AROME PENTRU CASA

Tamponează filtrul de aer al aspiratorului cu uleiuri esenţiale parfumate.

Produsele din comerţ ţi se par prea scumpe, eşti alergic la beţişoarele parfumate sau pur şi simplu ai uitat să cumperi unele noi? Uneori simţim în camere un miros neplăcut şi greu şi nu ştim cum să împrospătăm aerul cât mai repede. Iată câteva soluţii rapide şi ieftine.

Parfumează în timp ce aspiri

Tamponează filtrul de aer al aspiratorului cu uleiuri esenţiale parfumate. Alege un parfum uşor, pentru un aer proaspăt. Nu folosi mai mult de 4-5 picături de ulei, deoarece filtrul trebuie să rămână în continuare uscat.

Încearcă sortimente speciale pentru combaterea unor mirosuri neplăcute cum ar fi fumul de tigară sau mirosul de animale.

O altă variantă este să introduci odorizante mici în sacul sau recipientul de depozitare al aspiratorului.

Poţi încerca biluţe parfumate sau balsam de rufe sub formă solidă (batoane). Aspiră puţin în camere sau lasă pur şi simplu aspiratorul pornit câteva minute. Parfumul se va răspândi în toată camera.

Apelează la metoda bunicii

Iată o soluţie ce promite efect imediat şi de durată. O poţi încerca deoarece nu solicită multe ingrediente şi nici un buget mare.

Amestecă o lingură de bicarbonat de sodiu cu o lingură de suc de lămâie şi 400 ml apă. Toarnă amestecul într-o sticlă cu pulverizator şi foloseşte-l în camerele cu miros închis.

Bicarbonatul are efect de neutralizare a mirosurilor neplăcute. Folosit sub formă granulată, elimină mirosurile din frigider sau cuptor cu microunde.

Sucul de lămâie poate fi înlocuit cu esenţe parfumate sau apă de toaletă.

Dă-i de lucru ventilatorului

Aşează în dreptul ventilatorului un săculeţ parfumat. Puterea acestuia va împrăştia imediat parfumul în întreaga cameră. Dacă nu ai un săculeţ parfumat, atunci confecţionează unul.

Ia o bucată de material şi aşează pe ea câteva linguriţe de cafea sau de scorţişoară. Dacă nu îţi plac aceste arome sau nu le ai momentan în debara, poţi pune puţin detergent de rufe sau săpun dat pe răzătoare.

Împrospătează natural

Levănţică este una dintre cele mai parfumate flori nemuritoare. Aceasta va răspândi tot timpul anului, are un efect calmant şi relaxant şi alungă ţânţarii. Cumpară un buchet de levănţică şi agaţă-l într-un loc în care se potriveşte sau pune-l într-o vază fără apă.

Dacă acesta nu se încadrează în decorul camerei, atunci mărunţeşte florile şi presară-le în recipiente deschise, aerisite.

Dacă mirosul este prea puternic, atunci poţi folosi o puşculiţă. Îndeasă florile în interior, iar parfumul acestora va fi eliminat treptat, doar prin orificiul puşculiţei.

Prepară o licoare magică

Când trebuie să împrospătezi mirosul în scurt timp aruncă o privire în dulapul de mirodenii. Adună următoarele condimente: scorţişoară, cuişoare, ghimbir, anason sau chimen şi pune câte o linguriţă într-un vas cu apă.

Pune-l pe foc şi lasă-l să fiarbă suficient, astfel încât aburii parfumaţi să îşi facă simţită prezenţa. Dacă poţi, adaugă şi coajă sau suc de fructe, în special citrice.

Citeşte şi:

Uite cu ce îţi parfumezi casa!

Mirosul de prăjeală dispare cu zahăr şi lămâie

Miroase urât în casă? Uite 10 soluţii!

Uite cum poţi folosi zaţul de cafea la curăţenie

sursa click.ro

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Miresmele Craciunului

Leacuri de suflet

* Aromele care invaluie lumea, ori de cate ori se apropie sarbatorile, au asupra noastra o putere miraculoasa de a ne insenina si imblanzi sufletul. Nu se administreaza dupa retete precise, dar cine va dori sa le simta efectul, sa se lase cotropit, ca in vis, de adierile care insotesc apropierea Craciunului *


Craciunul este mai mult decat o sarbatoare fixa din calendar sau decat un prilej de a da ori de a primi cadouri. El este compus mai degraba din sentimente, pline de sunete, culori si miresme, adanc intiparite in constiinta fiecaruia dintre noi. Mai ales miresmele starnesc in noi nostalgii. Aromele acelea uitate, ramase in adancul sipetului cu minuni.

Va amintiti de mirosul cozonacilor pudrati cu praf de scortisoara si de vanilie, de aroma lamailor si a merelor coapte? Dar de boarea de zapada curata, de mirosul gerului si de parfumul cetinilor de brad?
Simtul mirosului are, mai mult ca orice alt simt, acces direct la nivelul subconstientului.

Adica, la acel nivel al mintii unde, intre altele, sunt stocate toate amintirile frumoase pe care credeam ca le-am uitat. La ce ne-ar mai putea fi de folos aceste amintiri? Ei bine, din ele, din aceste amintiri, ne extragem adesea chiar puterea de a... trai, de a merge mai departe, in ciuda dificultatilor.

Amintirile emotiilor puternice, benefice, sunt o imensa sursa de energie binefacatoare. Poate ne simtim obositi de stresul unui an intreg, poate am uitat sa ne relaxam sau nu ne mai ajunge odihna. Ei bine, amintirile minunate ale Craciunului ne pot aduce instantaneu in suflet pacea, multumirea, regasirea dupa care tanjim. Cum? Daca v-am facut macar un pic curiosi, insotiti-ne in lumea binefacatoare a Miresmelor de Craciun.

Cum ne bucuram de miresme

Orice miros frumos, care trezeste emotii, este un posibil medicament, care se administreaza dupa anumite reguli. Iar prima dintre acestea este sa ne lasam timp sa savuram mirosurile, fie ele mai elevate, cum ar fi cel de tamaie, sau mai... lumesti, cum ar fi cel al cozonacului.

Acum, inainte de Craciun, opriti-va din agitatia obositoare de zi cu zi, si lasati-va simturile sa se relaxeze si sa poata percepe coerent, pe indelete, ceea ce le inconjoara. Daca va place mirosul de vanilie, cand il simtiti, inchideti ochii pentru macar 30 de secunde si alungati toate gandurile din minte. Ce stare va induce? Poate ca vanilia cheama in minte franturi din fericirea copilariei, poate va deschide apetitul catre visare sau va creeaza, pur si simplu, o stare de confort psihic.

Nu va cenzurati sentimentul de bine pe care-l traiti. Lasati aromele Craciunului sa va poarte cu ele pe aripile imaginatiei. Este o regula foarte importanta in administrarea acestor medicamente olfactive. Si daca veti potenta toate aceste miresme cu sunetul colindelor si cu albul zapezii, efectul va fi sporit. Dar sa vedem concret, in cele ce urmeaza, cum pot deveni aromele Craciunului remedii de sanatate.



Aromele culinare

Ati remarcat ca atunci cand nu putem mirosi un aliment, ni se pare ca nu are gust? Aceasta pentru ca, fara sa ne dam seama, simtul mirosului, intr-o proportie mult mai mare decat cel al gustului, ne face sa percepem savoarea unui aliment. Mai mult, simpla adulmecare a aromelor diverselor ingrediente, fara a le gusta propriu-zis, are un efect extraordinar asupra psihicului, hranindu-l cu diverse stari sufletesti placute, asa cum vom vedea.

* Coaja de lamaie - in tarile crestine din bazinul Marii Mediterane (Grecia, Italia, Spania etc.) mirosul sau este considerat drept specific Craciunului, luna decembrie fiind cea in care cea mai mare parte a acestor fructe incep sa se coaca. In unele zone, arbustul mereu verde, de lamai, este folosit chiar pe post de pom de Craciun, in lipsa brazilor, care nu cresc in clima mai calda.

De mai bine de o suta de ani, si in bucataria romaneasca mirosul cojii acestor fructe a inceput sa fie asociat cu sarbatorile de iarna. Dar nu vom vorbi acum de utilizarile casnice ale cojii de lamaie si despre calitatile sale de odorizant. Mireasma cojii de lamaie ne deschide apetitul pentru viata, ne insenineaza gandurile si risipeste oboseala. De asemenea, aceasta aroma ne ajuta sa depasim tristetile, melancolia, conferindu-ne buna dispozitie.


* Nucile - odinioara erau un adevarat simbol al sarbatorilor de iarna, fiind oferite, impreuna cu merele si cu colacii, colindatorilor si uratorilor. Mirosul nucilor proaspat decojite este hranitor prin excelenta. El ne confera o stare de siguranta, de stabilitate emotionala, de protectie.

Cel mai de folos le este mirosul de nuci persoanelor cu predispozitie spre angoasa, neliniste, care nu reusesc sa traiasca starea de multumire, de bine, care nu se simt in siguranta, orice ar face. Nucile nu hranesc doar corpul, ci si psihicul, care are multa nevoie de hrana acum, in prag de sarbatoare.

* Merele - La vreme de iarna, la tara, merele erau scoase din fan de Craciun, mirosind imbatator. Cu rosul lor viu si vitalitatea pe care o exprima, merele constituiau odinioara alt simbol al Craciunului, fiind atarnate in brad, in locul globurilor de sticla sau de plastic, de astazi.

Mireasma merelor, mai exact a cojii lor, este un fel de medicament pentru starile psihice nocive. Fie ca e vorba de stari de tristete ori de teama, cu sau fara motiv aparent, parfumul plin de vitalitate al merelor ne va ajuta sa le depasim. Odinioara, era si obiceiul ca cei mici sa doarma in incaperea unde erau tinute mere, pentru ca mireasma lor sa le aduca vise frumoase, sa-i pazeasca de spaime sau de vedenii.


* Scortisoara - este coaja parfumata, de culoare roscata, a scortisorului, un arbore exotic mic, vesnic verde. Scortisoara este un ingredient nelipsit din retetele boieresti de cozonac, caruia ii da o savoare deosebita. Mireasma sa inconfundabila este un puternic stimulent pentru sistemul nervos, inducand stari de euforie. La vreme de iarna, se pune in mod traditional si in vinul fiert, dandu-i aroma aceea specifica, careia nu-i rezista frigul si nici intunericul noptilor de decembrie.


* Vanilia - este pastaia unei plante cataratoare. Are un miros dulce si bland, foarte placut, pentru copii mai ales. Despre vanilie, la fel ca si despre ciocolata, se spune ca este medicamentul de urgenta al sufletelor ranite, care nu isi gasesc odihna si consolarea. Mireasma sa are o capacitate aproape magica de a ne face sa ne simtim din nou copii, din nou iubiti si protejati, din nou acasa si, nu in ultimul rand, sa simtim ca a venit din nou Craciunul.

* Cozonacii - sunt un fel de... sinteza, specific romaneasca, a tuturor miresmelor copilariei. Ii gasim acum de vanzare, in ambalaje mai mult sau mai putin cochete, dar in afara de gustul dulce si de coca galbena, nu au nimic in comun cu adevaratii cozonaci de Craciun. Acestia sunt plamaditi de gospodine pricepute printr-o adevarata alchimie, apoi sunt umpluti cu nuci, cu mirodenii si cu mac, sunt intinsi in tavi innobilate cu unt, dupa care sunt copti, umpland casa de mireasma aceea.

Mireasma aceea care ne face sa ne simtim din nou copii, ne face sa ne simtim din nou impreuna cu cei dragi si din nou protejati. Este un miros care ne introduce, parca fara voie, in atmosfera de sarbatoare, ne aduce aminte ca - poate fara sa stim - in sufletul nostru am asteptat mereu Craciunul ca pe o evadare din lumea oamenilor maturi, rigizi si seriosi, care am crezut ca suntem.

Miresmele sacre

>

* Smirna - este rasina unui arbust care creste in Arabia si in Abisinia (Yemenul si Etiopia de astazi). In multe zone crestine era folosita cu precadere in post, mai ales in ultimele zile. Cuvantul smirna este pomenit in Biblie de cincisprezece ori si deriva de la cuvantul ebraic "amar".

Mireasma sa, cu o nuanta intr-adevar amara, dar foarte placuta, era considerata un extraordinar purificator pentru psihic, laolalta cu postul alimentar, cu spovedania, cu rugaciunea, pregatind crestinii pentru sarbatoarea Craciunului. Arderea smirnei se foloseste pentru indepartarea gandurilor negre, a ispitelor si a tuturor relelor care ar putea intina sarbatorile. Laolalta cu tamaia, se considera ca este si unul din cele mai eficiente mijloace de... exorcizare.


* Tamaia - este unul dintre darurile care au fost aduse pruncului Iisus, imediat dupa nastere, de catre cei trei magi de la rasarit.

Asa cum ne spune Matei in Evanghelia sa: "Si intrand in casa, L-au vazut pe Prunc impreuna cu Maria, mama Sa; si cazand la pamant, I s-au inchinat; si deschizandu-si vistieriile, I-au adus daruri: aur, tamaie si smirna". Mireasma tamaiei este, ca atare, indisolubil legata de momentul nasterii Mantuitorului, ea facand parte din primul dar pe care El l-a primit pe acest pamant.

Asupra sufletului, mireasma tamaiei are un efect cu adevarat magic, fiind capabila sa induca sentimentul sacrului, reusind sa ne introduca in dimensiunea spirituala, din pacate tot mai adesea neglijata, a Craciunului. In casele romanilor mai instariti, tamaia era arsa mocnit, in prima zi de Craciun, inaintea mesei, pentru a le aduce aminte credinciosilor ce sarbatoresc si sa le faca auzita rugaciunea de binecuvantare a bucatelor.

* Bradul - este arborele sacru al romanilor, fiind considerat din timpuri stravechi drept o veritabila punte intre Cer si Pamant. Acesta este si sensul aducerii sale in casele noastre, de Craciun, pentru a face sa comunice fiecare salas de crestin cu Cerurile. Despre acest arbore se mai spune ca uneste si lumea mortilor cu cea a viilor, ajutandu-ne sa ne recuperam amintirile, sentimentele, unificandu-ne interior. Mireasma bradului vindeca sufletul, stabilizeaza emotiile.

Rasina si cetinile sale au fost vreme de secole smirna si tamaia credinciosilor mai putin instariti din aceste locuri, avand proprietati purificatoare si de inducere a sentimentului de sacru.


* Zapada - este asteptata cu emotie la fiecare Craciun, considerandu-se ca fara ea aceasta sarbatoare nu are farmecul complet. Poate este o prejudecata absurda, dar - fara sa ne dam seama - aproape cu totii asteptam zapada. De ce? Poate pentru albul ei, care acopera orice urma a uratului din jurul nostru, ori poate pentru dansul vesel al fulgilor, care parca se bucura de sarbatoarea Nasterii Domnului.

Apoi, zapada mai are un efect magic: aduce cumva, nu se stie exact cum, liniste in jurul nostru si in noi insine. Iar mirosul ei fin, discret, ca un fior de prospetime, ne revigoreaza sufletul, pregatindu-l de sarbatoare. Mireasma zapezilor purifica emotiile, aduce in suflet starea de copilarie imaculata, fara amintiri dureroase, fara retineri. Este un miros al linistii, al dizolvarii in Dumnezeu.

Trezeste in noi nostalgia inceputului, a puritatii originare.
Mergeti intr-o zi la munte, in apropierea unei paduri sau a unui rau, unde curentii de aer sunt puternici si aduc cu ei mireasma zapezii, uneori de la sute de kilometri distanta. Oriunde ati fi, gasiti-va un coltisor retras si inchideti ochii atunci cand va umpleti plamanii cu aceasta mireasma de zapada. Veti trai macar pentru cateva fractiuni de secunda LINISTEA.

• Ilie Tudor

Read More

Ştiinţa magică a aromoterapiei de-a lungul veacurilor (2)

de Agnes Itara



Erboriştii şi farmaciştii Evului Mediu

Evul Mediu este strâns legat de activitatea farmaciştilor, erboriştilor şi a alchimiştilor. Un număr mare de manuscrise englezeşti, din secolele al XIV-lea şi al XV-lea, conţin informaţii despre uleiurile aromate şi instrucţiuni despre modul lor de extragere. Predomină metoda de extragere prin infuzare, planta aromatică fiind încălzită în ulei.

Primul tratat de erboristică este o carte ce a ajuns să fie cunoscută ca Ierbarul lui Banckes (Banckes’s Herbal). Se crede ca adevăratul autor este Anthony Askham. A fost tipărit de Richard Banckes în 1527. Conţine mai multe reţete pentru extragerea uleiului esenţial de trandafir.
Thomas Norton, un alchimist din Bristol, este autorul unei lucrări remarcabile, denumită Ordonator alchimic, care a fost publicată în 1447. El a dovedit, printre altele, o mare sensibilitate a simţului mirosului.

William Turner, părintele botanicii la englezi, a trăit în secolul al XVI-lea. El este cel care a stabilit clasificarea plantelor aromatice în categoriile fierbinte şi rece, fiecare categorie având patru grade de intensitate. Aceste proprietăţi sunt similare conceptelor chinezeşti YIN (rece) - YANG (fierbinte), gradele de intensitate fiind asociate cu elementele: Pământ, Apă, Foc şi Aer.

Corelaţiile folosite de William în descrierile gradelor de intensitate, sunt legate de cele patru temperamente: melancolic (Pământ), flegmatic (Apă), coleric (Foc) şi sangvin (Aer). Metoda de prescriere a remediilor este asemănătoare metodelor chinezeşti şi ayurvedice.
Nicholas Culpeper este considerat ultimul mare medic-astrolog al Evului Mediu. Pe lângă opera sa despre ierburi, Culpeper a publicat în 1660 o carte care conţine reţete pentru cosmetică pe bază de plante, răşini, uleiuri sau ape aromatice.

Proprietăţile profilactice miraculoase ale uleiurilor esenţiale

În perioada „marii ciume”, aromaticele erau cele mai bune antiseptice la îndemână şi singurele remedii eficiente. Cele mai utilizate uleiuri au fost cele din: tămâie, hamei, pin, piper, cimbru, lavandă. Se făceau fumigaţii cu plante aromatice care răspândeau „un miros usturător”.

S-a observat că parfumierii erau imuni, datorită faptului că se aflau mai mereu în contact cu plantele aromatice! Această perioadă a introdus moda casoletelor din capătul bastoanelor medicilor practicanţi, umplute cu esenţe aromate. Acestea erau mirosite de către medici, în timpul vizitelor la bolnavii contagioşi, constituind antiseptice unice, la purtător.

Tratatele Herbal, al lui Joseph Miler, scris în 1722, şi Materia Medica, a lui William Whitla, publicat în 1882, conţin informaţii din ce în ce mai elaborate ştiinţific despre o multitudine de uleiuri obţinute din plante aromatice. În 1887, Chamberland a publicat rezultatele cercetării sale preţioase despre puterea antiseptică a multor uleiuri esenţiale.

În secolul XIX parfumurile erau făcute integral din esenţe naturale. Preocupările acestui secol au fost găsirea şi cultivarea de noi plante producătoare de uleiuri volatile. Regiunea Grasse din sudul Franţei devine centrul mondial pentru cultivarea şi extragerea esenţelor volatile din plantele aromatice. Dezvoltarea industriei a determinat unele companii din Franţa să găsească aplicaţii noi pentru esenţele obţinute. Printre aceste companii era şi casa Gattefosse.

Aromoterapia, o denumire introdusa în secolul XX

Denumirea de aromoterapie a fost introdusă de francezul René Maurice Gattefosse. Acesta era de profesie chimist. Experienţa care i-a adus titlul de fondator, a avut loc în 1920, în propriul său laborator. O mică explozie i-a produs arsuri grave la o mână. A folosit primul vas, care, din fericire, era plin cu ulei esenţial de lavandă. Imediat după ce a introdus mâna în acest vas, durerea a dispărut complet.

A continuat să folosească pansamente cu ulei de lavandă. Vindecarea a survenit rapid, fără să îi lase cicatrice! Analizând ulterior acest tip de ulei, a constatat faptul că era bogat în elemente biologic active. Mai apoi a extins cercetarea şi analiza asupra altor uleiuri aromate, ajungând la concluzia că acestea deţin principii active unice. Prima sa carte, Aromoterapia, publicată în 1928, a fost urmată de o serie de articole ştiinţifice şi multe alte cărţi, în care se referă pe larg la terapia cu uleiuri esenţiale.

Prietenul şi colegul său, M. Godissart a fondat o clinică de aromoterapie în Los Angeles, în anul 1938. Acesta a înregistrat vindecări remarcabile utilizând uleiurile esenţiale. A demonstrat proprietăţile antitoxice ale uleiului de lavandă despre care a scris că a făcut inofensiv veninul de păianjen, fiind util şi în cazul muşcăturilor altor insecte. Cercetările sale s-au concentrat şi asupra altor uleiuri esenţiale.

Jean Valnet, doctor militar în armata franceză, este continuatorul lui Gattefosse. Acesta a folosit uleiuri esenţiale în calitate de antiseptic, atât pentru a preveni infecţiile cât şi pentru grăbirea vindecării rănilor, în cel de al doilea război mondial. A scris numeroase articole.

În cartea sa Aromoterapia, publicată în 1964, afirmă: „aromoterapia este capabilă de rezultate pe care nicio altă terapeutică modernă nu le-ar putea obţine”. A susţinut faptul că această terapie de sine stătătoare are un potenţial enorm. El a extins folosirea uleiurilor esenţiale obţinute din plante aromatice în lupta contra numeroase afecţiuni.

Cercetări şi descoperiri privind aplicaţiile uleiurilor esenţiale

Cercetările privind proprietăţile antiseptice ale uleiurilor esenţiale, au fost începute la sfârşitul secolului al XIX-lea de către francezii Meunier şi Cadeac. Ulterior conducerea a fost preluată de chimişti, farmacişti şi doctori. Gatti şi Cajola sunt medicii italieni care au continuat aceste cercetări în secolul al XX-lea.

Paolo Rovestri, director al Institutului de derivaţi vegetali din Milano, a adus contribuţii valoroase aromoterapiei prin cercetările efectuate asupra uleiurilor de citrice: bergamotă, lămâie, portocală şi derivatele lor. El a demonstrat clinic beneficiul considerabil al unor esenţe în stările de anxietate şi depresie.

Biochimista Marguerite Maury a aprofundat ştiinţific lucrările lui Gattefosse, extinzând cercetările în domeniul cosmetic. Ea a căutat o metodă de aplicaţie externă care să poată servi atât scopurilor terapeutice cât şi celor cosmetice. Terapia sa foloseşte masajul. A făcut şi un studiu asupra modului în care plantele aromatice acţionează asupra fizicului şi psihicului.

A publicat în 1961 cartea Le Capital Jeunesse. În 1962 i s-a acordat premiul internaţional de estetică şi cosmetologie pentru contribuţia sa în domeniul îngrijirii naturale a pielii.
Robert Tisserand a publicat în 1977 cartea Arta Aromoterapei. El consideră că aromoterapia este recunoscută ca o terapie de sine stătătoare datorită cercetărilor şi practicii doctorului Jean Valnet.

Arta tămăduirii sufletului

Etimologic vorbind, termenul aromoterapie înseamnă „tratamentul bolilor (terapie) cu ajutorul aromelor (esenţe sau uleiuri esenţiale provenite de la plantele aromatice)”. Această terapie se adresează întreţinerii stării de sănătate a oamenilor, beneficiile fiind mai mult decât fizice şi cosmetice. Efectele psiho-mentale, sufleteşti şi spirituale sunt resimţite în cel mai direct şi rapid mod cu putinţă faţă de oricare altă formă de utilizare a plantelor aromate.

În principal obiceiul folosirii aromelor şi mai ales al arderii esenţelor aromatice era în trecut o practică legată de viaţa spirituală, ca o parte a sacrului. Fumul răspândit prin arderea plantelor aromatice pe altare, era parte a jertfelor închinate zeilor pentru a le atrage bunăvoinţa. Acest obicei este folosit şi azi în Orient prin arderea beţişoarelor din santal.

La baza Sfinxului din Ghizeh există o tăbliţă de granit, arătându-l pe regele Thutmos (1425-1408 î.Hr.) oferind fum de tămâie şi libaţii de ulei unui zeu cu trup de leu.
La Heliopolis, oraşul Soarelui (Ra), se realizau fumigaţii în cinstea zeilor de trei ori pe zi: tămâia era arsă la răsăritul soarelui, smirna la prânz (atunci când soarele atingea cel mai înalt punct pe cer), iar la apus un amestec de şaisprezece ingrediente, numite kyphi.

Principalii constituenţi ai acestui amestec erau: obligeana, scorţişoara, menta, melisa, fisticul, ienupărul, salcâmul, hena, chiparosul, tămâia, smirna, casia şi seminţele de struguri.
Plutarch a spus despre kyphi: „adormea pe cine-l mirosea, îndepărta anxietatea şi lumina visele”. Kyphi a fost preluat şi folosit mai târziu de către greci şi romani.

Biserica creştină foloseşte din vechime arderea tămâiei şi a smirnei. Robert Tisserand comentează în Arta Aromaterapiei, un citat din Biblie (Ieşirea 30, 34-35), în care Dumnezeu îl învaţă pe Moise reţeta tămâiei: „cuvântul parfum este folosit aici în sensul său original din latinescul per fumum (prin fum) pentru a exprima tămâierea”.

Cei care au folosit prima dată aromele au fost Marii Preoţi. Ei au fost primii care au folosit esenţele în scop spiritual, primii aromo-terapeuţi. Au urmat familiile regale, oamenii înstăriţi, magii, vracii, doctorii şi farmaciştii. Treptat utilizarea uleiurilor esenţiale a devenit accesibilă oamenilor obişnuiţi. Aceştia le utilizau în cosmetică, în uleiurile de masaj şi în scop terapeutic.

Egiptenii credeau că eficacitatea amestecurilor aromatice se datorează faptului că au fost folosite şi inspirate de către zei. Papirusurile din 2800 î.Hr., arată faptul că magia era considerată la fel de eficientă precum medicina: pentru ca amestecul din ierburi aromatice să aibă efectul dorit, medicul rostea de patru ori o formulă magică.

Acest mod de vindecare cu ajutorul formulelor magice, a fost preluat de multe alte civilizaţii. În prezent este folosit de negustorii de plante şi de către vracii din anumite zone ale Africii.

Parfumuri şi unguente cu efect terapeutic

Întrucât cunoşteau posibilitatea aromelor de a influenţa dispoziţia fizică, sufletească şi mentală, egiptenii au obţinut reputaţia de rafinaţi cunoscători ai parfumurilor. Un mod preferat de parfumare al bărbaţilor egipteni, consta în punerea pe cap a unui unguent solid, sub formă de con, plin de uleiuri aromate. Topindu-se încet, acesta acoperea capul şi trupul cu parfum. Metoda a fost preluată şi folosită ulterior de arabi.

Grecii atribuiau o origine divină tuturor plantelor aromatice. În mitologia greacă cunoaşterea esenţelor aromate este atribuită zeilor. Aeone, o nimfă a lui Venus, este cea care inspira parfumierii în alegerea ingredientelor. În acele timpuri străvechi parfumurile erau sub formă de uleiuri înmiresmate din flori, în principal din trandafiri. Homer le denumeşte elaion (ulei), adăugând uneori epitetul „de trandafir” sau „de ambrozie”. Atât grecii cât şi toate celelalte civilizaţii ale antichităţii nu considerau o greşeală ca bărbatul să fie la fel de puternic parfumat precum femeia.

Multe din parfumurile greceşti erau folosite în scop terapeutic. Fiind preparate integral din produse naturale, ele constituiau un echivalent al produselor aromoterapiei moderne. Cel mai faimos parfum grecesc, numit megaleion, după creatorul său Megallus, era folosit pentru reducerea inflamaţiilor pielii şi vindecarea rănilor. Acesta conţinea o cantitate mare de smirnă.
Grecii erau preocupaţi de cunoaşterea aplicării diverselor unguente cu plante aromatice pe zone distincte ale corpului. Diogene îşi aplica mereu unguentele pe picioare.

Anacreon recomanda ungerea pieptului. El considera că în felul acesta hrănea atât inima fizică cât şi sufletul. Antiphanes descrie obiceiul grecilor înstăriţi: „el se scaldă într-o cadă mare aurită şi îşi îmbăiază tălpile şi picioarele în unguent egiptean bogat. Obrajii şi pieptul le freacă bine cu ulei concentrat de palmier şi ambele braţe cu extract dulce de mentă; sprâncenele şi părul cu origan, genunchii şi gâtul cu esenţă de cimbru.”

Marele poet al dragostei, Ovidiu, a scris o carte despre cosmetice, Medicamina Faciei, din care s-a mai păstrat doar un fragment. El recomandă tămâia ca un excelent produs cosmetic, spunând că agreată fiind de zei, nu este mai puţin folositoare muritorilor. Ovidiu mai recomandă mierea ca ingredient principal al tuturor măştilor faciale.

În trecut purificarea femeilor evreice după naştere dura douăsprezece luni. În primele şase luni foloseau ungerea cu ulei de mirt. Următoarele şase luni foloseau mai multe uleiuri aromatice. Ele purtau într-un mic săculeţ de in, de obicei între sâni, agăţat de gât cu un şnur, un amestec de smirnă şi plante aromatice cu efect odorizant.

Lemnul de santal a fost folosit de indieni pentru tămâiere, în amestecuri cosmetice şi în prepararea unui unguent sfinţit. Cu acesta se ungea capul regilor şi al Marilor Preoţi. În Iudeea, nardul era folosit pentru acelaşi scop.

Arta masajului cu uleiuri aromate este folosită la indieni încă din vechime. La acest popor, masajul este o tradiţie de familie, fiind realizat cu regularitate în scop terapeutic. Indienii afirmă că masajul întreţine sănătatea fizică, destinzând sufletul şi permiţând minţii să îşi regăsească liniştea într-un mod natural şi firesc. Uleiurile pentru masaj conţin ingrediente naturale în întregime, conform principiului: „ceea ce nu mănânci, nu aplici pe piele”.

Aplicaţii curente ale aromoterapiei

Articolul lui Gattefosse din 1920, în care apare prima menţiune a termenului aromoterapie, conţine un punct de vedere neobişnuit pentru un chimist: luate separat, componentele uleiului nu au un efect la fel de mare ca esenţa sa în totalitate: „Întregul este mai mare decât suma părţilor sale”. Gattefosse subliniază astfel unul dintre principiile de bază ale terapeuticii naturiste: „substanţele naturale trebuie să fie folosite în forma lor întreagă, nedescompusă”.

În prezent aromoterapia este integrată ca ramură a fitoterapiei. Ultimele decenii au cunoscut o înflorire din punct de vedere al aplicabilităţii sale. Cele mai răspândite modalităţi sunt: odorizarea încăperilor, băile cu sare sau amestecuri de ulei, masajul corporal şi produsele cosmetice (parfumuri şi produse pentru corp).

Vaporizarea, sau odorizarea încăperilor se poate folosi pentru purificarea aerului acestora şi în funcţie de activităţi. Exemple: la birou, unde este necesară o atenţie mărită şi o bună putere de focalizare, se foloseşte vaporizarea cu ulei esenţial de mentă sau de lămâie. Uleiul de mentă este cel mai eficient pentru acest scop. Fumătorii pot fi îndepărtaţi din birou dacă folosiţi câteva picături de ulei de mentă pe un şerveţel de hârtie. Aceştia vor percepe ambianţa ca fiind usturătoare şi vor căuta un alt loc decât biroul în care lucraţi!

Pentru a crea o atmosferă destinsă, înainte de o întâlnire cu prietenii, se foloseşte ulei esenţial de portocale sau mandarine. Pentru momentele intime şi romantice, se recomandă uleiurile esenţiale de iasomie, ylang-ylang, trandafir sau geranium. Pentru purificarea aerului se folosesc uleiurile esenţiale de mentă, pin, cedru, busuioc, arbore de ceai şi lavandă. După 20 de minute de la începerea vaporizării aerul din încăpere va fi cu 98-99% mai pur.

Uleiurile esenţiale de mentă şi de cimbru sunt cele mai puternice antiseptice din flora spontană a ţării noastre. Doar utilizarea lor face aerul din mediul ambiant mai pur cu 90%!

Băile cu uleiuri esenţiale sunt considerate din vechime terapeutice. Îmbăierea propriu-zisă ar trebui să dureze între 15 şi 20 de minute. Sunt suficiente câteva picături de ulei esenţial în apa de baie, pentru ca efectul să survină imediat, cu o remanenţă de câteva ore. Baia cu sare îmbogăţită cu uleiuri esenţiale are efecte terapeutice şi purificatoare. Se adaugă maxim două linguri rase de sare la o cadă plină pe jumătate cu apă caldă.

Atenţionări: baia cu uleiuri esenţiale: nu se pun în apa de baie mai mult de 7-8 picături de ulei esenţial; baia cu sare: nu se realizează mai des de trei zile, nu se foloseşte apă fierbinte; ambele tipuri de băi sunt interzise femeilor însărcinate sau în perioada ciclului menstrual, epilepticilor şi copiilor sub 3 ani.

Masajul corporal implică prezenţa uleiului esenţial în proporţie de 2-3% în masa uleiului de bază. Un exemplu de ulei de masaj cu efect relaxant este următorul: la 100 ml de ulei de bază (ulei de sâmburi de struguri amestecat cu ulei de măsline în proporţii egale) adăugăm 20 de picături de ulei esenţial în combinaţia: 5 picături lavandă, 5 picături melisă, 4 picături lămâie, 4 picături salvie, 2 picături santal sau busuioc. Atunci când masajul este realizat în manieră adecvată, efectele se resimt imediat după aplicarea uleiului, cu o remanenţă de 6-10 ore.

Produsele cosmetice cuprind parfumeria şi produsele destinate întreţinerii sănătăţii şi a igienei corporale.
O aplicabilitate mai puţin obişnuită, însă din ce în ce mai răspândită, este aceea a săpunului cu ulei esenţial. Este suficient ca săpunul să vină în contact cu pielea umedă pentru ca uleiul esenţial să pătrundă prin pori. După săpunire, clătirea se realizează în aceeaşi manieră ca la o utilizare obişnuită. Efectele sunt imediate şi remanente.

Read More

Ştiinţa magică a aromoterapiei de-a lungul veacurilor (1)

de Agnes Itara

Motto: „Cei trei magi de la Răsărit (...) I-au dus Lui daruri: aur, smirnă şi tămâie.” – Matei, 2, 11

Aromoterapia este o artă în care priceperea şi cunoaşterea se împletesc cu magia, intuiţia şi misterul, spre împlinirea fizică, psihică, mentală şi spirituală a tuturor celor care sunt fascinaţi de utilizarea ei. Practica ei este o tradiţie care datează de mai bine de cinci mii de ani.
Descoperirile arheologice şi izvoarele scrise atestă utilizarea ei de către toate marile civilizaţii ale omenirii, cu rezultate remarcabile. Medicii din China şi India antică foloseau aromoterapia

Cel mai vechi document cunoscut şi păstrat până în prezent, referitor la aromoterapie, datează din anul 2700 î.Hr.
Tratatul clasic de medicină internă al Împăratului Galben, este un text chinezesc scris de Huang Ti – legendarul Împărat Galben. Autorul descrie cauzele şi tratamentul bolilor, prezentând peste 350 de plante aromatice. El explică modul în care acestea trebuie folosite. Este considerat a fi cel mai important text pentru medicii practicieni chinezi, a căror metodă terapeutică de bază este acupunctura.

În aceeaşi perioadă, medicina tradiţiei indiene, AYURVEDA, „ştiinţa vieţii”, s-a remarcat printr-un tratat celebru, BRAHMA-SAMHITA. Dimensiunile sale sunt impresionante, conţinând peste o sută de mii de versuri (SUTRA-e). Fiecare vers esenţializa o cunoaştere teoretică şi practică extrem de valoroasă. Din acest tezaur inestimabil de cunoaştere s-au păstrat până în prezent doar un număr de aproximativ 80 de formule terapeutice, incluse ulterior în felurite scrieri despre AYURVEDA.

Lucrarea fundamentală de referinţă în AYURVEDA, păstrată până în prezent, este CHARAKA-SAMHITA. Autorul ei iniţial a fost înţeleptul Agnivesha şi s-a numit AGNIVESHA-SAMHITA. Textul a fost ulterior completat şi redactat de către Charaka, numele său devenind CHARAKA-SAMHITA.
Conţine aproximativ opt mii cinci sute de versuri. Este o lucrare deosebit de valoroasă, care sintetizează foarte multe informaţii medicale utilizate de către practicienii ayurvedici din antichitate. Sunt expuse atât principiile sistemului medical AYURVEDA, cât şi nenumărate modalităţi terapeutice naturale referitoare la o gamă largă de afecţiuni.
Studiul acestei lucrări constituie astăzi baza practicienilor ayurvedei, proba timpului dovedind în această direcţie valoarea sa inestimabilă.

Aromoterapia în Egiptul antic

În sălile egiptene din British Museum pot fi văzute multe vase, majoritatea din alabastru, onix sau sticlă, datând din anii 3000-2000 î.Hr. Unele au fost vase de pomezi (unsori), iar altele, cu forme svelte, erau destinate păstrării uleiurilor aromate. În cea de a XII-a dinastie, vârsta de aur a artei bijuteriilor egiptene, esenţele aromate erau folosite în mod curent.

Cosmetica decorativă din această perioadă folosea o mare varietate de unguente din plante aromatice. În 1922, la deschiderea mormântului lui Tutankhamon, s-au descoperit vase ce conţineau unguente pe bază de tămâie şi nard. Ele au fost puse în mormânt la sigilarea acestuia, în 1350 î.Hr. După mai bine de 3350 de ani, aromele din aceste vase au putut fi încă detectate.

Pe pereţii unor morminte există hieroglife alăturate unor picturi reprezentând practica masajului. Acestea descriu modalităţi de preparare ale unor alifii aromate. Există papirusuri care menţionează folosirea ierburilor aromate în scop terapeutic, datând din timpul marelui faraon Khufu, în timpul căruia s-a construit Marea Piramidă (2800 î.Hr).

Papirusul Ebers datând din timpul dinastiei a XVIII-a, arată că medicii egipteni aveau o cunoaştere completă a proprietăţilor plantelor aromatice folosite. Majoritatea reţetelor din acest papirus recomandă smirna ca antiinflamator şi amestecul de smirnă şi tămâie în măştile de faţă.

Cu 2000 de ani înainte de a fi descoperite de arabi, egiptenii stăpâneau modalităţile extragere a esenţelor aromatice prin distilare. Alte modalităţi de extragere folosite erau: presarea, macerarea în ulei, sau impregnarea în lână. Lemnul de cedru era încălzit într-un vas de argilă a cărui gură era acoperită cu o ţesătură din fibre de lână. La finalul procedurii această ţesătură era presată pentru a elibera esenţa de care se impregnase.

Regina Cleopatra folosea unguente deosebit de scumpe pentru catifelarea şi parfumarea mâinilor, părului şi a trupului. Era proprietara unei „grădini de balsamuri”, un lux exorbitant pentru acele vremuri.
Babilonienii, grecii şi dacii foloseau si ei aromoterapia

Influenţa Egiptului s-a extins rapid în Mesopotamia. Centrele producerii cosmeticelor şi parfumurilor erau Palmira şi Babilonul. O tăbliţă de lut din Babilon, datând din 1800 î.Hr., reprezenta o comandă pentru „ulei de cedru, smirnă şi chiparos”. Aduse din Egipt, acestea erau folosite ca ingrediente în cele mai scumpe produse cosmetice.
Fiind prin excelenţă agenţi antiseptici şi revitalizanţi, folosirea lor în cosmetică viza păstrarea prospeţimii pielii.
Alături de obligeană, cedrul, mirtul şi smirna erau cele mai întrebuinţate arome în ritualurile religioase din această zonă.

Unele temple au fost construite în întregime din lemn de cedru, conform credinţei în faptul că aromele scumpe pot atrage bunăvoinţa zeilor. Grecii au învăţat de la egipteni despre proprietăţile şi folosirea plantelor aromatice. Herodot şi Democrit au vizitat Egiptul în secolul al IV-lea î.Hr. şi au spus că oamenii de acolo erau maeştri în arta parfumeriei. Herodot aminteşte de felul în care asirienele preparau un amestec din lemn de chiparos, cedru şi tămâie, măcinate cu o piatră şi amestecate cu apă. Pasta rezultată era aplicată pe faţă şi pe corp. Aceasta era înlăturată în ziua următoare, pielea rămânând frumoasă şi moale, impregnată cu o aromă delicioasă.

Grecii o foloseau si ei

Reţetele unor parfumuri medicinale sunt prezente atât pe tăbliţele de marmură din templele lui Esculap, zeu grec al vindecării, cât şi în templele Afroditei. Epidauros, fiul lui Esculap, a devenit mai târziu numele unui mare oraş şi staţiune balneo-climaterică, cu băi şi centre de vindecare. Esenţele vindecătoare erau împărţite de preotesele care au urmat vechilor magicieni. Tisserand numeşte acest centru de vindecare „un templu grec al aromaterapiei!”

Dacii stiau sa foloseasca aromoterapia

Celebrul filosof grec Platon citează un principiu de medicină al dacilor, aplicat de preoţii lui Zalmoxis. Acest principiu spune că pentru a vindeca trupul trebuie să îngrijim şi sufletul.
În civilizaţia dacică, acest principiu se leagă de folosirea unei ceşcuţe de ceramică numită de arheologi căţuie. Acesta era un mic vas cu toartă pentru ars mirodenii sau fumigaţii. Obiceiul strămoşilor noştri daci de a folosi căţuia este atestat prin numeroase descoperiri arheologice, datate mult anterior apariţiei creştinismului pe teritoriul ţării noastre.

Strămoşii noştri foloseau pentru fumigaţii acele, conurile şi răşinile coniferelor, busuiocul, cimbrul şi rozmarinul, cu mult înainte ca tămâia şi smirna să ajungă în Europa. Răşinile şi ierburile aromatice erau arse ca ofrande, la naşterea copiilor, pentru purificarea aerului din încăperi, pentru alungarea spiritelor rele şi în ritualurile funerare.

Ritualul era atât de înrădăcinat, încât a fost asimilat de creştinismul timpuriu, tămâierea mormintelor devenind ulterior un obicei firesc în ajunul marilor sărbători de peste an (Crăciun, Măcinici, Sângiorz, Sânziene, Samedru), când exista credinţa întoarcerii spiritelor morţilor pentru a se întâlni şi a petrece cu cei vii.

Referinţe biblice despre arta sacră a aromoterapiei

În lucrarea Arta aromoterapiei, Robert Tisserand dedică patru pagini comentariilor unor citate din Biblie cu referire la folosirea uleiurilor aromate în scop sacru.
Descrierea începe amintind de exodul evreilor din Egipt în jurul anului 1240 î.Hr. şi călătoria lor spre Ţara Făgăduinţei, care a durat aproape 40 de ani. La scurt timp după ce au pornit, Dumnezeu i-a dat lui Moise cele zece porunci, inclusiv modul de prepare al „mirului pentru sfânta ungere” (Ieşirea 30, 22-25) şi a unui amestec pentru tămâiat (Ieşirea 30, 34-35).

Tisserand specifică cu ajutorul citatelor din Evanghelii felul în care Iisus Hristos şi Maria Magdalena, foloseau uleiurile în scop spiritual: „Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.” (Ioan 12, 3)

Uleiurile şi parfumurile erau folosite şi în Roma antică

Romanii foloseau mari cantităţi de uleiuri esenţiale în parfumuri şi în unguentele pentru masarea corpului în băile publice şi acasă.
Parfumurile erau de trei feluri: solide- Ladysmata, uleioase- Stymmata, şi sub formă de pudră-Diapasmata.
Unguentele solide se numeau rhodium, dacă includeau trandafir, sau narcissum, dacă aveau ulei de narcisă.

Uleiurile aromate vestite erau: susinum, preparat din miere, obligeană, scorţişoară, smirnă, şofran, şi nardinum, ce conţinea obligeană, nucşoară, melisă, nard şi smirnă. Deşi unele dintre aceste preparate erau deosebit de scumpe, romanii le utilizau pentru înmiresmarea corpului, părului, hainelor, paturilor, drapelelor militare sau a zidurilor caselor.

Unguentele pentru masarea corpului erau păstrate în cutii, unguentaria, din alabastru, onix sau sticlă. Cele pentru baie erau închise în cutii rotunde din fildeş, narthecinum.
Parfumierii romani erau numeroşi şi locuiau într-un cartier anume al oraşelor, numit vicus thuraricus. Dovezile arheologice atestă faptul că în Capua, oraş recunoscut pentru luxul său, aceştia ocupau o stradă întreagă.

Aromoterapia în medicina arabă

Civilizaţia arabă este legată de numele doctorului Abu Ali al-Husain Ibn Abd Allah Ibn Sina, cunoscut în Occident ca Avicena. Acest om a trăit la sfârşitul secolului al X-lea. În cei 58 de ani de viaţă de peregrinare a scris aproape 100 de cărţi. Descoperirea distilării a fost rezultatul cercetărilor sale în alchimie. Trandafirul, Rosa centifolia, este planta pe care acesta a ales-o pentru primele sale experimente. Ulterior şi-a îndreptat atenţia spre multe alte plante, distilând atât esenţe cât şi ape aromatice.

Apa de trandafir a devenit una dintre cele mai importante parfumuri folosite. Ea a ajuns în Europa în timpul cruciadelor, împreună cu alte esenţe şi parfumuri exotice: nard, smirnă, tămâie, mirt, chiparos, obligeană, coriandru, migdale amare, cedru, ienupăr, henna. Toate acestea au atras imediat atenţia oamenilor de afaceri europeni.

La sfarşitul secolului al XII-lea Europa avea deja proprii ei manufacturieri de parfumuri, cu preponderenţă francezi. Deşi la început multe parfumuri erau copii ale celor din Orient, la finele secolului al XIII-lea Europa începuse să-şi definească propriile reţete. Lavanda a început să fie cultivată în multe zone ale Angliei actuale, apa de lavandă devenind la fel de populară ca şi apa de trandafir. (va urma)

Read More