Iconarul cel schilod din Samara

Pantocratorul

* Nascut olog, fara maini si picioare, a ajuns unul din marii pictori de icoane din Rusia. Pentru credinta si arta sa minunata, Grigorii Juravlev a fost propus pentru sanctificare *

Exista oameni a caror soarta, chiar din primele clipe de viata, trece dincolo de puterea de intelegere a unui muritor de rand. Inca din momentul nasterii par a purta pecetea unui destin calauzit de un har nepretuit: cel al credintei. Viata li se asterne lin si clar, fara sovaiala, fara ezitari. Ei merg inainte, catre lumina, fara sa se abata din drum.

Un asemenea om s-a nascut, in urma cu mai bine de 150 de ani, intr-un sat din vestul Rusiei, in regiunea Samara. Viata lui Grigorii Juravlev pare o intruchipare perfecta a expresiei "puterea lui Dumnezeu in cei neputinciosi se desavarseste". Caci nefericitul copil, desi nascutcu o malformatie cumplita, a fost unul din cei mai fericiti oameni de pe pamant.

Si poate nu gresim daca afirmam ca Grigorii Juravlev a trait asa cum este de datoria oricarui crestin sa o faca. El a trait pentru a implini darurile prin care Creatorul vorbeste in alcatuirea fiecarui om: a trait in bunatate, in dreptate, in adevar si in credinta. Tocmai pentru ca soarta lui sa nu fie uitata, el a fost harazit cu un talent ce nu este dat tuturor: acela de a picta. El a slefuit pana la perfectiune acest talent si l-a inapoiat Creatorului.

Predictiile unui preot de tara

Grigorii Juravlev si fratele sau, Afanasie

Grigorii s-a nascut fara maini si picioare, in anul 1858, in satul Utevka. In vremea aceea mai existau oameni care inca traiau cu frica lui Dumnezeu si nu ucideau copiii care se nasteau schiloditi, asa cum se intampla uneori.

In izba din barne de lemn, mama lui Grigorii si-a plans durerea si s-a rugat pentru pruncul atat de chinuit pe care il adusese pe lume. Unchiul Ioachim a sfatuit-o sa dea copilul tiganilor: "Ce copil este asta, fara maini, fara picioare, doar gura are! Nu are loc in lumea asta. Doar tiganii, la iarmaroc, pot scoate ceva bani cu el! Ii va fi mai bine acolo.

" Dar mama lui Grigorii nu a putut savarsi un asemenea pacat. "Trebuie sa aiba o familie. Domnul nu ne va abandona!".
Preotul satului a botezat copilul dupa toate randuielile si le-a spus parintilor cu blandete: "Domnul s-a uitat la robul sau si lumina a pogorat in sufletul acestui copil. Gura nu ne este data doar pentru a manca, ci cu ea se pot savarsi multe lucruri minunate. Desi pare neajutorat acum, cu aceasta gura, el va va hrani pe toti!".

"Aceasta icoana a fost pictata in intregime cu dintii"

Timpul a trecut si Grisa, in ciuda handicapului sau, a crescut vesel si plin de viata. Din suferintele lui fizice i s-au nascut in inima cele mai duioase sentimente, iar in ratiunea lui au incoltit cele mai ascutite ganduri. Mintea lui aparent imatura a patruns in esenta lucrurilor si a evenimentelor. Oamenii erau impresionati de faptul ca baiatul niciodata nu se simtea descurajat, ii placea sa cante si sa glumeasca!

Bunicul il ducea pe umeri in fiecare duminica la biserica, iar Grisa se uita la icoane zambind si spunea: "Vreau si eu sa fac asta". Bunicul suferea cand auzea glasciorul sau nevinovat. Il inchina, il ajuta sa sarute icoanele, il mangaia pe cap si pleca abatut spre casa.

Dar Grisa prinsese drag de preot si de icoanele care luminau biserica. Cand il scoteau pe tapsan, la aer, copilul, spre mirarea tuturor oamenilor, se rostogolea la vale, condus de o forta irezistibila, pana in Casa Domnului. Statea acolo ore in sir si cerceta atent fiecare chip de sfant, fiecare scena din Biblie, pictata pe peretii bisericii.


Cu penelul in dinti

Intr-o zi, pe cand era in curtea din fata casei, Grisa s-a tarat pe burta, a apucat in dinti un betisor si a inceput sa deseneze in praf tot ce vedea. Desenele lui erau extrem de expresive si patrundeau intr-un mod straniu in esenta lucrurilor. El vedea ceva ce altii nu vedeau. Atunci bunicul l-a dus la scoala si Grisa, cu o rabdare si vointa neomeneasca, a invatat sa scrie, cu creionul in dinti.

Catedrala "Sfanta Treime" pictata integral de Grigorii

A urmat cursurile scolii din sat, pana la moartea bunicului sau. Acum nu mai avea cine sa il care la scoala, iar Grigorii a inceput sa studieze acasa, singur. Pentru ca era primul din clasa si pentru ca era inzestrat cu un talent deosebit, invatatorul a mers la guvernatorul regiunii Samara pentru a-i solicita ajutorul.
Astfel a ajuns Grisa la gimnaziul din Samara, unde a devenit un elev remarcabil.

Pentru ca avea un suflet bun si o minte sclipitoare, colegii il ajutau, inconjurandu-l cu afectiune. Pe langa cursurile gimnaziale, Grigorii a avut norocul sa fie ucenic in atelierul unui iconar vestit din oras.

Cand a intrat pentru prima data in atelier si a simtit mirosul de ulei de in, de lemn si lac, Grigorii a avut sentimentul ca aici este acasa. Inceputul a fost greu, maestrul iconar fiind foarte exigent si riguros. Treptat, cu pensula in dinti, Grigorii a invatat "alfabetul" picturii icoanelor.

Dupa cativa ani, a sustinut in atelier un examen de absolvire. Trebuia sa realizeze o icoana destul de complexa, in cateva ore. Pentru el, o asemenea lupta cu timpul insemna o incordare cumplita: lacrimi i se scurgeau pe obraji, iar gatul si ceafa il dureau ingrozitor. Dupa trei ore de munca titanica, Grisa terminase icoana. Ochii sai inrositi de durere exprimau o fericire suprema. Era o adevarata capodopera!

Profesorul iconar a privit lucrarea si a dat aprobator din cap. In acelasi moment, Grisa s-a prabusit pe podea intr-un spasm al musculaturii. Tinea pensula intre dintii pe care nu putea sa-i desclesteze. A fost nevoie sa se aduca prosoape fierbinti pentru a-i scoate penelul din gura. Profetiile preotului de la nasterea sa incepeau sa capete contur.

Icoana pentru tar

La 22 de ani, Grigorii s-a intors in Utevka sa natala, unde a inceput sa picteze icoane la comanda, pentru boierii bogati. Veneau oameni din toate colturile Rusiei, iar unii plateau bani grei pentru o asemenea opera de arta. Se spunea ca Grigorii are har de la Dumnezeu si ca icoanele sale sunt miraculoase, pentru ca fara ajutorul Domnului nici un om nu poate picta cu gura, atat de frumos.
In prezent s-au descoperit icoane ale artistului chiar si in afara granitelor tarii.

Una dintre ele a fost gasita intamplator, in 1985, in Bosnia. Pe verso, semnat de iconar, sta scris: "Aceasta icoana a fost pictata in intregime cu dintii de catre taranul fara maini si picioare, Grigorii Juravlev, din satul Utevka, regiunea Samara".

Exista o inregistrare in arhivele orasului Samara conform careia, in 1884, Juravlev a apelat la guvernatorul orasului, acelasi care il ajutase sa isi termine studiile. Realizase o icoana a Sfantului Nicolae si dorea sa o ofere tareviciului Nicolae, viitorul tar. Astfel, prin intermediul guvernatorului, el a trimis tarului o scrisoare: "Inaltimea Voastra Imperiala, va scrie Grigorii Juravlev cu umilinta si smerenie...

Sfintii Chiril si Metodiu

Doresc sa Va aduc plocon o icoana a Sfantului Nicolae, pe care eu singur am pictat-o cu gura si nu cu mana, pentru ca din nastere nu am maini si picioare. Am zamislit aceasta icoana sub obladuirea Domnului care, in bunatatea Lui, mi-a permis intrarea in aceasta lume. Desi schilod, El m-a slobozit si m-a mantuit de la nefiinta. Si m-a inzestrat cu un dar. Prin miscarile gurii, savarsesc aceasta arta, potrivit poruncii Domnului."

Impresionat, tarul Alexandru al III-lea l-a invitat pe Grigorii Juravlev la palatul imperial din Sankt Petersburg. Aici, pictorul a realizat un portret al familiei Romanov. Tarul a fost atat de fascinat de lucrarea realizata, incat i-a oferit artistului o pensie lunara pe viata de 25 de ruble de aur. Din ordin imperial, Grigorii a primit si o troica pentru a se putea deplasa, dar in marinimia lui, acesta a oferit-o comunitatii satului. Mereu vesel si puternic, Grigorii ii sustinea si ii ajuta cat putea, in acele vremuri de restriste.

Martiriul

In anul urmator vizitei la palat, in locul bisericii modeste din satul Utevka a inceput constructia unui maret templu de piatra, catedrala Sfanta Treime, sub supravegherea directa a lui Grigorii Juravlev. Dupa planurile sale s-au realizat toate frescele, iar el s-a oferit sa picteze peretii si cupola bisericii.

Mormantul lui Grisa Juravlev

Zile in sir a petrecut, ajutat de fratele lui, Afanasie, pentru a realiza fresca "Miracolul aparitiei Sfintei Treimi de la stejarul din Mamvri al patriarhului Avraam". Aceasta imagine este o copie fidela a celebrei icoane a lui Andrei Rubliov.

Cumplit de grea a fost munca la cupola bisericii. Tema religioasa a fost aleasa de catre pictor: Sfanta Treime si cei sapte arhangheli. Sub tavan, atarnat in chingi, Grigorii lucra sfarsit de oboseala si durere.

Pe spate, intre omoplati, avea rani adanci, ca niste stigmate. Vopseaua ii cursese in ochi si Grigorii aproape si-a pierdut vederea. Buzele i s-au crapat, iar dintii din fata i s-au macinat. Strigatul in rugaciune catre Maica Domnului i-a dat forta de a desavarsi aceasta teribila lucrare. Cand se aseza seara la masa, nu putea manca de durere, iar familia ii spunea: "Esti un martir Grisa, esti martirul nostru!".

Si asa, zi dupa zi, luna dupa luna, an dupa an, cu credinta, smerenie si sacrificiu de sine, Grigorii a reusit sa finalizeze interiorul bisericii. In 1892, Biserica Sfanta Treime a fost sfintita. Toti locuitorii satului Utevka au asistat cu piosenie la prima slujba de preamarire a Domnului Dumnezeu si s-au rugat pentru cel care muncise cu toata forta credintei sale la desavarsirea acestei lucrari.

Iata omul!

In 1916, in timpul Primului Razboi Mondial, Grigorii a cazut intr-o stare de tristete profunda. Bolnav fiind, el a avut o revelatie: in curand vor veni vremuri grele, cand nimeni nu va mai avea nevoie de el si nici de icoanele lui. La scurt timp, predictia lui s-a adeverit. Secolul XX a fost pentru Rusia unul al durerii, al crimelor monstruoase, al autodistrugerii, toate generate de un ateism feroce. Insa satul Utevka, din districtul Neftegorsk, parea sa fi fost mangaiat si ocrotit de pronia milostiva impotriva urgiilor nemiloase ale comunismului.

Aici, ca printr-un miracol ceresc, biserica a supravietuit, desi peste tot bisericile erau daramate in mod barbar. In 1934, autoritatile sovietice au demolat turnul-clopotnita. Icoanele din biserica au fost smulse de pe pereti si duse in cimitir, pentru a fi incendiate. In aceeasi noapte, localnicii au reusit sa sustraga icoanele si sa le ascunda. Astfel a fost salvata o mare parte din creatia artistului, care acum apartine patrimoniului national.

Parintele Anatolii

Slava Domnului, Grigorii nu a mai vazut dezastrele si instrainarea care s-au abatut asupra Rusiei. El a murit inainte de inceperea revolutiei bolsevice. A fost ingropat in curtea bisericii unde isi revarsase preaplinul harului sau, silindu-si trupul vlaguit sa il asculte cu pretul unei suferinte de neinchipuit. Se odihneste vegheat de chipurile sfintilor pe care le-a zugravit cu atata maiestrie, incat par a fi tesute din raze de soare.

La mormantul lui este o cruce simpla, pe care sta scris: "Ecce homo" - "Iata omul". Acestea sunt cuvintele lui Pilat din Pont, la vederea chinurilor Mantuitorului Iisus, si pot fi repetate, cu indreptatire, la capatul unui destin neasemuit, ca cel al lui Grigorii Juravlev.

Astazi, in biserica arde flacara nestinsa a credintei, sub privirile ocrotitoare ale sfintilor zugraviti pe pereti. In ultimii ani, locuitorii regiunii au donat bisericii icoanele mostenite de la stramosi, icoane pictate de Grigorii Juravlev. Din Kazahstan s-a adus icoana "Sfintii Chiril si Metodiu", iar de la Moscova va sosi icoana "Sfantul Leon, Papa al Romei".

Preotul paroh actual, Anatolii Kopaci, a depus eforturi mari pentru restaurarea bisericii, monument de patrimoniu, si pentru a aduce in satul natal al pictorului intreaga sa opera. Parintele Anatolii a supus atentiei Bisericii ruse canonizarea lui Grigorii Juravlev, pentru sfintenia vietii lui si virtutile savarsite pana la eroism si sacrificiu de sine.

• Natasa Galche pt.formula as
  

Read More

In vizita la Sfantul Mina - Abu Mena

In vizita la Sfantul Mina, Abu Mena

Despre Sf Mina mai tot romanul a auzit pentru ca, asa cum scrie in acatist, Numele tau, mai mult decat oricare altul dintre sfinti, s-a facut crestinilor mai dorit, Mina, pentru aflarea grabnica si indestulatoare a orice pagubiri suferite de dansii. Pentru care si astazi patimind cei ce stau fata icoanei Tale cu credinta se roaga a te milostivi spre ei, mangaindu-i si indeplinind cererea lor, ca sa-ti aduca lauda, cantand: Aliluia!

Despre Sf Mina se stie ca s-a nascut in anul 285 in Egipt, in familie crestina, parintii sai numindu-se Eudixius si Eufemia. Parintii sai nu au avut multa vreme copii. In timpul unei sarbatori inchinate Maicii Domnului, Eufemia s-a rugat cu lacrimi Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu sa ii daruiasca un copil, iar la sfarsitul rugaciunii sale, dinspre icoana s-a auzit rostit "Amin".

Cateva luni mai tarziu, avea sa se nasca biunecuvantatul copil Mina. Tatal sau a murit pe cand el avea 11 ani, iar mama sa pe cand avea 14 ani; la 15 ani el s-a inrolat in armata romana, unde I s-a dat un rang inalt, datorita numelui tatalui sau.

A slujit in Algeria, timp de 3 ani, ca ostas. Aceasta se intampla pe vremea imparatilor romani pagani Diocletian si Maximilian, care au dat porunca sa fie chinuiti si ucisi toti crestinii care nu se vor inchina la idoli. Scarbit si mahnit de privelistea crestinilor obligati a se inchina la idoli, a plecat in pustiu, timp de 5 ani ducand viata de anahoret, in post si rugaciuni catre adevaratul Dumnezeu.

In al cincilea an de pustnmicie, Mina a avut o revelatie, in care a vazut un inger care incununa martirii cu coronite, iar in timp ce se gandea la viziunea sa, a auzit un glas care a spus: " Fii binecuvantat Mina, cel care ai fost chemat la viata pioasa inca din copilaria ta. Tu vei fi incununat cu trei cununi: una pentru puritatea / celibatul tau, a doua pentru viata ascetica, iar a treia pentru mucenicie".

"Si intarindu-se de ajuns si aprinzandu-i-se sufletul cu dumnezeiescul dor catre Hristos, s-a pogorat din munte si, stand in mijlocul inchinatorilor la idoli, a propovaduit pe Hristos. Pentru aceea a fost dat la chinuri: i s-a frecat trupul cu tarsini si a fost ars de foc si tarat fara mila peste ciulini, de i-a spart trupul, in urma carora si-a primit sfarsitul prin sabie" (Sinaxar). A fost martirizat in anul 309, in Frigia.

Se spune soldatii care l-au ucis pe Mina au aruncat trupul sau in foc, dar timp de 3 zile nu a ars, astfel incat corpul sau a putut fi luat de catre sora sa, care impreuna cu niste soldati l-au dus la Alexandria pentru a fi pus intr-o biserica. Atunci cand persecutia contra crestinilor a incetat, se spune ca un inger i-a aparut Papei Atanasie al Alexandriei, spunandu-i sa ia trupul Sf Mina, sa-l puna pe o camila si sa-l duca in Desertul de Vest.

Intr-un anume loc, nu departe de Alexandria, la marginea Lacului Mariut, camila nu au mai vrut sa se miste, oricat au incercat crestinii sa o faca sa mearga mai departe. Au inteles astfel ca este un semn de la Dumnezeu si in acel loc au ingropat trupul Sf Mina.

Timp de cateva secole, nu s-a mai stiut nimic de Mina, ostasul mucenic, pana cand intr-un anume loc din desert, oile bolnave ale unui pastor au inceput sa se vindece miraculous si chiar pastoral insusi s-a tamaduit. Vestea s-a dus repede, bolnavii au inceput sa vina, fara sa stie care este de fapt cauza acestor vindecari. Locul devenise atat de cunoscut, incat chiar fiica Imparatului de la Constantinopole ( Constantin cel Mare sau Zeno), bolnava de lepra,a fost trimisa acolo spre tamaduire.

Stand noaptea pe malul apei, in locul in care se faceau minuni, Sf Mare Mucenic Mina i s-a aratat in vis, descoperind ca acolo se afla sfintele sale moaste si poruncind sa se cladeasca o biserica in cinstea sa. Dimineata, fata era vindecata si a spus insotitorilor sai visul.

Pe acel loc, la 45 km sud-vest de Alexandria, imparatul de la Constantinopole a ordonat ridicarea nu doar a unei catedrale, ci un intreg oras a fost construit pe acel loc, cuprinzand strazi, cladiri, biserici si baptisteriu, o cladire cu doua aripi pentru bolnavi ( de o parte barbati, de alta parte femei si copii), magazine. Orasul Sf Mina a devenit unul dintre cele mai vestite locuri de pelerinaj si tamaduire ale lumii crestine, sticlute de ulei sau apa sfintita pe care era gravat numele Sf Mina fiind descoperite in siteuri arhelologice din diverse tari apartinand spatiului mediteraneean, ca de exemplu: in Heidelberg - Germania, Milano - Italia, Dalmatia - Croatia, Marsilia - Franta, Dongola - Sudan si in Jerusalim.

La mijlocul sec al VII-lea, orasul a fost distrus de catre musulmani. Primele excavari pentru punerea in valoare a siteului arheologic Abu Mena au inceput in tre anii 1905 - 1907.

In prezent, la aproximativ 1 km distanta de orasul Sf Mina, Papa Chiril VI al Alexandriei ( papa intre anii 1959 - 1971) a costruit una dintre cele mai impresionante si faimoase manastiri ale Egiptului, in care se afla spre inchinare moastele Sf Mina si ale papei. Aici vietuiesc acum 101 calugari, care slujesc Sfanta Liturghie de 3 ori pe zi ( de la orele 6, de la 8 si de la 10).

Din anul 1979 siteul arheologic Abu Mena - orasul de marmura al Sf Mina - este inclus in Lista UNESCO a Siteurilor din Patrimoniul Universal, pentru ca din anul 2001 sa intre pe lista UNESCO a locurilor din patrimoniul mondial aflate in pericol de distrugere. Plecand din Cairo spre Alexandria, pe la mijlocul zilei se viziteaza Wadi Natrun - locurile patericului egiptean - iar apoi se ajunge la manastirea Sf Mina, aflata cu 45 km inainte de Alexandria.

Profilul impunator al manastirii din pustiu se profileaza pe cerul dupa-amiezii si intrand, pelerinul este absolut impresionat atat de dimensiunea catedralei, de mozaicurile imense si foarte frumoase de pe pereti reprezentand scene din viata Mantuitorului, dar si de multimea credinciosilor crestini, multi cu copii in brate, care vin sa se inchine la sfintele moaste ale Sf Mina, grabnic ajutator si mare factor de minuni.

Ne-am descaltat cu totii la intrarea in spatiul din dreapta catedralei, in care se afla moastele Sf Mina si un superb mozaic care il reprezinta si am asteptat piosi la rand, sa ne inchinam celui care ne-a fost de atatea ori direct ajutator. Il cunosteam pe Sf Mina de acasa, din viata noastra de zi cu zi, ca fiind sfantul catre care, daca pui rugaciune, pe loc te ajuta sa gasesti lucrul pierdut sau sa se resolve o problema de nedreptate; si nu doar acestea. Ne-a mirat insa reprezentarea egipteana a Sf Mina, ca tanar ostas, cu ambele brate ridicate pentru inchinare si cu doua camile aflate de o parte si de alta a sa.

Am aflat astfel ca doar doi sfinti egipteni sunt astfel reprezentati - Sf Mina si Sf Pavel - primul eremit ( a carui loc de vietuire s-a aflat aproape de cel al Sf Antonie cel Mare, mult mai cunoscut decat Sf Pavel); iar camilele fac referinta la episodul din viata sfantului Mina in care animalele au refuzat sa duca mai departe trupul mucenicului, aratand astfel voia Domnului si fixand definitiv locul de tamaduire si inchinare. Aici, in desert.

Se pare ca reprezentarea din icoane a Sf Mina ca ostas in varsta, calare pe cal, nu are suport biografic. Noi romanii am ajuns la Manastirea Sf Mina chiar in 11 noiembrie 2008, dar am constatat ca Biserica Copta il pomeneste in data de 24 noiembrie.

"O, preafericite Mucenice Mina, asculta rugaciunea noastra ce-ti aducem din toata inima, ca sa ne izbavesti pre noi de boale si de primejdii, spre a cinsti pomenirea ta si a marturisi minunile, pe care cu puterea darului Sfantului Duh le faci noua celor ce cu credinta cantam: Aliluia !"

sursa crestinortodox.ro

Read More

Visul parintelui Serafim

Posted on iulie 10, 2007 by prieteniisfmunteathos

Muntele Athos – jertfa unei vieti

Parintele Serafim este cel mai in varsta calugar de la Manastirea Dervent. De fapt, este singurul calugar batran intre ceilalti treizeci de vietuitori ai lacasului monahal: frati tineri, vanjosi, cu trupuri de pescari si plete smolite, cu ochi mustratori, inrositi de canoane si de puterea duhului sfant. Maruntel, cu nelipsitii ochelari sprijiniti pe varful nasului si schiopatand putin de un picior, parintele Serafim este picatura de duiosie a locului. Cu un zambet care nu i se sterge vreodata de pe obraz, misuna prin toate cotloanele manastirii, purtand cu el o aura de lumina. Anul acesta a implinit 73 de ani.

In cele patru zile cat am fost gazduit la Dervent, nu l-am vazut macar o singura data incruntat, iar cand vorbeste, vorbele curg cu atata blandete si intelepciune, incat iti vine parca sa-l strangi in brate pe batranul acela frumos si sa-ti spui in gand ca, indata ce vei fi terminat de vorbit cu el, te vei intoarce in lume mai bun. De fapt, parintele Serafim seamana cu marele monah de la Techirghiol, Arsenie Papacioc. Mai tarziu, voi afla ca parintele Papacioc i-a fost intotdeauna povatuitor si duhovnic, astfel ca ucenicul a imprumutat trasaturile, vorba, chiar si delicatele gesturi ale marelui pastor de suflete, de la malul marii.

Desi este la Dervent doar de trei ani, calugarii tineri il iubesc si il respecta ca pe un stramos al manastirii. De cate ori rugaciunea si munca le lasa un ragaz, ei intra in chilia lui ca sa auda povestea zbuciumatei sale vieti, o poveste palpitanta, plina de neprevazut si intorsaturi. O poveste despre Muntele Sfant, pe care ascultand-o, au senzatia ca ajung aievea acolo, la manastirile cu ziduri de piatra si turlele pline de clopote si de cruci.

Muntele verde de pe peretele de chirpici

Parintele Serafim imi face semn sa ne asezam. Sedem intr-o veranda plina de flori, ingalbenita de un asfintit dulce. “Cand aveam vreo cinci ani, am visat pentru prima oara, cateva nopti la rand, Sfantul Munte”, incepe el, cu voce soptita. “Intocmai acelasi vis. Un munte acoperit de schituri si, cum ma apropiam de el, ma trezeam…”

Nascut in apropierea manastirii Dervent, la Ostrovu de Jos, in tinuturile sarace ale Dobrogei, parintele isi aminteste perfect infatisarea casei lui parintesti, in care, pe un zid scorojit de chirpici, se aflau doua tablouri asezate in rame de lemn. De la aceste doua tablouri a pornit totul. “Erau asa, mari, unul infatisand partea de apus, celalalt – rasaritul Athosului. Muntele era conic, colorat frumos cu verde si auriu, iar pe el erau insemnate toate manastirile, fiecare cu numele ei, cu cifre, ca pe o harta. Mi-aduc aminte ca stateam intins pe o laita, uitandu-ma toata ziua la tablourile astea si imi spuneam in gand: «Acolo o sa fiu eu, la Prodromu…».

Abia asteptam sa apuna soarele, sa vin cu oile acasa si sa privesc iarasi litografiile. Ii intrebam pe parinti unde se afla muntele acesta, si ei imi raspundeau de fiecare data la fel: «Heheeei, mai baiete, muntele asta este departe, in Grecia…». Cadea noaptea si il visam din nou. Si tot privind tablourile acelea, intr-o zi m-am gandit: «Mai, oare n-ar trebui sa ma duc si eu in Grecia, la Sfantul Munte?». Zis si facut. Era foametea aceea mare din “48. Noi eram saraci… ma bucuram la un colt de paine.

S-a intamplat deodata: intr-o amiaza, m-am ridicat de la masa si am luat-o pe drum, spre granita. Am mers mai mult de o suta de kilometri pe jos, descult, prin praf. Niciodata nu mi-a trecut prin minte sa ma razgandesc sau sa ma opresc. Eram ca vrajit. La 20 de ani, nici nu stiam prea bine ce sunt granitele dintre tari. Ce eram eu? Doar un cioban amarat, habar n-aveam de vami si pasapoarte. Inaintea mea: granicerii – niste soldati nervosi. Inapoia mea se sapa la Canalul Dunare – Marea Neagra.

Sa trec? Sa nu trec? M-am culcat in niste trestii, zicandu-mi ca noaptea imi va fi sfetnic bun. A doua zi, m-am trezit pe la pranz. Ridic capul, la granita vanzoleala mare, camioane, masini, strigate. M-am uitat dincolo, spre Bulgaria, stiam ca toti cei care sunt prinsi trecand granita sunt dusi sa munceasca la Canal. Si mi-am spus ca nu ma mai duc. Am zis: «Lasa, de data asta ma intorc acasa». Dar gandul meu a ramas tot acolo, la Muntele Sfant…”

Balamucul

Vorbele parintelui Serafim te tin cu sufletul la gura, ca un basm. Rar am simtit o asemenea placere de a asculta un om. Spusele lui sunt simple, nemestesugite, primitive chiar, si parca nici n-ar fi cuvinte ci deosebite trairi, stropi de intelepciune curgand intr-un adevarat dialog al monahului cu sine insusi. Marturiseste ca nu are nici cele patru clase primare, ca nu este un vorbitor prea iscusit, dar nu-i prea pasa de asta. Este mai mult un graitor cu sufletul. “Cand m-am intors din armata, am vrut sa plec iarasi, dar nu s-a putut. Asa ca m-am dus in zone mai bogate, la Hunedoara, m-am angajat zugrav, gandind c-o sa pot strange bani de plecare, pentru pasaport, aprobari, poate-o fi nevoie.

Dar cand am vazut ca nici cu bani nu se poate pleca, am zis ca alta cale nu este decat manastirea. Si m-am dus la Secu. Sa vedeti: a doua zi, dupa ce-am ajuns in manastire, intru in trapeza si dau iarasi de tablourile acelea doua, din copilarie. Mi-am spus: «Mai, sa fie…» si i-am intrebat pe parinti daca se poate pleca la Athos, iar ei mi-au spus: «Nu, nu se poate, nici vorba».

Timp de un an de zile, in fiecare noapte, mi-am facut planuri, harti in chilie, iar intr-o alta amiaza, m-am hotarat: voi trece granita «legal», direct pe sosea, in ziua mare. Schitele mele erau simple: de la vama Negru Voda – direct la Salonic, iar de la Salonic la Sfantul Munte. Imi repetam in gand ca, daca Dumnezeu intr-adevar vrea sa ma ajute, granicerii nu ma vor opri.

Am plecat pe jos. Cand am ajuns la granita, era cat pe ce sa trec dincolo, cand un maior striga in urma mea: «Da unde mergeti, parinte?». «La Muntele Athos», zic eu, luand-o voiniceste tot inainte. Si maiorul incepe sa rada in hohote. Ma intreaba: «Ai ceva acte, pasaport?». Am raspuns ca n-am. Mi-au luat hartile, documentele, m-au dus la Constanta si m-au bagat intr-o inchisoare, unde am stat doua saptamani.

Intre timp, a venit nimeni altul decat seful Securitatii pe judet, care, dupa ce mi-a pus vreo doua intrebari, l-a pufnit rasul si pe el. Zice: «Dom’le, noi nu-l putem judeca pe omul asta. Asta … e scrantit, e apolitic, dati-i drumul inapoi la manastire». Dar de acum, nici asta nu se mai putea. Granicerii mi-au spus ca ma asteapta 15 ani de inchisoare, e trecere ilegala de frontiera, n-au ce sa-mi faca.”

Ei, abia din clipa aceea, parintelui Serafim nu i-a mai pasat de nimic. Timp de doua saptamani a cazut in tacere, fara sa scoata macar un singur cuvant. Daca n-a putut sa ajunga la Muntele Athos, nu mai avea nimic de pierdut. Tineretea aproape trecuse. Anul acela implinea 43 de ani.

Povestea continua pe un ton indiferent, aproape zeflemitor. Ca sa-l scape de inchisoare, l-au internat imediat la un spital de nebuni in Bucuresti si acolo a fost tinut un an de zile. “Stateam in salon, la Spitalul Balaceanca, chiar doctorii imi spuneau: «Dom’le, dumneata esti mai sanatos decat noi!». Dar m-au «tratat» ei cu niste medicamente din Franta, incat intr-adevar ziceam ca ma zapacesc la cap, ziceam ca mor de-acuma, visam cele mai mari nazbatii, ma bantuiau ispitele. Asa ca am facut greva foamei.

N-am mancat aproape trei saptamani. Le spuneam: «Daca ma duceti la Muntele Athos, daca nu, mai bine sa mor». Atunci a sarit un nebun pe mine – mai tarziu am aflat ca nu era nebun, era introdus in spital de Securitate -, mi-a tras un pumn in piept si a racnit: «Vrei sa mori? Da? Daca vrei sa mori, mai bine te ucid eu!». Vazandu-l cat e de pornit, m-am apucat sa mananc iarasi.”

Parintele rade din tot sufletul. “Ce era sa fac? Sa ma omoare nebunii aia? Dupa un an de zile, un medic a intrat in salon. M-a intrebat: «Ei, mai mergi la Muntele Athos?». «Nu ma mai duc», am raspuns. Atunci mi-au dat voie sa ma intorc la Secu. Dar nici la manastire nu-mi gaseam linistea. Prea multi incepusera sa ma intrebe – asa, mai mult in batjocura – cum e cu plecarea, daca nu m-au impuscat la vama, cum e la balamuc… Ma saturasem. Mi-am spus ca daca nici calugarii n-au intelepciune sa ma lase in pace, trebuie sa ma intorc in lume.”

Prorocirile parintelui Elefterie

Parintele Serafim a plecat de la Secu, in acelasi fel in care a luat toate marile lui hotarari. S-a angajat la o intreprindere, aproape de Navodari, locuind in chirie, vreme de peste 20 de ani, la fiul unui frate de-al sau. A trait la fel ca un calugar, pazindu-si inima de rataciri, pastrandu-si curatenia launtrica si trupeasca, spovedindu-se in continuare la parintele Arsenie Papacioc, refuzand sa se casatoreasca vreodata. La Manastirea Secu, avusese sansa de a-l cunoaste pe viitorul staret si ctitor al Derventului, marele taumaturg si vindecator, monahul Elefterie Mihail, care ani de-a randul l-a tratat de o boala de oase.

Astazi, parintele Serafim Vasile e singurul dintre monahii Derventului care l-a cunoscut pe vestitul staret. “Chiar inainte de a parasi manastirea Secu, parintele Elefterie mi-a spus: «Eheei, sfintia ta, ai sa mori in manastire, langa casa…». Si astazi imi suna in urechi vorbele lui de atunci, caci mi-a fost ca un proroc. Va dati seama? Cu 11 ani inainte de a veni aici, mi-a spus c-o sa mor la Dervent. Apoi, mi-a spus: «Lasa, ca maine-poimaine ai sa ma vezi si pe mine acolo, la Crucea de leac». Era vazator cu duhul, stia c-o sa se reintoarca, c-o sa moara in Derventul lui iubit.”

Povestea continua pe fagasul ei firesc si, cateodata, aproape ii intuiesti sfarsitul. In 1996, dupa moartea fratelui sau, nepotul acela l-a zvarlit in strada. “Mi-am dat seama ca numai datorita lui tata-sau ma tinea el in gazda. Imediat dupa inmormantare, mi-a spus: «Unchiule, pana la 1 aprilie stai la noi. Apoi pleci». Nu m-am intristat. Mi-am spus ca de-acuma m-oi intoarce si eu la manastire. Dar la ce manastire sa ma duc? Nu stiam. Duhovnicul de la Techirghiol mi-a spus: «Du-te la Dervent!» si atunci mi-am amintit si de prorocirea parintelui Elefterie, c-o sa mor in manastire, aproape de casa. Si de trei ani de zile imi astept aici moartea, in liniste, si sunt mai fericit decat oricand.”

Sfarsit de vis si de poveste

Parca mi-ar fi simtit intrebarea: “Si, totusi, parinte Serafim, pana la urma ati fost vreodata la muntele Athos?”. A raspuns imediat. “Anul trecut, cand nici nu ma gandeam, m-am pomenit asa, ca-mi spune parintele staret Andrei: «Opt calugari de la Dervent trebuie sa mearga la Muntele Athos. N-ai vrea sa mergi si dumneata?». Pe moment, am simtit cum se pravaleste cerul pe mine. Aproape ca uitasem de Muntele Sfant, aproape ca nu mai visam la nimic. Am zis, asa, aproape mecanic: «Da, parinte, vreau». Si in februarie, anul acesta, am fost la Sfantul Munte pentru prima si ultima data.”

“Si cum era, parinte, Muntele Athos? Era ca in tablourile acelea din copilarie?” O clipa a stat pe ganduri, muncindu-si amintirile, apoi a raspuns: “Era… aproape la fel. Totusi, eu am fost acolo iarna si nu mai era chiar ca in tablou. Pe tablou era vara, era verde, era frumos. Iarna e la fel, doar ca asa, putin mai trist”. “Daca vi s-ar oferi acum ocazia, ati vrea sa mai mergeti inca o data acolo, parinte Serafim?” “Nu, nu m-as mai duce. La Sfantul Munte trebuie sa pleci tanar, altfel te prapadesti. Sfantul Munte este facut pentru cei tineri.”

de BOGDAN LUPESCU, din Formula As

Read More

Sfanta care aduce ploaia

- Icoana facatoare de minuni a Sfintei Ana de la Bistrita

Afumati insa demni, sfintii de la Bistrita privegheaza lespezile grele de piatra sub care isi afla tihna de veci neamul voievozilor Musatini. O naluca in haine cernite luneca pe sub boltile bisericii domnesti, se apropie sfielnica de catapeteasma, apoi cade in genunchi in fata icoanei Sfintei Ana, cea facatoare de minuni.
Degete subtiri intorc nerabdatoare foile zdrentuite ale unei carti de rugaciuni, apoi un glas intretaiat de suspine destrama linistea naosului.

La sfarsit, fruntea pelerinei atinge pardoseala,
buzele saruta cu evlavie mana argintata a Sfintei, iar trupul i se frange de la mijloc, pentru a trece pe dedesubtul icoanei. Binecuvantarea Sfintei Ana se pogoara atunci asupra omului. O data ajuns de cealalta parte, credinciosul isi paraseste zbuciumul si se inapoiaza la rosturile sale cu sufletul impacat.

Povestea celor trei Ane

Icoana facatoare de minuni a Sfintei Ana a fost pictata de doi calugari din partile Ierusalimului, zice-se chiar in oraselul in care s-ar fi nascut Sfantul Mucenic Gheorghe. Facerea icoanei a fost datata, cu aproximatie, intre anii 1150-1250.
La o privire fugara, s-ar putea crede ca este o alta reprezentare a Fecioarei Maria cu Pruncul. Icoana sparge insa tiparele epocii: ea o infatiseaza pe Sfanta Ana tinand in brate o copila, nimeni alta decat fiica sa, Sfanta Fecioara Maria, cea aleasa de Dumnezeu pentru a-I aduce pe lume Fiul.

Biblia ne spune ca Ana si sotul ei, Ioachim, nu aveau copii si erau dispretuiti din aceasta cauza. Ei nu si-au pierdut insa nadejdea si s-au rugat pentru ca Dumnezeu sa binecuvanteze si casnicia lor. Ana si-a fagaduit copilul spre slujire templului din Ierusalim. Astfel, ea a nascut la batranete o copila, pe care a numit-o Maria.
Sfanta Fecioara a slujit, in adevar, templul din Ierusalim, de la 3 la 12 ani. Icoana Sfintei Ana le aminteste credinciosilor miracolul biblic, dar si propria ei forta de a face minuni.

Sute de ani, icoana a stat intre odoarele cele mai de pret ale imparatilor de la Constantinopole. Cu timpul insa, puterea bazileilor a scazut sub loviturile paganilor. Unul dintre ultimii monarhi bizantini, Manuel al Ii-lea Paleologul, impreuna cu Imparateasa Ana, au daruit icoana Voievodului Alexandru, zis si "cel Bun".

Familia imperiala isi arata astfel recunostinta pentru felul in care a fost primit fiul lor, Andronic, in vizita lui prin tara Moldovei. Alexandru cel Bun a imbracat icoana in aur si a daruit-o soatei sale, pe care tot Ana o chema. Aceasta va aduce icoana la Manastirea Bistrita, inainte de anul 1418, cand "s-a stramutat la vesnicile locasuri".

Bistrita si-a pazit cu sfintenie ctitorii

Nu se cunosc minunile infaptuite de icoana Sfintei Ana inainte de aducerea sa in Muntii Moldovei. Nu se stie nici cand a fost asezat, pe spatele icoanei, chipul Sfantului Mucenic Gheorghe, patronul si protectorul ostirii moldovene in epoca medievala. Un lucru este cert: odorul cel mai de pret al Manastirii Bistrita a schimbat vietile a mii de oameni, de la vladica la opinca.

Ea si-a pus pecetea si asupra voievozilor, in special asupra dinastiei Musatine: in fata ei au ingenuncheat Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare, Petru Rares, Alexandru Lapusneanu.
"Aceasta sfanta icoana, la vreme de neploaie, scotandu-sa cu litanie afara de manastire si facand o sfestanie, pana ce sa intoarce in manastire numai ce ploua, da" nu peste tot, ci catu-i hotarul manastirii", scria, pe la 1723, Mitropolitul Gheorghe. Se cunoaste, de asemenea, ca astfel de pastoratii aveau loc cand tara era lovita de epidemii, lacuste si alte primejdii.

Voievodul Petru Rares isi datoreaza, si el, scaparea din mainile paganilor acestei icoane: in 1538 turcii impresurasera Bistrita, unde se refugiase voievodul. Parasit de boieri, Petru Rares parea a nu mai avea scapare: "...am cazut la pamant inaintea sfintelor icoane si mult am plans, asijderea si egumenul si tot soborul plangea impreuna cu mine, cu fierbinti lacrimi. Si am dat fagaduinta lui Dumnezeu si Prea Curatei Lui Maici, ca de ma voi intoarce iarasi la scaunul meu cu bine si biruitor, atunci din temelii voi innoi sfanta manastire...", avea sa-si aminteasca mai apoi domnitorul.

Ca urmare, in zorii zilei de 18 septembrie, voievodul se strecoara, nevazut de turci, pe o poarta dosnica. Dar "n-a avut ragaz a se odihni, deasupra manastirii, in munte, vazu ca un roiu de pretutindenea cum turcii inconjoara manastirea ca sa-l poata prinde. El cunoscand acestea, au incalecat de sarg pe cal si singur au fugit", mai nota cronicarul Grigore Ureche. Ca urmare, domnitorul nu numai ca a scapat cu viata, dar a si revenit in fruntea tarii, tinandu-si fagaduiala data.

Minunile icoanei cu doua fete

Cu toata puterea sa asupra vremii, icoana a avut de suferit cel mai mult de pe urma vremurilor tulburi. Mai intai, in timpul Eteriei de la 1821, ea a fost despuiata de imbracamintea aurita. Actualul vesmant de argint i se datoreaza lui Nicu Albu - prefect si primar de Piatra-Neamt, pe la inceputul veacului.

Dar mai inainte, pe la 1853, icoana Sfintei Ana a fost asezata intr-o noua strana de lemn sculptat si aurit, adusa de ieromonahul Varnava, staretul Manastirii Pangarati. El fusese bolnav de paralizie si s-a vindecat dupa o noapte de rugaciune la icoana facatoare de minuni.

Aceasta n-ar trebui sa ne mire, intrucat icoana se afla in stare sa vindece "aproape orice boala", dupa spusele staretului de la Bistrita, parintele arhimandrit Ciprian Zaharia. Multe cazuri disperate si-au aflat aici leacul: "O doamna a fost depistata de medic cu cancer la colon. A venit si s-a rugat toata noapte la icoana. Dupa o luna, a fost la control si nu i-au mai gasit nimic", isi aminteste parintele staret.

De asemenea, icoana este pretuita si pentru ca ajuta fetele sa-si gaseasca barbati destoinici.

Din pacate, comunistii nu s-au lasat impresionati de harul icoanei si au dezlantuit prigoana. Nu era loc de "misticisme" in "epoca de aur". Calugarii nu aveau voie sa poarte icoana in procesiune. Dar credinciosii continuau sa vina sa se roage, iar minunile se tineau lant.

"Noi ne rugam aici, dar ploua acolo, in locurile chinuite de seceta, de unde venisera oamenii", povesteste parintele arhimandrit, razand. Dupa 1989, procesiunile au reinceput: icoana Sfintei Ana a ajuns sa vada toata Moldova, dupa 50 de ani de izolare silnica. Pe timp de vara, ea se odihneste rareori la casa ei de la Manastirea Bistrita.

La chemarea plaiesilor, "sfintele" ies din altare Matusa Ileana din Bodesti, comuna aflata la cateva zeci de kilometri de Bistrita, isi aminteste:
"Era arsita, zaduf mare, iar noi pe camp la papusoi, la prasit... Dadeam cu sapa in pamant ca-n drum, asa era de uscat. Numai ce vad ca apare Sfanta, cu mare alai. Am ingenunchiat la marginea soselei si mi-am facut cruce, ca nu stiau celelalte femei ce am patit...".

Astfel de aparitii nu sunt deloc straine plaiesilor

Pe timp de vara mai ales, soseaua care leaga Piatra de Targu-Neamt devine promenada "Sfintelor" de la diferite manastiri, harazuite cu darul aducerii de ploaie: icoana Maicii Domnului de la Varatec, Fecioara de la Neamt si, fireste, Sfanta Ana de la Bistrita.
Dar mai multe stie Ioan Hulpoi, "cantaret principal in parohia Bodestii de Sus, cu hramul Sfantului Ierarh Nicolae", dupa cum se recomanda, altfel spus - dascalul din Bodesti.

Pentru ca "Sfanta" sa plece in pastoratie, trebuie indeplinite o serie de conditii, unele naturale, altele legale. Cele naturale sunt "vremurile de stricta nevoie: ploaie necontenita sau deloc", dupa cum explica Hulpoi. Urgenta trebuie sa fie reala, caci "nu ne jucam de-a icoana".

Consiliul Parohial cere parerea enoriasilor, iar vrerea lor este notata intr-un proces-verbal. Isi fac programare la icoana si asteapta, uneori saptamani la randul. Rastimp, credinciosii trebuie sa se roage, sa posteasca si sa tina candela aprinsa. Cand le vine randul, oamenii parohiei merg la manastire, unde li se incredinteaza icoana.

Cateodata, seceta moare la a cincea evanghelie

Odorul este instalat pe o masina decapotabila ornata cu flori, covoare persane si prosoape inflorate. Aceasta purcede la drum ceremonios, fara graba, in viteza intai. Automobilul este flancat de patru "strajeri", alesi pe spranceana de preotul paroh, care trebuie sa aiba grija de icoana ca de ochii din cap. In peregrinarea sa, icoana este salutata de fiecare biserica intalnita, prin batai strasnice de clopot.

Oamenii de prin sate lasa portile deschise si ies la drum: unii cu flori, altii cu galeti cu apa, altii chiar intind covoare pe sosea. Acestea poate nu vor mai fi la fel de curate, insa cu siguranta vor fi binecuvantate de trecerea "Sfintei".
Credinciosii ingenuncheaza la trecerea icoanei, apoi incearca sa o sarute, sa o atinga, barem s-ovada. Cortegiul ajunge in parohie pe inserat, iar icoana este primita in biserica, cu slujba de vecernie. Cantarile si rugaciunile continua apoi pana la miezul noptii.

Peste noapte se alcatuieste un sobor din preotii de la parohiile vecine, iar ceremoniile de a doua zi le va conduce preotul cel mai in etate.
Dimineata incepe cu o slujba de multumire adresata Maicii Domnului, dar si "Sfintei" aduse. Apoi procesiunea porneste, cu toaca in frunte, cu prapuri (odajdii), cu sobor, cu alai. Multimea se opreste la fantani, la izvoare, la rascruce de drumuri, prilejuri cu care preotii adreseaza ectenii de cerere catre Maica Domnului.

Aceasta si-a castigat reputatia de "grabnic ajutatoare" si nu-i lasa pe credinciosi de izbeliste, explica radios dascalul Hulpoi. Tinta procesiunii este un deal, de preferinta in preajma unui izvor, unde se afla, pregatita dinainte, o masa cu evangheliare, sfesnice, pomeni si cele trebuincioase facerii de aghiazma.

"Odata ajunsa acolo, toata suflarea, plecand genunchii, canta, duios si lin", spune dascalul din Bodesti. Soborul oficiaza apoi Sfanta Taina a Maslului: se citesc sapte evanghelii dupa sapte apostoli. La fiecare evanghelie, credinciosii sunt miruiti cu ulei sfintit. Se rostesc rugaciunile speciale pentru chemarea ploii, iar la sfarsit, preotii aghezmuiesc multimea, cantand "Miluieste, Doamne, poporul tau!".

"Odata, eram la a cincea evanghelie - n-ajunsesem inca la a saptea - cand a inceput sa ploua. Ne udase covoarele. Abia am ajuns la biserica, sa o adapostim pe Sfanta", spune Ioan Hulpoi. Altminteri, daca nu este intrerupta de ploaie, procesiunea de intoarcere decurge la fel.

Ca orice minune, ploaia se implineste in trei zile

Inainte de a se intoarce la manastire, icoana Sfintei Ana trebuie sa lase ceva din harul ei bisericii care a gazduit-o. "Sfanta" este purtata pe brate de doi credinciosi pana la catapeteasma, apoi este inchinata la Icoana Sfantului Ierarh Nicolae, patronul bisericii din Bodesti. Drumul inapoi, pana la Bistrita, este la fel de triumfal precum venirea.
Ajunsa "acasa", icoana este primita cu alai, odajdii, si clopote. Se face o scurta vecernie, timp in care Sfanta Ana isi reia locul obisnuit, printre monahi si Musatini.

"Sfanta" nu i-a dezamagit niciodata pe oameni. "In maximum trei zile de la ceremonie, ploua", incheie dascalul Hulpoi, cu un zambet larg. Apoi, pe jumatate bucuros, pe jumatate trist, el arata ca, daca nu va ploua in urmatoarele doua saptamani, Bodestii vor chema icoana: "Atunci sa vedeti minunatie!".
Pana atunci, privirea Sfintei Ana va cadea asupra fruntilor plecate a sute de credinciosi.

"Icoana facatoare de minuni a Sfintei Ana ajuta orice om bolnav, amarat, care vine cu credinta si se roaga cu evlavie", arata parintele staret de la Bistrita. El stie ca, atata vreme cat printre odoarele manastirii se va afla si aceasta minune, pasii si sperantele pelerinilor se vor indrepta catre zidurile stravechii ctitorii musatine.

Cristian Mihai Popa pt formula as

Read More

parintele Pavel Florenski

Mareste imaginea.

Parintele Pavel Florenski este unul dintre cei mai originali si indrazneti ganditori rusi ai secolului trecut. Parintele Pavel Florenski a fost o personalitate culturala eminamente eclectica: matematician, fizician, teolog, filolog, istoric al religiilor, poet, cunoscator si admirator al artelor si nu in ultimul rand, un mistic profund. Pavel Florenski este autorul unei conceptii originale despre geneza culturii, dezvoltata in lucrarea sa fundamentala "Stalpul si temelia adevarului" (1914), un avertisment asupra sfarsitului dezastruos al unei culturi lipsite de spiritualitate. Dintre lucrarile parintelui Pavel Florenski traduse in limba romana, amintim: "Iconostasul" (Anastasia), "Perspectiva inversa si alte scrieri" (Humanitas); "Dogmatica si Dogmatism" (Anastasia).

Parintele Pavel Florenski - Biografie

Parintele Pavel Florenski s-a nascut pe 9 ianuarie 1882, in Evlah, Transcaucazia, in sanul unei familii de intelectuali. Isi petrece copilaria la Batum si Tbilisi, intr-un mediu natural mirific si o viata familiara austera dar exemplara, bogata in preocupari artistice, stiintifice si culturale, nu insa si religioase ("Eden fara Dumnezeu"). In 1893 isi incepe studiile gimnaziale, la terminarea carora, in vara anului 1899, Florenski trece insa printr-o adanca criza sufleteasca si spirituala determinata de descoperirea caracterului limitat al stiintei fizice. De aceea, "cauta sa-si imbogateasca cunostintele cu formarea unei viziuni generale asupra lumii care sa reveleze "Adevarul neconditionat al existentei“. Din aceasta criza a aparut interesul pentru filosofie, teologie si religie. Rezultatul acestei perioade a fost imbratisarea credintei in Dumnezeu ca Adevar integru si absolut, pe care trebuie construita intreaga viata.

Se inscrie la Facultatea de Matematica a Universitatii din Moscova, in paralel audiind cursurile Facultatii de Istorie-Filologie. La terminarea studiilor universitare a fost retinut la o catedra de matematica. Mult timp, fizicienii si matematicienii moscoviti aveau sa nu-l uite pe inzestratul student. Insa, in loc sa urmeze aceasta cale, parintele Pavel, schimbandu-si radical cursul vietii, intra la Academia Teologica din Moscova, in cadrul Manastirii Sfanta Treime a Preacuviosului Serghie de Radonej.

In 1906 a fost inchis pentru un articol care incrimina executia unui ofiter. In 1910 se casatoreste cu o invatatoare, deschizandu-i-se astfel calea spre preotie. Este hirotonit preot peste un an si, la inceput, se straduieste sa obtina o parohie la tara, langa Serghiev Posad pentru ca, in acest fel, sa imbine preotia la tara cu profesoratul la Academia Teologica, unde i se incredintase catedra de Filosofie spiritualista. Ulterior a primit un mic paraclis ce apartinea orfelinatului Crucii Rosii de la Serghiev Posad. Apoi, parintele Pavel nu va mai sluji niciodata intr-un loc stabil.

In 1915, in timpul razboiului a calatorit o luna intreaga cu vagonul-capela al trenului sanitar. Intre 1921 si 1924 este confirmat profesor la Catedra de analiza a spatialitatii in operele de arta in cadrul "Ateliereleor Superioare Artistice si Tehnice".

In 1928 este deportat, iar dupa un an este chemat inapoi in urma interventiei sotiei lui Gorki; este numit director adjunct la Institutul unional de Electrotehnica. Este arestat in 1933, refuzand categoric posibilitatea emigratiei precum si orice compromis cu regimul bolsevic. Parintele Pavel a fost tatal afectuos si grijuliu al catorva copii. Despartirea de ei si grija de soarta lor a fost, de buna seama, o cruce grea a exilului sau.

Va strabate insa aceasta perioada plina de incercari a vietii sale, cu jerfelnicie si demnitate: "Sarcina vietii nu e aceea de a-ti petrece viata in liniste, ci de a o trai demn si de a nu fi inutil si un balast pentru tara ta. Cand intri intr-o faza tumultoasa a vietii istorice a tarii tale sau chiar a lumii intregi, cand se decid probleme mondiale, fireste ca e greu, e nevoie de suferinte, de eforturi, dar tocmai aici trebuie sa te arati om si sa-ti dovedesti demnitatea…".

Detinut fiind, lucreaza in domeniul refrigeratiei, al transmisiunilor, al chimiei marine, predand chiar in lagar lectii de chimia algelor.

In 1933 Florenski a fost arestat si condamnat la zece ani inchisoare. A fost deportat in Siberia, apoi la Solovki, unde isi gaseste sfarsitul, fiind condamnat, de „troica“ NKVD, la moarte prin impuscare. In 1937, pe 8 decembrie, parintele Pavel Florenski este executat avand pe buze cuvintele: "Este foarte greu, dar faca-se voia Domnului".

Ca om de stiinta, parintele Pavel frapa intotdeauna prin stapanirea deplina a subiectului. In acest sens, el spunea despre sine: "toata viata mi-am consacrat-o muncii stiintifice si filosofice; nu am cunoscut niciodata nici odihna, nici distractiile, nici placerile. Acestei slujiri a umanitatii ii reveneau nu numai intregul meu timp si toate puterile mele, ci si modestul meu salariu, folosit pentru cumpararea cartilor, pentru fotografii si corespondenta“.

Nu se cunosc foarte multe lucruri despre mostenirea sa stiintifica si literara. Parintele Pavel terminasa cateva studii (despre nume si schimbarile de nume, cursuri e filosofie si teologie, lucrari de matematica.) In general, nu se prea arata interasat de publicarea lor. Prin faptul ca a imbracat haina preotiei, parintele Pavel, prin exemplul sau, a fost cel dintai care a deschis o asemenea cale, in zilele noastre, tocmai pentru intelectualitatea rusa. Serghei Bulgakov il descrie pe parintele Florenski ca pe cel mai mare filosof si savant preot pe care l-a martirizat regimul stalinist, dintre persoanele de cultura.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Read More

ORTODOXIE-Barbatul - cap femeii

Mareste imaginea.

Multi dintre noi, fiind prezenti la Taina Nuntii, ramanem mirati sa auzim ca Biserica vesteste ca barbatul este cap femeii. Mai mult, ni se atrage atentia ca “femeile trebuie sa se supuna barbatilor” (Efeseni 5, 22). Si asa se face ca plecam de la aceasta Taina, cu gandul ca barbatul este superior femeii.

Nu mai suntem atenti la continuarea acelei marturisiri: “barbatul este cap femeii, precum si Hristos este cap Bisericii, trupul Sau”. Aceasta continuare ne descopera ca barbatul devine si el un fel de mantuitor al trupului femeii. Si in acest sens se cere ca femeia sa se supuna capului sau, pentru ca acesta ii poarta de grija.

Dar in afara casatoriei barbatul nu poate fi cap al femeii, dupa cum nici Hristos nu este capul oricarei persoane. Caci El nu poate fi cap celor care nu apartin trupului Bisericii si nu sunt madulare ale ei.

Barbatul este cu adevarat cap, numai in momentul in care se indreapta spre femeie cu iubirea care "nu cauta ale sale” (1 Cor. 13, 4-5). Iar aceasta iubire izvoraste din Hristos, nu in afara Sa. Cu alte cuvinte femeia trebuie sa se supuna barbatului, numai in masura in care barbatul este unit cu Hristos. Ea nu trebuie sa se supuna in orice imprejurare, de exemplu atunci cand acesta savarseste adulter.

Daca barbatul se supune total vointei dumnezeiesti, si femeia se poate supune barbatului ei fara retineri, de vreme ce barbatul nu mai face voia sa, ci voia lui Dumnezeu. Barbatul care nu se impartaseste de iubirea Mantuitorului, nu poate oferi sotiei sale iubirea pe care este dator sa o daruiasca. Iar sotia care nu cunoaste ascultarea Bisericii fata de Hristos, este lipsita de puterea de a se supune sotului ei.

Barbatul fiind cap femeii, precum Hristos Bisericii, este dator sa se jertfeasca pentru aceasta, asa cum a facut-o Hristos pentru Biserica. Faptul ca barbatul este numit cap al femeii, nu inseamna ca i se acorda privilegii. Dimpotriva, acest atribut nu implica o pozitie avantajoasa, caci datoria de a iubi este mai mare decat datoria de a te supune.

In cadrul Tainei Casatoriei se citeste pericopa evanghelica in care este prezentata minunea de la Nunta din Cana Galileii, unde apa a fost prefacuta in vin (Ioan 2, 6). Este de retinut ca vinul nu a aparut din nimic, ci prin preschimbarea apei. Acest lucru ne descopera ca si mirii sunt pusi intr-o relatie noua, de jertfire a unuia fata de altul si nu de subordonare a unuia fata de celalalt.

Lumea aceasta intinata de pacat, nu se va schimba decat dupa ce se va transforma, precum a fost transformata apa in vin la Nunta din Cana Galileii. Iar aceasta prefacere nu se poate face in afara casatoriei, ci in cadrul ei.

sursa crestinortodox.ro

Read More

O intamplare miraculoasa in Muntii Sihlei

Am scris acest text cu gandul ca acum, cand toxicitatea fizica si morala a cuprins intreaga atmosfera a veacului nostru, cand ura, nebunia, violenta si patimile se declanseaza pretutindeni, e bine sa ne amintim (cei ce stim) si sa facem cunoscut (celor ce nu stiu) cat de inaltatoare traire spirituala a existat pana nu demult, pe meleagurile tarii noastre:
cati sfinti si pustnici, drepti si cuviosi, unii cunoscuti de lume, cei mai multi cunoscuti, insa, numai de Dumnezeu, au sfintit cu adevarat de-a lungul veacurilor pamantul acestei tari, prin rugaciuni neintrerupte, de zi si de noapte, prin osteneli si suferinte de neimaginat, prin lipsuri si lacrimi si, in cele din urma, prin insesi osemintele lor.

Acesti veritabili "atleti ai lui Hristos" nu s-au pregatit pentru cucerirea orgolioasa a lumii, ci pentru cucerirea cerului, practicand renuntarea drastica la lume si la sine insusi. Cu trupurile traiau pe pamant, dar cu sufletele si cu mintea ii slujeau permanent lui Dumnezeu, acolo sus, in ceruri. Cand Dimitrie Cantemir a calatorit prin Moldova, s-a minunat de multimea sfintilor pe care i-a intalnit. Inteleptul domnitor spunea ca "fosneau padurile de atatia pustnici".

O profunda viata spirituala s-a trait permanent pe intreg spatiul romanesc, insa cea mai intensa viata duhovniceasca au trait-o sihastrii din Muntii Sihlei. Pentru toti acesti sfinti, Dumnezeu iubeste tara noastra, Romania. Amintesc in acest sens un pasaj biblic foarte semnificativ. Cand Dumnezeu, in chipul a trei ingeri, l-a vizitat pe Avraam la stejarul Mamvrii, i-a spus acestuia ca a venit sa distruga cetatile Sodoma si Gomora, pentru multimea pacatelor locuitorilor.

Inspaimantat, Avraam - al carui nepot, Lot, locuia intr-una din aceste cetati - l-a intrebat pe Dumnezeu daca pentru 50 de drepti va distruge cetatile. "Nu", i-a raspuns Domnul. Dar pentru 40? "Nu". Dar pentru 30? Si asa a ajuns pana la 10 drepti. Atunci i-a raspuns Domnul: "Avraame, pentru 10 drepti nu distrug cetatile". Daca pentru 10 drepti Dumnezeu nu ar fi distrus Sodoma si Gomora, sa ne imaginam cu cata ingaduinta si dragoste priveste El catre tara noastra, sfintita de-a lungul veacurilor de mii si mii de "drepti", nestiuti si stiuti.

Multi sfinti parinti au profetit la timpul lor ca Romania va fi ocrotita de insusi Dumnezeu, care o va feri de marile incercari si nenorociri ce se vor abate asupra intregii omeniri, la vremea covarsirii pacatelor, atunci cand ticalosiile vor fi atins apogeul. Despre urgia lor, sunt pline apocalipsele sinoptice si Apocalipsa Sf. Ioan.

La vanatoare de cerbi In toamna anului 1982, fiind bolnav, am primit acasa vizita unui prieten, pe nume Rusa Ioan. Pasionat vanator, el mi-a povestit atunci o intamplare neobisnuita, care l-a marcat pentru tot restul vietii (de altfel, s-a si lasat dupa aceea de vanatoare). Vanatorile se organizau in formatie de 5-6 oameni, toti prieteni si vanatori pasionati.

Incarcati de provizii de alimente si bautura, plecau prin munti pe doua-trei zile, inaltand tabere prin luminisurile dintre paduri. Ziua si-o petreceau vanand, iar seara, la un foc mare, pregateau vanatul, se ospatau si beau, povestind si razand pana noaptea tarziu. A doua zi, o luau de la inceput.

Intamplarea pe care mi-a povestit-o a avut loc in luna ianuarie din anul 1966, pe cand vanau in muntii dintre Manastirea Agapia si Manastirea Sihastria, pe un teritoriu intins pe vreo 10-12 km. Ninsese proaspat, pamantul era acoperit cu un strat de zapada imaculata. Vremea era exceptionala. Nici macar o adiere de vant.

La un moment dat, tot haladuind pe urma vanatului, au ajuns la poalele unor munti unde curgea un parau cu malurile foarte prapastioase. Nu cunosteau nici numele muntelui, nici al paraului, dar faptul acesta ii interesa cel mai putin. Importanta era configuratia locului, ideala pentru a stabili panda, avand in vedere ca animalele aveau sa vina, mai mult ca sigur, la adapat.

Insirati de-a lungul paraului, pe partea opusa muntelui, la distanta de 30-40 de metri unul de altul, asezati pe trepiede si imbracati ca niste fantome, in panze albe, gaurite in dreptul ochilor si al tevii de pusca, tovarasii de vanatoare asteptau... Dupa vreo doua ore, din desisul padurii a aparut un cerb care se indrepta catre apa. Cei care l-au prins in catarea pustii au tras.

Animalul n-a fost insa omorat si a disparut din nou in padure. Pana ce vanatorii si-au strans echipamentul si au trecut de cealalta parte a paraului, animalul si-a pierdut urma. Dar zapada era plina de pete de sange, ceea ce dovedea ca cerbul fusese ranit. Atunci a inceput urmarirea. Victima urcase numai in sus, spre varful indepartat al muntelui. Pasind pe urmele lui, ceata de vanatori a intrat intr-o veritabila aventura.

Drumul abrupt ducea prin desisuri intunecoase, hatisuri salbatice si incalcite, grohotisuri miscatoare, asezate pe margini de rape si de prapastii ametitoare, printre stanci pravalite si pe langa pesteri intunecoase de te cuprindea frica: intr-un cuvant, prin locuri pustii si neumblate de oameni. Femeia in negru In aceasta urmarire frenetica de peste trei ore si numai urcus, vanatorii au ajuns in cele din urma intr-un loc ceva mai luminos.

S-au oprit si si-au tras sufletul. Imediat in apropiere se afla si un izvor cu apa. Atunci au observat ca din dreptul lui pornea catre varful muntelui o carare, lata cam de 1 metru. Banuind ca cerbul o luase intr-acolo, au pornit iarasi, cu aceeasi neobosita indarjire, pe urmele lui. Cand, ce sa vezi? Pe stratul de zapada, neatins, se vedeau urme proaspete de pantofi de femeie, care urcau spre varf. Au ramas ca trasniti. Ce sa caute iarna, in pustietatea si salbaticia amenintatoare a muntelui, o femeie? Asa ceva era de neimaginat.

Intrigati si nelinistiti cumva de intamplare, au pornit dupa acele urme, sa vada unde duc. N-au avut de strabatut cale lunga, fiindca la circa 10 metri, in fata lor, le-a aparut dintr-o data o femeie imbracata in negru, cu figura blanda si luminoasa. Aceasta i-a intrebat ce cauta acolo, in varful muntelui. Muti de uimire, vanatorii nu si-au putut desclesta gurile.

Atunci, femeia i-a rugat sa nu inainteze mai departe, caci acolo se afla salasul ei, si sa se intoarca la paraul din vale. "Daca nu v-ar fi adus aici cerbul pe care l-ati haituit si ranit, nu ati fi descoperit aceste locuri, tainuite de insusi Dumnezeu. Dar poate ca asa a fost voia Lui".
Cu glasul frant de emotie, unul din barbati a indraznit s-o intrebe de unde stie de cerbul ranit. "Stiu, a raspuns femeia in negru, fiindca bietul de el a venit sus, la mine, i-am vazut rana insangerata si i-am uns-o cu alifie de brad. Acum se odihneste in siguranta. Plecati cu Domnul si nu mai omorati niciodata animale nevinovate", le-a spus.

"Sa va lasam ceva bani", i-au propus vanatorii. "Ce sa cumpar aici cu bani?", le-a raspuns ciudata faptura, invesmantata ca o monaha. "Sa va lasam ceva de mancare", au imbiat-o din nou. "Nu am nevoie, ca pe mine ma hraneste Sfanta Treime", a raspuns ea.
Patrunsi de o stare de iluminare duhovniceasca, vanatorii si-au cerut iertare si au plecat, minunandu-se de bizara intorsatura a acelei zile petrecuta in munti.

Schimonahia Valentina Neacsu

Impresionat de povestea prietenului meu, dl Rusa Ioan, am luat din biblioteca, in prezenta sa, cartea "Vetre de sihastrie romaneasca", a ieromonahului Ioanichie Balan, unde la pagina 105 scrie urmatoarele:
"Ultimul sihastru din Muntii Sihlei a fost smerita calugarita, anume Schimonahia Valentina Neacsu. Aceasta iubitoare de Hristos s-a nevoit cu fiica ei dupa trup, monahia Emiliana, vreme de douazeci de ani, intr-un mic bordei de lemn si pamant, aproape de locul numit Rapa lui Coroi.

Era o adevarata mama duhovniceasca pentru toti. Apoi, bineplacand lui Dumnezeu, s-a mutat la cele vesnice, la inceputul anului 1964. Iar monahia Emiliana, mai nevoindu-se singura in munte inca 15 ani, a fost gasita adormita in padure, alaturi de bordei, in primavara anului 1979 si a fost ingropata acolo. Asa s-au savarsit ultimii sihastri din muntii Sihlei."

(In urma cu trei sute si ceva de ani, o alta sfanta calugarita ortodoxa, Cuvioasa Teodora, s-a retras tot in muntii Sihlei, nevoindu-se in post si rugaciune, intr-o pestera care ii poarta numele. S-a nascut pe la anul 1650 si a trecut in viata vesnica la inceputul secolului al 18-lea. Trupul ei a fost harazit cu darul sfant al neputrezirii si al facerii de minuni. Cuvioasa Teodora a fost canonizata in 1992, cu ziua de pomenire 7 august). *

Manat de un dor si de o curiozitate duhovniceasca, am vizitat si eu de cateva ori aceste locuri. Prima oara, am fost in august 1991. Am urcat cam o ora si jumatate de la paraul descris in povestea cu vanatori. Sus, la intrarea in locul de vietuire al celor doua maici moldovene, ne-a intampinat o inscriptie: "Bine ati venit, in numele Maicii Domnului", apoi, imediat, mormantul monahiei Emiliana, frumos ingrijit, cu grilaj de fier, cu flori si o candela mereu aprinsa. Ceva mai incolo, se afla bordeiul si un mic paraclis.

Ne-a iesit inainte un pustnic, provenit de la Manastirea Sihastria, pe nume Sofronie. Acesta a inaltat acolo o casa de locuit si a inceput sa construiasca o biserica. Cand am vizitat pentru ultima data aceste locuri, in august 1998, se schimbasera multe. Peste parau era o punte trainica, noua, iar pana sus, pe cararea lata si proaspat maturata erau montate banci de odihna din loc in loc. Sus, o biserica foarte frumoasa, ca un bibelou, eleganta si curata, cu icoane scumpe, iar pe jos, totul acoperit cu covoare persane.

Avea preot si calugari, si zilnic se savarseste Sfanta Liturghie. Am gasit construite case si chilii pentru calugari. Bordeiul celor doua maici nu mai exista. A mai ramas numai mormantul monahiei Emiliana, ingrijit si cu candela mereu aprinsa. Acea pustietate de care altadata te temeai sa te apropii, a devenit acum un loc de mare pelerinaj.

Luca Dumitru

Read More

PARINTELE MEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEU

Inregistrari video cu Parintele Galeriu

Download (click dreapta si Save As)

Download (click dreapta si Save As)

Download (click dreapta si Save As)

Download (click dreapta si Save As)

Download (click dreapta si Save As)

Download (click dreapta si Save As)

Download (click dreapta si Save As)

Download (click dreapta si Save As)

Read More

Deniile din Saptamana Patimilor

Mareste imaginea.

Deniile se savarsesc incepand cu seara Floriilor, pana in Vinerea Mare, cand se canta Prohodul Domnului. Cuvantul "denie" vine de la slavonescul "vdenie" si inseamna priveghere sau slujba nocturna. In Transilvania, intalnim cuvantul "straste” pentru denii. Acest termen are semnificatia de "patima". Expresia "a merge in strasti" insemna "a merge la denii".

Deniile se savarsesc numai in doua saptamani din timpul unui an bisericesc si anume: in saptamana a cincea si a saptea din Postul Sfintelor Pasti. S-a pastrat denumirea de Denie pentru Utreniile din Saptamana Patimilor, pentru ca ele se savarsesc seara, potrivit troparului: Iata, Mirele vine in miezul noptii...”.

Chiar daca Denia este o Priveghere, ea difera de ceea ce Tipicul indica prin Priveghere. Denia este doar Utrenia simpla a zilelor de rand, in vreme ce Privegherea presupunea Utrenia unita cu Vecernia si Litia. Dar si ca Utrenie simpla, Denia nu se aseamana cu Utrenia din zilele de rand, pentru ca ea cuprinde cantari si rugaciuni specifice doar perioadei Sfintelor Pasti (troparul "Iata, Mirele vine...“, luminanda "Camara Ta, Mantuitorule“, troparul "Cand slaviti ucenici...”).

Specificul Saptamanii Patimilor - slujbe si randuieli

Luni, marti si miercuri se oficiaza Liturghia darurilor mai inainte sfintite. In Joia Mare se oficiaza Liturghia Sfantului Vasile Cel Mare unita cu Vecernia. Joia Patimilor este ziua in care, pe langa Sfantul Agnet, care se foloseste la Sfanta Liturghie, se mai scoate inca un agnet, care se sfinteste odata cu celalalt, fara sa se rosteasca de doua ori rugaciunile epiclezei si fara sa se binecuvanteze fiecare separat. Sunt asezate pe acelasi disc si impreuna sunt aduse pe Sfanta Masa la Vohodul mare. Al doilea Agnet va fi pastrat pana in Martea Luminata cand va fi uscat si sfaramat dupa o randuiala speciala. Dupa ce a fost sfaramat, va fi pus intr-un chivot pe Sfanta Masa din Altar. Din acest Agnet, preotul va impartasi in cursul intregului an, pe cei care din motive bine intemeiate nu pot ajunge la biserica. Tot din acest Agnet sunt impartasiti si pruncii nou botezati.

In unele manastiri, in Joia Patimilor are loc ritualul spalarii picioarelor, care aminteste de gestul de smerenie facut de Hristos inainte de Cina cea de Taina - spala picioarele ucenicilor. In manastiri, staretul este cel care spala picioarele monahilor.

Vinerea Mare este o zi aliturgica, nu se savarseste Sfanta Liturghie. In dimineata acestei zile, se scoate Epitaful din Sfantul Altar si se aseaza pe o masa in mijlocul bisericii. Aceasta Masa are in fata Sfanta Cruce scoasa din Joia Mare. Seara se oficiaza slujba Prohodului Domnului, in timpul careia se inconjoara biserica cu Sfantul Epitaf (o panza care reprezinta scena punerii in mormant a Mantuitorului). Dupa aceasta procesiune, preotii vor aseza Epitaful pe Sfanta Masa din Altar, unde va ramane pana in miercurea din ajunul Inaltarii Domnului.

Semnificatia Deniilor din Saptamana Patimilor

Luni, in Saptamana Sfintelor Patimiri, Biserica ne aduce aminte de Patriarhul Iosif care a fost vandut de fratii sai in Egipt. El este o preinchipuire a lui Hristos, vandut de Iuda.

Tot in timpul deniei de luni se face pomenirea smochinului neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pilda data omului, din care trebuie sa retina, ca Dumnezeu este atat iubire cat si dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit.

Marti se face pomenirea celor zece fecioare. Din pilda retinem ca cinci fecioare au avut doar candela fara ulei, iar celelalte cinci au avut si candela si ulei. Candela fara ulei reprezinta relizarea de sine in totala nepasare de ceilalti. Candela cu ulei reprezinta evlavia insotita de milostenie.

In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri se face pomenirea femeii pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. Miercuri este ziua in care Iuda L-a vandut pe Hristos fariserilor, pe treizeci de arginti.

Joia Patimilor este inchinata amintirii a patru evenimente deosebite din viata Mantuitorului: spalarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, Cina cea de Taina la care Mantuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugaciunea arhiereasca si inceputul patimilor prin vinderea Domnului.

Specific deniei de joi seara este citirea celor 12 Evanghelii si scoaterea solemna a Sfintei Cruci in naosul bisericii. Exista obiceiul ca atunci cand preotul citeste din Sfintele Evanghelii, credinciosii sa aprinda lumanari si sa se aseze in genunchi.

In Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, infricosatoarele si mantuitoarele Patimi ale Mantuitorului si de marturisirea talharului celui recunoscator care a dobandit raiul.

In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea lui Hristos cu trupul si pogorarea la iad cu sufletul, pentru a ridica din stricaciune pe cei din veac adormiti.

Sambata seara, incepe slujba Invierii. Ajunsi in ziua Sfintei Invieri, Biserica ne cere:

"In Ziua Invierii sa ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne imbratisam, si sa le zicem frati si celor ce ne urasc pe noi si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le".

sursa crestinortodox.ro

Read More