CELE MAI TARI UNITATI DE COMANDO DIN LUME

Foto (4)

Când ai intrat în atenţia celor mai buni soldaţi din lume, fiecare nanosecundă a vieţii tale se scurge cu greutatea unui an de zile. Steaua ta a apus subit. Orice plan de viitor devine pură fantasmagorie. Hăituitorii şi vânătorii tăi aparţin celor mai antrenate şi mai redutabile trupe de commando din lume. Nu contează absolut deloc cât eşti de puternic, bogat sau fioros. Nu contează influenţa politică pe care o ai, nici numărul gărzilor de corp menite să te protejeze. Odată ce oricare dintre unităţile de mai jos a primit ordin să te lichideze, nimeni şi nimic nu te mai poate salva. Decât poate mila providenţei sau un ordin de anulare a misiunii. Dacă ordinul ajunge la timp, bineînţeles...

Sayeret Matkal

Încep, deloc întâmplător, cu vârful de lance al impresionantei maşini de război a statului Israel, mă refer aici la unitatea specială Sayeret Matkal.

Faimoşi pentru faptul că aparţin celei mai de temut unităţi dintr-o armată de elită, cum sunt forţele de apărare ale statului Israel, războinicii moderni care au onoarea şi privilegiul de a activa într-una dintre cele mai eficiente trupe de commando din întreaga lume, s-au ridicat mereu la înălţimea renumelui lor.

Înfiinţată în anul 1957 prin eforturile generalului Abraham Arnan, unitatea Matkal a fost creată, iniţial, după modelul trupelor britanice de elită SAS, considerate pe atunci etalonul trupelor de comando prin definiţie. Războinicii din Matkal sunt, la ora actuală, consideraţi printre cei mai buni experţi în misiuni de recunoaştere în spatele liniilor inamice, raiduri, răpiri, eliberări de ostatici, lichidări, precum şi în operaţii de contra-terorism.

Numărul exact al specialiştilor din Sayeret Matkal este necunoscut, fiind ţinut secret. Aceşti luptători şi-au dovedit de fiecare dată eficacitatea în cadrul unor evenimente celebre, precum Războiul de Şase Zile, raidurile israeliene din Liban în anul 1973, Războiul de Yom Kippur, Operaţiunea Entebbe, Războiul din Liban din anul 1982, prima şi a doua Intifada, Războaiele din Golf, Confruntarea din Liban în anul 2006, precum şi Operaţiunea Orchard, în care forţele aeriene israeliene au distrus în anul 2007 un misterios complex militar din Siria.

Unitatea Matkal a fost înconjurată de secret într-o asemenea măsură, încât zvonuri despre existenţa ei au apărut de abia la sfârşitul anilor 1970. Testele de admitere sunt extrem de severe şi restrictive, iar recrutul admis trebuie să se supună unui antrenament foarte dur pe o perioadă de 28-29 luni, timp în care viitorul membru al Sayeret Matkal trebuie să devină un expert de clasă mondială în mai multe domenii, precum mânuirea armelor de foc, sistemul de luptă fără arme Krav Panim el Panim, arta camuflajului, a supravieţuirii în detenţie sau pe teritoriul inamic, precum şi conducerea oricărui tip de vehicul, fie el terestru, aerian sau nautic.

Spetsnaz

Prin anii 70-80, în plin Război Rece, printre cadrele militare circula un banc, savuros de altfel, dar care spunea totul despre natura şi menirea demonilor cu chip uman care activează în cadrul trupelor de comandă ruse, considerate de mulţi experţi drept cele mai dure din întreaga lume.

"Cică, la un moment dat, s-au întâlnit la sediul ONU, într-o pauză de lucrări, preşedinţii Reagan şi Brejnev. Ameţiţi de numărul paharelor date peste cap, cei doi lideri mondiali au început, uşor-uşor, să se laude şi să se ameninţe reciproc. A început, evident, Reagan. (după cum era de aşteptat, americanul a cedat primul la băutură.)

- Dacă trimitem portavioanele, submarinele nucleare şi aviaţia noastră, URSS-ul va fi distrus într-un minut, zise Reagan.

- Foarte bine, încercaţi numai. Noi nu ne vom trimite flotila şi rachetele nucleare spre SUA, replică neobişnuit de calm Brejnev.

- Dar ce veţi face atunci, aveţi cumva o arma secreta capabilă de pagube mai mari? întreAbă curios americanul.

- Nu, dar o sa timit o echipă Spetsnaz în America, ameninţă, calm, rusul.

- Asta nu, orice dar asta nu. Ăia nu sunt fiinţe omeneşti, nu ştiu cum i-aţi făcut. Ăia ar goli până şi Iadul de diavoli. Uită, te rog, de glumele mele proaste şi hai să rămânem prieteni, a încheiat - speriat pe bună dreptate -, Reagan".

"Diavolii" grupaţi sub titulatura oficială de Voiska Spetsialnogo Naznacheniya, pe scurt Spetsnaz, fac parte din cea mai dură unitate de comando din lume.

Copiii cei răi ai Mamei Rusia,aflaţi în prezent în în subordinea GRU, serviciile secrete ale Kremlinului, pot fi consideraţi aproape o nouă etapă evolutivă a speciei Homo sapiens sapiens. Îmbrăcaţi, de regulă, în uniformele de camuflaj, cu tricourile lor caracteristice, alb-albastru sau alb-negru, la vedere, militarii Spetsnaz sunt o specie distinctă în rîndul trupelor de comando. Termeni precum Frică, Ezitare, Milă, Abandon, Slăbiciune, le sunt totalmente străini. Antrenamentele lor sunt pur si simplu inumane, aceste moduri de a pregăti cadeţii fiind interzise în ţări unde drepturile omului nu sunt o simplă formalitate.

Dacă antrenamentele şi pregătirile celorlalte trupe de comando din lume se axează pe acumulare de cunoştinţe şi abilităţi, ideologia celor din Spetsnaz se bazează doar pe Durere, Violenţă şi Teroare. Orice cadet care refuză antrenamentele - care ar îngrozi orice om normal -, este liber să plece oricând. Spetsnaz nu-i vrea în rândurile sale decât pe cei puternici şi necruţători, pe cei cu înclinaţii înnăscute spre violenţă şi moarte.

Aceştia sunt materia primă ideală din care instructorii de sub emblema liliacului aducător de moarte vor făuri războinicii perfecţi. Cadeţii sunt sfărâmaţi încet şi metodic, pentru a fi ulterior remodelaţi sub forma unor luptători de elită nemaivăzuţi.

Reflexele le sunt ascuţite, instinctele devin precum cele ale animalelor de pradă, iar capacitatea de luptă este neegalată. Antrenamentele deosebit de complexe urmăresc decondiţionarea treptată şi transformarea ucenicului într-un luptător care se bazează pe folosirea aşa-numitului "creier reptilian". Cadeţii se luptă zilnic, cu scopul precis de a-şi face răni cât mai grave.

Coastele şi degetele rupte, nasul şi dinţii sparţi, articulaţiile sucite, sunt evenimente zilnice care nu impresionează pe nimeni. Instructorii Spetsnaz susţin că este practic imposibil să ignori senzaţiile atroce de durere, din această cauză soldaţii sunt învăţaţi să iubească durerea, să o aprecieze şi să nu fugă niciodată de ea. Toţi membrii practică la nivel superior arte marţiale ruseşti, extrem de eficiente, precum Systema şi Combat Sambo.

Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns pentru nişte specimene capabile să ucidă chiar şi cu o coală de hârtie, cei din Spetsnaz beneficiază de o serie de arme specifice, care le sporesc eficienţa în misiuni sau pe câmpurile de luptă.

Relatările de groază despre "isprăvile" lor de pe teatrele de operaţiuni din Afganistan, Dagestan, Cecenia, Georgia sau Osetia, demonstrează calităţile războinice ale trupelor de comando ale GRU.

Beretele maron

Eficienţa şi ferocitatea trupelor de comando turceşti a depăşit de mult graniţele acestei ţări, cu o cultură şi istorie fascinante. Puţini oameni au habar că, la ora actuală, Turcia este un adevărat colos din punct de vedere militar. Mentalitatea tradiţional-războinică a urmaşilor otomanilor, precum şi orgoliile şi nostalgiile de mare putere din trecut, au făcut ca statul modern turc să investească enorm în sectorul militar.

Astfel, la ora actuală, Turcia are cea mai mare şi mai puternică armată din NATO, după cea a Statelor Unite. Aşezarea ţării - la răscruce de continente, într-o zonă cu echilibru fragil, înconjurată de numeroşi duşmani tradiţionali -, i-a pus în gardă pe strategii militari de la Ankara, care au preconizat crearea şi dezvoltarea unor trupe de comando excepţionale, destinate să sugrume în faşă orice pericol extern sau intern la adresa statului turc.

Aşa a luat naştere legenda adevărată a forţelor speciale grupate sub titulatura de Beretele Maron (pe baza beretelor distincte de culoare maron, accesoriu vestimentar purtat doar de membrii acestor forţe speciale) sau Bordo Beriler, în limba natală. Oricât de mult nu le-ar conveni americanilor, propriile Berete Verzi, cele mai bune trupe de comando de sub steagul Unchiului Sam, sunt concurate serios de aceşti vajnici urmaşi ai ienicerilor. Cadrele care au dreptul să poarte beretele maron, sunt adevăraţi supra-oameni policalificaţi.

Un purtător de Beretă Maron beneficiază de un antrenament înfiorător şi este capabil să supravieţuiască în toate tipurile de mediu înconjurător, de la gheţurile arctice, nisipul deşerturilor şi junglele luxuriante, până la megalopolisurile înţesate de zgârie-nori. Testele de admitere sunt extrem de drastice, selecţionerii căutând subiecţi perfect sănătoşi, cu inteligenţă nativă deosebită şi o condiţie fizică de invidiat.

Pregătirea ulterioară durează nu mai puţin de 3 ani şi jumătate, interval la sfârşitul căruia tânărul turc este transformat într-unul dintre cei mai buni luptători din lume. Beretele Maron sunt printre puţinele forţe speciale care au parte de antrenamente în misiuni de luptă reale, în care trebuie să omoare de fiecare dată. Desele confruntări cu gherilele kurde menţin performanţele ridicate ale acestor trupe de elită.

Kopassus

Komando Pasukan Khusus, în limba bahasa (vorbită în Indonezia), însemnă Forţele Speciale ale Armatei Indoneziene şi constituie o unitate de elită specializată în războaiele neconvenţionale, sabotaje, acţiuni antitero, asasinate şi eliberări de ostatici. Kopassus este formată din cinci regimente în care sunt admişi, după teste dure, doar cei mai hotărâţi şi chiar fanatici soldaţi indonezieni.

Membrii săi au o reputaţie sumbră în regiune, fiind nimeni alţii decât cei care au înăbuşit în sânge revoltele etnicilor papuaşi din Timorul de Vest. Agenţii din cadrul Kopassus au mers atât de departe, încât l-au asasinat pe Theys Eluay, fostul conducător al Consiliului Prezidenţial din Papua. Oficialul din opoziţia papuaşă a fost prins şi executat pe loc de către un soldat Kopassus, care l-a sugrumat cu mâinile goale. Ferocitatea acestei trupe de commando s-a evidenţiat şi în perioada confruntărilor armate din anii 1962-1963, dintre Indonezia şi Malaezia. Criteriile de selecţie sunt foarte dure.

Dintr-un număr de 1.500 de candidaţi care aplică pentru a deveni membri Kopassus, doar 15 trec de selecţia iniţială. După această etapă, cei 15 "norocoşi" sunt supuşi unor teste teribile, timp de o lună. La sfârşitul acestei adevărate luni de iad, din cei 15, doar 5 sau 6 sunt admişi în Kopassus. Pentru aceştia, de abia acum urmează antrenamentul adevărat.

Sunt obligaţi să devină experţi în Pentjak Silat, un complex de arte marţiale indoneziene axat pe lupta cu cuţitul, lupta la sol şi tehnici de ucidere sau schilodire cu mâinile goale. Un membru Kopassus este antrenat în tehnici secrete de autohipnoză şi autoprovocare a transei, stări limită ale conştiinţei în care agentul nu simte durere, frică, foame, sete, oboseală şi este capabil să lupte până la moarte fără cea mai mică ezitare.

Unitatea Ghatak

Sunt consideraţi elita trupelor de intervenţie din India şi se numără, fără îndoială, printre cei mai duri oameni ai Asiei. Încadraţi în rândurile Armatei Indiene şi încartiruiţi în mod tradiţional în oraşul Bangalore din statul Karnataka, membrii acestor trupe indiene înglobează 7 batalioane de intervenţie, compuse din războinici moderni, capabili să jupoaie un om de viu cu mânile goale, după cum au dovedit-o unele cazuri reale de interogări şi execuţii în care le-au căzut victime extremiştii musulmani pakistanezi, duşmanii "de tradiţie", dacă putem spune aşa, ai comando-urilor indiene.

La fel ca în majoritatea trupelor de elită din lume, cei care activează în unităţile de comando indiene sunt oameni de excepţie, capabili să conducă orice mijloc de locomoţie, fie el aerian, nautic sau terestru.

Principalele sarcini ale celor din Ghatak constau în obţinerea de informaţii, misiuni de recunoaştere în teritoriul inamic, acţiuni de sabotaj şi asasinări, răpirea de terorişti sau comandanţi ai forţelor armate inamice, infiltrări şi operaţiuni anti-tero, precum şi acţiuni de salvare a ostaticilor pe teritoriul indian sau în afara graniţelor acestei ţări. Sunt antrenaţi în condiţii de mediu ostil, în deşerturile, junglele, munţii sau pe mările Indiei. Comando-urile indiene au beneficiat de stagii de perfecţionare alături de experţi din Spetsnaz sau SAS.

Zi şi noapte, războinicii Indiei sunt capabili să mărşăluiască, fără întrerupere, pe o distanţă de 20 kilometri de teren accidentat, fiecare soldat purtând în spate o greutate standard de 60 kilograme. Sunt antrenaţi în tehnici secrete de Raja Yoga şi meditaţie avansată de către maeştrii autentici din Himalaya. După unele surse, orice membru al comando-urilor indiene poate să hipnotizeze cu uşurinţă alte persoane, cei mai avansaţi ofiţeri fiind capabili de capacităţi care ţin de domeniul paranormalului şi inexplicabilului.

Batalionul Cobra

Sârbii sunt un popor dur, redutabil şi demn de admiraţie pentru modul prin care au răzbit prin istorie. Nicăieri nu transpare mai puternic sufletul sârb în adevărata sa esenţă, decât în privirile necruţătoare ale membrilor comando-urilor sîrbeşti.

Circulă relatări conform cărora, la recomandarea CIA, Statul Major American ar fi hotărât, până la urmă, să renunţe la o eventuală invazie terestră a Serbiei în timpul bombardamentelor NATO, din anul 1998, din teama, perfect întemeiată, că mult-lăudaţii soldaţi din Navy Seals, Green Berets sau Delta Force (celebri datorită filmelor de la Hollywood) vor fi obligaţi să lupte cu dârzele comandouri sărbeşti, în munţii şi văile sălbatice ale Serbiei.

Crema forţelor armate ale Belgradului, pe numele ei Bataljon vojne Policije specijialne namene "Kobre" are o tradiţie care coboară până în anul 1978, când acest corp de elită a fost înfiinţat printr-un ordin al Secretarului Apărării din acea perioadă. Pe baza rezultatelor obţinute în competiţii specifice adresate trupelor speciale, "cobrele" sârbe şi-au cucerit un renume printre cele mai bune trupe de comando din Europa.

Luptătorii din Batalionul Cobra beneficiază de arme special concepute, precum şi de o pregătire unică în domeniul artelor marţiale. Recentele războaie din fosta Yugoslavie, precum şi incidentele armate din provincia sârbă Kosovo, au servit drept terenuri de antrenament real pentru mulţi luptători de elită sârbi, o parte din ei servind în rândul temutelor forţe para-militare conduse de celebrul Zelijko Raznatovic (Arkan).

SAS

Soldaţii de elită din Special Air Service (SAS) constituie prototipul luptătorului de comando - aceasta pentru că SAS poate fi considerat primul corp militar modern de comando, fiind înfiinţat în anul 1941 şi botezat în focul celui de al doilea Război Mondial. Forţele SAS au servit ca model iniţial pentru toate trupele de elită similare din toate ţările lumii. În mare, antrenamentul şi metodica pregătirii specifice în domeniu se bazează pe primul manual după care erau instruiţi membrii SAS, deci putem afirma că SAS este "strămoşul" conceptului de comando sau trupe speciale.

Cei grupaţi sub motto-ul "Who Dares Wins" s-au străduit mereu să se ridice la înălţimea acestor cuvinte. De-a lungul timpului, SAS s-a distins nu doar în soluţionarea exemplară a celebrei luări de ostatici din Ambasada Iranului din Londra, ci şi pe majoritatea teatrelor de operaţiuni militare din ultimele decenii, începând cu conflictul dintre Indonezia şi Malezia şi terminând cu războaiele recente din Irak şi Afganistan.

Agenţii SAS sunt antrenaţi pentru a se descurca cu brio atât în operaţiuni tipice de comando, cât şi în domeniul contra-spionajului, fiind pregătiţi de specialişti din serviciile secrete MI -5 şi MI -6. Antrenamentele lor includ deprinderea tainelor luptei cu cuţitul ale indienilor apaşi, Sayoc Kali, Krav Maga sau Jeet Kune Do, stilul de arte marţiale fondat de însuşi Bruce Lee.

Brigada Leopardului de Zăpadă

Puţine forţe speciale transmit groaza şi disperarea pe care o par să o împrăştie, la fiecare pas, membrii trupelor de comando chineze, aflaţi cu siguranţă printre cei mai buni luptători din lume. China a avut încă din Antichitate o bogată tradiţie a luptătorilor şi gărzilor imperiale de elită. În pofida efectelor "Revoluţiei Culturale", această moştenire s-a transmis mai departe şi Chinei comuniste. În prezent. Marele Dragon beneficiază de protecţia a numeroase detaşamente şi brigăzi de trupe de elită.

Între acestea se evidenţiază Brigada Leopardului de Zăpadă a fost denumită astfel la propunerea ofiţerului Qu Liangfeng, care a decis că numele leopardului zăpezii este cum nu se poate mai potrivit, deoarece această felină sălbatică scapă adesea ambuscadelor vânătorilor şi se întoarce, neştiut, pe urmele lor, ucigându-le toţi câinii.

Este un corp special alcătuit doar din ofiţeri experţi în Sanshou militar, o formă de kung fu full-contact, cu potenţial mortal, adaptată special pentru scoaterea rapidă din luptă a oponentului. Brigada Leopardului a participat, împreună cu omologii lor din Spetsnaz, la exercitţiile comune "Cooperation-2007", destinate combaterii anti-terorismului.

Antrenamentele sunt epuizante, dar eficiente, un luptător din cadrul brigăzii fiind capabil să facă, fără pauză între ele, serii de 200 de flotări, 200 de flexii abdominale şi 100 de genuflexiuni. Rezistenţa lor este de invidiat: orice membru al Brigăzii Leopardului poate alerga pe o distanţă de 10 kilometri, cu o greutate de 35 kilograme în spate.

sursa descopera.ro

Read More

10 EROI MAI PUTINI CUNOSCUTI

Foto (12)

Deseori, cei care schimbă cursul Istoriei, prin fapte de arme de pomină şi bravură individuală remarcabilă, ajung personaje de rangul doi prin cronici şi documente. Fie că s-au aflat în penumbra unor suverani, fie că nu au beneficiat de interesul cercetătorilor, cronicile i-au cam lipsit de „aplauze la scena deschisă”.

Cu toate acestea, o scurtă trecere în revistă a faptelor lor de arme este edificatoare pentru cunoaşterea acestor „duri” adevăraţi – chiar dacă, în cazul unora dintre ei, nu e întotdeauna uşor de desluşit ce e fapt istoric şi ce e legendă.

Chandragupta Maurya - 340 - 290 î.e.n.

Orfanul născut în Bihar, în inima Indiei, a avut în destinul său misiunea de a schimba nu doar faţa Indiei, ci de a modifica pentru totdeauna cursul istoriei mondiale.
Cu toate ca nimeni nu i-a dat nicio şansă, orfanul şi-a clădit un destin măreţ, de la scormonitor în gunoaie la artizanul unuia dintre cele mai mari imperii ale Lumii Antice,

ajungând să domnească peste 50 milioane de supuşi şi să aibă sub ascultarea lui o armată impresionantă - 9.000 elefanţi de război şi 36.000 de războinici încercaţi.
La apogeul sau, împăratul Chandragupta Maurya beneficia de protecţia celor mai neobişnuite şi temute corpuri de gardă personală.

Gărzile sale erau compuse din 500 de spartani greci de elită, războinici hinduşi experţi în arta Kalaripayatthu, precum şi din femei războinice crescute de mici în cultul împăratului pe care trebuiau să-l slujească şi să-l apere cu preţul vieţii.
Povestea devenirii sale este incredibilă.

Pentru a distruge Imperiul Nanda şi a se proclama împărat, tânărul Maurya a pus, pur şi simplu, mâna pe o sabie de bronz şi a pătruns furtunos, de unul singur în palat, încercând să-l asasineze pe împărat. A fost prins şi încarcerat, dar a reuşit să evadeze, distrugând fără milă dinastia conducătoare şi instalându-şi propria dinastie - Maurya - care a tronat multă vreme în peninsula indiană.

Surena, 84-52 î.e.n.

Cunoscut simplu sub numele de Surena, a fost un general destoinic aparţinând clanului Surena, care era, de generaţii, însărcinat cu paza şi protecţia regilor parţi.

Plutarh relata că Surena era cel mai chipeş, viteaz şi temut luptător persan din acele vremuri. Când regele Hydrotes a fost detronat şi exilat din Parthia, Surena a condus expediţia militară destinată recapturării imperiului. Generalul Surena avea un harem uriaş de concubine, pe care le transporta după el în toate campaniile militare.

Atât de multe femei avea măreţul Surena, încât era nevoie de două sute de căruţe pentru a le transporta pe toate în locurile unde se războia redutabilul general.
Surena a comandat armatele regelui Orodes al doilea, administrând Imperiului Roman unele dintre cele mai severe şi umilitoare înfrângeri din întreaga sa istorie.

Când romanii au decis să atace dinastia Arsacidă, temuta cavalerie persană, condusă de Surena în persoană, a stopat definitiv avântul legiunilor în Asia.
Bătălia decisivă a avut loc la Carrhae (Harran , pe teritoriul Turciei de astăzi).

Legiunile romane au fost pur şi simplu zdrobite. Cavaleria grea persană, temuţii cataphractes înveşmântaţi în solzi de metal, a masacrat redutabilele legiuni. Plutarh vorbeşte de 20.000 de morţi şi peste 10.000 de prizonieri. Cel mai bogat om din Roma, generalul Marcus Licinius Crassus, comandantul armatelor romane, şi-a pierdut şi el viaţa.

Istoricul antic Dio Cassius (sec. II - III î.e.n.) relatează că, după moartea generalului roman, Surena a ordonat să i se toarne acestuia pe gât aur topit, drept pedeapsă pentru lăcomia lui. (Circulă şi o versiune "horror" a poveştii, conform căreia Surena l-ar fi pedepsit pe Crassus, căzut prizonier, turnându-i pe gât metalul topit, când generalul era încă viu...)
Din nefericire, gelos pe succesul şi popularitatea lui Surena, regele Orodes a ordonat moartea celui mai destoinic om al său...

Carol Martel: 688 - 741

Carol "Ciocanul" - aşa s-ar traduce numele său - a avut o personalitate atât de marcantă, încât nu a fost considerat doar pavăza în faţa invaziei musulmane în Europa Occidentala, ci şi părintele fondator al cavalerismului şi feudalismului din Evul Mediu. În plus, Carol Martel era bunicul lui Carol cel Mare sau Charlemagne, ceea ce îl propulsează în rolul de fondator al dinastiei carolingiene.

Carol Martel a ajuns în poziţia de conducător al armatei francilor împotriva invaziei musulmane pe baza faptului că era majordomul palatului regal, pe vremea aceea o importantă funcţie administrativă, politică şi militară.

Adesea, regii franci din dinastia merovingiană aveau un rol mai mult de reprezentare, iar majordomul palatului, un adevărat "şef al guvernului", lua deciziile şi ţinea în mână destinul regatului.
Durul Carol Martel a pierdut o singura bătălie de-a lungul tumultoasei sale cariere, anume bătălia de la Cologne.

Iar dintre multele-i victorii, merită pomenită, pentru însemnătatea ei în evoluţia Europei, victoria epocală de la Tours. Pe data de 10 octombrie 732, Martel a câştigat lupta de la Tours, în care două armate france unite au învins armatele arabe ale califatului Omeiazilor. Bătălia a fost una decisivă. Daca Carol Martel o pierdea, probabil azi întreaga Franţă ar fi vorbit araba.

Întreaga armată francă, condusă de Martel, a luptat atunci pedestru, ceea ce i-a făcut pe soldaţii victorioşi să afirme că însuşi Dumnezeu a fost de partea lor.
Iar Carol Martel a refuzat să accepte un onorariu în bani din partea Papei, care vroia să-i mulţumească astfel că a scăpat Europa de primejdia Semilunii.

Ulf Hreda - secolul XI

În literatura engleză, numele său e redat ca Ulf the Quarrelsome - ceea ce s-ar traduce destul de exact prin Lupu Scandalagiul, nume foarte expresiv şi potrivit pentru acest brutal luptător medieval irlandez (poate doar un personaj de legendă), pe care tradiţia îl desemnează drept fratele legendarului rege Brian Boru.

Ulf i-a urât din tot sufletul pe vikingi, deoarece aceşti barbari, veniţi din nord pe corăbiile lor lungi şi negre, au comis, se spune, greşeala capitală de a-i ucide mama chiar sub ochii lui, pe când Ulf era doar un copil. Puiul de lup a crescut, şi odată cu el a crescut şi ura din el...
Când fratele său, regele Brian Boru, a devenit erou naţional, unificând pentru prima dată Irlanda, Ulf a devenit cel mai iubit războinic din Regatul Verde.

Forţa sa herculeană, alimentată de ura neostoită din suflet, l-au transformat într-un luptător de neoprit, care, înarmat cu o secure enormă, reteza capetele duşmanilor dintr-o singură lovitură - suficient pentru a-l transforma într-un idol printre soldaţii irlandezi.

Unificarea Irlandei a stăvilit momentan influenţa şi extinderea regatelor scandinave în zonă. Cu toate acestea, unii nobili irlandezi nu s-au împăcat deloc cu noua situaţie şi s-au răsculat cu ajutorul a mii de vikingi.

Bătălia de la Clontarf, din anul 1014, a fost dovada supremă a furiei şi durităţii acestui nemaivăzut războinic celt. Singur, Ulf cel furios a ucis toţi vikingii care i-au apărut în faţa. Din nefericire, fratele sau, Brian Boru, a pierit de mâna căpeteniei vikinge Brodir.

Negru de tristeţe, Lupul Irlandez l-a prins pe Brodir şi a purces la răzbunare. Într-un sinistru episod relatat cu amănunte în epopeea islandeză numită Saga lui Njal, Ulf l-a spintecat de viu pe viking, scoţându-i intestinele şi legându-le de un copac.

După care Ulf l-a forţat pe muribundul Brodir, pradă unor chinuri groaznice, să alerge în jurul copacului până când toate intestinele i s-au înfăşurat în jurul trunchiului. Brodir a murit după câteva ore, în dureri de nedescris.

Harald Hardrada, 1015 - 1066

Harald Sigurdsson a fost unul dintre fraţii vitregi ai regelui Olaf al II-lea al Norvegiei (canonizat mai târziu ca Sfântul Olaf) şi fiu al reginei Asta Gudbrandsdatter şi al lui Sigurd Syr.

După ce fratele său Olaf a pierit în bătălia de la Stiklestad, Harald, pe atunci un puşti de 15 ani, şi-a luat destinul în mâini şi a pornit spre răsărit. A poposit pentru puţin timp în Rusia Kieveană, apoi s-a îndreptat spre Constantinopol, cu gândul de a se îmbogăţi. Acolo, tânărul viking şi-a câştigat porecla de Hardrada - cîrmuitor aspru.

Puternic şi inteligent, a văzut oportunitatea unei cariere pe măsură şi s-a înscris în rândurile Gărzii Varege, o trupă de elită în care aproape toţi angajaţii erau de origine scandinavă. Aşa şi-a făcut un nume de luptător de neoprit pe câmpurile de bătălie, forţa şi dibăcia sa ajutându-l nu doar să scape cu bine din întâlnirile cu Moartea, dar să şi salveze vieţile multor regi.

De-a lungul încercatei sale vieţi, Harald Hardrada a luptat în numeroase bătălii importante din Europa, Orientul Mijociu şi Ierusalim. Între timp, şi-a găsit răgaz şi pentru preocupări galante, căsătorindu-se cu prinţesa Elisabeta, fiica regelui Iaroslav cel Înţelept al Rusiei Kievene.
În cele din urmă, Harald a devenit rege în Norvegia sa natală, după ce tânarul rege Magnus -fiu ilegitim al lui Olaf al II-lea - a murit în mod misterios.

Harlad nu s-a mulţumit cu conducerea ţării sale, ci a purces la cucerirea Danemarcei, aventură care, după câţiva ani, s-a transformat, într-un insucces total. Frustrat, Harald şi-a întors privirile spre Anglia, condusă pe atunci de ultimul rege anglo-saxon, Harold Godwinson.

Nu a avut noroc nici aici, armata vikingului Harald fiind zdrobită de armata anglo-saxonului Harold în bătălia de la Stamford Bridge (1066). Harald a sfârşit urât, murind în luptă, cu beregata străpunsă de o săgeată. Moartea sa a marcat sfârşitul epocii de glorie a vikingilor în Europa.

Tomoe Gozen, 1157-1247

Doi termeni sunt suficient de necesari pentru a o descrie pe această facinantă femeie:
războinică şi amantă. Cu toate că profesiunea de războinică este diametral opusă celei de amantă, Tomoe a excelat în ambele domenii.
Tomoe Gozen a fost unică în istorie. A fost prima şi singura femeie-războinic samurai în întreaga accepţiune a termenului.

Cronicile nipone o descriu ca fiind de o frumuseţe şi graţie răpitoare , cu pielea albă, părul lung şi negru şi trăsături ale chipului desăvârşite. Paradoxal, avea o forţă neobişnuită, fiind o arcaşă de temut şi o mânuitoare redutabilă a celebrelor săbii japoneze. Călărea fără teama şi îşi mâna calul cu dibăcie prin noianul inamicilor înarmaţi.

Acestă războinică nemaiîntâlnită a fost concubina oficială a temutului general Minamoto no Yoshitaka. Minamoto nu se sfia să o trimită pe Tomoe în focul luptei, convins că dibăcia şi curajul amantei sale o vor scăpa de la multiplele pericole care apar în astfel de situaţii dure.

Când Minamoto a fost învins în bătălia de la Awazu, din anul 1184, nerecunoscătorul general a umilit-o pe Tomoe, ordonându-i să părăsească câmpul de bătălie, deoarece s-ar simţi jignit să îşi facă seppuku alături de o femeie. Viteaza Tomoe l-a ascultat şi a continuat lupta, reuşind să ucidă doi samurai redutabili, pe Honda no Moroshige şi Uchida Yeyoshi.

Tomoe a devenit prizoniera căpeteniei războinice Hatakeyama Shigetada, dar a reuşit să evadeze în scurt timp..
Brava Tomoe Gozen a fost învinsă o singură dată în viaţă: a pierdut un duel în faţa samuraiului Wada Yoshimori care, impresionat de personalitatea femeii-samurai, i-a cerut lui Tomoe să-i acorde onoarea de a-i deveni soţie.

Tomoe a acceptat şi i-a fost soţie devotată până în momentul în care Wada a murit de bătrâneţe. Atunci, Tomoe şi-a aruncat sabia şi a devenit călugăriţă în templul Echizen, unde a trăit în recluziune până la sfârşitul zilelor sale.

Augustina de Aragon, 1786 - 1857

Augustina de Aragon a intrat definitiv atât in istoria, cât şi folclorul spaniol, viteaza femeie remarcându-se ca o patriotă îndârjită în perioada Războiului Spaniol de Independenţă. A început prin a fi o simplă săteancă înarmată cu o puşcă, devenind ulterior ofiţer de carieră în armata spaniolă.

Impresionaţi de acţiunile ei temerare, oamenii au început să o numească "Ioana d'Arc a Spaniei". Când războiul a izbucnit nemilos în anul 1808, Augusina şi-a părăsit satul, luând o căruţă cu pâine, pe care a dus-o soldaţilor spanioli.

Când a ajuns pe câmpul de luptă, a văzut cu disperare cum trupele spaniole sufereau pierderi masive în faţa forţelor napoleoniene. Situaţia era atât de dramatică, încât frontul a fost spart, iar trupele spaniole începuseră să se retragă în dezordine. În loc să fugă, Augustina de Aragon s-a repezit la un tun şi a început să tragă în inamici.

Imaginea unei femei singure încercând să respingă trupele franceze a avut un efect mobilizator asupra spaniolilor, care s-au reîntors cu furie în luptă. După o ultimă încleştare sângeroasă, armata franceză a renunţat, pe moment, la asediul Zaragozei. Când s-au întors, după cîteva săptămâni, au reuşit să cucerească oraşul, Augustina fiind luată prizonieră.

Viteaza spaniolă nu a disperat, ci a reuşit să evadeze, devenind o rebelă periculoasă. Faima şi curajul ei au propulsat-o în rolul de şefă a unei trupe de "guerilleros". Augustina organiza atacuri-surpriză şi dese atentate împotriva trupelor napoleoniene. Pe data de 1 iunie 1813, Augustina a condus un atac de linie, sub ordinele maiorului Cairncros.

Bătălia a fost un dezastru pentru francezi, care nu şi-au mai revenit din înfrângere, fiind alungaţi definitiv din Spania. Odată cu retrageresa trupelor napoleoniene, Augustina a renunţat la războaie şi s-a măritat cu un medic, trăind o viaţă liniştită.

Jack Churchill, 1906 -1996

Jack Churchill a întruchipat ca nimeni altul vitejia şi duritatea. Acest brav ostaş britanic, poreclit "Fighting Jack Churchill" şi "Mad Jack", a fost singurul soldat din lume care, în al doilea Război Mondial, a luptat înarmat doar cu un arc cu săgeţi şi o spadă uriaşă scoţiană de tip Claymore (sabia din filmul Braveheart). Una din expresiile sale favorite era:

"Un ofiţer care porneşte la luptă fără sabie este îmbrăcat total nepotrivit".

Aşadar, acest bărbat lupta cu săgeţi şi cu spada împotriva tancurilor şi mitralierelor! Chiar aşa, cu un handicap mai mult decât evident, Jack Churchill a rămas în istorie drept singurul combatant din al doilea Război Mondial care, pe frontul de vest din Europa, şi-a ucis inamicii cu săgeţi sau i-a decapitat cu sabia.

Temerarul britanic mergea în luptă cu spada la brâu, arcul în spate, cântând de zor din cimpoi. În cel mai remarcabil moment al unicei sale cariere militare, Jack Churchill a condus o trupă de commando în interiorul liniilor germane, cântând la cimpoi melodia scoţiană "Will Ye No Come Back Again?".

A fost singurul membru al trupei de commando care s-a întors viu din misiune, ceilalţi fiind ucişi în acţiune. Când războiul s-a sfârşit şi toată lumea era în sărbătoare, exista un singur om trist în Mare Britanie: Jack Churchill. Mad Jack a fost auzit bombănind furios :

"Dacă nu erau blestemaţii de yankei, am fi putut duce războiul zece ani de zile şi le-am fi arătat noi germanilor cine suntem". După retragere, Jack Churchill s-a dus în Australia unde s-a apucat de surfing. Când a îmbătrânit şi nu a mai putut practica acest spectaculos sport acvatic, Jack s-a întors în Marea Britanie, unde şi-a găsit sfârşitul.

Mucius Scaevola - 509 î.e.n.

Mucius a fost, probabil, cel mai respectat erou al Romei Antice. Când regele etrusc Porsenna a asediat cetatea Romei, Gaius Mucius, pe numele său adevărat, a reuşit să se strecoare înarmat, în timpul nopţii, în tabăra etruscă, plănuind să-l ucidă pe regele Porsenna.
Încercarea a dat greş, deoarece Mucius a ucis un alt om în locul lui Porsena. Capturat, a fost dus legat în faţa regelui etrusc.

Plin de mândrie, Mucius avea să facă o faptă care a uimit întreaga lume antică. Stând drept şi netemător, Mucius l-a privit în ochi pe Porsenna declarând:
"Sunt Gaius Mucius, cetăţean liber al Romei. Am venit aici, ca duşman, să îmi ucid duşmanul. Sunt gata să mor la fel cum sunt gata să ucid. La fel ca mine, au jurat alţi trei sute de romani. Înainte să mor, vreau să îmi pedepsesc mâna care a dat greş în a te ucide, rege Porsenna".

În faţa etruscilor uluiţi, Mucius şi-a pus mâna dreaptă pe o făclie aprinsă şi a stat acolo nemişcat, fără sa dea vreun semn de durere în timp ce mâna sa sfârâia, fumega, se acoperea de băşici şi îşi schimba culoare sub acţiunea flăcărilor nemiloase.

Incredibilul roman şi-a ţinut astfel mâna până când s-a transformat într-un grotesc ciot negru fumegând. Impresionat de curajul tânărului, regele Porsenna l-a eliberat.
Deoarece a rămas cu mâna dreapta mutilată pe viaţă, Mucius a fost poreclit Scaevola (stângaciul).

Bhanbhangta Gurung 1921- 2008

Nepalezul Bhanbhangta Gurung a fost un războinic gurkha care, datorită faptelor sale de vitejie din perioada celui de al doilea Război Mondial, a primit Victoria Cross, cea mai prestigioasă decoraţie pentru soldaţii britanici, precum şi pentru cei din Commonwealth.

Un mijloc de a aprecia cât de dur şi redutabil a fost acest gurkha este parcurgerea textelor scrise despre el de presa londoneză :
"Pe data de 5 martie 1945, la Snowdon-East, lângă Tamadu, Burma, Gurung şi oamenii săi se apropiau venind spre Snowdon-East. Compania sa a fost întârziată de un lunetist inamic, care produsese pierderi umane serioase.

Cum lunetistul continua sa-i decimeze oamenii, furiosul Bhanbhangta Gurung, care nu putea să-l nimerească din poziţie culcat, s-a ridicat în picioare, riscând enorm să fie ucis. Calm, Gurung l-a executat fără greş pe lunetistul japonez.

Compania de gurkha a fost ulterior atacată cu foc continuu. Fără să mai aştepte ordinele superiorilor, Gurung a ţâşnit la atac. Cu două grenade a reuşit să ucidă alţi doi lunetişti, pe al treilea decapitându-l cu celebrul pumnal kukuri. În timpul asaltului său, nepalezul a fost o ţintă vie pentru mitraliorii din liniile japoneze. Cu toate acestea, a riscat enorm şi a reuşit să distrugă buncărul lunetiştilor niponi."

Subotai Bahadur, 1176-1248

Subedeei, cum îl numesc mongolii, a fost cel mai bun strateg militar şi general de război din subordinea lui Ginghis Han. Ca o paranteză, Subotai nici măcar nu era mongol, ci aparţinea triburilor Urianhai, crescători tradiţionali de reni din nordul Mongoliei, în taigaua siberiană.

Cu toate acestea, familia lui Subotai era asociată de generaţii cu cea a viitorului Ginghis-Han. Fratele lui Subotai, Jelme, a servit tot ca general în armata mongolă, dar faptele sale de arme nu se pot compara cu grandoarea acţiunilor militare ale lui Subotai.

Subotai a fost cea mai elocventă dovadă ca uriaşul Imperiu Mongol a fost, în esenţa sa, o meritocraţie perfectă, unde fiecare om era apreciat strict pe baza meritelor şi calităţilor sale personale. Subotai a fost fiul lui Qaban, un umil fierar care, evident, nu făcea parte din aristocraţia Urianhai. Când Subotai a împlinit 17 ani, tatăl său l-a înscris ca simplu soldat în trupele lui Ginghis.

Zece ani mai târziu, Subotai a devenit principalul strateg al lui Ginghis. Alături de Jepe Noion, cei doi au fost generalii care, la ordinele lui Ginghis, au făurit cel mai mare imperiu din istoria lumii. Expresia sa favorită în faţa Har-hanului suprem era:
"Am să te apăr de duşmani, la fel cum te apără hainele de frig".

La fel de fidel l-a slujit şi pe Ogodei, fiul şi succesorul lui Ginghis. De-a lungul vijelioasei sale vieţi, Subotai a condus peste 20 de campanii militare de mare anvergură, în care a cucerit 32 de naţiuni. A distrus armatele Poloniei şi Ungariei, în două bătălii separate, la diferenţă de doar două zile una de cealaltă. A câştigat 65 de bătălii şi nu a pierdut niciuna. A rămas în istorie drept strategul care a cucerit cele mai întinse teritorii.

sursa descopera.ro

Read More

Egill Vikingul - razboiul si poezia in metru nordic

Foto (1)

Intr-o societate in care cultul razboinicului reprezenta cea mai buna educatie pentru tineri, in care vrajitoria si pirateria erau activitati cotidiene, si in care religia mentiona singurul Rai despre care s-a pomenit vreodata ca ar fi fost strabatut de rauri de bere, este evident ca idealul uman este departe de ceea ce ne-am putea imagina la o prima vedere.

Controversati, duri, sangerosi, razboinici dusi la extrema violentei, vikingii au ajuns totusi sa inspire prin operele lor literare chiar si pe marele Goethe. Iar daca ar fi sa dam un nume acestor atribute, ei bine...el nu poate fi decat Egill Skallagrimsson – Vikingul.

In acest articol

• In umbra eroilor
• Neinfrantul
• Poezia, ultimul refugiu
• FACTS

Eroul pe care il vom prezenta astazi, Egill Skallagrimsson, este, probabil, mai putin cunoscut publicului din Romania, si iese, fara doar si poate, din tiparul personajelor pe care Descopera.ro le prezinta in fiecare zi de vineri.

In fond, Egill nu a influentat mersul istoriei in niciun fel, cat despre initiative laudabile nici ca poate fi vorba. Pana si in tara sa de bastina, Islanda, Egill reprezinta tipul antieroului clasic. De ce ne-am opri, atunci, asupra unui asemenea personaj?

Vrajitor si in acelasi timp vindecator, ucigas fara scrupule dar, totusi, un luptator respectat si temut ce putea decide singur sortii unei batalii, omul care si-a ucis cu mainile goale 20 de oponenti, care se putea dispara cu usurinta pana si de reprezentatii elitei razboinice scandinave, berserkerii, nebunul care si-a infruntat pana si zeii, dar care isi gasea alinarea in poezie…ei bine, un astfel de erou nu poate decat sa ilustreze perfect idealul unei lumi pe care, paradoxal, nu o cunoastem pe deplin nici macar dupa aproape un mileniu de la disparitia sa.

In umbra eroilor

Pentru a intelege mai bine complexitatea unui personaj ca Egill Skallagrimsson, se impune sa procedam asemenea poetului scandinav din secolul al XII-lea, Snorri Sturluson, autorul celebrei saga dedicata lui Egill si stramosilor acestuia–Egillsaga -, si sa descriem, chiar si in cateva cuvinte, genealogia eroului nostru.

Egill Skallagrimsson s-a nascut in jurul anului 910 d.Hr. ca fiu al razboinicului Skalla-Grimr Kveldulfsson si al Berei Yngvarsdottir si, poate cel mai important, avandu-l ca bunic din partea tatalui pe temutul Ulf Bjalfason, cel cunoscut mai bine sub apelativul Kveldulf – Lupul amiezii. Nu va lasati, insa, pacaliti de romantismul aparent al unei asemenea porecle. In limba norvegiana veche, Kveldulf s-ar traduce, mai degraba, prin…Varcolacul sau Cel care se transforma in lup la apusul soarelui.

In fond, bunicul Ulf facuse parte din randul celebrilor ulfheoini sau berserkeri, razboinici fara echivalent in toata istoria omenirii, despre care se spune ca aveau capacitatea de a se metamorfoza in lupi sau ursi si de a folosi ferocitatea acestor salbaticiunilor impotriva dusmanilor de pe campul de lupta.

La randul sau, Kveldulf se tragea dintr-un sir de razboinici a caror linie genealogica se pierde in negurile timpului: de la temutul hersir – lider militar - Ulf cel Viteaz, la Berle Kari, berserkerul si capetenia tribului din Berola, si pana la legendarul Kettil Trout din Halogaland, cel despre care se spunea ca ucisese un dragon si care se casatorise cu uriasa Hrafnhild.

Cu sangele unor asemenea barbati curgandu-i prin vene, Ulf Bjalfason nu putea decat sa le urmeze exemplul, iar ferocitatea si curajul sau ajunsesera legendare. Neinvins in nicio batalie, el il infrunta fatis chiar si pe Harald Fairhair (850 –933), primul rege al Norvegiei si doar datorita varstei si reputatiei sale scapa de furia monarhului. Aici incepe, practic, istoria lui Egill Skallagrimsson.

Desi bunicul Kveldulf primise asigurari ca va putea vietui in pace in Norvegia, in ciuda opozitiei fata de Harald Fairhair, fiul sau cel mare, Thorolf, cade prada unui atentat pus la cale de oamenii regelui. Este momentul in care fostul luptator devine pentru ultima data un berserker.

Alaturi de celalalt fiu al sau, Skallagrimr – Grim cel Chel -, Kveldulf intra in transa razboinica si ii ucide pe toti cei care participasera la asasinarea primului sau nascut. Efortul pe care il necesita insa o astfel de stare, berserkergang, era prea mare pentru puterile fizice ale batranului. Extenuat, el se stingea in bratele fiului sau, in drakkarul (vechea corabie scandinava) ce ii purta cat mai departe de Norvegia si de locul razbunarii lor.

Indeplinindu-i ultima dorinta, Skallagrim isi inchidea tatal intr-un sicriu de lemn si il arunca in apele reci ale nordului urmand calea indicata de acesta. Sicriul avea sa esueze tocmai pe coasta Islandei, locul in care Grimr isi intemeia apoi o familie si in care se nastea la scurt timp, Egill Skallagrimsson – Egill, fiul lui Grim cel Chel.

Cu astfel de povesti, spuse in lungile nopti scandinave de tatal sau, avea sa creasca micul Egill. Eroii legendari sau reali din trecutul familiei precum si faptele de arme ale parintelui si ale fratelui sau mai mare, Thorolfr (numit astfel in memoria unchiului ucis de soldatii regelui Harald) trezeau in mintea copilului de numai cativa ani ecourile unei lumi cu care trebuia, cu orice chip, sa se identifice.

La varsta de numai trei ani, Egill compune primul poem, iar recitarea acestuia in fata capeteniei locale produce o puternica impresie printre contemporanii sai. In schimb, Egill arata primele semne ale unei boli teribile, cunoscuta astazi sub numele de sindromul Paget, maladie ce se manifesta prin ingrosarea exagerata a oaselor, in special cele ale craniului dand celui suferind un aspect grotesc.

Macinat de groaznicele dureri de cap, produse de presiunea craniului asupra creierului, Skallagrimsson da dovada de o violenta teribila. La varsta de numai sapte ani, el despica, practic, capul unui coleg de joaca, dupa ce acesta il pacalise la una dintre intrecerile specifice varstei.

Probabil ca in orice alta societate a vremii, un asemenea gest ar fi atras masuri drastice. Nu si in lumea vikingilor. Batranii satului ii prevedeau, atunci, copilului care tocmai isi ucisese un seaman, un viitor demn de marii lideri militari.

Doar cativa ani mai tarziu, intr-un nou acces de furie, Egill omoara din nou. De data aceasta, victima era un adult, un soldat din grupul propriului sau tata, care facuse impertinenta de a glumi pe seama aspectului sau neobisnuit. Cum era de asteptat, Egill Skallagrimsson, desi nu atinsese nici macar varsta adolescentei, dovedea cu prisosinta ca era pregatit sa se alature bandei de pirati a lui Grim cel Chel.

Neinfrantul

Ultimii ani ai copilariei, adolescenta si prima parte a tineretii lui Egill sunt marcate de desele raiduri pirateresti asupra asezarilor de fermieri din Scandinavia, tarile baltice, Germania si Anglia dar si de nesfarsitele conflicte si dueluri cu razboinici din diferite parti ale nordului. Violent, irascibil, cu o pasiune nestavilita pentru alcool, Skallagrimsson devine rapid un lider si isi creeaza propriul grup de pirati.

Acesta este si momentul in care controversatul poet-razboinic decide ca a venit momentul sa se insoare. Dorind sa se intoarca la originile sale norvegiene, Egill profita de moartea regelui Harald si de inscaunarea fiului acestuia, Eirik Bloodaxe – Eirik Topor Insangerat – pentru a-si alege o sotie de pe taramul gloriosilor sai stramosi.

Pe aleasa sa, Asgerd Bjornsdottir, o va gasi in Ask, Hordaland, sat scandinav condus la acea vreme de temutul razboinic Torgeir Tyrnefot. Cu toate acestea, imediat dupa incheierea nuntii, Egill isi parasea temporar consoarta pentru a se indrepta catre curtea regelui Eirik si a reginei Grunnhild, acolo unde spera sa intre in gratiile noii familii de conducatori.

Planurile ii sunt, insa, repede spulberate de chiar propriul sau caracter. Bine ametit de cupele de mied si bere pe care le consumase din belsug inainte de a-si cunoaste suveranul, Egill Skallagrimsson intra in conflict cu Bardr din Atley , unul dintre apropiatii regelui, si il ucide la doar cativa pasi de sala tronului. Nu are timp decat sa isi recupereze sabia si sa fuga in noapte inainte de a fi alertate garzile regale.

Nu trecusera decat cateva zile de la implinirea visului sau de a vedea Norvegia, iar Egill devenise deja un fugar pe capul caruia se pusese un pret urias. Mai mult, vestile din satul sotiei sale, acolo de unde astepta o zestre consistenta, erau si ele dintre cele mai rele.

Berg-Onundr, fiul lui Torgeir Tyrnefot din Ask ii refuza islandezului dreptul de a primi bunurile cuvenite in urma unei casatorii si chiar organizeaza un grup de 20 de razboinici cu care pleaca in urmarirea sa, ca raspuns la asasinarea lui Bardr din Atley. In acelasi timp, regina Grunnhild isi trimitea cei doi frati pe urmele lui Egill si a lui Thorolfr cu unicul scop de ii fi aduse capetele acestora.

Nici Berg-Onundr si nici Grunnhild nu stiau, insa, cu cine aveau de a face. Surprins initial de razboinicii din Ask, uriasul islandez isi imita bunicul si intra in transa specifica berserkerilor si ulfheoinilor. La sfarsitul confruntarii, toti cei 20 de luptatori zaceau ucisi la picioarele sale. Egill ii invinsese cu mainile goale. Cateva zile mai tarziu, fratii reginei urmau aceeasi soarta. Mai mult, in timpul fugii sale din Norvegia, Skallagrimsson ii curma viata unui al treilea urmaritor, Rognvaldr Eiriksson, nimeni altul decat fiul regelui Eirik Bloodaxe si al reginei Grunnhild.

Transformat din vanat in vanator, Egill gaseste curajul de a se indrepta spre Ask si de a cere socoteala lui Berg-Onundr. La cererea islandezului, cei doi razboinici se vor confrunta intr-un clasic duel scandinav, celebrul holmgang, lupta in care oponentii, inarmati cu un topor si trei scuturi, sunt obligati sa isi aplice lovituri, rand pe rand, pana in momentul in care scuturile sunt distruse.

Cel care ramanea primul fara aparare, era obligat sa infrunte atacul adversarului folosind spre propria protectie doar toporul. Miza unui asemenea duel era, adeseori, intreaga avere a celui invins precum si dreptul de viata si de moarte asupra familiei sale. Berg, un razboinic redutabil de altfel, caruia sortii ii dadusera avantajul atacului, cadea, insa, la prima lovitura.

Egill izbise cu atata furie incat ii despicase scutul si ii retezase un picior, provocandu-i o hemoragie letala. Nu stia, insa, ca lucrurile nu se oprisera aici. Pe urmele sale se afla, din ordinul regelui Eirik, cel mai puternic berserker din armata monarhului.

De data aceasta, Egill isi aflase un adversar pe masura sau, cel putin, asa considera suveranul norvegian. Surprins din nou, inainte de a fi avut ocazia sa se imbarce, islandezul isi dobora si de aceasta data inamicul si il ucidea intr-un chip neobisnuit. Egill ii smulgea laringele oponentului sau… cu dintii.

Inainte de a parasi Norvegia, razboinicul se razbuna, in felul sau, pe familia regala, asupra careia arunca o vraja considerata extrem de puternica si pentru care fusese nevoit sa ucida un cal. La randul ei, regina Grunnhild facuse acelasi lucru…

Poezia, ultimul refugiu

Anii urmatori il gasesc pe Egill Skallagrimsson intr-o cautare a lucrurilor care formau idealul oricarui reprezentant al clasei razboinice scandinave: glorie, avere si o moarte violenta care sa ii asigure intrarea in Valhalla. Raidurile impotriva asezarilor de fermieri devin din ce in ce mai sangeroase, totul culminand cu atacul impotriva satului propriei sale sotii.

In incercarea de a recupera zestrea confiscata de Berg-Onundr, Egill devasta atunci mica asezare norvegiana lasand in urma sa nu mai putin de 17 victime. Islandezul nu se multumeste, insa, cu atat. Visul sau este acela de a invinge timpul si de a fi unul dintre eroii cantati de barzi in ode si poeme de vitejie.

El isi descrie singur faptele in poezii care, astazi, sunt considerate unele de geniu. In fapt, Egill este primul poet scandinav care a folosit rima in operele sale si, ceea ce este si mai important, se pare ca el insusi o inventase, atata vreme cat este greu de presupus ca ar fi avut acces la poemele latine, singurele din acea perioada care foloseau un astfel de procedeu stilistic.

Greu de inteles si de catalogat dupa standardele moderne ale eticii, islandezul ducea o viata plina de controverse.

In Islanda, el salveaza de la moarte, prin puterea vrajilor, o fetita afectat de o maladie misterioasa dar, in acelasi timp, anul 937 il gaseste ca mercenar in oastea regelui englez Athelstan (895-939). El participa chiar si la marea Batalie de Brunanburh, unul dintre cele mai sangeroase conflicte din toata istoria insulelor britanice. In aceea zi, cinci regi englezi si sapte capetenii aveau sa isi piarda viata, alaturi de un numar imens de soldati. Din nefericire pentru Egill, printre cei cazuti se afla si fratele sau, Thorolf.

Islandezul, insa, se dovedise unul dintre cei mai curajosi razboinici, iar multe dintre victimele care zaceau pe campul de lupta purtau urmele inclestarii cu temutul berserker. Ca semn de recunostinta, regele Athelstan il recompensa atunci pe Egill cu doua cufere pline cu monede de argint, o veritabila comoara, asa cum ar fi considerata si in zilele noastre.

Destinul nu ii oferise inca marea surpriza a vietii sale. La scurt timp dupa Batalia de la Brunanburh, Egill esueaza in timpul unei furtuni pe tarmul Angliei, in apropiere de York . Sperand sa il revada pe regele Athelstan, islandezul are parte de un soc atunci cand se trezeste fata in fata cu eternul sau dusman, omul care pusese un pret de capul sau si care il declarase proscris in Norvegia… Eirik Bloodaxe.

Egill nu stia faptul ca monarhul norvegian fusese izgonit din propria sa tara, alaturi de regina Grunnhild, si ca fusese numit suveran al Northumbriei de chiar Athelstan.

Asa cum era de asteptat, islandezul este incarcerat si condamnat la moarte, urmand ca executia sa aiba loc chiar in dimineata urmatoare. Constient ca nu mai are nicio scapare, Egill Skallagrimsson apeleaza, in acel moment, la singurul lucru ce ii putea oferi linistea, poezia.

In noaptea in care a fost inchis in temnita orasului York, scandinavul compunea un poem considerat si astazi o capodobera a literaturii scandinave, Hofudlausn sau „Rascumpararea capului”. Recitandu-l in fata lui Eirik Bloodaxe, Egill ii impresiona atat de tare pe cei prezenti incat nu numai ca ii se anula pedepsa capitala dar obtinea si iertarea din partea fostului sau inamic pentru uciderea fiului si cumnatilor acestuia.

Era momentul in care pana si Egill simtea ca norocul sau nu putea merge mai departe. Reintors in Islanda, razboinicul se angaja sa stranga taxele in numele noului rege norvegian, Hakon, functie care ii asigura mai mult decat un trai lipsit de griji.

Mai mult, mostenind bunurile si pozitia tatalui sau in societatea islandeza, Egill devenea unul dintre cei mai importanti scandinavi ai vremii, putandu-se ocupa in liniste de cresterea celor cinci copii ai sai si de operele care sa ii poarte numele peste veacuri. In sinea sa, islandezul spera ca luptele sale sa ii impulsioneze fiii, cei care, cat de curand, ar fi trebuit sa ii calce pe urme.

Din nefericire, Egill Skallagrimsson nu daduse inca ultima si cea mai grea batalie a sa, cea impotriva propriilor zei. Totul incepea cu moartea, in urma unei boli necrutatoare, a lui Gunnar Egilsson, cel de al doilea sau nascut. La scurt timp, in timpul unei furtuni, isi pierdea viata inecat si cel mai mare dintre copiii familiei, Bodvar Egilsson. Cuprins de o durere fara margini, Egill isi inmormanteaza fiii alaturi de bunicul lor, Skallagrim, si decide sa isi curme singur viata prin infometare.

Inchis in propria camera din care nu razbateau decat ragetele asemanatoare cu ale unui animal salbatic, Egill isi blestema zeii in frunte cu Odin, cel ale carui cai si taine le urmase toata viata. Doar insistenta celor doua fiice care ii ramasesera si a ultimului fiu il fac sa renunte la nebuneasca sa idee si sa isi dedice timpul compunerii unui poem care sa le intreaca pe toate celelalte si care sa fie dedicat celor doi copii pe care ii pierduse.

Astfel lua nastere Sonatorrek – Ireparabila pierdere a fiilor – o opera de arta unica, de un lirism si o profunzime psihologica asemanatoare marilor tragedii antice, din care, sustin criticii literari moderni, chiar si Goethe, marele scriitor german din secolul al XVIII-lea, s-ar fi inspirat.

Ajuns spre finalul vietii, la aproape 80 de ani, macinat de boala si napastuit de zeul pe care il adorase, Odin, Egill vedea cum toate visele sale se naruie. Thorstein Egilsson, ultimul sau nascut, ura razboiul. Dorind parca sa ii faca in ciuda fostului berserker, Thorstein ii dadea lovitura suprema devenind unul dintre primii islandezi care adopta religia crestina.

Mai mult, Egill nu avea parte nici macar de acea moarte pe care si-o dorise intotdeauna, o moarte pe campul de lupta care sa ii asigure o viata vesnica in Valhalla. Invins, Egill Skallagrimsson se stingea intr-un mod nedemn pentru un razboinic scandinav… lipsit de arma, in propriul pat, compunand versuri.

FACTS

Ajuns la varsta de 80 de ani, Egill si-a considerat ultimul fiu, pe Thorstein Egilsson, nedemn sa intre in posesia uriasei mosteniri pe care o pastrase de-a lungul timpului…cele doua cufere cu monede de argint primite de la regele Athelstan. Islandezul a ingropat comoara in apropierea orasului Mosfellbaer, la circa 18 kilometri nord de capitala Reykjavyk. Cele doua lazi sunt cautate si astazi, asiduu, de vanatorii de comori.

Figura populara in Islanda, Egill Skallagrimsson a devenit numele unei cunoscute beri din aceasta tara nordica precum si numele unei emisiuni TV de succes „Argintul lui Egill”, cu referire la comoara ingropata de acesta in anul 990.

Asatru, miscare religioasa moderna care doreste reinvierea vechilor credinte germanice, i-a dedicat razboinicului islandez ziua de 9 decembrie. Tot in memoria acestuia are loc si un „Turneu Memorial Egill Skallagrimsson”.

Desi nu a dat dovada de vitalitatea tatalui sau, Thorstein Egilsson a avut numerosi urmasi, legitimi sau nu, care au dus mai departe numele lui Egill Skallagrimsson. Avand in vedere ca razboinicul islandez este unul dintre personajele preferate ale localnicilor, multi dintre acestia s-au grabit sa declare ca sunt urmasi ai celebrului Egill.

In mitologia nordica, Odin, divinitatea suprema, era considerat zeul razboiului, al practicilor magice, al razbunarii dar si al tradarii. Totodata, Odin era si singurul zeu din panteonul germanic ce se putea metamorfoza in animal. Toate aceste atribute ale divinitatii erau insusite de berserkerii asemenea lui Egill Skallagrimsson ca o conduita morala a razboinicilor scandinavi.

Foto:Flickr

Alte articole pe aceeasi tema:

Despre berserkeri si alte mituri vikinge

Singur printre vikingi

sursa descopera.ro

Read More

SOUL OF THE SAMURAI-SUFLETUL SAMURAIULUI

De ce a fost sabia samuraiului un simbol atit de puternic in cultura japoneza?
Dr. Inazo Nitobe, omul care a creeat bancnota de 5000 yen a incercat sa raspunda la aceasta intrebare in urmatorul documentar.
Ca diplomat japonez acreditat de Liga Nationilor Unite a fost intrebat de colegii sai din vest cum pot japonezii sa-si educe copiii in spiritul moralei, daca componenta religioasa este scoasa din educatie.

Asa ca in anul 1900, Dr. Nitobe a scris o carte in engleza denumita Bushido - el a scris acest cod al razboinicilor ce a devenit credo-ul dupa care majoritatea japonezilor isi traiesc vietile.
Si a adaugat: "Asa cum codul samuraiului este sufletul Japoniei. la fel sabia sa este sufletul samuraiului.

Ptr. Dr. Nitobe, sabia este o opera de arta ce reprezinta sufletul samuraiului, pur si neinfricat.
Dar la inceput, nu sabia era arma reprezentativa pentru samurai, ci arcul si sagetile.
De ce a devenit sabia si nu arcul atit de importanta pentru razboinicii japonezi si Japonia insasi?
Pentru a gasi raspunsul trebuie sa ne cufundam in istoria si legendele acestei tari antice....

Read More

SINGUR PRINTRE VIKINGI

Am revazut de curind 'AL TREISPREZECELEA RAzboinic' SI cautind pe net am aflat ca el chiar a existat, ca si cartea dupa care s-a inspirat scriitorul a carui carte este baza filmului.....

Foto (1)

Summa pia gratia nostra conservando corpora et cutodita, de gente fera Normannica nos libera, quae nostra vastat, Deus, regna (Preainalt si sfant Milostiv, apara-Ne pe noi si pe ai nostri, si Ne scapa, Doamne, de neamul salbatic al nordicilor care ne pustiesc pamanturile) – rugaciune medievala.

In acest articol

• Pledoarie pentru vikingi
• Ahmad ibn Fadlan
• Vikingii
• Funeraliile vikinge
• FACTS

Vreme de mai bine de trei veacuri, aceasta avea sa fie rugaciunea de capatai a celor mai multi dintre europenii care avusesera de a face sau care auzisera, intr-un fel sau altul, de temutii razboinici ai nordului. Imaginea acestora avea sa devina sinonima cu teroarea si, pentru un intreg mileniu, vikingii nu aveau sa fie altceva decat intruchiparea celor mai negre cosmaruri ale oamenilor.

Pledoarie pentru vikingi

Faptul ca vikingii au fost niste jefuitori lipsiti de scrupule nu poate fi contestat. De altfel, vikingr, stravechiul termen norvegian, insemna „pirat”, in timp ce viking desemna sec actiunea de a prada peste mari. In plus, priviti din perspectiva carturarilor si preotilor crestini, paganii, adepti ai vechiului cult al lui Odin, nu puteau decat sa fie demonizati; cu atat mai mult cu cat multe dintre atacurile lor erau indreptate asupra bogatelor manastiri din Anglia si din restul Europei. Au fost insa stramosii nordicilor demni de o descriere asemenea celei impamantenite in constiinta europeana medievala? Au fost vikingii, intr-adevar, niste monstri trimisi de divinitate pentru a pedepsi pacatele crestinilor, asa cum se credea in urma cu aproape un mileniu?

Raspunsul avea sa vina in secolul XX, mai precis in 1923, odata cu descoperirea in biblioteca orasului iranian Mashhad a copiei unui document considerat pierdut de secole. Este vorba de Risala, jurnal datand din secolul X al diplomatului arab Ahmad ibn Fadlan, una dintre cele mai vechi si mai detaliate marturii legate de modul de viata al scandinavilor.

Ahmad ibn Fadlan

Ahmad, pe numele sau adevarat Ahmad ibn Fadlan ibn al-Abbas ibn Rasid ibn Hammad, a fost una dintre figurile proeminente ale culturii arabe, si unul dintre cei mai importanti carturari islamici de la sfarsitul primului mileniu. Functia sa de secretar al califului din Bagdad, al-Muqtadir, ii va aduce notorietatea, nu atat prin importanta atributiilor sale, cat mai ales prin fascinanta calatorie pe care o va intreprinde, intre anii 921 si 923, in tinuturile slave din Rusia de astazi, pana in apropierea fluviului Volga, si pe care o va descrie amanuntit.

Initial, scopul expeditiei era unul pur diplomatic; acela de a propovadui Dreapta Credinta in randurile bulgarilor si de a cere regelui strain un tribut anual in schimbul construirii unei moschei pe cheltuiala Bagdadului. Calatoria va lua insa o cu totul alta turnura, mai ales dupa refuzul categoric al liderului bulgar, si dupa iarna deosebit de grea care il obliga pe ibn Fadlan sa ramana timp de trei luni in compania acestuia.

Ambasadorul arab va avea astfel ocazia sa relateze detaliat obiceiurile si trasaturile popoarelor putin cunoscute la acea vreme, pe care le va intalni in timpul sederii sale prelungite: turci, slavi, baskiri, bulgari sau kazari, popoare originare din intinsele stepe asiatice. Valoarea jurnalului intocmit de Ahmad ibn Fadlan va fi cu atat mai mare, cu cat asemenea insemnari erau extrem de rare; cele mai noi datand din vremea Imperiului Roman.

Diplomatul avea insa sa fie fascinat de o populatie total necunoscuta, pe ai carei membri ii numeste Rus sau Rusyyah, nimeni altii decat vikingii originari din Suedia. Mai mult ca sigur ca ibn Fadlan imprumutase denumirea slava a lui ruotsi, cuvant finlandez prin care erau desemnati nordicii originari din estul Scandinaviei.

Vikingii

Sosirea vikingilor pe Volga, in impunatoarele lor corabii impodobite cu capete de dragon, asa numitele drakkare, trebuie sa fi fost o imagine impresionanta pentru ambasadorul arab, neobisnuit cu o asemenea priveliste:

Nu am vazut niciodata oameni mai bine inzestrati fizic. Inalti ca niste palmieri, blonzi, cu piele roscata; pareau sa nici nu simta frigul puternic de afara, pentru ca nu purtau nici tunici, nici caftane, ci doar un vesmant care le acoperea o parte a corpului, lasandu-le o mana libera. Fiecare barbat poarta la brau un topor, o sabie si un cutit lung, de care nu se desparte niciodata. Sabiile sunt uriase si gravate asemenea sabiilor france. Toti sunt tatuati de la varfurile degetelor pana la gat cu figuri misterioase de culoare neagra sau verde.

Admiratia lui Ahmad ibn Fadlan pentru misteriosii negustori de sclavi si blanuri veniti din tinuturile inghetate ale nordului avea insa sa dispara in scurt timp, atunci cand le va cunoaste obiceiurile, total diferite de eticheta curtii de la Bagdad, cu care era obisnuit:

Desi nordicii sunt gazde desavarsite, sunt cele mai murdare creaturi ale Domnului. Nu au nici o rusine in a urina in vazul tuturor si par a nu se spala niciodata. Nu se imbaiaza dupa ce au relatii intime cu femeile lor si nici macar nu isi spala mainile dupa ce mananca. Sunt ca niste magari salbatici.

In ciuda obiceiurilor necivilizate, diplomatul arab mentioneaza cu stupefactie ca nici unul dintre barbati nu uita sa isi pieptene parul de cateva ori pe zi; activitate la care sunt ajutati, de cele mai multe ori, de sclavele pe care le au in posesie.

Ibn Fadlan avea sa fie de-a dreptul socat atunci cand va asista la scena toaletei de dimineata:

Pentru a se spala, recurg la cea mai murdara si mai obscena modalitate posibila. O sclava aduce un bazin urias cu apa pe care il ofera mai intai stapanului ei. Acesta isi spala mainile, fata si parul, dupa care isi curata gatul si narile in aceeasi apa. Apoi sclava ofera vasul urmatorului barbat care face aceleasi lucruri. Toti nordicii repeta aceleasi gesturi, in acelasi bazin.

Cei mai multi istorici sunt de parere ca relatarea ambasadorului nu este decat o exagerare; de fapt, apa fiind inlocuita dupa ce fiecare barbat nordic isi facea toaleta zilnica. Totusi, simpla ideea de a folosi acelasi vas i-ar fi repugnat, cu siguranta, arabului obisnuit cu un cu totul alt mod de viata.

Citeste continuarea in pagina a 2a

sursa descopera.ro

Read More