigură viaţa în acel spaţiu. Ipoteza e întărită şi de credinţa mai multor popoare nordice, care pomeneşte de existenţa unor fiinţe de talie mică, humanoide, care trăiesc sub pământ şi sunt pricepute în metalurgie.

Un amiral a văzut pădurile «de dincolo»

Există mai multe relatări ale unor călători spre găurile de la polii Terrei. Concret, după latitudinea 83 grade nord, marea e caldă, acul busolei o ia razna şi, la un moment dat, apar munţi împăduriţi. Cele mai recente expediţii au fost conduse de amiralul Richard E. Byrd (Marina SUA), în 1947 şi 1956. Iată un extras din jurnalul amiralului Byrd: “Trebuie să scriu aceste rânduri în secret. Este vorba despre zborul meu în Arctica, din 19 februarie 1947. Am văzut cu ochii mei acel tărâm de dincolo de poli”. Byrd era militar şi i s-a interzis să vorbească despre munţii împăduriţi şi păşunile pe care le-a văzut la Pol.

În Islanda, nu se construieşte pe teritoriul piticilor

Cetăţenii oraşului islandez Hafnarfjordur sunt convinşi că ei convieţuiesc cu pitici, gnomi, elfi şi zâne. Ei au contactat o clarvăzătoare care a realizat o hartă a zonelor în care aceste fiinţe pot ieşi din adâncuri. Conform unei hotărâri a primăriei, zonele cu pricina sunt protejate cu stricteţe, iar oamenii nu au voie să construiască nimic pe ele.

P.S.-VEDETI SI ANCHETA ASUPRA LUMII INVIZIBILE, UN FILM DOCUMENTAR EXCEPTIONAL DESPRE ELFII DIN ISLANDA

Read More

Metacontact si secretele KGB-ului (perceptia extrasenzoriala sau autohipnoza)

METACONTACT (8.06.2010)

\sursa fymaa

La recomandarea prietenului blogului nostru, Dl. Daniel Rocsin, va prezentam astazi o alta carte deosebita, scrisa de un ofiter rus si publicata in premiera in Romania. De ce in Romania si nu in alta parte, veti afla din filmuletele inregistrate de la N24 si TVRM pe care le puteti gasi aici http://www.metacontact.ro/.

Iata si o descriere a carti asa cum este prezentata ea aici http://www.librarultau.ro

"Senzationalului volum METACONTACT, sub semnatura presedintelui Asociatiei Nationale a Garzilor de Corp din Rusia, fost ofiter KGB, Fonareff Dmitry Nicolaevici. Colaboratori: Boris Ratnikov, general-maior in retragere, SBP Rusia, Georgi Rogozin, general-maior in retragere, SBP Rusia, Alexei Savin, general-locotenent in retragere, Cartierul General al Fortelor Armate ale Rusiei si Constantin Buzatu, presedinte IBSSA Romania.

Cartea prezinta activitatea comuna a serviciilor secrete din Federatia Rusa si a savantilor militari in domeniul tehnologiilor informational-energetice cum ar fi perceptia extrasenzoriala sau autohipnoza. Originalitatea lucrarii consta in faptul ca materialele documentare care stau la baza acestei carti au fost oferite de catre conducatorii departamentelor din fostul KGB al URSS si de Serviciul de Securitate al Presedintelui Boris Eltin, Marele Stat Major al Ministerului de Interne a URSS si Rusiei.

pg. 48: "Metacontactul (din gr. meta - dupa, deasupra, in afara) reprezinta un contact in afara lumii fizice. Esenta acestei tehnologii consta in obtinerea informatiei ca rezultat al energiilor universale ce se intrepatrund. Elementele de baza - spiritualitatea individului, capacitatea universala de perceptie a realitatii. Metodele de lucru - aplicarea aptitudinilor informational-energetice, aptitudini cu care omul de naste."

Cartea prezinta activitatea comuna a serviciilor secrete din Federatia Rusa si a savantilor militari in domeniul tehnologiilor informational-energetice printre care se afla perceptia extrasenzoriala sau autohipnoza. Ideea cartii se bazeaza pe o serie de descrieri si fapte, sistematizate si adaptate pentru publicul larg, a fenomenului inexplicabil pentru stiinta ortodoxa-metacontact-fenomen care consta in capacitatea extra-ordinara a omului, aflat in starea modificata de constiinta, sa obtina orice tip de informatie, fara a intra in campurile informational-energetice ale Universului.

Originalitatea lucrarii consta in faptul ca materialele documentare, care stau la baza acestei carti, au fost oferite de catre conducatorii departamentelor din fostul KGB al URSS si de Serviciul de Securitate al Presedintelui Boris Eltin, Marele Stat Major al Ministrului de Interne a URSS si Rusiei."

- sursa http://www.librarultau.ro/articol/metacontact-si-secretele-kgb-ului-perceptia-extrasenzoriala-sau-autohipnoza--i23

VEDETI EMISIUNILE, AICI

Read More

DOSARELE X ALE ELENEI CEAUSESCU

Cabinetul 1 infiintase o unitate pentru studierea fenomenelor paranormale si pentru antrenarea "soldatilor para" in Muntii Buzaului. Cabinetul 2 era invidios. Asa a luat fiinta, din ordinul Elenei Ceausescu, o unitate de "paranormali", care a primit de la tovarasa misiuni dintre cele mai diverse, inclusiv de cautare a comorilor legendare.
In primul rand, oamenii Elenei i-au spionat pe "soldatii para" ai gen. Ilie Ceausescu. Apoi, capatand anumite "abilitati", au fost lansati in cautarea tezaurelor stravechi ascunse in misterioasele grote din Carpati, in special din Bucegi, unde se spunea ca exista o galerie uriasa ticsita cu aur.

DEPARTAMENTUL ZERO AL SECURITATII

La sfarsitul anului trecut, a aparut o carte stranie, intitulata "Viitor cu cap de mort", de Radu Cinamar, care face referire la niste descoperiri senzationale ale Departamentului Zero al Securitatii, un departament cu multe zerouri, ceea ce insemna ca era foarte foarte secret. Acesta ar fi fost infiintat in 1968, din ordinul lui Nicolae Ceausescu, pentru descoperirea, educarea si dezvoltarea unor subiecti umani care aveau capacitati neobisnuite, dupa exemplul SUA, URSS si China, tari foarte avansate in domeniu. Cum la vremea aceea Ceausescu nu se avea bine cu rusii, refuzand Moscovei sprijin in ceea ce s-a numit "Primavara de la Praga", s-ar fi semnat, conform autorului cartii, un protocol cu China, protocol ce prevedea ca un anume dr Xien, maestru in parapsihologie, sa organizeze si sa supervizeze activitatea acestui departament ultrasecret timp de 15 ani, iar Romania se obliga sa acorde burse de studii la 100 de studenti chinezi pe aceeasi perioada de timp. Autorul localizeaza bazele acestui Departament Zero, una in "apropiere de orasul B", iar alta in Muntii Retezat si aminteste de cateva misiuni semnificative, incadrate ca "evenimente K", cum ar fi disparitiile de persoane din Muntii Buzaului - fapt petrecut in 1981, pe care le-am relatat si noi intr-un numar trecut din Ziarul. Se mai aminteste si de un sistem de detectare a "frecventei de vibratie proprie fiecarei persoane, obiect sau fenomen bazat pe principiul rezonantei". De fapt, un aparat inventat de Carol Przybilla si intrat sub "protectia" absoluta a "securitatii" Elenei Ceausescu.

MEN IN BLACK IN BOZIORU

Pornind de la aceste date concrete, dezvaluite si de alte persoane implicate la vremea respectiva in astfel de activitati, descoperim ca "evenimentele K" ale misteriosului Departament Zero al Securitatii se confunda cu activitatile acelei unitati de paranormali a Armatei, cu baza in Muntii Buzaului, subordonata generalului Ilie Ceausescu. Cercetatorul Vasile Rudan, specialist in perceptie extrasenzoriala, a lucrat sub contract strict pentru aceasta unitate. A condus experimente extrasenzoriale cu copii superdotati, iar rapoartele, fotografiile si negativele, precum si filmele erau predate unitatii respective. Nu avea voie sa opreasca nimic. La inceputul anilor '80, Vasile Rudan s-a aflat intr-o situatie de-a dreptul jenanta. Tocmai terminase un experiment, pregatise raportul si filmele, cum facea de obicei, urmand sa le predea. Dar, surpriza! Si-a gasit camera unde se cazase in Bozioru - catun Nucu - devastata si toate materialele disparute, in mapa fiind pusa maculatura. Cine i le furase? Norocul lui a fost ca si cei din unitate observasera niste personaje foarte curioase, dotate cu jeep-uri Aro si statii de comunicatie, dotari specifice Securitatii, care monitorizau activitatile din Bozioru. Cine erau acesti "men in black”, de isi permiteau sa supravegheze o unitate ultrasecreta a Armatei, care raporta direct lui Ceausescu?

CABINETUL 2 SPIONEAZA

L-am contactat pe gen. Nicolae Plesita si l-am intrebat de Departamentul Zero al Securitatii si de preocuparile paranormale ale acestuia. "N-am auzit de asa ceva. De cei ai Armatei am auzit, dar la Securitate, nu. Insa Elena Ceausescu se ocupa cu chestii din astea, in cadrul Consiliului National pentru Stiinta si Tehnica, a carei presedinta era. Iar prim-vicepresedinte era Ion Ursu. In CNST era un departament care avea in plan cercetarea unor astfel de fenomene si experimentarea lor. Dar nu numai atat. O isprava binecunoscuta a acestui departament a fost monitorizarea transcendentalilor si vanatoarea lor, condusa de Elena Ceausescu, prin care si-a reglat conturile cu intelectualii care faceau parte din aceasta miscare". "Sapand" mai departe, am aflat de la un colonel in rezerva care a lucrat in DSS ca, intr-adevar, in cadrul CNST existau oameni care aveau in program "monitorizarea cercetarilor din sfera paranormalului, rapoartele lor fiind sub Cod Zero, ajungand la Elena Ceausescu. Ea le distribuia apoi la trei subordonati. Doi dintre acestia lucrau in cadrul DSS. La unul ajungeau zonele cu zacaminte strategice - uraniu, petrol - descoperite prin perceptie extrasenzoriala, iar la celalat ajungeau anumite inventii, de care se ocupa apoi Institutul de Tehnologie Avansata. Al treilea se ocupa de cele de interes personal al tovarasei". Cu alte cuvinte, paranormalii lui Ceausescu munceau, iar cei ai Cabinetului 2 ii spionau si le furau rapoartele.

CAUTATORII DE COMORI

"Oamenii Elenei", ca sa-i numim asa, invitau la discutii cercetatori care se ocupau cu efectul de piramida, inventatori, carora le cerea sa cedeze vreo inventie, doua, oameni despre care auzisera ca au capacitati deosebite, chiar si astrologi. De la un astfel de astrolog, care a dorit sa-si pastreze anonimatul, am aflat ca li se oferea un ajutor material, care era binevenit, in schimbul muncii lor. Se cuvine sa amintim cercetarile intreprinse pentru a detecta, pe cai extrasenzoriale, comorile legendare ascunse in grotele din Carpatii nostri, activitate pentru care Elena Ceausescu capatase o obsesie. Totul a pornit de la un raport care, printre alte calitati ale extrasenzorialilor, o amintea si pe cea de detectare a comorilor. Interesanta abilitate! Cel putin in prezent meseria de cautator de comori este din ce in ce mai rentabila, iar legendele abunda de relatari despre comori fabuloase. Tot prin anii '80, tovarasa si-a reprofilat oamenii pe un astfel de obiectiv, care presupunea cercetarea legendelor si recrutarea unor oameni cu abilitati extrasenzoriale pentru "localizarea" comorilor, acestia fiind mult mai eficienti decat detectoarele de metale, pentru faptul ca restrang foarte mult zona de cercetare. Dar, din cauza "vanatorii de vrajitoare" - transcendentalii -, cine mai indraznea sa-si recunoasca astfel de capacitati? In disperare de cauza, s-a apelat si la Vasile Rudan, care nu avea cum sa nege ca are astfel de abilitati, "paranormalii" Elenei stiind ca, in Muntii Buzaului, copiii condusi de el descoperisera, prin perceptie extrasenzoriala, vestigii stravechi. I s-a propus sa localizeze tezaurul unui print sarb despre care legenda spunea ca ar fi fost ingropat undeva, intr-o pestera din Mehedinti. Cercetatorul Vasile Rudan le-a sugerat ca nu poate lucra la doi "stapani" si ca, daca gen. Ilie Ceausescu ii da voie, ii va ajuta. Dar cum sa-l ceara generalului fara sa afle si Nicolae Ceausescu de preocuparile consoartei?

LEGENDELE PELESULUI

Elena Ceausescu a aflat de comorile din Bucegi datorita reginei Elisabeta - Carmen Sylva care, in "Povestile Pelesului", stransese o multime de relatari de la localnici si ciobani despre fabuloasele tezaure ascunse in "inima" muntelui. In "Cetatea Babei" se povesteste despre o misterioasa cetate subterana in care se afla depozitate cantitati enorme de aur. Se pare ca nici regele Carol I nu a ales intamplator locul de amplasare a Castelului Peles - inaugurat in 1883 - in Bucegi, existand multe publicatii straine care semnalau ciudatul ansamblu de sculpturi megalitice in stanca Sfinx - Babele si pesterile strajuite de schituri. Preotii, detinatori si pazitori de secrete privind tezaurele lasate mostenire din mosi-stramosi, construisera o adevarata retea de schituri ca niste forturi de paza. Se pare ca mult-controversatele placute de aur, cunoscute ca "Placutele de la Sinaia", continand o cronica apocrifa a regilor daci, au fost gasite in aceasta regiune. Se spune ca regele Carol ar fi topit placutele pentru a da alta utilitate aurului, nu inainte de a le copia pe plumb. Cautarea comorilor legendare a fost intotdeauna presarata de blesteme si morti misterioase, asa ca oamenii Elenei Ceausescu trebuia sa umble cu grija prin acest labirint sacru.

GROTA SACRA DIN BUCEGI

In primul rand se monitorizau publicatiile care faceau referiri la grote si tezaure. In studiul "Dacia Hiperboreana", publicat la Paris in 1936, republicat in Franta si Italia in anii '80, cand a facut mare valva, Vasile Lovinescu afirma ca "muntele Om este traversat de o grota imensa care este una dintre cele mai mari din lume, in sensul ca nu i s-a dat de capat, fiind exploatata doar pe vreo 20 de kilometri". Cine o exploatase si in ce scop nu se preciza. Intre 1966 -1968, arhitectul peruan Daniel Ruzo a venit in Romania pentru a cerceta Sfinxul (denumire cu care nu era de acord) pe care il vazuse pe o carte postala. El a fost insotit de o echipa de romani care a realizat cu aceasta ocazie un film pentru Studioul Alexandru Sahia, "Mistere in Piatra". Ruzo observase ca Sfinxul semana cu chipul principal dintr-un ansamblu sculptat intr-o stanca de pe podisul Marcahuasi, Peru, denumit Monumentul Omenirii. De fapt, nici Sfinxul nu reprezinta doar un singur chip, dupa cum observa arheologul peruan, fiind inconjurat de alte chipuri umane, din rase diferite, precum si capul unui caine. Din lunga sa experienta, Daniel Ruzo trage concluzia ca acel caine are rolul de pazitor al unei comori si ca "trebuie sa existe si o Pestera a Tezaurului" in apropierea acestui magnific monument al Omului.

IN PRAGUL NEMURIRII

O alta cercetatoare care a efectuat un amplu studiu asupra masivului Bucegi - studiu care a ajuns pe biroul Cabinetului 2 - a fost Cristina Panculescu. Conform teoriei ei, dezvoltata pe larg in cartea "OZN - Universuri Paralele", de col. dr Emil Strainu, in Bucegi, in apropierea Varfului Omu, se afla un centru energetic - informational natural al Terrei, semnalat de toate traditiile civilizatiilor antice. Cristina Panculescu a remarcat, printr-o serie de analize ale mostrelor de roca si electronografie, o serie de proprietati cu totul speciale ale acestui Stalp al Cerului - Arborele Vietii, identificat cu Varful Ocolit. In final, demonstra ca Centrul reprezinta un loc geometric de conexiune cosmica, o poarta de iesire din universul terestru, cu o activitate energetica masurabila, ce se manifesta ciclic, constatand ca din 1986 intensitatea centrului a depasit pragul de latenta. Centrul era cunoscut si pe vremea dacilor, aflandu-se pe muntele sfant Kogayon. "Chemati de Sfinx, dacii stiau a se face nemuritori", concluziona studiul, terminat in 1988 si inaintat catre C.C. al P.C.R. De unde, pe cai misterioase, a ajuns pe biroul "oamenilor" tovarasei. Si poate ca aceasta a cochetat cu ideea nemuririi, ca multi suverani ai istoriei, care aveau turma lor de alchimisti ce treabuia sa gaseasca Piatra Filosofala, cu ajutorul careia se obtinea elixirul vietii si se putea transforma orice metal in aur. Elena Ceausescu era o "colectionara" de tot felul de practici de intinerire si revigorare aparute la noi sau la altii. Dar evenimentele din decembrie '89 bateau la usa si nu mai era timp pentru incursiuni in alte subterane decat cele ale puterii. Cu siguranta insa, pe vremea ei, aceste teorii erau studiate mult mai asiduu, desi in mare secret, decat astazi, cand se fac publice, dar autoritatile nu dau semne ca ar fi interesate.
Cat despre tezaurul fabulos din subteranele Bucegiului, el nu a fost gasit pentru ca nu s-a gasit Poarta Comorii, care ar fi dus la marea galerie ticsita cu aur. Desi, in cartea "Viitor cu cap de mort" se afirma ca aceasta mare galerie a fost descoperita prin satelitii NASA si ca acolo exista un tezaur de nepretuit pentru istoria omenirii. Dar poate ca autorul a grabit putin lucrurile.

CEL MAI MONITORIZAT INVENTATOR

Cine a auzit de Carol Przybilla? Gratie monitorizarii permanente a oamenilor Elenei Ceausescu, aproape nimeni. Carol Przybilla a constituit omul de aur al noii ordini socialiste. Absolvent a doua facultati in Germania, Carol Przybilla era trimis la toate santierele muncitoresti unde se intamplau accidente grave de munca, pentru ca in avantul socialist se inlaturasera majoritatea inginerilor "burghezi" si pana la scolirea altora era cale lunga. Minte inventiva, acesta a brevetat o gramada de dispozitive pentru curent alternativ si continuu, domeniu care facea foarte multe victime. La inceput, i se acorda cate un premiu de stat, cu suma de bani aferenta, pe urma, Elena Ceausescu i-a bagat un om in "coaste", care ii cersea pur si simplu cate o inventie. Colonelul Badea a obtinut de la Carol Przybilla nu mai putin de 147 de inventii. In 1980, col. Badea i-a cerut sa cedeze cea mai importanta inventie, "Aparat pentru tratamente biologice", bazat pe principiul rezonantei, avand rezultate uimitoare. A refuzat. Refuzand, aparatul nu a putut fi brevetat si omologat. Surprinzator (sau nu), in 1990, cand Carol Przybilla a depus cererea de brevetare la OSIM, a fost preluat imediat de SRI, iar Institutul de tehnologie Avansata i-a construit o frumusete de aparat de care s-a avut grija sa nu fie omologat nici tehnic, nici medical. Aceeasi Marie, cu alta palarie! Carol Przybilla a regretat pana la moarte ca nu-l cedase Elenei Ceausescu, fiind convins ca aceasta, in marele ei orgoliu, ar fi umplut lumea cu marea ei inventie, si oamenii bolnavi ar fi putut beneficia de acest tratament miraculos.

POARTA COMORII

Oamenii Elenei Ceausescu erau bine orientati. Unul dintre cei mai ferventi cercetatori ai geografiei sacre a Romaniei, Dan Corneliu Braneanu, care a publicat numeroase articole despre centrul sacerdotal din Bucegi, confirma ca in inima muntelui exista o retea de galerii subterane care, este posibil sa uneasca mai multe pesteri si sa aiba galerii de legatura cu alte centre sacre din lume. A studiat si cartea lui Daniel Ruzo, "La historia fantastica de un descubrimiento", publicata de Editura Diana, din Mexic, despre calatoria acestuia "prin muntii cei sfinti" ai Romaniei, ce pastreaza amintiri despre civilizatia de dinainte de Potop. Ruzo a ramas fascinat de multitudinea reprezentarilor sacre de pe stancile ce strajuiesc drumul catre Omul, "sculpturi stravechi, anterioare Potopului, erodate de vechime", care infatiseaza sacerdoti si lei, paznici ai tezaurelor. "Am studiat multe centre sacre protoistorice in lume, dar aici, in Carpati, am gasit Poarta Comorii", scria Daniel Ruzo. Despre ce comoara poate fi vorba? Ne lamureste Dan Corneliu Braneanu: "Nu este vorba numai de o comoara materiala, ci de una in special spirituala, care sa transmita informatii de la un ciclu la altul al civilizatiilor care s-au dezvoltat pe Terra din timpuri ancestrale. Lobsang Rampa a lansat ideea unui depozit initiatic subteran in muntii Tibetului, von Danniken situa un altul in muntii Equadorului, iar Daniel Ruzo a simtit ca triada sacra se inchide in Bucegi, daca nu cumva aici incepe, dat fiind cuvantul OM, de o importanta spirituala deosebita, regasit in multe toponime doar la noi in tara".

… LA PIATRA TRASNITA

Corneliu Braneanu, dupa multe cercetari, inclusiv prin mijloace radiestezice, presupune ca o poarta de intrare in reteaua subterana de sub Omu ar putea fi pe Valea Obarsiei Ialomitei, intr-un loc dominat de o stanca numita "Biserica Trasnita" sau "Piatra Trasnita", ce se termina brusc, cu un perete vertical, ca un zid de sprijin. La baza acestui perete se gasesc stanci sfaramate, rezultate, probabil, din excavarea unui culoar de intrare in reteaua subterana (care uneste mai multe pesteri din Bucegi), facut cu peste 40.000 de ani in urma (datarea a fost facuta prin mijloace radiestezice), care acopera intrarea. Figurile remarcate de Ruzo in timpul ascensiunii catre Omu ar putea marca verticala pe care se afla, la o adancime de 12 metri, aceasta poarta.

DE-ALE CARNAVALULUI

Oamenii "para" ai Elenei Ceausescu nu lucrau intr-un departament anume, ci erau imprastiati prin "sistem". Un tanar din DSS, care avea abilitati paranormale si se antrena din greu sa ajunga la performante, a ramas proverbial. Reusise chiar sa miste cu privirea obiecte mici. Multi superiori de-ai lui veneau sa vada "minunea". "Ia misca-mi si mie pixu' asta!", i se cerea. Comandantul unitatii afla si el intr-un tarziu ceva-ceva si intra navalnic in birou. "Mai, ia sa te vad, muta fisetu' asta!", comanda el scurt. Tanarul, deja tracasat peste masura, l-a privit lung si i-a zis cu un glas alb: "Ia mai du-te-n p… ma-tii si muta-l tu!". A fost scos din sistem pe caz de boala si a ramas si-o vorba: "Nu te baga la paranormali, ca ajungi la Balaceanca!".
sursa ziare.ro

Read More

ELFII DIN ISLANDA

Elfii sunt naţiunea conlocuitoare a Islandei

de Ioana Plăviţu Undeva în apropiere de Cercul polar, între Marea Groenlandei şi Atlanticul de Nord, pe o insulă clădită din joaca focului şi a apei, a vulcanilor şi a gheizerelor, oamenii trăiesc şi astăzi în bună vecinătate cu elfii, cu zânele şi cu îngerii. Ceea ce vă spun nu este o poveste, ci se petrece într-o ţară europeană marcată în orice atlas geografic: Islanda. Când am ajuns la Festivalul de Film Transilvania şi am intrat în sala unde urma să ruleze “Ancheta asupra lumii invizibile”, mi-am făcut un rezumat al informaţiilor pe care le deţineam despre Islanda. Vulcani, gheizere, capitala Reykjavik şi cântăreaţa de muzică pop Bjork, cea care a luat premiul pentru cea mai bună actriţă la Cannes în 2000- cam asta a fost tot ce am găsit în “arhivă”. Filmul documentar al lui Jean Michel Roux are însă darul de a deschide poarta către sufletul poporului islandez, căruia i-am descoperit puritatea şi o rară frumuseţe. De aceea, mi-am dorit să ştiu mai multe despre el şi despre ţinutul fabulos pe care îl locuieşte. Situat la îmbinarea plăcilor tectonice eurpeană şi americană, teritoriul acestei ţări este adeseori remodelat de cutremure şi de erupţii vulcanice. Istoria sa a început la sfârşitul secolului al IX- lea, când fermierii norvegieni şi vikingii i-au populat ţinuturile sălbatice, aducând şi celţi din Irlanda. În anul 930 ei au format prima adunare democratică din Europa, Althing (Parlamentul Irlandez). Cei 283.000 de locuitori ai Islandei vorbesc şi astăzi aproape la fel ca strămoşii lor: vechea limbă scandinavă. Tot lor le aparţine recordul de a fi ales prima femeie preşedinte, Vigdis Finnbogadottir, care a condus ţara din 1980 până în 1996. Oricât ar părea de ciudat, Islanda nu are o reţea de cale ferată; transportul se face cu maşini, avioane sau nave. Islandezii se pot însă mândri cu un nivel de alfabetizare al populaţiei de 100% (99,9% dacă e să fim riguroşi...), cu un nivel de sărăcie al populaţiei de 0%, dar şi cu extinderea tehnologiilor moderne în toate domeniile. Deşi toate aceste lucruri deja spun despre ei că sunt „altfel”, totuşi ceea ce îi deosebeşte, la modul emblematic, de alte naţii, este credinţa lor în existenţa fiinţelor supranaturale, pe care le numesc „poporul ascuns”. Un oraş în mai multe dimensiuni Conform sondajelor, 10% dintre islandezi sunt convinşi că îşi împart insula cu elfii, alţi 10% neagă această idee, în vreme ce majoritatea de 80% consideră că existenţa fiinţelor invizibile este o posibilitate demnă de luat în seamă. Hafnarfjordur, un mic port aflat în apropiere de capitala Reykjavik, pare a fi locul în care oamenii convieţuiesc în cea mai deplină armonie cu aceste fiinţe subtile. Ei au contactat-o pe Erla Stefansdottir, profesoară de pian şi clarvăzătoare, pentru a le desena o hartă mai specială. Astfel, una dintre atracţiile turistice ale micului port islandez este o plimbare pe la „căsuţele elfilor”. Primarul din Hafnarfjordur, Magnus Gunnarsson, s-a arătat mândru de documentul ce atestă lumea invizibilă din oraşul pe care îl conduce. Foarte încântat de simpaticii lor vecini, el a declarat că „în felul acesta, şi turiştii vor putea descoperi că în oraşul nostru, alături de locuitorii obişnuiţi, trăiesc şi fiinţe supranaturale”. Întrebată cum este posibil ca în acelaşi spaţiu să convieţuiască oameni şi elfi, clarvăzătoarea Erla a explicat că lumea are mai multe dimensiuni. De exemplu, spune ea, „într-o pădure montană pot trăi tot feluri de creaturi: elfi, gnomi, pitici, zâne. Ele nu sunt observate de oameni deoarece au o frecvenţă de vibraţie diferită de a noastră, care corespunde planurilor eteric sau, uneori, astral. Este posibil chiar ca aceste fiinţe, cel mai adesea inaccesibile vederii umane obişnuite, să nu se perceapă unele pe altele, tot din cauza nivelelor lor de vibraţie diferite.” Dar Erla a văzut elfi încă de când era copil şi atunci era convinsă că acesta este un lucru obişnuit. „Până la 6-7 ani, copiii văd mai multe decât adulţii. Cred că foarte mulţi dintre ei au tovarăşi de joacă invizibili, dar nu realizează că sunt elfi.” O fetiţă de 9 ani, Audur Gudmundsdottir, povesteşte cu convingere cum se joacă ea cu elfii, care au cam jumătate din înălţimea ei.Într-o zi a căzut când se zbenguia pe afară, iar o femeie-elfă i-a deschis uşa casei ei, aflată într-o piatră mai mare, şi i-a dat să mănânce o prăjitură în formă spiralată şi să bea un suc de banane mai deosebit. Audur îşi descrie cu însufleţire prietenii despre care spune că sunt foarte discreţi, ies doar noaptea şi niciodată în timpul zilei. Mama ei, căreia fetiţa i-a adus ca dovadă o cheie de la căsuţa elfilor, un mic obiect metalic cu crestături, nu exclude posibilitatea ca povestirile micuţei să fie adevărate. Şi mărturii ca acestea poţi întâlni la tot pasul în Islanda. Oficialităţile le protejează locuinţele În ultimii ani inginerii constructori au fost de mai multe ori nevoiţi să refacă planurile autostrăzilor numai pentru a ocoli locuinţele elfilor. De asemeni, edilii primului mall au avut grijă să monteze cablurile electrice şi alte instalaţii subterane cât mai departe de presupusele sălaşuri ale gnomilor şi feelor. Cuplurile care plănuiesc să-şi ridice o casă apelează şi ele la persoane cu percepţii extrasenzoriale, pentru a se asigura că locul nu este deja ocupat... În Islanda aceste precauţii nu sunt privite ca excentricităţi, ci ca simple precauţii. „Alături de noi trăiesc nenumărate creaturi nevăzute, care folosesc ca porţi de trecere în lumea lor eterică pietre şi stânci mai mari din lumea noastră fizică”, spune Brynjolfur Snorrason, fermierul clarvăzător specializat în indicarea zonelor locuite de „poporul ascuns”( huldu folk). El este adeseori consultat de antreprenorii de construcţii care nu vor să intre în conflict cu micuţii lor vecini supranaturali. „Poate este o ţară mai deosebită”, spune Arni Bjornsson, şeful departamentului de studii etnologice de la Muzeul Naţional al Islandei. „Chiar şi cei mai sceptici ingineri, care susţin că nu cred în superstiţii, preferă să ocolească movilele şi pietrele despre care clarvăzătorii spun că sunt locuite de elfi, decât să le distrugă şi să rişte astfel să-i supere pe cei nevăzuţi.” La începutul anului 1999, de pildă, Agenţia pentru construcţia drumurilor din Islanda a trebuit să modifice proiectul iniţial al unei noi şosele ce pornea de la Reykjavik, după ce a avut loc un protest al locuitorilor zonei, pentru că traseul ar fi deranjat locuinţa unor elfi de sub o stâncă. „Câtă vreme oamenii sunt convinşi de realitatea lumilor subtile şi a elfilor, noi căutăm să respectăm credinţele tuturor”, a spus Viktor Ingolfsson, un oficial de la Administraţia drumurilor publice. „Dacă aceasta presupune să ocolim o piatră a elfilor, ne acomodăm la această cerinţă.” Constructorii de drumuri ţin cont de aceste indicaţii ale clarvăzătorilor şi datorită faptului că s-au convins de mai multe ori de efectele nefaste pe care le are încălcarea lor. Sunt binecunoscute cazurile de defectare a maşinilor şi echipamentelor de construcţii sau de îmbolnăvire subită a celor care au mutat în mod brutal pietre ale elfilor. „Pentru cei mai mulţi oameni, poporul ascuns este plin de blândeţe”, explică Magnus Skarphedinsson, profesor la Şcoala de Studii Elfice şi expert în Elfi. „ Dar dacă sunt agresaţi, este posibil să se petreacă lucruri mai puţin plăcute. Fie că proiectul va costa foarte mult, fie că unii muncitori se îmbolnăvesc. Aşa că nu e recomandat să-i superi pe elfi.” Au susţinere la nivel prezidenţial Fosta preşedintă a Islandei (în perioada 1980- 1996), Vigdis Finnbogadottir, nu exclude nici ea prezenţa fiinţelor subtile pe harta invizibilă a ţării sale. Cu multă diplomaţie, ea aduce un argument imbatabil: „ Nu am văzut elfi şi nici fiinţe invizibile. Nu am întâlnit încă o fantomă, deşi am auzit adesea vorbindu-se despre ele. Acest gen de credinţă nu mai există în Franţa sau în Spania, pentru că acestea sunt ţări catolice. Catolicismul este atât de puternic, încât nu mai lasă loc pentru alte credinţe. În Evul Mediu, islandezii au adaptat catolicismul pentru a se potrivi cu moştenirea lor păgână şi au continuat să spună poveşti despre fiinţe supranaturale, elfi şi fantome. Existenţa elfilor, a fantomelor, a extratereştrilor şi a vieţii de după moarte nu a fost niciodată dovedită. Este la fel ca şi în cazul lui Dumnezeu. Nimeni nu a dovedit că El există, dar nici contrariul.” Actualul preşedinte al Islandei, Olafur Ragnar Grimsson, are şi el o explicaţie a prezenţei poporului ascuns: puternicul sentiment al singurătăţii şi al izolării, caracteristic islandezilor. „Islandezii au fost întotdeauna puţini la număr, de aceea în timpurile străvechi ei şi-au dublat numărul cu personaje invizibile din legendele cu elfi şi zâne”, a afirmat el într-un interviu acordat la reşedinţa prezidenţială de la Bessastadir. Paranormalul e la el acasă În fiecare ţară există mediumi, clarvăzători şi susţinători ai fenomenelor paranormale, precum şi publicaţii de profil, instituţii care studiază ştiinţific aceste domenii. Islanda este însă ţara în care paranormalul şi invizibilul se află la ele acasă. Foarte multe persoane văd şi comunică fără nici o greutate cu elfi, cu îngeri sau cu fantome ale persoanelor decedate. Clarvăzătoarea Erla Stefansdottir explică esenţa acestui fenomen: „Oamenii consideră că e absolut firesc să călătorească dintr-o ţară în alta şi să cunoască alte popoare. Dar li se pare ciudat să exploreze dimensiunile subtile şi diferitele planuri pe care existăm ca fiinţe. Structura noastră seamănă cu cea a cepei, este stratificată. Învelişurile devin tot mai subţiri pe măsură ce te apropii de nucleu. Iar omul devine din ce în ce mai frumos, cu cât îl cunoşti mai în profunzime. Întâi vedem corpul fizic şi aura sa, culorile emoţiilor şi atitudinea socială. Aceste straturi formează personalitatea, în spatele căreia se ascunde sufletul. Iar dincolo de suflet se află cea mai intimă structură a omului, Sinele, „izvorul memoriei”. Acesta este nucleul fiinţei umane, acea părticică din Soarele Divin. Dacă toate aceste elemente sunt conectate, noi atingem perfecţiunea şi devenim una cu Dumnezeu. Devenim mai luminoşi decât cea mai strălucitoare lumină electrică.” Cine sunt elfii? Creaturi fantastice din mitologia germană, elfii au supravieţuit în folclorul nord-european. Se consideră că la origine erau o rasă de zei ai naturii şi ai fertilităţii. Sunt înfăţişaţi ca femei şi bărbaţi tineri, de înălţime mică, foarte frumoşi. Sălăşluiesc în păduri, în alte locuri din natură, sub pământ, în izvoare sau pârâuri. Ei trăiesc mai mult în comparaţie cu oamenii, nu îmbătrânesc niciodată şi a uputeri magice. În mitologia scandinavă sunt cunoscuţi elfii luminoşi care trăiesc în al treilea cer, cei întunecaţi şi elfii negri. Aceştia din urmă sunt fierari pricepuţi, iar în mitologia germană sunt confundaţi cu piticii. Un exemplu de astfel de elfi cunoscători ai artei transmutării şi a prelucrării metalelor sunt nibelungii. Elfii din mitologia scandinavă au supravieţuit în special în varianta unor femei strălucitor de frumoase, care vieţuiesc în pădure, conduse de un rege-elf. Se spune că pot fi văzute noaptea, dansând prin poieni. Dansurile feelor lasă în iarbă urme circulare, care sunt adeseori asimilate cu cercurile din lanuri. Dacă un om priveşte dansul lor, timpul se comprimă atât de mult încât anii devin ore. Acest fenomen se reflectă şi în lucrarea „Stăpânul inelelor” a lui Tolkien, atunci când personajele plecate în căutarea inelului ajung în Regatul Elfilor, Lothlorien, şi constată că acolo timpul se scurge mult mai încet decât în lumea fizică. De altfel, personajele elfi ale lui Tolkien sunt inspirate din mitologia scandinavă şi celtică. Mărturii Brynjolfur Snorrason (fermier şi vindecător) „ Când eram copil, obişnuiam să mă joc cu elfii şi cu ...spiritele celor trecuţi Dincolo. Eram diferit de cei de vârsta mea, aşa că nu prea vorbeam despre asta. Şi copiii mei se simt grozav împreună cu fiinţele invizibile.Unul dintre ei se joacă mereu cu frăţiorul lui geamăn care a murit. Îi pot vedea clar pe amândoi. Toţi cei şase copii ai mei sunt clarvăzători. Legat de asta cred că atitudinea părinţilor este decisivă: dacă le spui copiilor că nu există clarviziune, această aptitudine nu se va mai dezvolta. Mi se întâmplă uneori să confund lumea aceasta cu cealaltă. Aşa că, pentru orice eventualitate, ca oamenii să nu creadă că sunt nebun, soţia mea îmi interzice să vorbesc în public cu entităţile invizibile. Unele dintre ele arată ca oamenii, altele sunt doar forme colorate.” Joga Johannsdottir (maseuză) „ Aveam 11 ani pe atunci, mă aflam pe deal, când am văzut o femeie dispărând într-o piatră. Era normal proporţionată, dar nu mai înaltă decât un copil de 6 ani. N-am încercat niciodată să conving pe nimeni că ceea ce am văzut este real.” Gudrun G. Bergmann (scriitoare şi ghid turistic) „Potrivit mediumilor, una dintre aceste două pietre reprezintă o biserică a fiinţelor nevăzute, iar cealaltă este o bibliotecă. Aici locuiesc creaturi străvechi. Vara trecută meditam în faţa stâncii- bibliotecă. Am văzut o fiinţă de-o şchioapă ieşind din piatră. Arăta ca personajul Yoda din războiul stelelor, cu un cap mare, care este simbolul înţelepciunii. El este păstrătorul cunoaşterii din piatră. Secretul Islandei se află în natură, o imensă carte pe care trebuie s-o descifrăm.

Read More

CALATORII PRIN TIMP

Domnul D.C. s-a născut la Sibiu în anul 1937. Inginer de profesie, are, după cum a afirmat „un adevărat cult pentru tot ceea ce este exact şi concret”. Numai că ceea ce i s-a întâmplat în 1992 depăşeşte, după părerea sa, orice logică a realităţii. „Am ezitat destul de mult până să vin să vă povestesc totul, mai ales că, de multe ori, mă întreb dacă nu cumva a fost un vis, o închipuire… Dacă nevastă-mea şi copiii nu ar fi «participat» într-un fel la toată povestea asta, cred că aş fi tăcut din gură, de teamă să nu mă ia lumea drept nebun”, a spus D.C.

„Era în august 1992”, îşi începe D.C. relatarea, „şi mă aflam cu familia la Mediaş. Mai aveam două zile de concediu şi, după ce vizitasem mănăstirile din Nordul Moldovei, hotărâsem să ne întoarcem acasă la Sibiu, făcând un ocol. Am parcat maşina lângă parcul oraşului, iar nevastă-mea şi puştii, că puşti le zic eu, dar unul are 22 şi celălalt 24 de ani, au intrat pe o alee şi s-au aşezat pe o bancă. Eu rămăsesem să încui maşina, aveam de gând să mă duc să cumpăr nişte vederi, ca să le scriem rudelor. De unde eram, îi vedeam foarte clar stând acolo, pe bancă. Am încuiat, am verificat toate uşile şi portbagajul şi i-am făcut semn cu mâna nevesti-mii că mă duc. Am făcut doi paşi, căutându-mă prin buzunare, dar n-aveam niciun fel de mărunt; m-am gândit să mă întorc şi să-i cer Doinei, soţia mea, ba chiar m-am răsucit în loc, dar n-aş putea să vă spun de ce am renunţat la idee. Am pornit-o pe strada pe care venisem, văzusem eu acolo din maşină o librărie, numai că nu mai recunoşteam nimic… Era o străduţă îngustă, atât de îngustă încât eram sigur că nu putusem să trec cu maşina pe acolo… M-am întors şi m-am uitat, dar în spatele meu, cam la zece de metri mi-am văzut maşina… Era clar că pe acolo ajunsesem la parc… N-am dat atenţie, mi-am zis că e o simplă iluzie optică, şi am început să mă uit în jur… Îmi plăcea străduţa aia, avea un aer vechi, medieval, cu case cu pereţi de lemn… Vedeam chiar, trecând pe lângă mine, femei cu rochii şi şorţuri lungi, cu bonete pe cap, ca într-un film… Bărbaţii aveau pantaloni până sub genunchi şi haine lungi cu fireturi… Nu ştiu de ce am avut în cap că probabil se toarnă vreun film şi că eu trebuie să fiu cel puţin ciudat cu hainele mele moderne, mai ales că, pe căldurile alea, eram şi în pantaloni scurţi şi în maiou… Îmi plăcea atmosfera aia veche, chiar zâmbeam în sinea mea, întrebându-mă ce film ar reuşi să redea exact acea idee a vieţii de acum două sute de ani. Pe la jumătatea străduţei am văzut ceva ce semăna cu o prăvălie unde se vând de toate, şi cârnaţi, şi căni masive de argint şi peşte şi cerneală, cam cum îmi imaginasem deja că va fi, văzând totul în jurul meu. Înăuntru era doar un băieţaş de vreo 11 ani, cu o şapcă mare pe cap, un şorţ soios, cu mâinile înroşite şi pline de bătături… L-am întrebat de vederi, deşi îmi dădeam seama, oarecum râzând în mine că nu aveau ce căuta acolo, în decorul acela de film… Puştiul s-a uitat la mine de parcă i-aş fi vorbit de navele spaţiale şi, când i-am mimat gestul de a scrie, a scos dintr-un raft nişte fâşii de hârtie foarte subţiri, un fel de pergament şi mi le-a întins… I-am dat o sută de lei, am observat că se uită foarte atent la ea, de parcă nu mai văzuse niciodată aşa ceva, apoi a băgat-o în sertar… M-am întors pe aceeaşi străduţă, de această dată pustie, şi de-abia aşteptam să-i povestesc nevesti-mii… I-am găsit pe toţi extrem de îngrijoraţi, plângând…”

Ne-a făcut cu mâna, a mers cred că vreo câţiva metri, apoi a dispărut de parcă n-ar fi fost niciodată în locul acela

Soţia domnului D.C. se înfioară şi acum amintindu-şi strania întâmplare: „Îl urmăream cu privirea pe soţul meu, de acolo de pe banca unde mă aşezasem cu copiii. L-am văzut încuind maşina, a mers cred, vreo câţiva metri, apoi a dispărut de parcă n-ar fi fost niciodată în locul acela… Am simţit că înnebunim de spaimă, am alergat şi eu şi băieţii să vedem ce s-a întâmplat, dar acolo unde îl văzusem noi ultima oară, pe asfalt nu era decât un cerc gălbui cu diametrul cam de trei metri, de parcă un abur de culoarea aia ciudată se ridicase din asfalt!... Nu mai ştiam ce să facem, eu începusem să plâng şi să-l strig pe soţul meu şi îmi dădeam seama că deşi erau şi ei îngrijoraţi, băieţii se străduiau să-şi menţină calmul ca să mă liniştească pe mine… Am vrut să anunţ poliţia, dar cel mai mare mi-a spus că mai bine să aşteptăm puţin, să vedem ce se întâmplă, că ce-or să zică poliţiştii când o să le spunem că un om în toată firea a dispărut brusc de sub ochii noştri, de parcă l-au răpit extratereştrii! Să nu mă întrebaţi ce-a fost în sufletul meu în acea jumătate de oră până s-a întors bărbată-meu, ce griji şi gânduri mi-am făcut, iar el, când a apărut părea aşa de vesel că nu mai ştiam ce să cred…”

„Asemenea hârtie se făcea acum 200 de ani… De unde o aveţi, e o moştenire de familie?”

Oftând domnul D.C. îşi continuă relatarea: „Mi-au povestit şi mie ce se întâmplase, adică ce văzuseră ei, cum dispărusem eu chiar de sub ochii lor şi de-abia atunci mi-a venit în cap că poate am înnebunit… Când le-am spus ce păţisem, pe unde fusesem, s-au uitat foarte ciudat la mine, de parcă ei, propria mea familie, credeau că nu mai sunt în toate minţile… De-abia când le-am arătat şi lor hârtia pe care o cumpărasem m-am uitat şi eu mai atent la ea… Era atât de subţire de parcă stătea să-mi pocnească între degete… Ca să-i conving le-am zis să vină cu mine să le arăt şi lor… Numai că, culmea culmilor, aceeaşi stradă arăta cu totul altfel acum! Era o stradă obişnuită din zilele noastre, cu blocuri, cu alimentare, ba chiar şi librăria unde vrusesem iniţial să ajung… Am intrat, ai mei se uitau la mine parcă înfricoşaţi, am încercat să nu-i iau în seamă şi m-am apropiat de vânzătoare, o tinerică… Când i-am arătat hârtia şi am întrebat-o dacă au aşa ceva de vânzare, s-a strâmbat la mine şi m-a luat peste picior: «Asemenea hârtie cred că se făcea acum 200 de ani… De unde o aveţi, e moştenire de familie?» Nu mai ştiu ce a fost, am leşinat acolo… M-au dus ai mei la maşină, mi-au dat un Rudotel şi, până la Sibiu am dormit neîntors… Când m-am trezit, m-am gândit că visasem, dar dacă n-aş fi avut hârtia aia…”

Din arhivele oraşului Mediaş a aflat că strada pe care păşise în 1992 existase în 1780

Nu vă mai spun că am fost ca nebun… De atunci m-am dus cred că de cinci ori la Mediaş, l-am bătut în lung şi în lat, am ajuns să cunosc oraşul acela mai bine decât Sibiul unde m-am născut şi locuiesc, dar n-am dat de strada cu pricina… De curând am răscolit toate hârţoagele din biblioteca oraşului şi am dat de o schiţă a unei străzi care arăta exact ca cea pe care trecusem eu… Numai că strada respectivă existase până în anul 1780, când fusese mistuită de un incendiu!... Tot în documentele acelea scria că nu scăpaseră cu viaţă decât trei dintre locuitorii străzii respective!... Spuneţi-mi sunt eu nebun? Cum aş fi putut eu să trec, în 1992, pe o stradă care nu mai exista din 1780? Cum se poate explica asta?...”

Dl. Radu F., medic, membru al Societăţii Române de Parapsihologie, a avut amabilitatea să încerce o explicaţie a ciudatului fenomen.

„Asemenea lucruri s-au mai întâmplat, se cunosc chiar câteva cazuri celebre de oameni care s-au întors în timp… În terminologia noastră, astfel de treceri se numesc «capcanele timpului». De altfel, explicaţii logice nu există pentru asta, singurul lucru pe care mi-aş permite să-l afirm ar fi că subiecţii unor astfel de întâmplări, au o predispoziţie naturală pentru asemenea întoarceri în timp, predispoziţii existente şi palpabile numai la nivelul subconştientului… Chiar dacă pare o întâmplare, hai să-i zic de domeniul science-fiction-ului, şi aceasta pentru că cei mai mulţi dintre noi refuzăm să credem că Natura ne-ar permite să păşim în alt timp, în alte epoci, eu continui să cred că acest lucru este cu putinţă… Într-o zi, cred că ştiinţa va fi capabilă să ofere o explicaţie pentru asemenea fenomene sau cel puţin va încerca, oferindu-le un nume adecvat, o categorie… De îndată ce botezi ceva într-un anumit fel, acest «botez» devine un substitut pentru fenomenul în sine… Se va ajunge, cu certitudine, într-o zi la cunoaşterea reală a tuturor secretelor timpului şi la înţelegerea lor.”

Fragment din lucrarea „Spaţiu, timp şi dincolo de ele prin yoga”

Read More

APARITII MISTERIOASE-dublul

Ce povesteste parintele Cleopa

Parintele Cleopa, staretul manastirii Sihastria unde se practica o asceza riguroasa, a cunoscut in urma cu mai putin de 40 de ani, mai multi ermiti care traiau in padure si care aveau capacitatea de a aparea si disparea dintr-un loc fara ca cineva sa-i fi vazut vreodata sosind sau plecand. Acestia practicau rugaciunea inimii, fiind isihasti.
Rodul acestei rugaciuni neintrerupte este dragostea netarmurita pentru toti .

'Deseori', spune Ioan din Moldova, 'ma scol seara ca sa spun rugaciunea catre Iisus si sint captivat, atras in afara mea. Nu stiu unde. In corp sau in afara lui? Nu stiu, Dumnezeu stie'. Intr-o zi, corpul lui a disparut fara ca nimeni sa stie unde si cum.

Teodul de la Agapia se intilnea cu Episcopul Ioan

Asemenea relatari se mai pot auzi si azi. Astfel cea al lui Teodul, staretul Manastirii Agapia mort in 1981, care a povestit intilnirile sale ciudate cu Episcopul Ioan, un ermit foarte avansat spiritual si care avea multe puteri miraculoase.

Acesta era un isihast de mare renume, care traia in Muntii Carpati. Cand se deplasa pe carari, era totdeauna insotit de un discipol care mergea in spatele lui ca sa se poata ruga fara sa fie tulburat; el avea capul gol, parul alb ii cadea in plete, avea barba alba, fata foarte luminoasa, purta haine vechi si mergea cu un baston in mina.

Intr-o zi, cand Teodul l-a intilnit pe carare, ermitul i-a povestit parcursul sau spiritual. In 1915 (pe cand era deja episcop si diplomat in teologie), a vrut sa intre intr-o manastire ca simplu calugar cu sarcina de a pazi vitele. Dar staretul l-a anuntat ca decisese sa-l hirotoniseasca (el fiind deja hirotonisit), drept pentru care a preferat sa fuga si sa se retraga in padure.

Ermitul i-a cerut apoi lui Teodul sa-i aduca hirtie si cerneala, dupa care a disparut brusc, fara ca interlocutorul sau sa-si poata da seama in ce directie a luat-o. Teodul a pornit spre manastire ca sa-i procure ce-i ceruse ermitul, apoi, dupa citva timp, s-a intors pe carare ca sa i le duca. A

juns in aceeasi poiana, ermitul i-a aparut pe neasteptate fara sa-si poata da seama de unde venea. Fata lui radia. Si din nou, a facut dovada capacitatii sale de clarvazator sfatuindu-l pe Teodul sa nu se duca la manastirea unde nu se afla o persoana pe care dorea s-o vada.

Dupa cinci ani, Teodul a auzit o poveste ciudata. Un frate de la manastire isi vazuse oile si ciinii turmei sale adunindu-se intr-un mod neobisnuit, si a vazut in mijlocul lor un calugar batrin care zicea: 'Cu ce am pacatuit, Doamne, ca sa ma arati oamenilor?'

Oare acesta era de obicei invizibil? In orice caz, i-a cerut acelui calugarsa nu spuna nimanui despre intilnirea cu el. Promisiune tinuta doar o saptamina...

Calugarul a povestit totul preotului la spovedanie, care a pus sa fie cautat peste tot ermitul, fara succes. Ermitul era din nou invizibil.

Relatari ale unor miracole identice gasim si la ortodocsii greci sau rusi. Numai stigmatele nu figureaza in rindul miracolelor la ortodocsi. In rest, postul, luminiscenta si levitatia sint frecvent citate.

Invizibilitate, hipertermie si luminiscenta

La daoisti invizibilitatea este legata de tummo, tehnica focului intern, si de a deveni luminos. Cu alte cuvinte, cele trei miracole - invizibilitate, hipertermie si luminiscenta - sint provocate de aceeasi sursa.

'Adeptul daoist', scrie Isabelle Robinet, 'va putea, dupa dorinta, sa apara si apoi sa dispara; va putea sa se cufunde in apa fara a se ude; sa nu fie ars de foc; animalele salbatice nu-l vor ataca si nimeni nu-i va putea face vreun rau; va comanda vintului si ploii, va parcurge mii de leghe intr-o clipa si, bineinteles, va putea sa zboare.

Printre toate puterile daoistului, aceea de a deveni invizibil capata forme diverse. Se poate pur si simplu topi in multime, poate sa treaca neobservat sau, ca un cameleon, sa se identifice cu copacii cand se afla in padure etc. Sfantul e una cu Cerul si Pamintul.'

Metamorfoza pentru gasirea adevaratei forme

Pao p’ou Tseu explica:

'Corpul omului este in mod natural vizibil, dar exista metode pentru a-l face invizibil. Aceste metode fac apel la o notiune foarte importanta in daoism: cea a metamorfozelor, pentru regasirea adevaratei forme; forma pe care trebuie sa inveti s-o decelezi dincolo de aparente. Si cand adeptul reuseste sa se faca suflu sau aer sau lumina, stie sa se faca transparent si apoi sa dispara.'

72 de lumini in sapte ani

'Capacitatea de a deveni invizibil', continua Isabelle Robinet, 'este in mod constant asociata cu aceea de a aparea dupa dorinta, de a-si stinge lumina, de a te abandona. Metoda pentru a iesi din fiinta si de a intra in nefiinta, a te elibera de corp si a scapa de el transformindu-te in lumina lichida a lui Chen tcheou King confera celui care o practica timp de sapte ani putereacde a-si transforma corpul in 72 de lumini, a disparea si a aparea, a fi vizibil sau ascuns.'

Ce este bilocatia

A te afla in acelasi timp in doua locuri se numeste bilocatie. E posibilitatea de a te transporta instantaneu intr-un loc desi in acelasi timp esti vazut in altul. Dar mai inseamna si – nuantat – sa te afli intr-un loc in mod inexplicabil ca urmare a unei deplasari materialmente imposibila.In relatarile din secolul al XVII-lea si secolul al XVIII-lea se foloseste cuvintul translatie.

Ar mai fi termenul de invizibilitate. A nu te mai afla acolo unde tocmai ai fost vazut constituie si asta ceva inexplicabil.In unele biografii, mai ales referitor la sufiti, gasim cuvintul ubicuitate, care este capacitatea de a te afla peste tot in acelasi timp (multilocatie).

Legatura cu misiunea spirituala

Se pare ca a fi peste tot in acelasi timp nu are nici o legatura cu deplasarea pentru un scop personal, ci pentru o misiune spirituala. In timp ce o parte din mistic ramine inerta intr-un loc, alta e activa in alta parte.E vorba cu adevarat de dedublare si e o viziune perceputa de martori.

O zi din... moartea unei mari mistice

Agnes din Langeac se afla intr-o zi in extaz si a ramas ca moarta timp de 24 de ore. In aceasta perioada i-ar fi aparut domnului Olier, la Paris, in timp ce corpul ei ramasese foarte vizibil la Langeac.

Cazul este interesant, mai intii pentru ca Agnes era o mare mistica marcata de miracol (hipertermie, parfumuri, abstinenta absoluta fata de mincare, nealterarea cadavrului), apoi pentru ca detinem despre aceasta bilocatie documente remarcabile. Domnul Olier era un om care se bucura in vremea sa de o mare reputatie intelectuala si spirituala.

Cand a vazut-o pe Agnes la Paris, a crezut cit se poate de natural ca are o viziune. Si ca sa se convinga de realitatea acestei vizite, s-a dus dupa citeva zile la Langeac. Avem deci relatarea unui om pentru care translatia (bilocatia) maicii Agnes cerea dovezi. Iata relatarea:

Domnul Olier s-a prezentat la vorbitor.

Maica Agnes a venit sa-i deschida si, cu voalul lasat pe fata, a inceput sa-i vorbeasca. Olier, vrind sa stie daca ii aparuse, a rugat-o sa-si ridice voalul, ceea ce ea a si facut.

'Maicuta, te-am vazut in alta parte!'

'Ai dreptate, m-ai vazut', a raspuns ea, 'de doua ori la Paris, unde ti-am aparut in refugiul tau de la Saint-Lazare, pentru ca am primit ordin de la Fecioara sa ma rog pentru convertirea ta'.

Aceasta bilocatie a fost foarte discutata in cadrul sfantei congregatii insarcinata cu dezbaterea in vederea canonizarii sfantei, dar in cele din urma a fost demonstrata ca fiind indubitabila.

In cazul procesului de canonizare a lui Agnes din Langeac s-au cules 80 de depozitii care sustin acest lucru. Sa retinem aceasta mentiune: parea moarta.

Alfonso care a fost la Roma stind nemiscat intr-un fotoliu

Alfonso din Ligouri a spus ca s-a dus la Roma sa-l vada pe patul de moarte pe papa Clement al XIV-lea in timp ce se afla la palatul episcopal cu vicarul general. Era intr-o zi de 21 septembrie. Alfonso, care intra frecvent in extaz, statea nemiscat in fotoliu, fara sa miste sau sa vorbeasca. A stat asa toata ziua si toata noaptea, fara sa dea vreun semn de viata. A doua zi, cand si-a revenit, a pronuntat aceste cuvinte:

'Ai crezut ca dorm, dar nu, am fost la capatiiul papei, care tocmai a murit'.

Or, peste citeva zile s-a aflat ca papa murise intr-adevar in ziua de 22 septembrie, chiar la acea ora. Vorbele lui Alfonso din Ligouri nu au fost luate in serios nici de sora Agatha, aflata linga el, care a marturisit ca ii venise sa rida, nici de procuratorul Credintei - avocatul diavolului – la procesul sau de canonizare, pentru care acest extaz era doar un somn, iar aceasta bilocatie, un vis. De aceea a argumentat la proces: aceasta imobilitate prelungita nu dovedeste deloc o stare extatica, ci pur si simplu o mare slabiciune fizica...

Acest somn era provocat de o stare morbida... Cit priveste cuvintele pronuntate in momentul trezirii, ele exprimau visarile unui bolnav. El cunostea perfect starea pontifului roman...

Nu este deci de mirare ca in timpul acelor doua zile de letargie a visat ca asista la ultimele momente ale lui Clement al XIV-lea si ca la trezire a luat visul drept realitate. Aceasta trezire si anuntarea mortii papei chiar la ora la care Clement al XIV-lea isi dadea sufletul este doar o coincidenta fortuita....

Se constata inca o data prudenta spiritului critic al membrilor Bisericii oficiale in procese inainte de a admite miracolele. Totusi, in toate biografiile lui Aflonso din Ligouri, aceasta bilocatie este mentionata fara a fi pusa la indoiala.

Antonio din Padova mai... calatorea si el

Intr-o zi, pe cand sf. Antonio din Padova predica in Biserica Saint-Pierre-du-Queyroix, din Limoges (alte versiuni mentioneaza Montpellier sau Toulouse), si-a amintit brusc, la inceputul predicii, ca era asteptat sa cinte aleluia in capela manastirii. Si-a pus atunci gluga, s-a inclinat ca pentru a dormi pe pupitru si a ramas multa vreme in aceasta atitudine.

Credinciosii, crezind ca nu se simte bine sau ca era in extaz, au asteptat. Dupa ce a cintat aleluia, si-a revenit, si-a descoperit capul si a continuat predica in catedrala. Credinciosii din aceasta biserica, precum si membrii manastirii au declarat ca l-au vazut si unii, si altii la aceeasi ora. Dar primii precizeaza: in extaz.

Extazul care te pune pe drumuri

Cazul numitei Giovanna Maria Bonomo (din Bassano, Italia) este interesant pentru ca relateaza ea insasi detaliile calatoriilor sale. In timpul extazurilor era transportata in locuri departate, adresindu-se si dind sfaturi unor persoane care simteau aceasta nevoie si care au confirmat ca au vazut-o si auzit-o in timp ce calugaritele din congregatia ei afirma ca nu-si parasise chilia.

Martorii locurilor unde se deplasa au dat descrieri precise ale fetei sale, ale taliei, ale felului ei de a vorbi. Ea insa spune in notele ei ca nu stie sigur cand i se pare ca vorbeste unei persoane departate, daca aceasta o aude sau nu o aude.

In una din scrisorile adresate unei doamne nobile din Venetia, Giovanna Maria descrie cu precizie manastirea benedictina San Pietro, felul in care era cladirea, amenajarea interioara, dar ea nu intrase niciodata acolo.

Face aluzie la trei vizite pe care le-ar fi facut acestei doamne, desi nu fusese niciodata acolo corporal. Aceste elemente sint mentionate in procesul sau – dovada ca Biserica le-a considerat destul de fondate pe marturii de netagaduit.

Multe persoane spun ca ar fi vazut-o in marile sanctuare europene si in Palestina (preotul locului atesta acest lucru), desi nu se misca din manastirea ei din Italia. Chiar ea scrie in notele ei: Am fost uneori cu spiritul la Milano sau la Roma... Dupa cum dorea Domnul sa ma duca.

Dar acest spirit era pur si simplu perceput ca un corp de catre martori. Putem regreta ca in toate aceste cazuri lipsesc dovezi tangibile, obiecte care ar fi fost oferite sau lasate, scrisori sau efecte personale, adica elemente concrete care sa acrediteze marturiile.

Episcopul care n-a vrut sa se intoarca pe pamint

Saint Sauve, Episcop de Amiens, pe cand era doar un calugar, a avut in timpul unei maladii grave o viziune in care sufletul s-a desprins de corp si a patruns in corpurile ceresti. Calugarii, vazindu-l mort, au vrut sa-l ingroape. Dar pe cand urmau sa inceapa funeraliile, sfantul a revenit la viata si a fost auzit tinguindu-se de durerea impusa de aspra necesitate de a trebui sa se reintoarca in aceasta lume de mizerie dupa ce savurase bucuriile eterne.

A povestit ce splendori vazusera ochii lui in locuintele ceresti, slava, lumina, pacea, incintarea preafericitilor coplesiti de prezenta si dragostea lui Dumnezeu. Dar vai! a exclamat el. Aceasta bucurie abia incepuse cand s-a auzit o voce divina si m-a condamnat sa parasesc acel loc de lumina si viata, ca sa ma intorc in aceasta lume de intuneric si moarte. Aceasta relatare se potriveste perfect cu cea a revenitilor din moarte.

Realitatea dublurii energetice

Realitatea acestei dubluri energetice este din ce in ce mai probabila in urma cercetarilor mai ales asupra electromagnetismului. Caci se stie ca orice corp viu emite o radiatie energetica sau se postuleaza ca aceasta radiatie poate sa aiba o anumita autonomie fata de suportul ei emitator, corpul material.

Cand Ingo Swann, de exemplu, face o descriere detaliata a tabloului agatat pe peretele unei camere incuiate pe care nu a vazut-o niciodata, iar aceste rezultate depasesc sansele statistice ale hazardului, sintem indreptatiti sa credem ca a facut o excursie psihica. Dar cum nimeni nu se afla in camera respectiva, nimeni nu poate sa marturiseasca ca forma lui psihica a fost vizibila, materializata.

Invizibilitatea - una din cele opt siddhi

A deveni invizibil este una dintre cele opt siddhi (puteri supranaturale) mentionate de cei care practica ca asceti si cu asiduitate yoga: Prakimyama. La sufiti, ubicuitatea este mentionata de zece exemple precise care figureaza in vietile sfantilor, ale dervisilor. Dar cele mai multe marturii le-am putut aduna de la ortodocsii romani.

material prelucrat dupa razboiulnevazut

Read More