“România este în stare de ocupație nedeclarată și plătește tribut. Cei care conduc destinele României după 1989 sunt trădători de țară!”

Cei care conduc destinele Romaniei dupa 1989 sint tradatori de tara. Dupa asasinarea Ceausestilor Romania este in stare de ocupatie nedeclarata si plateste tribut. 

Cum altfel explicati distrugerea economiei sistematic, din ordinul si cu supervizarea celor aflati la putere, instrainarea avutiei nationale pe comisioane luate de cei cu drept de semnatura si stampila, recunoasterea holocaustului care a avut loc in Romania, plata pretentiilor israelului  de despagubiri de 60 miliarde dolari, din care Basescu si Isarescu au dat o treime,etc. In Romnia nu se mai produce nimic.

Intre cei mai ticalosi tradatori si vinzatori de tara este Mugur Isarescu

Isarescu a fost adus la BNR prin intermediul marelui tradator de tara Iulian Vlad si Iliescu.

In ianuarie 1990, Isarescu a refuzat sa semneze, cu acordul lui Iliescu, plata combustibilului cu care trebuiau aprovizionate 128 de nave de mare tonaj aflate in diverse locuri in lume,lasindu-le arestate in porturi si pierdute de Romania pentru neplata taxelor portuare. BNR detinea peste doua miliarde de dolari in rezerve. 

Iliescu a stiut si a fost de acor cu acest jaf. Isarescu a fost primul care a pus umarul la disparitia flotei. Au urmat Basescu si alti   ministri la transporturi in cirdasie cu reprezentanti marcanti ai partidelor de guvernamint.

Isarescu era primministru in timpul lui Emil (Cazbici) Constantinescu ,Becovici Berceanu fiind semnatar al contractului cu Gold Corporation . Emil Cazbici Constantinescu, dar si toti cei din conducerea Partidului Democrat au capatat actiuni la Gold Corporation ,la fel ca si multi reprezentanti ai guvernului de atunci.

Dupa 1944,la liceul internat Bratianu devenit Horia Closca si Crisan din Pitesti, Emil Cazbici, zis si minuta, (fiindca are o mina atrofiata) batea elevii in calitate de sef UTM, amenintind ca el e nascut in Uniunea Sovietica .

In mandatul de presedinte al lui Emil Cazbici Constantinescu, acesta, in cirdasie cu directorii SRI si SIE, au decis vinzarea pe sestache si pe comisioane mici a intregii documentatii privind prospectiunile geologice si zacamintele de aur ale Romaniei , aflate in camerele  seifuri de la institutul de Geologie. 

Intr-o noapte au fost scoase din Instituul de Geologie toate documentele si au fost scoase din tara. Atunci au venit la fix, prin intermediarul Frank Timis,din Canada sa cesioneze nu numai Rosia Montana dar si alte  mari zacaminte de aur .

Mai mult, se stia ca zacamintele respective contin si metale rare, mult mai pretioase , nu doar aur si argint. Actualmente , intreaga documentatie privind pospectiunile geologice si rezervele de aur ale Romaniei umplu rafturile intr-un birou evreiesc de avocatura din Toronto,la etajul 52 din blocul Turn. In cirdasie cu interesele jidovesti ,Isarescu a sistat  cumpararea   aurului extras din minele de aur  din Romania .

Mugur Isarescu a trimis aurul Romaniei din BNR in banci straine,pentru o dobinda mica, si la apoi s-au facut presiuni ca Basescu si Isarescu sa faca imprumutul de 20 miliarde euro , imprumut neaprobat in parlament indatorind populatia Romaniei pentru multe generatii. In conditiile in care nu mai avem productie (a fost distrusa economia prin asa zisa privatizare strategica),nu mai cream plusprodus, vom vedea aurul inapoi ca pe tezaurul de la Moscova.

Din ordinul lui Ceausescu,in minele de aur,atunci cind se dadea de un filon, se sigila capatul filonului de aur si se punea sigiliul Bancii Nationale a Romaniei. Exploatarea filoanelor era interzisa. 

Periodic erau trimise echipe care verificau daca sigiliile puse erau la locul lor si se treceau in inventar si filoanele nou descoperite.In minele de aur din Romania sunt zeci de mii de filoane de aur sigilate in vremea lui Ceausescu.Inainte de 1990 ,periodic erau delegate echipe de securisti care inventariau sigiliile filoanelor de aur din mine.

Anual numai din aluviuni, erau inregistrate la Banca Nationala peste zece tone de aur.Aurul colectat din aluviuni in 1989 nu a mai fost inregistrat de noul guvernator al BNR, Mugur Isarescu, fiind scos lingou cu lingou din tara de persoane sub directa supraveghere a lui Stanculescu si Chitac. Din pricina ca un lingou a disparut,a avut loc crima din Precupetii Vechi.

Dupa ce Ceausescu a anuntat in martie 1989 plata datoriilor externe si in aprilie a sters toate datoriile CAP-urilor si IAS-urilor, in fiecare saptamina soseau pe aeroportul Otopeni lingourile din aur cu care Romania garantase imprumuturile externe.

Mai mult,statului roman revenindu-I foarte putin din zacamint , inseamna sa dam aurul pe gratis. Mai ales cu contributia lui Isarescu, cel care spune ca Romania si BNR  nu au nevoie de rezerve de aur . Intrebati-va de ce nu face referiri la dezvoltarea durabila…

Cand a venit pentru cesionarea zacamintelor de la Rosia Montana ,Gold Co,a spaguit in mod special pe reprezentantii puterii ,mai ales membrii PD , care au actiuni la firma,mai multe decit statul roman .

Cum explicati ca in 2004 Berceanu a zis ca exploatarea de la Rosia Montana trebule sa continuie, la fel si Basescu,care in vizita la Rosia Montana, chiar inainte de alegeri a zis acelasi lucru. Director pe bani multi si cu actiuni la Gold Corporation a fost numit un membru marcant al PD, plecat de la Ministerul Mediului, Gabriel  Dumitrascu .

Cum au mai facut averi colosale cei cu functii? Un mic exemplu.Era pe vremea cind prim ministru era Stolojan, Basescu ,ministru la transporturi l-a trimis pe frate-sau pe o nava  , pentru reparatii in Japonia,( ca noi n-am fi avut santiere navale),cu 3.000.000 dolari. 

Ajuns acolo, Mirciulica a trimis un fax lui frate-sau la minister cum ca ar fi necesari inca 3.000.000 dolari pentru reparatii , fara nota justificativa sau deviz de lucrari .Frate-sau Traienica a dat aviz favorabil, fara nici o nota justificativa si a trimis-o lui Stolo. 

Stolo, fara a solicita lamuriri ori nota justificativa, a semnat favorabil si a trimis-o lui Isarescu , cel care a aprobat trimiterea in contul lui Mirciulica a inca 3.000.000 dolari . Poate asa inteleti de ce Draga Stolo si isarescu sint asa de mediatizati ca tehnocrati. La corpul de control al guvernului lucra atunci Ionel Blanculescu si va poate confirma.

In dec 1989,in CC era un metru cub de dolari care au fost depozitati intr-o camera si paziti de Pluto si Furdea Dumitru,In camera au fost initial depuse si trei mape din piele continind conturile secrete ale Romaniei in strainatate.La citeva ore dupa depunerea acestora, a venit Petre Roman si a cerut cele trei mape si i-a spus lui Furdea sa zica daca e intrebat, ca nu stie nimic despre mape……

Crin Antonescu la nunta cu Vladean, a primit cadou de nunta de la Dinu Patriciu actiuni la Rosia Montana de 100.000 euro. Si Daciana Sirbu, europarlamenter ca si Vladean, sustin deschiderea exploatarilor la Rosia Montana.

Credeti cumva ca refuzul lui Isarescu de a mai inregistra la BNR  aurul din exploatari,a fost intimplator.Asta a dus la inchiderea minelor de aur. Tot Isarescu a dispus vinzarea rezervelor de argint ale Romaniei.

Rezervele de aur ale Romaniei sint pentru generatii , iar cei care au devastat Romania , in scimbul unor comisioane personale, substantiale, au avut si au dreptul de semnatura si stampila .

Iulian Vlad si Securitatea nu l-au tradat pe Ceausescu ,au tradat Romania. Nu Ceausescu a subminat economia nationala ci ai ce au luat fraiele puterii, au pastrat dreptul de semnatura si stampila ca sa isi umfle buzunarele si conturile din strainatate. 

Ceausescu nu a avut conturi personale in strainatate ,dar cei care au pastrat dupa 1990 functiile la stat, sunt multimiliardari , pentru ca si-au insusit drepturile de proprietate ale romanilor si au instrainat tot ce se poate ,determinind se tineri si pe cei apti de munca sa paraseasca tara, ca ei sa jefuiasca linistiti.

Noi nu mai producem aproape nimic, iar din cei 20 miliarde euro imprumutati nu se fac nici un fel de investitii pentru a avea productie,dar vindem tot .Ei stiu doar sa vinda ce nu le apartine .

Strainii stiu cit de corupti sint cei ce ne conduc si ii sustin in ticalosiile lor si se folosesc de ei

ZACAMINTELE DE AUR SINT ALE ROMANILOR !!! N-au ce cauta strainii .

Puteti cere NATIONALIZAREA

Verificati daca nu credeti!

Dati mai departe si trimiteti pe retele informatiile,

Formulate cit mai multe plingeri penale la Parchet,DIICOT si DNA  !

Nota redacției: Mă pregăteam să scriu un text pe subiectul Emil Constantinescu și Roșia Montană. De ce nu se aude vocea, opinia legitimă a geologului, a primului geolog din România? 

Au circulat despre nevrednicul nostru președinte acuzații că a avut, înainte de 1990, probleme cu securitatea, suspectat fiind că a vîndut secrete de stat privind zăcămintele prețioase din subsolul României. Se cam leagă lucrurile.

Personal am avut o mirare: cum de a făcut Emil Constantinescu două facultăți la zi? Legile de atunci nu dădeau voie să faci a doua facultate decât la FF – la Fără Frecvență. A făcut mai întâi facultatea de drept, apoi pe cea de geologie! Cumva cu misiune?

Ce se știe sigur este că mama lui Emil vorbea stricat românește. Asta am aflat de la un coleg de grupă al neisprăvitului… Se trăgea dintr-o familie de evrei expulzați din Elveția pentru activități anarhiste, teroriste, inspirate de isprăvile evreilor din Rusia. 

Ajunși în Rusia, bunicii lui Emil al nostru, dar mai mult al altora, s-au stabilit în Basarabia!… N-a avut curajul să spună că bunicii săi erau franțuji, minciuna ar fi fost prea mare, ci a zis că erau francofoni!…

Sursa: Ion Coja

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Romania megalitica, împânzită de fabrici naturale care fac bine oamenilor. Secretul este arhicunoscut si folosit de cunoscatori. Intelesul este ceva mai greu

Romania megalitica: Romania megalitica, împânzită de fabrici naturale care fac bine oamenilor. Secretul este arhicunoscut si folosit de cunoscatori. Intelesul este ceva mai greu

Read More

Comorile din pesterile Bihorului

* Cand ajungi sus, pe platourile Apusenilor dinspre Bihor, ti se taie respiratia. E ca si cum Dumnezeu ar fi risipit acolo, deasupra pamantului, toata frumusetea lumii. Dar nu este adevarat. Daca te afunzi in adancurile pesterilor din zona, vei vedea ca Cel de Sus a dosit acolo inca pe atata frumusete. Minuni unice, pe care o mana de oameni de isprava, in frunte cu speologul Viorel Lascu, se straduiesc sa le scoata la lumina *


Ancheta


"Da' voi, ce Dumniezau' vost' cautati aici? Ha?", i-a-ntrebat, varandu-le in ochi faza mare a lanternei. "Mergem in pestera, la Sura Mare. Tocmai ce-am ajuns cu trenul de la Ohaba", ii raspund cei doi tineri. Militianul isi da chipiul pe spate si incepe sa-si scarpine vartos chica din frunte. Nu-i slabeste cu lanterna, pe care o muta, ca la interogatoriu, cand pe fata unuia, cand pe fata altuia.

"Voi va bateti joc de mine, ma? Pa voi va manca ptielea! Ce sa cautati voi, ma, in pestera, pa bezna asta? Ha?". "Stiti, tovarasu' sef de post, in pestera e bezna si ziua, si noaptea...". Viorel Lascu, tanarul speolog de atunci, se prapadeste de ras, reamintindu-si replica din anii '80. "A ramas interzis saracu'. Acolo l-am lasat, in drum, scarpinandu-se in freza, si noi ne-am vazut de pestera noastra!".



Rosia, ultimul sat pana la Dumnezeu

Viorel e o gazda perfecta. Face totul cu atata discretie si cu atata naturalete, de parca ar fi prieten de-o viata cu cei care ii trec pragul. Vine, se pune langa tine, iti zice o poveste sau o poanta si, pana iti revii din ras, el e deja in capatul celalalt al mesei, turnand in paharel unui alt oaspete.

E omniprezent si invaluie cu o aura tonica intreaga atmosfera. La Rosia e lumea lui. In catunul Runcu, in varful muntelui, bantuit inca de descantecele batranilor care au continuat traditia magica a locului vreme de mii de ani, Viorel Lascu si-a luat un pic de pamant si cateva casute vechi, taranesti. A facut si el o "magie", in spiritul locului: le-a randuit cu drag si cu spor.

Un om de milioane: speologul Viorel Lascu

�

Le-a facut primitoare, dar nepretentioase, pentru prietenii lui care stiu sa iubeasca muntele: montagnarzi, speologi cu experienta, incaltati in ghete de munte ultimul racnet, cum nu visau ei sa poarte vreodata, pe vremea cand aveau 20 de ani si se impiedicau, in drum spre pestera, cu noaptea in cap, de vreun militian cu lanterna si cu pistol "Carpati", turisti cu jeep-uri de Bucuresti, care nu uita de unde au plecat spre marea aventura (cu un sac de dormit ponosit si-un "ia-ma, nene!").


La Runcu, in Raiul lui Viorel Lascu, serile au gust de afinata. Un gust prelung si intens, asemeni soarelui care nu se mai da dus de pe meleagurile bihorene, inrosind orizontul cu fiorul despartirii de pana a doua zi. Cum vii dinspre Beius, Rosia e ultimul sat pana la Cel de Sus.



Norii stau infipti in brazi ca vata de zahar pe bat, indulcind diminetile ingerilor ce pogoara sa aduca lumina in casele batrinilor ramasi singuri in varf de munte. Mai sus de Rosia nu se poate. Dumnezeu a intins acolo, la poalele tronului Sau poleit, ca pe un platou, toate bunatatile pamantului.

Iar ce-a prisosit - cristale ce-ti iau ochii si metale pretioase, minuni implinite cu mult har si cu mare rabdarea Lui, in zeci si zeci de mii de ani - a ascuns in adancurile pesterilor, acolo unde numai cei temerari sa poata ajunge.


"Gata de pestera? E 10 seara!"


E 10 seara. Un ceai cald. Ultima inghititura. Gazdei ii stralucesc deja ochii. "Gata, intram in pestera?", ma provoaca Viorel Lascu. Nu e de joaca cu el. E presedintele Federatiei Romane de Speologie, iar explorarea alaturi de el a unei pesteri speciale, precum Ciur Izbuc, nu e doar o provocare, ci si o ocazie care nu poate fi ratata.

Sala care gazduieste desenele rupestre de la Coliboaia

�

"Iei astea pe dedesubt si tragi combinezonul impermeabil peste. Aparatul foto il pui sub salopeta, sa nu se ude. Si iti schimbi si bocancii, sa nu-i murdaresti pe ai tai. Stii cum se insireteaza corect bocancii, da?". Treaba devine tot mai serioasa. Cand primesc si casca de speolog, cu lanterna frontala si cu instructiuni de functionare, imi dau seama ca nu mai e cale de intors.

Mi-o fixez bine pe cap si, cu combinezonul incheiat pana sub barbie, ma simt ca un astronaut cazut de pe Luna. Colegii mai tineri ai lui Viorel nu rabda sa nu imortalizeze momentul. Schitez un zambet si-mi fac de lucru prin caietul de notite.


Viorel e deja gata. Apuca o bata lunga din pridvor si o ia inainte, "pastorindu-ma" spre Pestera Ciur Izbuc, faimoasa pentru urmele de pasi de om vechi de peste 35.000 de ani. Pestera se afla la doar 500 de metri in spatele casutelor din deal. E o liniste de mormant afara, doar caini pribegi se aud hauind in departare. O luna mare ne lumineaza drumul in noapte.

Aproape ca nu e nevoie de lanterne. Umbre lungi marginesc cararea, ca niste semne lasate de initiati, din nopti pierdute in negura vremii. Dupa un camp de ferigi uscate, Pestera Ciur Izbuc ne iese in cale la capatul unui povarnis. Intarea e larga si mai inalta de un stat de om, iar prundisul amestecat cu frunze uscate te invita sa intri in maruntaiele pamantului. Dupa cativa pasi, un suflu de aer rece te izbeste in plin.

E doar o senzatie: te obisnuiesti repede. In pesteri, temperatura e constanta si nu foarte scazuta, ma lamureste Viorel.

Galaxia de piatra


La 50 de ani, Viorel Lascu are si forma fizica, si energia studentilor de care se inconjoara in proiectele lui. Un om lucid, de actiune, care nu sta mult pe ganduri cand e ceva de facut. Pana ma mir de o pereche de lilieci insensibili la sosirea oaspetilor, ghidul meu intra de-a binelea in pestera. Intind pasul si ma ghidez dupa lanterna lui. Il gasesc pe branci, scormonind de zor sub niste pietroaie.

Surprize in pestera

�

Scoate niste colti de felina, pe care ii lumineaza cu un zambet satisfacut. Are dosite, din loc in loc, astfel de minuni ale pesterii. E o mica regie cu care ii cucereste pe vizitatori. Stie sa creeze starea. Te pune pe jar cu indicii vagi, te lasa sa brodezi pe marginea lor, apoi scoate sub lumina lanternei de pe casca de speolog cate o surpriza.

Cranii de animale ce si-au facut veacul prin pestera acum mii de ani, urme de ursi sau desene rupestre despre care se banuieste ca ar fi fost realizate de mana omului. Dubleaza, fara exceptie, exaltarea cu rigoare stiintifica. O rigoare dublata, la randu-i, de tristete: prea putini cercetatori isi dedica activitatea lucrurilor descoperite in pesteri de speologi.

"Noi gasim tot felul de urme importante, avem grija sa le protejam si sa notificam prezenta lor comunitatii stiintifice. Mai mult de atat noi nu putem face. Nu putem compromite descoperiri de mare valoare, cu interpretari sau scenarii neprofesioniste", spune Viorel.


Se apasa in bata si sare din doua miscari de partea cealalta a unui paraias subteran. Distanta e destul de mare, un pas bine intins. L-as imita pe Viorel, dar n-am bata. Pe jos, de la o vreme, dupa jumatate de ora de inaintat prin pestera, e un mal alunecos. Nu poti gresi nici un pas. Ghetele sunt si ele deja ude. Viorel e inainte, mai pune ceva la cale prin cotloanele din Ciur Izbuc.

Trag aer rece in piept si sar. Ghetele au aderenta. Gonflat de performanta atletica, ma avant pe urmele ghidului. Un plafon jos ma asteapta dupa colt, langa peretele umed al culoarului. Dau cu capul, iar casca suna infundat, ducand ecoul pana departe in strafundul pesterii. Asezat pe spate, intr-o fanta de piatra slefuita de apa si de timp, Viorel ma asteapta amuzat. "Multi ma intreaba la ce bun sa poarte casca in pestera. Uite, de-aia!".


Ma asez pe spate, langa el. Deasupra, la 10 centimetri, e o constelatie inghetata in piatra. Scoici in forma de semiluna, bucati de oase ca niste comete inghitind ani-lumina intr-o clipita, sori mari si reci, dantelati in piatra, picur cu picur, secol dupa secol. Si, peste tot, perdeluiri sclipitoare de metal, ca niste stele luminate de lampile de pe castile speo.


Ritualurile sacre ale fertilitatii

"Proprietatile" lui Viorel Lascu. Case motesti, transformate in pensiuni

�

Fiecare pas e parca mai greu. In zeci de mii de ani, apa a scormonit amarnic maruntaiele pesterii. Sunt zone deschise, cu perspectiva buna pentru vizitatorul novice, dar sunt si zone de trecere late cat barna fetelor de la gimnastica, care iti testeaza si atentia, si echilibrul.

Apoi, din loc in loc, cate o apa subterana iti taie drumul. Sotroane de pietre, puse cu mana parca, te duc mai incolo. Unde picioarele nu te asculta, te ajuti de maini. Manusile cu aderenta speciala, primite de la colegii lui Viorel Lascu, sunt un accesoriu de baza. Urmeaza un taras militaresc, pe sub o galerie mai joasa de un metru. Ies naclait din cap pana in picioare.

Culmea, echipamentul lui Viorel pare de-abia scos din cutie! E trecut de 11, iar genunchii incep sa ma lase. "Partea frumoasa de-abia acum incepe, tine-te bine!", ma incurajeaza Viorel. "Unde intram noi acum, in zona protejata a pesterii, de-abia daca au intrat vreodata cateva zeci de oameni, majoritatea dintre ei speologi. Trebuie sa avem mare grija. Aici, orice pas gresit, orice neatentie poate distruge probe de o importanta colosala. Stai fix in spatele meu si calci doar pe urmele pe care le las eu".

Raiul lumii

�

O usa metalica, cu zavor, ascunde comorile Ciurului Izbuc. Primele care ni se arata sunt niste minuni ale naturii: ciuperci superbe, sculpturale, albe ca spuma laptelui, crescute, precum cristalele pretioase, in bezna adancurilor. Dar cele mai misterioase sunt formatiunile de stalactite rupte din tavan si implantate in podea. Sunt bucati lungi, inconjurate de fragmente mai mici.

"In jurul lor se vede ca a existat, probabil, foc. E posibil sa avem de-a face cu un ritual legat de simbolistica fertilitatii. E posibil si ca vizita cuplului ale carui urme le vom gasi mai incolo, in pestera, sa fi fost prilejuita tot de un ritual al fertilitatii", imi explica presedintele Federatiei Romane de Speologie.


Mergem mai departe. Din loc in loc, Viorel se opreste si lumineaza urme lasate de animalele care au locuit pestera. Sunt zgarieturi mari, de ursi, dar si urme fine, lasate de feline sau de lilieci. "Daca te uiti atent, majoritatea semnelor au un strat de calcit pe ele si o anumita patina, ceea ce ne spune ca sunt mult mai vechi decat inceputul cercetarii speologice. Deci, nu sunt zgarieturi lasate de vizitatori recenti", anticipeaza Viorel Lascu o intrebare care imi statea de ceva vreme pe limba.


Pe urmele uriasului cu 47 la picior


Intr-un tarziu, ajungem si in Sala Pasilor. Aici e descoperirea cea mai importanta de la Ciur Izbuc.

Urma de pas de barbat din Ciur Izbuc

�

Urme de pasi de om vechi de peste 35.000 de ani! Perfect conturate in argila, ca si cum stramosul omului de azi abia ar fi trecut pe-acolo, putin inaintea noastra. "Aici avem o urma a unui om care in zilele noastre ar purta numarul 46-47 la pantof! E o urma barbateasca bine amprentata, care se repeta si in alte locuri, dar nu la fel de vizibila. La fel, e o urma de femeie, asta se vede clar dupa forma talpii: are o scobitura specifica.

Avem, apoi, urmele de copil, mult mai dese si mult mai patinate. Sau a facut ghidusii, sau a pasit mai stangaci", imi arata Viorel. "Aceasta vizita umana in pestera de la Ciur Izbuc dateaza de acum 35-45.000 de ani inainte de Hristos. In opinia specialistilor, nu avem de-a face cu o vizita de locuire, ci cu o vizita in cautarea unor zone de exprimare artistica. Omul a venit in cautarea a ceva anume.

Exista semne, exista amprente, care nu au fost inca studiate cum se cuvine, carora nu li s-a dat importanta cuvenita. Sunt semne care nu pot fi de urs, ursul nu poate face semne in V, sunt scrijelituri ale peretilor care lasa loc de interpretare si de cercetare". Nu s-au mai gasit nicaieri urme ale unei intregi familii in pesteri.

Poate sa fi fost o familie sau un mic grup cu persoane de diverse varste, in care cel mai matur ii initia pe ceilalti. Multe probe si la fel de multe semne de intrebare. Oricum, pasii specialistilor romani s-au intanit foarte rar cu pasul apasat al omul preistoric...


Bizonul urias


Mai zabovim putin in pestera, cat sa prindem puteri pentru drumul de intoarcere. Dam de un culoar stramt, cat sa atingi unul dintre pereti cu mana intinsa, daca stai sprijinit cu spatele de celalalt perete. Asa il gasesc pe Viorel dupa cateva minute, mangaind usor, ca un fulg, cu varful degetelor, niste zgarieturi fine.

Extraordinarul desen de rinocer descoperit in Pestera Coliboaia

�

"Haide sa vezi! N-am mai vazut asta pana acum si stiu fiecare coltisor din pestera, ca doar eu am cheile de la zona protejata! Ce zici? Urmele astea, uite, sunt vechi, au patina, si, la cum arata, nu par urme de animal!". Ne scoatem castile ca sa putem lumina mai bine zona de perete. Sunt urme lungi si delicate, descriind arcuri de cerc de peste jumatate de metru. Scrijelituri paralele, dese, una langa alta.

Ajutat de elemente din conformatia pietrei, desenul aduce cu un bizon urias. E o imagine impresionanta: un bizon zburlit, artagos, gata sa-si apere teritoriul. Pozam din toate unghiurile posibile desenul, apoi facem cale intoarsa spre iesire, fericiti ca ne-am incheiat aventura cu o descoperire atat de speciala.


"Astfel de descoperiri pe care le-ai vazut aici sunt foarte importante, mai ales pentru ca Rosia e vazuta ca un spatiu al vrajitoriei. Aici au trait o seama de personaje cunoscute pentru puterile lor magice. Aceste descoperiri trebuie sa fie legate de incarcatura speciala pe care o are zona aceasta. In Pestera Vacii, de exemplu, prin anii '80, am descoperit o piramida de cranii in calcit, fara alte urme in jur.

E foarte straniu sa gasesti intr-o zona a pesterii o piramida de cranii. Ea poate proveni cel mai devreme din perioada medievala, dar si aici e vorba de o simbolistica, de un ritual". Viorel e mereu in fata. Stie drumul cu ochii inchisi. Drumul de intoarcere merge mult mai repede. Odata trecut de poarta de metal a zonei protejate, uit de-a binelea de oboseala. Plutesc parca si, chiar inainte de iesire, dau din nou cu casca de plafon.


"Uite, cineva s-a jucat aici pe pereti!"


Urmele pasilor de om de la Ciur Izbuc sunt doar unele dintre comorile ascunse de cele aproape 4.000 de pesteri din Apusenii Bihorului. In drum spre casa, Viorel Lascu imi promite detalii cat se poate de spectaculoase.

Casa veche la Rosia, satul de deasupra lumii

�

Sunt lucruri despre care speologii vorbesc cu discretie, pentru ca e vorba despre probe delicate, care pot fi distruse, chiar si fara rea credinta, de catre curiosi. "Pesterile din Padurea Craiului au doua caracteristici inedite in peisajul romanesc: sunt cele mai lungi pesteri din Romania - Pestera Vantului, de 50 de kilometri, de exemplu - si poarta o simbolistica speciala".

In zona de contact dintre Campia Panonica si Muntii Apuseni, pe un contur a carui granita o reprezinta Padurea Craiului, exista un culoar de locuire preistorica foarte important pentru spatiul european: Igrisa, pesterile din zona Suncuius, Vadul Crisului, apoi culoarul Valea Nisidului - Ciur Izbuc - pesterile de pe Toplita.


"In zona Fanate, s-au gasit urme de locuire si un stil de manifestare artistica prin zgariere: Pestera cu Incizii. In Pestera Vartop sunt celebrele "urme de la Vartop", datate la circa 40.000 de ani. Din epoca bronzului incoace, avem foarte multe elemente care apar in pesteri, cum ar fi depozitul de arme de la Suncuius".

Viorel Lascu, gata pentru o noua aventura in pestera

�

Totul culmineaza cu faimoasa pestera Coliboaia, in care au fost descoperite recent fabuloase desene rupestre, unice in Romania, datate cu peste 30.000 de ani in urma.
In octombrie 2009, un grup de speologi compus din Tudor Rus, Mihai Besesek si Radu Valentin incerca sa faca jonctiunea intre doua sisteme speologice importante - Dealul Secaturii si Pestera Coliboaia.

Au ajuns astfel intr-o sala prin care mai trecusera doar cativa speologi inainte, prin anii '80. Tudor s-a oprit la un perete dintr-o zona mai indepartata, si a ramas mut de uimire. Cand i-a revenit glasul, a incercat o gluma cu ceilalti baieti: "Uite, iar s-a jucat cineva aici, pe pereti!". Au venit si ceilalti sa vada. Au inteles pe data ca fusese o gluma. In mod clar, desenele nu erau de data recenta.

"Sunt facute de o mana de artist, nu e la indemana oricui, iar amprenta de pe perete are pe ea depuneri de calcit si dezvaluie grifade de urs, ceea ce dovedeste ca are o vechime respectabila", argumenteaza Viorel Lascu.


Tezaurul ascuns de la Coliboaia


"Am fost de mai multe ori in Coliboaia, numai ca la mijloc are un sifon (zona inundata, unde apa atinge tavanul) foarte greu de trecut. Eu am incercat de cinci ori sa-l trec - sunt aluviuni, sunt 10 centimetri de spatiu aerat in el, e foarte greu. Plus, eu nu ma duc in pesteri sa ma uit pe pereti...", imi povesteste cu franchete Tudor, tanar si talentat speolog. Voia sa le arate colegilor niste grifade de urs si asa a ajuns la locul desenelor rupestre.

Gratia naturii in adancul intunecos din Ciur Izbuc

�

"M-am uitat mai bine si am realizat ca acolo nu putea fi o mazgaleala. Sunt elemente specifice picturilor murale, care folosesc inflexiunile peretelui. Am vazut bizonul, mai sus era capul de urs, felina... Seara l-am si anuntat pe Viorel. Baietii au impus foarte bine o secretomanie greu de tinut. S-au oprit ca sa nu distruga si am inceput sa cautam pe cineva care sa aiba expertiza in pictura rupestra.

Tot cautand, am ajuns la reputatul profesor francez Jean Claude. In prima faza, el a fost surprins de descoperire, nu-i venea sa creada! A spus ca vrea o poza ca sa isi dea seama. I-am trimis si ne-a raspuns imediat la e-mail", povesteste Viorel. "E clar ceva vechi, care merita cercetat. Inchideti pestera si faceti tot ce se poate sa nu se distruga urmele!", a venit ordinul profesorului.

Jean Claude a tinut sa vina personal la Coliboaia, in mai 2010, desi are o varsta foarte inaintata. Putini se gandeau ca va putea trece prin cele trei sifoane, dar provocarea era prea mare pentru batranul cercetator. "A fost o aventura extraordinara si o responsabilitate mare pentru noi.

Spectaculoase formatiuni carstice

�

Era in joc viata unei somitati a stiintei mondiale! Profesorul mai trecuse o singura data un sifon, pe cand avea 20 de ani, undeva in Marea Britanie, dar a spus dupa ce a iesit afara ca acea experienta i se pare ceva mic pe langa ce a trait la Coliboaia", isi aminteste Viorel. Jean Claude era cel mai fericit om din lume! Sub ochii lui erau bizonul, gata sa te ia in coarne, felina, cei cativa rinoceri, capetele de urs, contururi superbe desenate de oamenii preistorici...

Concluziile specialistului au fost categorice: desenele sunt vechi de aproximativ 35.000 de ani! "Din pacate, pestera a fost inundata si presupunerea este ca zona cu desene este mult, mult mai mare. Asteptam resurse pentru o cercetare adecvata. E importanta munca speologilor, dar exista limite, de aceea trebuie sa vina aici istoricii si arheologii".

Procesul de datare cu Carbon 14 a desenelor de la Coliboaia este in curs de desfasurare. Si Tudor, si Viorel, si toti impatimitii de speologie stau acum cu sufletul la gura in asteptarea verdictului din martie, care sa confirme estimarea profesorului Jean Claude...


Secretul de la Farcu


A doua zi, la prima ora, pornesc prin sat alaturi de Viorel. Oamenii il saluta inca de departe pe omul care i-a invatat cat de pretios e locul in care s-au nascut, cat de important este sa aiba grija de el si sa nu taie padurile fara cap, pe omul care i-a dus prima oara in pesterile de sub muntii lor, pesteri de care le era atat de frica, pe omul care le-a dat increderea ca turismul le poate aduce, pe viitor, bunastarea.

"Vreau sa le arat oamenilor ca tot ce inseamna patrimoniu natural este in folosul lor. Poti sa ai o padure frumoasa si sa o folosesti ca masa lemnoasa, dupa care sa ramai cu buzele umflate, sau poti sa aduci oameni sa vada ce frumoasa e padurea, iei 2 lei, mai culegi niste ciuperci, mai ies ceva bani, si asa traiesti an de an din padure", explica Viorel Lascu, cel care detine si custodia sitului "Natura 2000 Padurea Craiului", unul dintre cele mai mari din Romania.

Reporterul-speolog: Ciprian Rus

�

Cotim cu masina spre fosta mina de bauxita de la Farcu. Un peisaj selenar, cum rar ti-e dat sa vezi, format din lapiezuri (forme carstice cu aspect de turturi) de suprafata. Acesta e marele pariu al lui Viorel Lascu. Aici, in timpul exploatarilor de bauxita, s-a descoperit o fabuloasa pestera cu cristale nemaivazute in Europa. Intrarea a fost betonata in anii '90, pentru ca se cunostea valoarea patrimoniala a Pesterii Farcu.

Doar ca, mai tarziu, continuandu-se exploatarea, s-a ajuns din nou la pestera. De data asta, zona era mai greu de izolat, iar oamenii au spart cristalele si le-au vandut, pe bani de nimic, in Ungaria, Austria sau Germania. Recent, insa, dupa stoparea exploatarii, s-a gasit o noua galerie de cristale, neatinsa.

"Numai cu ce a mai ramas din ea nevandalizat, cam 30%, tot poate fi considerata cea mai frumoasa pestera cu cristale din lume. Acum, cu primaria, incercam sa redam valoarea acestui monument al naturii. Am gasit o intrare mai veche, pe care vrem sa o facem accesibila publicului, sa recuperam cat putem din utilajele folosite de-a lungul timpului in mina, apoi sa facem accesibila pestera pe o anumita portiune".


Viorel are totul in cap. De sus, de pe platoul selenar de la Farcu, de unde vor reveni la suprafata viitorii turisti, vezi Rosia clatindu-si culorile unice in baia de soare a diminetii. E in aer o energie magica, ce da visurilor o nemaipomenita aura de realism. Viorel zambeste. "Cand mai vii, dam o tura de noapte prin Pestera Farcu!".


Foto: CIPRIAN RUS si arhiva VIOREL LASCU

• Ciprian Rus

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

FORTIFICATIILE TRACILOR DIN DOBROGEA,DESCOPERITE ...

marea enciclopedie a geto dacilor: FORTIFICATIILE TRACILOR DIN DOBROGEA,DESCOPERITE ...: "Explorator pe Google Earth.... Un inginer pasionat de arheologie a descoperit noi structuri de ziduri şi cetăţi..."

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Blestemul comorilor. Blestemul aurului.

In Tara Luanei, Tezaurul de la Pietroasa si-a rescris propria legenda

Misterul cel mai mare in ceea ce priveste Tezaurul de la Pietroasa consta in raspunsul la intrebarile: de la care popor provin piesele si in ce perioada au fost lucrate?

In anul 1979, satenii din Pietroasa au ridicat pe locul unde a fost descoperita celebra Closca cu puii de aur un monument simplu, pe care a fost sapat urmatorul mesaj:

"In acest loc in 1837 a fost descoperit Tezaurul «Closca cu puii de aur» de la Pietroasa de doi pietrari: Ion Lemnaru si Stan Avram. Tezaurul este compus din 22 de piese si cantareste 19 kilograme".

Urmasii celor care au dat de nebanuita comoara in timp ce scoteau piatra pentru podul de peste Calnau au ramas cu legenda si cu credinta ca aurul gasit in pamant aduce mai mult necazuri decat bucurii.

Se gandesc la cei doi pietrari care au murit in arest si celelalte neplaceri la care inaintasii lor au fost supusi. Ei, cei de azi, stiu ca localitatea lor a devenit celebra in lume, dar nici ei, nici noi nu stim sigur de unde vine tezaurul. Specialistii care au cercetat piesele nu au ajuns la o concluzie unanima si certa in ceea ce priveste provenienta pieselor Clostii cu puii de aur.

ODOBESCU SI TEORIA SA.

Alexandru Odobescu a facut din studiul Tezaurului de la Pietroasa opera sa de capatai, "La tressor de Petrossa". Rezultatele cercetarii sale se gasesc publicate in trei volume ce compun monumentala sa opera. El sustine ca datele locuirii zonei Pietroasa ar merge undeva prin secolul al IV-lea d.Hr. Dar alti oameni de stiinta afirma ca piesele tezaurului descoperit acolo nu par a fi lucrate toate in aceeasi epoca. In timpul lui Odobescu exista un raspuns unitar.

Alaturi de el, istoricii si arheologii Bock, Linas si Lasteyrie au fost de parere de la inceput ca este vorba despre un tezaur apartinand gotilor, adica unei populatii germanice din veacul al IV-lea d.Hr. Si astazi exista multi sustinatori ai acestei teorii.

Cei care afirma provenienta germanica argumenteaza cu faptul ca pe "patera", una dintre piesele tezaurului, se afla reprezentate o serie de zeitati sincretice care apartin neamurilor germanice, dar inrudite cu lumea clasica greco-romana. Acest lucru a fost pus in legatura cu regele vizigot Athanaric care a trait in acea perioada.

Cercetatorii cred ca momentul ingroparii pieselor de aur a fost intre anii 376, cand are loc marea invazie a hunilor dinspre rasarit, si anul 380, cand Athanaric a parasit teritoriile nord-dunarene pentru a se refugia in imperiu.

Specialistii aduc ca argumente si faptul ca piesele din tezaur sunt lucrate in trei stiluri diferite: primul stil este caracteristic pieselor din aur masiv, fara alte incluziuni, lucrate in atelierele de traditie greco-clasica ale Imperiului Roman;

al doilea stil, cel policrom, include piesele impodobite cu pietre pretioase si semipretioase ale tezaurului, care nu este gotic sau germanic, ci a luat nastere in partile de rasarit ale Imperiului Roman;

din cea de-a treia categorie fac parte piesele simple, cum este colanul cu incriptie runica, realizate in ateliere mai primitive.

TRACO-ROMANII. Gheorghe V. Carlan, autorul lucrarii "Tezaurul de la Pietroasa si printesa Khnumet", lanseaza insa ipoteza conform careia tezaurul nu a apartinut nici vizigotilor, nici ostrogotilor, ci traco-romanilor. Istoricul il citeaza in lucrarea sa pe Nicolae Densusianu cu cartea "Dacia preistorica", in care acesta afirma ca modul de formare a poporului roman si a limbii romane nu este cel de romanizare a dacilor de catre romani in cei 165 de ani. Dimpotriva, acesti doi autori sustin ca romanii existau pe aceste meleaguri inainte de venirea romanilor.

Revenind la cartea despre printesa egipteana Khnumet, aflam ca aceasta fiica a faraonului Amenemhet al II-lea (1914-1876 i.Hr.) avea un logodnic in Carpati care i-a oferit in dar mai multe bijuterii din aur. Profesorul Carlan citeaza in acest sens cartea lui H.W. Muller, "Comorile faraonilor".

Istoricul roman compara cele doua cosulete ale Tezaurului de la Pietroasa – octogon si dodecagon – cu bijuteriile printesei si vede mari asemanari, de unde trage concluzia ca bijuteriile printesei provin intr-adevar din zona carpatica.

Gh. Carlan a constatat legaturi stranse intre Tracia antica si Egiptul antic. Autorul sustine ca studierea paterelor de la tortile celor doua cosulete fac trimitere la cele pictate pe peretii Mormantului Campana al Etruscilor.

MISTERUL UNEI SINUCIDERI. Ca "aurul ucide" o stiau foarte bine contemporanii lui Ion Lemnaru si Stan Avram, care si-au gasit sfarsitul in arest, inainte sa afle sentinta procesului privind tezaurul. Culmea ironiei este ca tocmai ei, care habar nu aveau de valoarea lucrurilor descoperite, au avut de suferit pana la moarte tot felul de torturi in beciul igrasios de la Bucuresti. Nicolae Baciu, complicele celor doi in dosirea "comorii", murise si el de tuberculoza, si nici altora din sat, care "suflasera" cate ceva, nu le fusese prea bine la ancheta din Capitala.

Odobescu a suferit si el. Mai intai, imaginea sa a fost sifonata de articole rauvoitoare si pline de venin si minciuni scrise de invidiosul Cezar Bolliac in "Trompeta Carpatilor", acesta lansand zvonul ca Odobescu vanduse tezaurul dupa Expozitia universala de la Paris din 1867. Mai apoi, scrie Corneliu Stefan in cartea "Tezaurul de la Pietroasa – impactul cultural-istoric" ca Alexandru Odobescu s-ar fi sinucis in 1895 nu din dragoste, ci pentru ca aurul tezaurului ar fi avut si asupra lui o influenta negativa.

AVENTURILE VALOROSULUI TEZAUR

"Pe langa aceste 10 bucati pierdute, s-ar mai putea adauga si obiectele urmatoare, anume «o cupa de aur rotunda, cu niste pietre la gura in felurimi de fete, ca niste margele, iar intr-insa avea doua pietre verzi de smaragd, in marime ca doua nuci de cele mici, si trei nasturi mici de aur si doua cerculete tot de aur» (...) si un lant de aur putin mai subtire decat pana de gasca"

Alexandru Odobescu = "La tressor de Pietrossa"

In primavara anului 1837, Stan Avram si ginerele sau, Ion Lemnaru, doi tarani din Pietroasa Mica de Buzau, in timp ce scoteau piatra din cariera, au descoperit ceea ce astazi este cunoscut sub numele de Tezaurul de la Pietroasa. "Unul din acesti tarani – avea sa scrie ulterior Odobescu –, inchipuindu-si ca aceste obiecte erau de arama, ar fi dat o bucata din ele unui tigan ca sa-i carpeasca cu dansa o tingire, iar acesta, neputand sa dea de capat lucrarii, ar fi zvarlit cat colo bucata de metal, zicand stapanului ei ca nu e buna de nimic".

S-a intamplat ca in 1838 sa ploua foarte mult, iar apele umflate ale raului Calnau din apropiere sa darame podul construit de Kiseleff peste apa. A fost numit ca antreprenor la lucrarile de reparare a Podului Anastase Tarba Verusi, un "aventurier balcanic", cum avea sa fie numit de Odobescu. Cei doi tarani i-au propus lui Verusi sa vada lucrurile ciudate gasite de ei.

Verusi Arnautul le-a dat 4.000 de lei vechi, pretul unei perechi de boi, niste mici cadouri si a primit de la ei obiectele de o valoare istorica inestimabila. Pentru a nu bate la ochi marimea pieselor, a taiat in patru, cu toporul, tava uriasa de aur de 8 kg. Verusi a luat in total 40 de kilograme de aur pe mai nimic.

DENUNTUL. Gheorghe Frunza Verde, arendasul mosiei Pietroasele, a aflat ce comoara are Verusi si, santajandu-l, a obtinut si el o parte din ea, dar, pentru ca n-a primit cat a vrut, l-a parat pe Verusi la Episcopie, iar parintele econom Filotei, mai tarziu episcop, a facut denuntul. La inceput, ancheta a fost drastica si corecta. Banul Ghica Mihalache, ministrul "trebilor dinlauntru", dar si "nenea mare" al lui Alexandru Ghica Voda, s-a ocupat personal de mersul anchetei. A dat ordin ca "fara minut de zabava sa ridice pe toti aceia cati dupa tainica cercetare se va dovedi ca s-au impartasit de asemenea lucruri".

Au fost arestati si dusi la Bucuresti: Lemnaru, Avram, Baciu, cel la care tineau obiectele in ultimul timp, si cei doi fii ai sai, precum si Verusi. Acesta din urma a marturisit ca ingropase obiectele pe malul stang al Calnaului. Ancheta a durat un an, dar a inceput sa lancezeasca in momentul in care s-a aflat ca este implicat vizitiul postelnicului Dumitrache, asupra caruia s-au gasit "doua tablite mici de aur" si "pietre verzi" provenind din tezaur.

Vizitiul a declarat ca restul aurului era la mosierul Alecu Ghica, ruda "indepartata" a domnitorului. Abia in 1842, Tezaurul a fost asezat in muzeu. In 1867, Alexandru Odobescu a dus la Paris la Expozitia universala pretioasa descoperire istorica, unde a fost regina incontestabila. Toata lumea cunostea acum ca pe teritoriul Romaniei fusese gasit cel mai valoros tezaur antic, cel al lui Tutankhamon inca nu se descoperise.

TEZAURUL DE LA PIETROASA IN PREZENT

Astazi, Tezaurul "Closca cu puii de aur" se afla la Muzeul National de Istorie a Romaniei din Bucuresti. El are 12 piese cu o greutate totala de 19, 820 kilograme de aur. Piesele care compun tezaurul sunt: o fibula mare in forma de vultur (care poarta pe piept marele caboson oval, marginit simetric, in cruce, de patru cabosoane mci si rotunde), o fibula mica, doua fibule mijlocii, o tava, o cana-oenoche, o patera, doua cosulete poligonale, un colan cu inscriptie, un colan simplu, un colan cu balama. Intre 1917 si 1956, tezaurul a fost la Moscova.

NECAZURI DE PE URMA DESCOPERIRII AURULUI

Misterul din jurul numarului pieselor din tezaur nu este nici astazi elucidat, s-au recuperat doar 12 obiecte, dar se crede ca au fost 22 sau chiar 24. Se crede, de asemenea, ca Verusi a mituit autoritatile cu aurul topit din restul pieselor nepredate de el si de aceea a fost achitat. Taranii au fost obligati sa-i restituie banii aventurierului antreprenor, Nicolae Baciu, care a ajutat la dosirea comorii la inceput, a murit de tuberculoza in 1840.

George si Achim Baciu au fost pedepsiti cu 30 de lovituri de bici, Stan Avram si Ion Lemnaru au murit in beciul arestului inaintea terminarii procesului. Arendasul Frunza Verde a murit ca boier de rangul doi in 1857, postelnicul Dumitrache, complicele lui Verusi, a disparut misterios in urma unui incendiu care i-a mistuit casa, pierzandu-i-se urma.

Mai multi tarani din Pietroasele au fost dusi in lanturi la Bucuresti pentru ancheta. Ba pana si podul care trebuia reparat cu banii cheltuiti de antreprenor s-a prabusit cu totul in 1841. Banul Mihalache s-a indragostit asa de tare de tezaur, incat l-a tinut incuiat intr-un seif al Departamentului si a refuzat sa-l dea muzeului pana in 1842, la caderea din domnie a lui Ghica Voda.

FURTUL DE LA MUZEUL DE ANTICHITATI

In noaptea de 19 spre 20 decembrie 1875 fusese un viscol puternic in Bucuresti. Fiul unui preot din Titu, Grigore Pantazescu, exclus din seminar pentru ca iubea mai mult gimnastica si circul decat ceaslovul, a facut un numar de circ in acea noapte si a furat tezaurul din sala Muzeului National de Antichitati, adapostit in cladirea Universitatii.

Aruncase in zapada colanul si o bucata din taler pentru ca "il jenau la mers". A stat in puscarie 6 ani. Cu cateva zile inainte de eliberare, a murit in mod misterios. Oficial, a fost impuscat in timp ce voia sa evadeze.

Sursa TEXT: Jurnalul National.

http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/jurnalul-national/de-unde-vine-closca-cu-puii-288354.html

Fotomonajul-mesaj, imi apartine.

Dupa cum se observa, ENIGMELE acestui TEZAUR sunt multe si raman.

Iar daca tot romanul, participa la sportul national al "datului cu parerea",

lansez si eu o IPOTEZA: TEZAURUL DE LA PIETROASA este AUTOHTON, din

Tara legendarului Rege LUANA.

Denumirea improprie "Closca cu puii de aur", a derutat si indepartat din pacate, atat pe specialisti cat si pe amatori, de adevar. Daca ar fi analizat constructiile megalitice din Muntii BUZAULUI, INSCRIPTIILE de pe COLANUL taiat cu toporul, si le-ar fi CONEXAT cu PUZDERIA DE INSCRIPTII RUNICE din TARA LUANEI,

altul ar fi fost AZI rezultatul cercetarilor!

Vom discuta despre si aceasta, intr-un viitor subiect!

Admin

P.S.: In luna aceasta, TEZAURUL plecat la ROMA de anul trecut,

intr-o EXPOZITIE timp de 4 luni

TREBUIE sa REVINA.

sursa romaniamegalitica

Read More

TATAL BRAZILOR

Il cheama Mitu si a implinit in primavara aceasta 99 de ani. Mitu Staiculescu, cel mai batran padurar din Gorj. Are darul vorbirii cu animalele, cu pasarile si cu copacii si e tatal unei paduri de brazi. Ca sa-l gasesti, trebuie sa te duci in Sacelu, pe malul Blahnitei, apoi sa intri intr-o odaie veche si calda, in care lumina de toamna tarzie trece pe deasupra unor gutui asezate pe pervaz.


Angelica


La aproape o suta de ani, Mitu Staiculescu e inca verde ca bradul. Doar vederea l-a cam lasat si poarta o pereche de ochelari cu lentilele groase, ca sticlele de sifon. Ii poarta rar, ce-i drept, doar prin casa, cand citeste sau mestereste vreun lucru marunt. In padure nu-i poarta. I-e teama ca veveritele si vulpile n-ar mai veni sa-i manance din palma, confundandu-l c-un zgriptor.

O fi la mijloc si putina cochetarie, fiindca Mitu a fost om mandru la viata lui, zvelt, puternic, cu sprancene arcuite ca doua streasini peste niste ochi - cateodata albastri, dar cel mai adesea, verzi. Ca padurea de verzi!

A fost destul s-o patrunda o singura data cu ei pe Angelica, o codana frumoasa si rusinoasa, si fata i-a cazut pierita in brate, desi era o copila pe langa el. Au facut cununie si s-au inteles de minune inca de la inceput. Cu ochii in pamant, fata nu i-a zis niciodata decat "mata". Si tot cu ochii in pamant, a-nteles ca in anii lungi ce urmau sa-i traiasca alaturi, avea sa imparta frateste iubirea barbatului cu padurea, care incepea chiar din spatele casei.

Dar s-a supus si a castigat. "Ai de lume!", suspina nea Mitu, chinuit de amintiri. "Cum zicea si taica mosu al meu, eu am fost mai om in padure decat in sat. Acolo samtam eu ca traiesc cu adevarat."

Asezat pe pat, in dreptul gutuilor din fereastra, batranul si-a pus ochelarii ca sa-si vada gandurile mai bine si sa spuna povestea in amanunt. "Pai se-ntampla sa plec de-acasa vreo doua zile si sa sa faca sase, mai ales cand aveam plantari sau curatiri de padure batrana. Dormeam pe-acolo, pe la radacina unui stejar.

Mi se parea ca-s strain cand veneam iar in sat, printre oameni. Noroc cu Angelica, ca m-a-ntales si m-a lasat in vrerile mele. Ea era singura care stia sa ma caute daca ardea ceva acasa, in sat. Vreun necaz, vreo treaba ce nu suferea amanare.

Aveam eu locurile mele, cine stie prin ce desisuri, dar ea ma gasea. Numai ce auzeam sfornaitul calului si o vedeam iesind din padure in luminis. Venea asa, la mine, pe neasteptate. Parca o vad si acum. Mi se parea ca si copacii se dadeau la o parte din drumul ei. Isi trageau crengile ca sa treaca mai repede si sa ajunga la mine. Atunci eram eu cel mai fericit de pe lume. Atunci toata padurea era casa mea. Era veselie intre noi, parca si pasarile alea canta altfel, parca se lumina si copacii. Si frunzele."



Tatal brazilor

"Drept va spun. Greu mi-a fost mie sa-mi scot din viata padurea, ca si ea e vie, poate mai vie ca noi, si trebuie sa te porti cu ea cu durere, cu simtamant. Cand e tanara e frumoasa, e in putere, e bogata adica, iara cand imbatraneste parca e si mai frumoasa, vin si mai multe pasari in ea, si animale, si multe alte alea, care-s de poveste, de care nu-i de vorbit cu oricine si care numai in paduri batrane isi cauta si-si gasesc locul."

Nea Mitu imi povesteste despre padure, ca si cum ar vorbi despre un om, imi spune ca padurea trebuie ocrotita de mica, "ca sa creasca drepti copacii", ca trebuie curatata de crengi si de uscaturi "ca sa apara frumos", ca "nu-i drept sa uiti de padurile batrane, ca acolo e raiul animalelor, acolo se-aduna ele ca sa fie laolalta.

"Va spui drept, eu am stat, nu o data, ceasuri la rand de m-am uitat cum se joaca niste pui de vulpe pe tapsanul insorit din fata vizuinii. Alteori, am vazut cum isi invata lupoaica puii sa prinda iepuri, sa se furiseze pe branci, de-a lungul vailor. Am vazut si capre cu botul ud si cu niste ochi mari, de-ti era si mila sa te gandesti ca mai sunt de-aia care le-mpusca.

Da cate n-am vazut eu in padure? Da cate n-am auzit? Stii dumneata ca pomii vorbesc intre ei? Ca stau de vorba uite-asa, cum povestim noi acuma? Stii cum plange padurea? N-ai cum sa stii, ca nu esti de-a padurii, daca traiesti la oras. Ti se scoala parul pe cap cand o auzi, atata durere iese din ea.

Sa stii matale ca bradul e cel mai indurerat dintre toti. Cand plang brazii, parca se-aude o turma mugind, un huiet surd, asa, care pare ca vine din fundul pamantului. Si ei plang, saracii, si se chinuie ca nu-si pot tine durerea aia, atata e de mare, ca s-ar desface in mii de bucatele daca n-ar avea scoarta. Asa se aude. Ma-ntrebi de ce plang copacii? Ei, de multe... Da ce, dumneata n-ai plans niciodata? Pai, copacul e ca omul, plange, si de bucurie, si de intristare.


Era mai demult o padurice izolata de braduti, cam singurei, cam departe de padurea mare. Nu stiu cum de-au crescut ei acolo. Ei, si bradutii astia plangeau de fiecare data cand se apropia vreo furtuna. Se temeau. I-am auzit de mai multe ori.

De eram prin prajma, ma duceam printre ei si-i ogoiam, ii mangaiam si vorbeam cu ei, ca sa le treaca uratul. Si chiar daca eram in alta padure, daca vedeam ca vine vremea grea, numai ce ma gandeam la ei, saracutii, si le ziceam in gand: "Stati cu tata, ca are sa fie bine". Treceau furtunile si ei erau apoi iar veseli, ca pruncii.

Acuma or fi brazi batrani, ca mine, cine stie, ca n-am mai fost de cativa ani in padure. Da si-acuma, de cate ori sunt fulgere ori tunete, la ei ma gandesc prima data, ca doar io i-am crescut. "Stati cu tata, ca are sa fie bine", le zic de departe si acuma. "Stati cu tata"."


Stejarul cu doua vieti


I-as spune lui nea Mitu, dar n-am curaj, ca si eu sunt un om al padurii. Ca am crescut si eu la marginea unei paduri uriase, prin care umblam de dimineata si pana seara tarziu. Nu-i spun, fiindca

stiu ca asta l-ar intrista. I-ar fura soarele din poveste. Nea Mitu crede ca nimeni pe lumea asta n-a trait mai aproape de padure ca el, ca nimeni nu s-a apropiat mai bine de firea si de tainele ei, iar ca sa scoata stiinta lui la lumina, trebuie cu tot dinadinsul sa creada ca doar lui i-a dat Dumnezeu norocul acesta de a patrunde marele mister al naturii.

Un noroc pe care acum mi-l impartaseste si mie, ca unui novice, ca unui elev venit sa invete de la profesor lectia de la care a lipsit. Si nea Mitu s-a bucurat tare mult ca are cui povesti si ca e cineva interesat de viata lui.

Mi-a spus despre gaite cu aripi albastre si despre cuiburi de turturele si porumbei salbatici, a urmarit cu gandul o haita de lupi, care se furisau printr-o vale, "c-asa-s lupii, umbla numai pe vai, de-a lungul firului de apa si impotriva vantului", mi-a spus cum a invatat sa-si faca prin padure drumuri numai de el stiute, carari care se intalneau cu ale vulpilor, jderilor si lupilor ori ale altor salbaticiuni, pe care le urmarea ca sa le cunoasca mai bine, sa le ajute, si nicidecum sa le omoare ori sa le vateme.

Mi-a povestit apoi de-un urs, cum n-a mai vazut in viata lui altul, pe care l-au prins niste rai intr-un lat de otel. Mi-a spus cat de mila i-a fost sa-l vada zbatandu-se, infricosat si umilit, cum n-a vrut sa-l impuste cand l-au chemat si i-au poruncit.

Cum vazand el ursul acela ranit, pe care nu a vrut sa-l impuste, un urs pe care il stia mai demult din padure, un urs liber si frumos ca un rege, cum ascultandu-i racnetele a inteles cat este de mare ruptura dintre oameni si celelalte vietuitoare, cat de putin intelegem din ceea ce se intampla imprejur. Cu parere de rau ca nu l-a putut salva atunci, demult, pe ursul acela, nea Mitu isi intoarce povestea inapoi, in padurea lui:


"Noi, oamenii, ne conducem dupa zile si nopti, da padurea are doar vara, primavara, toamna si iarna, doar anotimpuri, ceasul nostru nu se potriveste cu ceasul ei, iar unii dintre copaci au mai multe vieti, adica o viata si apoi inca o viata si poate inca una. Cine stie de unde aduna ei atata putere, din pamant, din aer, unul de la altul, ca sa poata sa treaca anii peste ei si sa nu se vada. Ca altfel, ce poti sa zici?

Uite, este in mijlocul Padurii Manastiresti, acolo unde mai cresc si acuma cativa stejari care au sute de ani, cre ca-s de pe vremea lui Stefan cel Mare, este acolo un stejar batran tare. Toate potecile padurii se opresc la el. Ori dincotro ai porni, drumul te aduce pana langa trunchiul lui gros, pe care nu-l prind trei oameni.

Tata mosu imi zicea ca acolo e raiul pasarilor, si ca nu care cumva sa-i fac vreo stricaciune pomului aluia. Sa am grija de el ca de ochii din cap. Ei, si uite-asa, copacul asta de care-ti spusei, si pe care-l ingrijii eu ani de-a randul, s-a uscat de la o vreme. Era de-acuma mort, mort, o uscatura plina de cuiburi si de gauri in care se ascundeau sute de pasari si zeci de veverite si alte lighioi.

Si-ntr-o primavara, dupa ce multa vreme a fost numai casa pentru tot felul de animale si pasaret, numai ce vazui ca i-au dat iar frunzele. Parca nici nu-mi prea venea sa crez ca-i drept ce vad. Treceam in fiecare zi pe la el, ca eram si eu curios, imi faceam drum prin partea aia de padure, numai ca sa fiu pe-aproape.

Mai intai i-au aparut niste muguri care s-au umflat dupa cateva zile de ploaie, si apoi, dupa alte cateva zile, s-au desfacut si frunzele. Va spui drept, dupa ce l-am vazut cat era de uscat si de povarnit, cu crengile alea groase si goale, cand am vazut prima data frunzele lui subtirele, crescute pe niste lujeri tasniti direct dintr-o scorbura gaunoasa, parca mi-a venit asa, ca o caldura in gat.

Va spusei ca-s om care-am vazut multe la viata mea, da parca, sa zic asa, m-a taiat plansul. Ca, vezi matale, daca a inviat copacul acela, care era cel mai batran din neamul lui si care cine stie cate a vazut de cand s-a deschis in lume, asta inseamna ca orice s-ar intampla, dupa o viata urmeaza alta. Nimic pe lumea asta nu moare definitiv.

Si m-am gandit eu o vreme ca oare ce-a putut sa-l invieze pe stejarul batran, ca doar a stat ani de zile asa uscat. Eu cred ca toata forfota aia de pasari care-l incarcau de cuiburi, poate ca animalele alea care-au facut atatea galerii si vizuini intre radacinile lui noduroase si care fojgaiau toata ziua peste tot, poate ca alea l-au trezit iara la viata, sa traiasca.

Poate ca ele au atins cine stie ce coarda acolo, in cotlonul inimii lui, de l-au inviat. Poate ca a luat viata de la ele, ca altfel nu pot sa-mi explic."


Lantul rupt

De vreo doi ani, de cand i-a murit singurul nepot, nea Mitu Staiculescu n-a mai calcat in padure. Si-a inchis singur drumurile inmultindu-si suferinta. Si le-a oprit, ca sa tina in el doar amintirea acelor zile in care il lua pe Onut de mana si-l invata limba padurii. Plecau dimineata, inainte de a rasari soarele, si se mai intorceau tocmai la asfintit.

Ba, uneori, au dormit amandoi acolo, intre copaci, in cate o poiana inconjurata de brazi ori stejari.

Si-atunci, ii povestea baiatului de strabunicul lui, Constandin Totorcea, "boierul al batran", un os de mosnean din Gorj, cu pamanturi multe si-ntinse, care dupa ce-si punea la cale treburile prin gospodarie, impartind muncile la oamenii pe care-i angaja, se urca pe cal, isi lua straita cu mancare, lua cartea si se ducea in Padurea Manastirii, la locul numit Lespezi, se aseza langa stejarul acela batran, care era si atuncea batran, dar poate cu mai multe frunze, si citea dintr-o carte ce avea table din piele roscata de capra, prinse intr-o catarama groasa.

Citea zile la rand, fara sa se intoarca acasa. "Dormea acolo, pe loc, citea, se uita la copacii din jur si-apoi iar citea, asta facea. Cadeau frunzele pe el si nu-i pasa, il ploua si nu se misca. N-avea grija lumii, parca nici nu mai traia pentru ea. Atata doar, se ingrijea sa deie apa la cal, in rest nimica." De la el a invatat Mitu Staiculescu multe din tainele padurii. Pe altele le-a descifrat singur, de-a lungul anilor in care a pazit "ca pe ochii din cap" sutele de hectare de padure ce i-au fost repartizate.

Umbland prin codru de unul singur, s-a gandit de multe ori la "al batran" si simtea ca e legat de el "asa cum sunt legate verigile dintr-un lant". Simtea, cu cat treceau anii, ca dragostea pentru padure a bunicului s-a scurs direct in sangele lui. De multe ori se gandea la batranul care-i spunea mereu ca el "nu e om decat in padure", ca acolo "lucrurile-s clare si neminciunoase".

Si mai simtea ca si el are de dat mai departe ce stie. De-aceea a fost tare bucuros cand i s-a nascut si lui un nepot. A fost veriga din lantul care se facea cu el, cu Onut, dintr-o data mai lung si mai tare, gata sa treaca pana in anii veacului care va veni. A stiut, a simtit ca are cui lasa ce-a adunat, ca are cine duce mai departe ceea ce a invatat in toata viata lui.


Cu nepotul de mana, Nea Mitu a colindat toate padurile din jurul Sacelului. I-a aratat cotloane si cuiburi de pasari si jivine, i-a pus in mana pui de vulturi si de turturele salbatice, l-a invatat sa asculte cantecul mierlei, i-a povestit despre copaci si despre cat este de tare lemnul lor, si l-a dus de cateva ori si la stejarul batran, in care era "raiul pasaretului".

A si dormit de cateva ori cu el acolo, intre radacinile lui groase, care au valurit pamantul acoperit cu muschi.
I-a zis si de Fata Padurii, despre "alea sfinte" care joaca si lasa urme in iarba, despre ghemurile de serpi care-i apara pe zmeii ce se ascund in mijlocul padurii si de tot ce mai trebuie un om sa stie cand e in padure. Un singur lucru n-a mai apucat sa-l invete.

Un lucru rar, care nu se-arata oricui, si de care "putini au auzit". Si de asta-i pare tare rau. N-a mai apucat sa-i spuna de ce plang brazii. Si din aceasta cauza stie, simte ca lantul neamului s-a rupt, ca Staiculestii, coboratori din boierul Constandin Totorcea, "oameni falnici, inalti ca brazii", nu mai au in neam veriga care sa duca lumea mai departe.


Anotimpurile omului

Nea Mitu Staiculescu se scoala in fiecare zi foarte de dimineata, odata cu pasarile care vin si-i canta pe creanga de mar de la fereastra. Pe vremuri, in zilele lui bune, cand se lumina de ziua, la ceasul acesta el era deja departe de casa, cine stie pe ce poteca de padure, pe la Goronet, ori poate la Frasini, sau si mai departe, dincolo de Lespezi.

Asta se intampla mai cu seama cand era tanar, adica in primavara vietii lui. Lua in seama padurea si ce mai era prin ea. Si nu ramanea dator niciodata cu vreo munca. Au trecut astea, cum trec toate, au trecut si vara lui, si toamna. "Acu s-apropie iarna, nu mai e mult...", zice el din cand in cand.

De multa vreme, nea Mitu n-a mai intrat printre copacii cunoscuti, n-a mai calcat pe potecile inguste si n-a mai fost nici la stejarul lui, unde-i raiul pasaretului. Nu le-a mai vazut, dar le viseaza in fiecare noapte, si-atunci e ca si cum ar fi acolo. Sau poate ca e chiar acolo.

Se face ca isi pregateste straita cu de-ale gurii, ca-si ia pusca din cui, sapca verde pe cap si ia drumul ce porneste din spatele casei. Se face ca-i usor, ca nu-l dor picioarele si ca drumurile padurii i se deschid ca si altadata, si el merge, merge, si nu se opreste, nici la tufele de alun de la marginea Blahnitei, nici la culmea pe care-si are cuib vulturul acela batran.

Merge pana cand e dintr-o data seara, si-atunci ajunge si se culca sub crengile groase ale stejarului, printre radacinile acoperite cu iarba, care au alcatuit pentru el un fel de leagan, o adancitura, in care se strange si-ncape perfect.

Si dupa ce isi gaseste locul, in causul acela de iarba, se face liniste mai intai si-ncep apoi pasarile sa-i cante, si luna ramane agatata de o creanga deasupra capului. Si-atunci se porneste vantul acela usor pe care-l stie de cand era copil, cand

calarea in bratele bunicului Constandin. Vantul acela care-i mangaia chica galbuie si care-i dadea fiori pe sira spinarii. Dupa aceea, vine alt vant, mai mare, care-i increteste pielea si-l face sa se stranga si mai tare in culcusul de sub stejar.

Si atunci, in lumina ce dintr-odata se albastreste, simte cum din adancul pamantului urca prin el o mladita tanara de stejar, o unda verde ce ii trece prin picioarele obosite si prin spatele garbovit, prin grumaz si prin frunte. Si lujerii se fac crengi, si crengile se fac o padure tanara de stejari.

Si cand visul ajunge aici, de fiecare data se trezeste si-si da seama ca pentru el, de-acuma, e prea tarziu, fiindca primavara padurii n-are la ce sa se-ntoarca: in patul lui sapat sub stejar, a venit, deja, iarna.

• Otilia Teposu

Read More