CURRENT MOON

Saturday, September 26, 2015

Clasa de mijloc din Elveţia creată prin răpirea copiilor săracilor şi exploatarea lor ca sclavi în ferme-lagăr de muncă forţată




paulsenn7-243d8defaa8879b9c9b264156e376b62Verdingkinder înseamnă “copil care nu valorează nimic”, adică un copil care e mort social. Aşa au fost denumiţioamenii între 0 şi 18 ani care au fost răpiţi de statul elveţian din familiile lor şi trimişi în ferme agricole sau în alte instituţii pentru a munci forţat. Această practică a fost esenţială acumulării de capital de către clasa de mijloc capitalistă, cu ajutorul statului iar ţinta ei structurală era distrugerea oricărei forme de asistenţă socială. Această politică este azi reprodusă în politica de răpire legală a copiilor imigranţilor din familiile lor şi deportarea părinţilor – acesta fiind “secretul” atât de lăudatei economii elveţiene.  
David Gogniat a auzit două bătăi în uşă. Erau doi poliţişti: “I-am auzit ţipând şi mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva. M-am dus să văd ce: mama mea îi împinsese pe scări pe cei doi poliţişti.”
“Apoi a fugit în camera mea şi a trântit uşa. În ziua următoare, au venit 3 poliţişti. Unul a ţinut-o pe mama şi ceilalţi doi m-am luat pe mine.”
Când avea 8 ani, David a fost răpit de poliţie şi dus la o fermă.
În primii ani de viaţă el, fratele său mai mare şi surorile lor au trăit singuri cu mama lor. Erau săraci, dar copilăria lor era fericită… până într-o zi. În 1946, când a venit de laşcoală, a văzut că fratele şi surorile sale dispăruseră de acasă.
După un an, a dispărut şi el. A fost dus la o fermă. În fiecare zi era trezit la 6:00. Muncea înainte să se ducă laşcoală şi după ce se întorcea de la şcoală. Muncea pânădupă orele 22:00. Acest om, care impune fizic, arată atât de vulnerabil la 70 de ani când îşi aminteşte câtă bătaie a mâncat şi la ce violenţe a fost supus de bărbatul care l-a “adoptat” cu forţa. „L-aş descrie ca pe un tiran… Îmi era frică de el. Era foarte irascibil şi mă lovea mereu din te miri ce,” spune David.
Odată, când mai crescuse, îşi aminteşte că a izbucnit, l-a apucat pe „tatăl” său adoptiv său de gât, l-a lipit de pereteşi era cât pe ce să-l lovească. Bărbatul l-a ameninţat: Dacămă loveşti, o să te închid în spitalul de psihiatrie.” David s-a oprit.”
“Când mama a murit eram foarte mic, 
Tata m-a vândut când nici nu puteam spune 
plâng, plâng, plâng
Hornul vi-l curăţ, dorm pe unde-apuc…” – “Hornarul” e o poezie-protest pe care  WILLIAM BLAKE a scris-o, nemaiputând să suporte abuzurile la care erau supuşi minorii vânduţi şi forţaţi să muncească în timpul capitalizării societăţii engleze. 
Kinderjoch_SW
“Fratele şi surorile sale munceau la fel ca el pentru alte familii într-un sat din apropiere, dar cu toate acestea i-a văzut foarte rar. Îi era un dor disperat de mama lui. Îşi scriau scrisori şi uneori se vedeau. Într-o zi, mama lui aîncercat imposibilul: să-şia copiii înapoi. A venit cu un cuplu de italieni într-o maşină şi a spus că îi ia pe cei micila o plimbare. David nu era acolo, dar tot satul vorbea numai despre asta când s-a întors târziu în noapte. Poliţia i-a adus înapoi pe sclavii fugari după trei zile.
Faptul că mama a organizat răpirea propriilor ei copii şi i-a luat la Berna arată cât de mult s-a luptat toată viaţa cu autorităţile,” spune Gogniat. Când mama lui a murit, a făcut o descoperire şocantă. A găsit hârtii care arătau că le trimitea bani “familiilor adoptive” pentru cheltuielile celor 4 copii care fuseseră luaţi cu forţa de la ea pentru a munci ca sclavi pentru aceste familii.”
Gogniat, fratele său şi cele două surori erau “copii luaţi pe contract”- verdingkinder.
Istoricul Loretta Seglias spune că “motivele economice” erau cele care determinau de cele mai multe ori răpirea copiilor din familii pentru a putea fi puşi să muncească forţat, ca sclavi, în agricultură, dar, şi mai important, erau furaţi doar copii săraci.
“Până la al doilea război mondial, Elveţia nu era o ţară bogată, şi mulţi oameni trăiau în sărăcie.” Agricultura nu era mecanizată, aşa că fermierii au cerut sclavi – oameni obligaţi să muncească fără a fi plătiţi, fiind conştienţi că pentru a nu muri nu puteau refuza.
Fermele aveau nevoie de oameni care să poată munci cu braţele lor, dar era mai greu ca adulţii să fie răpiţi şi constrânşi, aşa că au cerut minori.
Ţinteau în special copiii săracilor. Statul a inventat pretexte – religioase şi morale – pentru a putea răpi minorii din familiile sărace şi a-i da cu forţa în sclavie viitorilor stăpâni, numiţi în acte “părinţi adoptivi”.
Dacă un copil rămânea orfan, dacă unul dintre părinţi nu era căsătorit, mai ales dacă erau săraci, comunităţile interveneau şi cereau autorităţilor să ia copiii din acele familii.

enfants-sans-pc3a8re-de-lc3a8re-victorienne1
Patriarhatul în Marea Britanie: copiii fără tată (chiar dacă s-au născut în timpul unei căsătorii) erau abandonaţi de către mamă pe străzile la presiunea familiei. Mama era ameninţată că va fi expulzată din familie dacă se încăpăţâna să-i ţină lângă ea pe minori. Aceştia erau abandonaţi pe străzile din Londra, unde erau condamnaţi la înfometare, la viol, furt, prostituţie, şi erau luaţi sclavi în mine, uzine, fabrici de armament…

Intenţionat au luat copiii din familiile sărace şi i-au dus în alte familii sau instituţii ca să-i înveţe cu munca astfel încât să se poată întreţine singuri, ca adulţi”, spune Seglias. (sursa) (Adică să nu apeleze niciodată la asistenţa socială.)
Această politică socială îndreptată împotriva săracilor a fost inginerie socială, spune Seglias, un eufemism care maschează motivul ei economic real şi cumva o face să sune cât se poate de inocent. E una să spui „inginerie socială” şi alta să spui „înrobirea copiilor pentru crearea clasei de mijloc”. 
Dar chiar şi ea admite violenţa şi brutalitatea statului înrăpirea copiilor: „Dacă părinţii îndrăzneau să se opună, erau pedepsiţi de stat. Erau aruncaţi în închisoare sau închişi în anumite spitale, unde erau obligaţi să muncească forţat. Erau multe modalităţi de-a-i face pe părinţi să se nu se mai opună răpirii copilului lor.” Naziştii procedau la fel în Europa de Est, pe unii părinţi cărora le răpeau copilul îi omorau.
În Elveţia,până în 1970, ce nu era considerat moral erapedepsit. Dacă nu te încadrai perfect în normele morale, erai trimis în arest sau erau închis într-un spital de psihiatrie, fără să fi comis vreo crimă sau să fi făcut ceva rău.”
_78578936_barefoot-boys-976
Copii-sclavi scoşi la mezat, sub protecţia poliţiei, chiar şi după 1945
Nu doar că erau răpiţi de stat, dar erau şi vânduţi în pieţe, la fel ca orice animal. Chiar şi în 1946, în piaţa publică din Berna au fost vânduţi 10.000 de copii-sclavi, la fel cum erau vândute orice animale care puteau fi exploatate la munci grele. Luarea în sclavie a copiilor a încetat oficial în anii 1970, dar, chiar şi în 1981, mai existau copii luaţi din familii şi folosiţi ca sclavi-muncitori de către cei din clasa de mijloc.
Imaginile reprezintă vânzarea în public a copiilor sclavi în pieţele din Elveţia
În 1800, Elveţia a adoptat o lege care stabilea dreptul părintelui de a-şi creşte copilul. Dacă unii părinţi nu puteau “respecta” acest drept – adică mureau, divorţau sau erau prea săraci – statul şi comunitatea decideau ca acel copil să fie luat din familia sa naturală cu forţa.
Până la primul război mondial, explică istoricul Marco Leuenberger, doar în cantonul Berna, 10% dintre minorii sub 14 ani erau folosiţi ca sclavi-muncitori la ferme. În Germania aceasta era o practică obişnuită: începând din secolul 19 până în primele decenii ale secolului 20, copiii săraci erau furaţi şi duşi la ferme, în special în Alpi. De obicei erau furaţi iarna. Mulţi nu supravieţuiau transportului şi mureau de epuizare. Cei care supravieţuiau erau duşi în pieţele publice din sate şi vânduţi fermierilor, la fel ca orice marfă.
hungersnot-schweiz-original
hqdefault (1)
Luarea copiilor săracilor în sclavie pentru crearea clasei de mijloc a explodat în societatea elveţiană după 1877, când statul, sub presiunea mişcărilor muncitorilor din Occident, a adoptat o lege care limita ziua de muncă la 11 ore. În restul statelor capitaliste occidentale, muncitorii, comuniştii, socialiştii şi anarhiştii au fost asasinaţi în urma unor crime înscenate de capitalişti în complicitate cu aparatul de poliţie şi de justiţie, pentru că au cerut reducerea zilei de muncă la 8 ore şi interzicerea folosiriicopiilor la muncă (această practică nu a dispărut nici azi în Occident şi e impusă cu forţa în lumea a treia, fiind considerată „o favoare” şi „o şansă” pe care capitaliştii o acordă copiilor săraci de a munci să-i îmbogăţească, refuzul însemnând moarte.) În Occident, la sfârşitul secolul XIX, capitaliştii au fost obligaţi de valul de furie, care mocnea în toate societăţile, să acorde această minimă concesie, pe care au “compensat”-o însă repede prin inventarea altor metode de constrângere a sclavilor salariali. 

Strikers in Lugano, Nov. 1918
Grevişti în Lugano, noiembrie 1918. Minorii care apar în această fotografie sunt muncitori.

Legea Fabricilor adoptată de Elveţia în 1877 – era prima dată când statul intervenea în relaţia dintre muncitori şi capitalişti, aparent pentru a-i „proteja” pe muncitori – reducea ora de muncă la 11 ore, interzicea munca pe timpul nopţii şi duminica, şi folosirea la muncă a copiilor mai mici de 14 ani şi a femeilor cu câteva săptămâni înainte de a naşte şi pentru câteva săptămâni după ce au născut. Îi obliga pe capitalişti să acorde anumite compensaţii muncitorilor care erau mutilaţi sau familiilor muncitorilor care erau omorâţi în timp ce munceau. Dar această lege era valabilă doar pentru munca în fabrici, nu şi pentru afacerile mici, şi în nici un caz pentru munca în agricultură. În 1882, legea se referea doar la 10% din totalul celor care munceau în Elveţia (adică 134.500 de oameni).
În 2008, Roland Begert, care a fost copil-sclav, a publicat un roman autobiografic, provocând un scandal imens în Elveţia pentru că a îndrăznit să se atingă de un subiect tabu. Begert a povestit cum, după al doilea război, copiii săraci de la sate au fost luaţi cu forţa din familiile lor şi obligaţi să muncească în industrie pentru că „nu era destulă forţă de muncă”. În 2012 victimele sclaviei în copilărie au organizat o expoziţie itinerantă în care au prezentat dovezi şi au povestit prin ce au trecut. Tot în 2012, filmul artistic „Băiatul adoptat”, care spunea povestea copiilor sclavi, a devenit cel mai vizionat film din Elveţia vreodată.
În cazul părinţilor săraci, copilul nu era răpit cu forţa pentru că nu ar fi avut hrană, ci „pentru a fi învăţat să muncească, astfel încât când ajungea adult să nu mai fie sărăc.” Foarte mulţi – nu se ştie câţi – n-au ajuns adulţi pentru că s-au sinucis. Dacă munceşti din greu, nu vei fi sărac e una dintre cele mai stigmatizante dogme capitaliste. Scopul ei e de a muta răspunderea sărăcirii celor care muncesc de la capitalişti la victimele pe care ei le exploatează, pentru a extrage profit din munca lor. (1)
37_969ad99d
Unii băieţi erau daţi la ferme de părinţii lor pentru că ar fi avut „probleme de comportament”; asta de regulă însemna că părinţii lor, fundamentalişti creştini, îi prindeau că semasturbau
Până în 1991, statul elveţian a închis mii de adolescente în închisori ca cea de la Hindelbank, ca să fie „reeducate”. Acuzate că erau „rebele”, sau că „trăiau în promiscuitate”, au fost ţinute cu forţa în astfel de închisori pe termen nelimitat, fără vreun proces pentru că nu comiseseră nici o crimă sau infracţiune de fapt. „Crimele” lor erau „morale”.
În acele zile, aproape că m-am sinucis. Era mult prea greu de suportat aşa ceva pentru o adolescentă”, spune Ursulla. A fost luată prizonieră în închisoarea pentru femei din Hindelbank, pentru că la 17 ani a rămas însărcinată: „Între 1967 şi 1968, am fost închisă aici. A trebuit să trăiesc aici în acel an. Un an şi o săptămână. Iar această experienţă, aici, în această închisoare, m-a marcat pe viaţă. E o crimă. Ce le-au făcut adolescenţilor e o crimă.” „Eram în luna a 5-a. Nu era permis să ai un copil fără să fii căsătorită. M-au închis aici ca să fiu reeducată, pentru că aş fi avut o moralitate îndoielnică.” (2)
Verdingkinder6

Când a născut, i-au luat copilul cu forţa. Dar Ursulla a protestat trei luni la rând şi în cele din urmă a putut să-l recupereze pe fiul ei: „Ţipam şi mă zbăteam tot timpul. În zadar. Aproape mi-am pierdut minţile aici. Atât de multe vieţi distruse pentru totdeauna.”

Albert avea 3 luni când a fost luat cu forţa de la mama sa de 17 ani: „Niciodată n-am aflat cine e mama mea. N-am văzut-o niciodată. La 24 de ani, l-am găsit pe tatăl meu, dar nu dorea să ştie nimic de mine. A doua sa soţie nu era nici ea interesată.” Când Albert a făcut 5 ani, a fost trimis la o fermă să muncească: “Duminica trebuia să merg la biserică şi să ascult slujba. Apoi ajungeam acasă, şi trebuia să repet slujba fermierului. Dacă nu-mi aminteam ceva, trebuia să îngenunchez pe partea ascuţită a unei bucăţi de lemn, iar fermierul îşi scotea cureaua şi mă bătea.” 
_78610794_cb5a73f1-2c6d-424c-a32d-bb4ce7801236
Luată de lângă părinţii ei când era copil, Maddie, cum i se spune, a crescut într-un orfelinat, unde era torturată aproape zilnic:
Îmi băgau capul în apă până aproape mă înnecam, mă scoteau la aer, şi apoi iar mă băgau în apă, şi apoi iar mă scoteau la aer şi apoi iar îmi băgau capul în apă. Ore în şir făceau asta. Trebuia să găseşti o cale, să te rupi de tine, ca să supravieţuieşti pe termen lung.”
La fel ca Ursulla, Maddie avea 17 ani şi era însărcinată când a fost trimisă în închisoarea de femei. Dar, spre deosebire de Ursulla, Maddie a fost forţată să-şi dea copilul în adopţie: „Nu pot accepta un lucru: că după ce ne-au furat copiii, tot ei ne-au pedepsit pentru restul vieţilor noastre. Pentru o politică şi crime comise de birocraţie. Asta nu s-a terminat.”
hqdefault (2)Bernadette a fost înschisă într-un spital de psihiatrie cu forţa în 1972:
Am fost adusă aici cu forţa de poliţie. Îţi dădeau medicamente şi trebuia să taci.”
Când avea 7 ani, părinţii ei, nişte fundamentalişti creştini, au dus-o la doctor pentru că au crezut că fata îşi începuse viaţa sexuală. A fost diagnosticată cu o boală psihică, şi, din acel moment, copilăria ei a devenit un coşmar.
Bernadette a fost supusă la electroşocuri până la 18 ani. A rămas însărcinată. A fost adusă într-un spital, unde un complet de doctori a judecat-o:
Parcă aş fi fost în faţa unor judecători, ca şi cum aş fi fost un criminal, ca şi cum aş fi ucis pe cineva, iar ei urmau să decidă ce urma să se întâmple cu mine. Atunci au decis că nu eram normală, că eram nebună şi că aveam un creier defect.” Doctorii i-au spus tinerei că nu se califică pentru a fi mamă. A fost internată cu forţa în spital. A fost obligată să avorteze şi a fost sterilizată. În trecut, nimeni nu te asculta. Erai atât de singură, erai în închisoare. Nu aveai unde să te duci.” (sursa)  

Stăpânii copiilor-sclavi erau plătiţi de stat şi de părinţii naturali pentru exploatarea minorilor 

Motivul real al convertirii copiilor săraci la muncă eraacumularea de capital de către stăpânii copiilor-sclavi, adică de viitoarea clasă de mijloc şi sugrumarea oricărei forme de asistenţă socială. Practic, statul elveţian a format şi facilitat accesul clasei de mijloc la muncitorii care puteau fi cel mai uşor exploataţi, şi pentru care costurile întreţinerii erau minime (hrana, de multe ori redusă sistematic până la înfometare: copilul-sclav trebuia să devină „harnic”). Nici vorbă să fie plătit copilul-sclav. Dimpotrivă, stăpânul său – respectabilul fermier – primea bani de la stat şi de la părinţii naturali pentru că exploata un copil. Orice cost ar fi presupus întreţinerea sclavului era acoperit din banii publici şi din banii pe care statul îi obliga pe părinţii naturali să-i trimită stăpânului de copii-sclavi.
prohibition-armut
Die Erziehungsanstalt Freienstein in Rorbas ZH. Um 1930În acelaşi mod în care fermierii au exploatat sute de mii de copii sclavi săraci, corporaţiile elveţiene exploatează munca forţată a copiilor din Africa, în special în industria de ciocolată. Firma Nestle a promis în 2005 că nu va mai exploata sclavi-minori, dar nici până azi acest lucru nu s-a întâmplat, Nestle continuă, cu susţinerea unor sindicate de afaceri, să pretindă că „dă o şansă” copiilor sclavi pe care-i exploatează cu impunitate. Vinderea-cumpărărea de copii-pentru-muncă de la părinţii lor oficiali este o practică folosită în Statele Unite astăzi; ţinta sunt mai ales cei săraci. În Elveţia, practica luării cu forţa a copiilor de lângă părinţi este folosită şi azi, dar ţinta acum sunt familiile de imigranţi, prin încălcarea convenţiei ONU împotriva genocidului (detalii mai jos). Chiar şi statul român consideră că e „normal” ca un copil sărac să fie pus să muncească pentru clasa de mijloc (în special în agricultură), şi vinde timpul de viaţă al acestor copii cu 5 lei pe oră
În Elveţia, politica oficială de „adopţie” a copiilorînsemna, de fapt, trimiterea lor în sclavie. Ruperea unei persoane de mediul în care-şi poate găsi sprijin pentru a rezista condiţiilor impuse de o autoritate de tip statal sau capitalistă şi a căror nerespectare atrage moartea fizică sau socială a acelei persoane este primul pas spre convertirea unui om în sclav. A fi sclav înseamnă a fi mort dacă nu accepţi condiţiile impuse de o autoritate/entitate şi asupra cărora nu ai nici un control sau cuvânt de spus(de aceea, anti-capitaliştii numesc munca salarială „sclavie salarială”, pentru că salariaţii sunt oamenii care nu pot supravieţui decât dacă îşi vând unor capitalişti puterea de a munci în condiţii asupra cărora nu au nici un cuvânt de spus şi împotiva voinţei lor).
Kinderjoch_SW
mollisfeldarbeit
kinder-bei-der-abendtoilette-in-der-erziehungsanstalt-auf-schloss-kasteln-ag-jpg
REPORTAGEFOTOGRAFIE, BERGBAUERN, ALP, ARBEIT, KARTOFFELERNTE, KIND, JUNGE, ARMUT, ACKER, PLAN WAHLEN, ANBAUSCHLACHT, KINDERARBEIT
magdalenaheim
Wiedergutmachung_a182f6a9a6
sisters and children in the orphanage (later orphanage) in RorschachUnii părinţi le găseau chiar ei stăpâni copiilor de care doreau să scape.
“Mai groaznice chiar decât bătăile erau umilinţele şi răutăţile pe care le înduram în fiecare zi,” spune Dora Stettler, o femeie de 85 de ani, despre copilăria ei, când a fost convertită în copil sclav-muncitor la o fermă. Oficial, Dora şi sora ei au fost “date în adopţie”. După ce părinţii ei au divorţat, partenerul mamei nu dorea “guri în plus de hrănit”, deşi mama ei muncea. “La fermă am fost mereu nişte străine, nu făceam parte din comunitate, fermierul era interesat doar cât îl costa că trebuia să mâncăm.” Dora s-a născut în 1927 în Berna. Până în 1934 a muncit la o fermă. A fost unul din sutele de mii – poate milioane – de copii sclavi din Elveţia. Într-o zi, mama ei a invitat-o la o plimbare cu maşina. A fost drumul spre un iad din care nu s-a mai întors. “Pur şi simplu, m-a dus la această familie a fermierului şi mi-a spus: “De acum, asta e noua ta casă”. Şi a plecat. Aveam doar 7 ani.”
Dar, de obicei, copiii erau luaţi cu forţa de la părinţii lor de către poliţie şi asistenţii sociali şi duşi la ferme sau în orfelinate, care funcţionau ca „depozit” de copii sclavi pentru fermierii din clasa de mijloc. De la 6 ani, sclavii minori puteau fi „alocaţi” muncii în agricultură. Cei careluau aceşti copii ca sclavi – oficial, în acte, apăreau că ar fi fost „adoptaţi” – primeau de la stat o sumă de bani în mod regulat pentru că au acceptat să-i înrobească. Mulţi părinţi naturali erau obligaţi de stat să le trimită fermierilor o sumă de bani lunar pentru întreţinerea copilului răpit de stat şi „dat în adopţie”. Mulţi au depus sume fixe de bani în bănci ani la rând, care au dispărut ulterior. Nici o sumă depusă/trimisă de părinţii naturali nu ajungea la copilul sclav. Dacă acesta se sinucidea, părinţii continuau să trimită bani.
În ultimii 180 de ani, sute de mii – poate milioane – de copii săraci din cantoanele Elveţiei de azi au fost forţaţi de stat să fie sclavi muncitori la fermele agricole private. Nu doar săracii aveau această soartă, ci şi copii părinţilor din clasele de mijloc care divorţau, şi copii femeilor care nu se căsătoreau. (3) În secolul XX, această politică a avut la bază şi motivaţii oficializate de nazişti după 1933. Aceste motivaţii se regăsesc şi azi în practica legislativă şi judiciară nu doar a Elveţiei, ci a mai multor state din Occident. 
Aceşti copii-sclavi, deşi erau consideraţi „adoptaţi”, nu trăiau cu familia „adoptivă”. Cei mai mulţi dormeau în grajduri cu porcii şi vitele. Ziua de muncă începea la 3-4 dimineaţa şi se termina seara târziu. Mulţi dintre ei nu erau lăsaţi la şcoală decât foarte rar.
La ferma “părinţilor adoptivi”, fiecare clipă însemna suferinţă pentru Dora şi sora ei. Singurătatea era şi mai cumplită când au început să fie bătute. “Era un iad. Munceam de dimineaţa până noaptea târziu. Eram bătute din orice. Abia aşteptam să vină duminica pentru că ştiam că vom primi măcar o bucăţică de carne de pisică prăjită.” Dora şi-a povestit copilăria într-o carte. E povestea unei singurătăţi abisale. Povestea unei copilării furate.
Verdingkinder8
heidi
2280967_m3w560h330q75v48241_xio-fcmsimage-20141123023442-006093-547139b20a369-.osso_20141123_7ewdb_q5
zahnkontrolleVerdingkinder335_d7a054edimagesVioluri, torturi şi exploatare: metode de disciplinare a copiilor săracilor în etica muncii capitaliste 
Aceşti copii-sclavi erau violaţi, bătuţi, torturaţi – unii până la moarte. Adesea, stăpânii de sclavi, fermieri respectabili din clasa de mijloc elveţiană, scăpau de trupurile lor la fel cum scăpau de animalele de povară: îi îngropau unde îngropau şi vitele. Poliţia şi preotul se asigurau că nimeni din comunitatea respectivă nu va vorbi despre moartea copiilor-sclavi. Când un copil-sclav dispărea, investigaţiile erau închise cu concluzia: „Verdingkinder a fugit de la fermă”. Copilul mort era înlocuit repede de alt minor luat în sclavie.
În mod regulat, copii-sclavi erau duşi în pieţele publice, sub escorta poliţiei, chiar şi după anii ’40. Fermierii se duceau şi alegeau pe care doreau să-i ia, la fel cum ar fi ales un animal de povară. Poliţia era acolo pentru a se asigura că copii-sclavi nu scapă.
maxresdefault (1)
maxresdefaultHugo era bătut zilnic cu cureaua de „părinţii săi adoptivi”. Din orice motiv: podeaua nu era perfect măturată, scăpa o cană din mână, vaca nu dădea destul lapte, un fulger lovise un copac. Hugo spune că nu avea nici o cale să se apere de bătăi. Poliţia din sat? Pastorul? Ei se ocupau ca nimeni să nu afle ce torturi îndura la fermă. „Profesorul de la şcoală primea un sac de cartofi şi se făcea că nu vede că mă duceam la şcoală plin de vânătăi. Poliţistul primea nişte şuncă şi-şi ţinea şi el gura.” S-a gândit Hugo să scape de la fermă? „Şi unde să fug? Eram doar un copil, nu ştiam pe nimeni. Încercam să nu aud ce-mi spuneau de fiecare dată când mă băteau cu cureaua: că nu valoram nici cât o ceapă degerată, că eram un nimeni.” Fermierii nici măcar nu i-au ţinut minte numele. Când îl strigau, îi ziceau doar „băiete, fă aia”. Hugo a ajuns la fermă după ce unul dintre cei trei copii-sclavi care munceau acolo s-a sinucis. Nimeni nu scotea un cuvânt despre asta. “Pe 1 ianuarie 1950, acest copil i-a luat arma fermierului, s-a dus în pădure şi s-a împuşcat.”
verdingkinder_2
Bündner_Schwabenkinder_1907arbeitNelly îşi aminteşte că era foarte mică atunci când a fost dusă cu o maşină la ferma care a fost iadul pentru ea până la 19 ani. „De cum am ajuns, chiar dacă eram foarte mică, m-au pus să spăl mereu podeaua de lemn. Dacă ceva nu le convenea, mă băteau groaznic.”
De obicei, aceşti copii muncitori-sclavi săraci erau trimişi la ferme, dar nu numai. Sarah (nu e numele ei reala crescut în case de copii de când s-a născut, dar în 1972,când avea 9 ani, a fost trimisă într-un sat, la o familie pentru a fi folosită la curăţenie. Făcea curăţenie înainte şi după şcoală, iar noaptea făcea curăţenie în birourile dintr-un sat vecin pentru “mama” sa adoptivă. Era bătută cu regularitate de “mama adoptivă”, şi de la 11 ani, noaptea era violată de băieţii acesteia.”
“E prima dată când a vorbit despre ce-a păţit în copilărie când a fost muncitoare-sclavă. Mâinile îi tremură de durerea a ceea ce nu poate uita. Cel mai rău e că fata acelei femei a văzut într-o noapte că fratele ei mă viola. I-a spus mamei sale, iar aceasta i-a răspuns că nu contează, pentru că eram oricum doar o zdreanţă,” spune Sarah. O învăţătoare şi medicul şcolii au scris de mai multe ori autorităţilor cerându-le să intervină, dar nimeni nu a răspuns.”
orpheline_bigUrner-Heim_534681_m3msw560h330q75v45847_01167753_10108537Nu a existat nici o decizie oficială pentru a pune capăt politicii de folosire la munci a copiilor pe contract. Segliasspune că această practică a început să moară de la sine în anii 1960 şi 1970 (de fapt şi în deceniul 1980 mai existau copii-sclavi)Pe măsură ce agricultura s-a mecanizat, nevoia pentru braţe manuale care să muncească la câmp a dispărut. Dar Elveţia se schimba şi ea. Femeile au primit dreptul de vot în 1971 (!) iar atitudinea faţă de mamele singure şi sărăcite a început să nu mai fie atât de violentă.
Dar şi la 8 ani după ce femeile au primit dreptul de vot, în 1979, într-un sat de munte, mama lui Cristian se lupta să supravieţuiască. Recent divorţată de un soţ violent care o bătea mereu, femeia a apelat la stat:
“Statul a intervenit şi i-a luat cei doi băieţi de 7 şi 8 ani pe care i-a dus la o fermă la multe ore de mers cu maşina.Christian îşi aminteşte că după ce-au ajuns la fermă, el şi fratele său au coborât din maşină şi au rămas locului urmărindu-le pe mama lui şi pe femeia de la asistenţă socială plecând înapoi cu maşina, fară ei.
Fratele meu şi cu mine am rămas în faţa casei şi ne-am simţit total pierduţi. Nu ştiam ce să facem… a fost un moment ciudat, un moment pe care nu-l poţi uita toată viaţa,” spune el.
Chiar din prima zi au primit haine care li se potriveau perfect şi cizme de cauciuc, pentru că “înainte de plasament, femeia de la asistenţă socială a vrut să ştie chiar şi ce număr la încălţări purtăm… Dacă mă gândesc bine, toţi erau perfect conştienţi că eu şi fratele meu urma să fim puşi să muncim la fermă.”
Verdingkinder1
Christian spune că muncea înainte de a merge la şcoală şi după ce se întorcea de la şcoală, sâmbăta şi duminica, tot anul. Îşi aminteşte un incident, la un siloz unde iarba era tăiată şi ambalată. Iarna silozurile îngheţau foarte tare şi trebuia să le încarc foarte repede. Trebuia să îndes furca puternic în ele şi eram mereu zorit să muncesc cât mai repede. La un moment dat m-am rănit când furca mi-a străpuns piciorul.”
Christian spune că accidentele de muncă nu erau niciodată raportate: mama lui naturală şi serviciile sociale nu aflau niciodată de ele. Şi dacă nu munceau destul de repede, aveau de îndurat represalii. Nu li se mai dădea de mâncare: era o formă de pedeapsă.
Fratele meu şi cu mine eram atât de flămânzi. Când mă gândesc, cred că 5 ani la rând am suferit de foame, am fost înfometaţi. Ne era mereu foame. De-asta fratele meu şi cu mine furam mâncare,” spune Christian. Îşi aminteşte că au furat ciocolată de la magazinul din sat – deşi acum crede că vânzătorii ştiau că băieţii erau înfometaţi şi i-au lăsat să ia dulciurile. 
Dar Christian îşi aminteşte că erau şi consecinţe mult mai grave dacă nu munceau din greu, inclusiv violenţă. Eram mereu forţaţi să muncim”, spune el. “Eram bătuţi de foarte multe ori, eram plezniţi peste faţă, eram traşi de păr, de urechi – a existat şi un incident când au încercat să necastreze.”
33746_1
Canton of St. Gallen shoemaker's workshop, around 1930duschenimwaisenhauszuerich1912d82ecb1323Christian nu are nici o îndoială asupra motivului pentru care el şi fratele său au fost daţi acelui fermier. Era muncă foarte ieftină… era profitabil,” spune el. Şi-au extins ferma… 5 ani de muncă grea pentru noi…”
“Istoricii estimează că sute de mii de copii au fost folosiţi ca muncitori sclavi. Într-un singur an, în deceniul 1930,documentele arată că 30.000 de copii au fost daţi în plasament familiilor din toată Elveţia. E greu să cunoaştem exact câţi copii-pe-contract au fost pentru cădosarele erau păstrate pe plan local, şi de multe ori nu erau ţinute nici un fel de astfel de date,” spune Loretta Seglias. “Unii copii erau daţi în plasament nu de stat, ci chiar de organizaţii private, sau chiar de propriile lor familii.”
Că era o practică obişnuită ca aceşti copii să fie trataţi ca mărfuri care puteau fi vândute şi cumpărate este demonstrat de faptul că au existat nenumărate cazuri la începutul secolului 20 când cei mici erau târâţi la grămadă în piaţa publică din sate şi vânduţi fermierilor.
Seglias îmi arată unele fotografii. O fetiţă abia dacă avea doi ani – sigur e vorba de un copil-pe-contract? Aşa cred, chiar şi la acea vârstă putea să măture sau să aducă laptele. Uneori erau duşi la ferme de când erau bebeluşi şi, pe măsură ce creşteau, erau puşi să facă munci din ce în ce mai grele,”spune Seglias.
Studiind arhivele, a dat peste câteva chestiuni care se repetau când era vorba de copii-pe-contract (sclavi-muncitori). Lipsa de informaţii e ce au toţi în comun.
Copiii nu ştiau ce li se întâmplă, de ce erau luaţi din familiile lor, de ce nu se puteau duce acasă să îşi vadă părinţii, de ce îndurau atâtea abuzuri şi de ce nimeni nu îi credea,” spune ea.
Celălalt lucru e lipsa de afecţiune. A trăi într-o familie din care nu faci parte, trăieşti cu acea familie doar pentru a munci pentru ei.” Asta mai ales a avut un impact devastator asupra restului vieţii acestor copii. Unii au probleme psihologice foarte serioase, dificultăţi în a stabili relaţii cu alţi oameni, şi în a avea propria lor familie. Pentru alţii, a fost prea mult ce-au îndurat la ferme. Unii s-au sinucis din cauza copilăriei pe care au avut-o.
Asistenţii sociali vizitau fermele. David Gogniat spune că familia sa nu avea telefon, aşa că atunci când un asistent social suna la o vecină din sat să îi transmită familiei adoptive că urmează să vină în vizită, vecina punea un cearceaf alb în fereastră pentru a avertiza familia adoptivă. În ziua vizitei anuale, David nu avea mult de muncit, şi i se permitea să mănânce masa de prânz la aceeaşi masă cu restul familiei. Era singura dată când eram tratat ca membru al familiei adoptive… Asistenta socială stătea la masă cu noi şi, când mă întreba ceva, îmi era prea frică să spun ceva, pentru că ştiam că dacă făceam asta, familia adoptivă mă bătea.”
_78587083_blurred-david-family-this-o
fremdplatziertetraktor_und_anhaenger_erlenhof_reinach_bl_1930_746kbdrognens_mediumŞi Sarah îşi aminteşte că vizitele erau anunţate şi că asistenţii sociali erau mereu primiţi cu prăjituri, biscuiţi şi cafea. În acea zi, mă lăsau şi pe mine să stau la masă cu ei.” Sarah nu a vorbit niciodată direct cu vreun asistent social cât a stat la familia adoptivă.
Nici Christian nu-şi aminteşte să fi fost lăsat singur să poată vorbi cu vreun asistent social. În hârtii, asistenţii sociali treceau că era “fericit”. Într-una din scrisori, este anunţată o vizită iar asistenta socială spune că nu are nici o importanţă dacă pe durata vizitei copilul adoptat “era la şcoală”, adică nu era prezent în timpul vizitei. Christian are scrisori scrise de mama sa care vorbeşte în detaliu despre cum nu mai suporta să ştie că erau bătuţi, înfometaţi, şi că munceau atât de greu la câmp. Mama sa naturală a organizat un examen medical, într-una din rarele sale vizite în casa lui natală, iar concluzia doctorului a fost că băiatul era epuizat psihologic şi fizic. Asta a făcut posibil să scape de “familia adoptivă” şi de munca la fermă în 1985, când deja avea 14. Fratele său a părăsit şi el ferma, cam în aceeaşi perioadă. Amândoi au fost plasaţi într-un orfelinat de stat.”
“Părinţii adoptivi” ai lui Christian au fost de acord să se întâlnească cu jurnalistul şi iniţial au fost de acord să-l vadă şi pe fostul lor sclav: „Înainte să ne urcăm în maşină,Christian mi-a explicat că nu aşteaptă la scuze de la ei, ci doar ca, vorbind despre ce au făcut, spera el, ei vor reflecta la cum s-au comportat. Pe măsură ce ne apropiam de fermă, Christian era din ce în ce mai cuprins de frică. Ne-a cerut să nu vină cu noi la fermă, să îl lăsăm lângă un râu în apropiere. M-am apropiat de casa care semăna cu cea dintr-o fotografie pe care mi-a arătat-o Christian. La un moment dat, fermierul şi soţia şi-au făcut apariţia. „Familia adoptivã” de la fermă a acceptat să vorbească cu condiţia să rămână în anonimat. Fermierul şi soţia sa neagă toate acuzaţiile aduse de Christian – spun că sunt doar nişte “minciuni”.
paul_senn_10Verdingkinder5robert_blaser_schuleGuido FluriSusţin că niciodată nu l-au pus pe băiat să munceascăînainte sau după şcoală… poate doar în timpul sărbătorilor să-l fi pus să cureţe grajdurile. Insistă că nu au fost violenţi cu el sau cu fratele lui. “Nu trebuie să loveşti un copil,” spune fermierul. “Dimpotrivă”, spune soţia sa, “trebuie să-l creşti cu îmbrăţişări, noi am încercat să-l creştem cu dragoste.” Le aduc aminte că au încercat să-l castreze. “Ha ha, să-l castrăm!”, izbucneşte fermierul. “Şi ce i-am mai făcut? Ce amintiri mai are şi el!” Se enervează când îiamintesc că Christian spune că a fost un copil sclav-muncitor. Nu, nu a fost un copil-pe-contract, nu a fost un copil-pe-contract, i-am crescut ca şi cum ar fi fost ai noştri,” susţine fermierul. Îl întreb cum se simte că după 30 de ani băiatul îl acuză de ce i-a făcut. E foarte trist, foarte trist,”spune fermierul. Soţia lui adaugăŢineam aşa de mult la băieţii ăia.” Dar nu vor să-l vadă pe Christian. În ruptul capului nu vor să-l vadă. “Îl felicităm pentru că a putut scorni asemenea minciuni!” spune soţia. Fermierul adaugă: “Nu m-aş uita la o persoană ca el nici cu spatele.”
Când îl revăd pe Christian îi spun că nu vor să-l vadă. “Într-un fel asta mă întristează foarte tare pentru că am venit până aici, i-am dat ocazia să îmi vorbească… Măpregătisem să stau de vorbă cu el şi aş fi vrut să-i pun atâtea întrebări să văd dacă are curajul să-mi spună în faţăcă mint.”
Christian şchioapătă înapoi spre maşină, păşeşte cu greutate din cauza artritei. E tăcut. Chiar înainte să ne despărţim îmi spune că a trăit o reală groază că s-a întors în acel loc. Pare atât de fragil. “Nu ştiu unde o să ajung.Ştiu doar că vreau să lupt pentru ceva ce trebuie făcut,” îmi spune. “Nu doar pentru fratele meu şi pentru mine, ci pentru mulţi alţii din generaţia noastră.” Pentru că toate astea s-au întâmplat cu mult timp în urmă, nu mai e posibil ca fermierul să fie acuzat, chiar dacă autorităţile ar dori săo facăFoarte puţini „părinţi adoptivi” au fost acuzaţi în justiţie de faptul că au folosit copii sclavi-muncitori la ferme; şi mai puţini asistenţi sociali au fost acuzaţi că au fost complicii lor.” (sursa)
Sărăcia, pedepsită prin sclavie
Violenţa capitalizării societăţii a fost mult mai brutală în Elveţia chiar şi decât în Marea Britanie. Acasă la ei, britanicii foloseau înfometarea muncitorilor şi ţăranilor ca metodă de subjugare şi convertire la sclavia salarială, în timp ce în Irlanda, America Latină, America de Nord, Africa, Europa de Est, Orientul Mijlociu, India au folosit înfometarea în masă ca politică de colonizare cu scopul de terorizare şi acumulare capitalistă. În Elveţia, însă, înfometarea a fost consecinţa politicilor de industrializare care în mod inerent au dus la sărăcirea totală a claselor celor mai exploatate. În sate oamenii mureau cu miile. Consecinţele au fost teribile. Cantoanele elveţiene au fost măturate de mai multe valuri de foamete cumplită: în 1816-1817, în 1846-1847, în 1876-1885, în 1917-1918. Cei care nu făceau parte din clasele conducătoare erau forţaţi să trăiască într-o sărăcie abjectă; cam o treime din populaţie.
verdingkinder4

Crearea unei clase de mijloc prin folosirea copiilor sclavi-muncitori, prezentată în opinia publică sub expresia de “luptă împotriva sărăciei”, a fost o politică represivă, arbitrară, şi de-o cruzime rară. În crearea clasei de mijloc, propaganda împotriva săracilor a jucat un rol crucial pentru că a creat spaţiul de care statul avea nevoie pentru a le fura copii acestor proletari, stigmatizaţi în societate ca fiind „leneşi şi paraziţi sociali”.
Săracii au fost stigmatizaţi şi au fost acuzaţi constant că trăiesc în sărăcie pentru că “nu muncesc destul” şi pentru că “au luat decizii proaste”, adică şi-au provocat singuri sărăcirea. Asta e fals, pentru că sărăcirea a fost exacerbată şi înrădăcinată de acumularea capitalistă (furtul produsului muncii şi al resurselor publice de către bogaţi, cunoscut şi ca “munca salariala” şi “privatizare”). Dar, propaganda a făcut posibil ca victimele – săracii – să fie acuzate că ar fi responsabile de agresiunea la care erau supuse de cei bogaţi şi puternici. Săracii au fost consideraţi vinovaţi de faptul că au fost săraciţi de capitalişti. Prin urmare, erau obligaţi de societate să suporte consecinţele şi pedepsele care au fost justificate prin această “vină”.
topelement (3)
Pentru a fi pedepsiţi prin muncă, cerşetorii invalizi au fost acuzaţi că şi-au provocat singuri infirmităţile. Autorităţile au declanşat ‘vânătoarea de cerşetori’ pentru a-i putea răpi pe cerşetori şi a-i expulza sau a-i închide în case-de-muncă, unde erau obligaţi să muncească. Statul le-a confiscat casele unora dintre invalizi, aşa că au fost lăsaţi chiar fără nici o posibilitate de a se întreţine şi au ajuns pe străzi de unde au fost duşi cu forţa în casele-de-muncă.
Alte măsuri “împotriva sărăciei” au fost interdicţiile referitoare la căsătorii: statul nu permitea căsătoriile cu cei care aveau o situaţie financiară slabă. Săracii au fost arestaţi doar pentru că erau săraci şi au fost închişi în case-de-muncă unde au fost forţaţi să muncească. Alţii au fost deportaţi cu forţa în colonii. Aceste măsuri au distrus total orice formă colectivă de asistenţă socială pentru cei săraci. Asistenţa socială oricum a fost introdusă cu mare întârziere în Elveţia, faţă de alte state din vest, şi pentru o perioadă scurtă. Doar cei care munceau vor avea dreptul la asigurări de acum înainte: muncitorii îşi plătesc asigurarea de sănătate (din 1914), asigurarea în caz de accident de muncă (din 1948), asigurarea pentru urmaşi şi pentru infirmitate (din 1960). Muncitorilor li s-a permis să-şi plătească o asigurare de şomaj abia în 1982. Statul decide cât “are nevoie” ca muncitorii să plătească pentru “asistenţa lor socială”.
Răpirea copiilor din familiile de săraci – oficial cunoscută ca “adopţie în interesul copilului” – a fost şi o politică deliberată de distrugere a oricăror forme de asistenţă socială publică şi privată. Statul elveţian a recurs la această politică în ultimii 170 de ani, în paralel cu capitalizarea societăţii de către stat şi clasa conducătoare. În celelalte ţări din vest – la început în Franţa – după deposedarea ţăranilor de resurse şi de mijloacele de a-şi asigura traiul, adică după ce capitaliştii i-au transformat pe ţărani în proletari (muncitori care nu deţin mijloacele de producţie şi sunt obligaţi să se vândă pentru a munci pentru cei care le deţin, îmbogăţindu-i astfel), afaceriştii au cerut statului să minimalizeze violenţa la care ei îi supuneau zilnic pe proletari, prin negarea accesului la cele necesare traiului, şi prin ameninţări zilnice, implicite sau exprimate direct. Asistenţa socială – pensiile şi asigurările de sănătate – au fost înfiinţate de stat la cererea capitaliştilor pentru simplul motiv că aceştia ştiau şi ştiu că aranjamentul lor economic (capitalismul) nu e sustenabil, cum le place să spună. Capitaliştii sunt cei care au cerut statului crearea asistenţei sociale, care a dus şi la apariţia birocraţiei capitaliste de stat şi private. Capitaliştii nu contribuie la asistenţa socială. Cei care muncesc o fac. Din munca lor e susţinut acest sistem, pentru că din ce produc ei sunt plătite contribuţiile – fie direct din salariul lor, fie indirect din partea plătită de capitalist statului în taxe (cei mai mulţi capitalişti vor să-şi ţină pentru ei şi această parte, de aici vin foarte multe atacuri asupra pensiilor, accesului la asistenţă medicală publică, şi asupra alocaţiilor pentru copii). Proftiturile nu sunt altceva decât salarii pe care capitalistul şi le însuşeşte prin virtutea faptului că “monopolul asupra violenţei deţinut de stat” nu e altceva decât privilegiul capitalistului de a recurge la violenţă oricând şi împotriva oricui cere o redistribuire onestă şi dreaptă a bunăstării sociale. (De exemplu, valoarea muncii publicitarilor e fix zero, munca fiind înţeleasă ca activitate care produce beneficii pentru societate. Publicitarii produc bani din propaganda capitalistă şi sunt uneltele politice şi ideologice de coerciţie şi şantaj la care capitaliştii recurg pentru a controla mesajul care ajunge la public: nici un mijloc de comunicare în masă care supravieţuieşte din publicitate nu poate explica modul în care funcţionează sistemul capitalist şi ce înseamnă el, pentru că va rămâne fără publicitate.) Pe scurt, muncitorii îşi plătesc singuri asistenţa socială, iar capitaliştii le atacă mereu dreptul la ea pentru a nu permite ca asistenţa socială să devină o formă de rezistenţă a clasei muncitoare la exploatare şi la abuzuri. Capitaliştii insistă ca asistenţa socială să fie menţinută la un nivel cât mai scăzut pentru a nu permite muncitorilor să se folosească de ea ca o formă de rezistenţă faţă de sclavia salarială, pentru că asta le-ar reduce puterea de coerciţie şi şantaj; iar în unele ţări – mai ales în SUA, Marea Britanie – capitaliştii urmăreasc chiar negarea totală a dreptului muncitorilor la asistenţă socială, pentru că, pe măsură ce producţia este din ce în ce mai automatizată, interesul capitaliştilor în a permite clasei muncitoare să se reproducă e din ce în ce mai scăzut (muncitorii primesc un salariu nu ca reprezentând o parte din munca lor, ci pentru a-şi putea reproduce puterea de muncă). Practic capitaliştii sunt interesaţi doar ca ei să consume, din veniturile în bani, pe care tot capitaliştii le controlează. Cu cât o categorie e mai înrobită, îndoctrinată, supusă, şi nepericuloasă pentru clasa conducătoare, cu atât e mai răsplătită cu resurse de consum (venituri în bani) mai mari (de exemplu, publicitarii), deşi valoarea socială a muncii lor e fix zero (oamenii nu pot mânca, bea şi respira bani).
Diferenţa faţă de sistemul sclavagist al imperiului Roman e că, atunci, stăpânii de sclavi se ocupau de a asigura condiţiile de supravieţuire a sclavilor după ce aceştia nu mai puteau munci, pe când azi capitaliştii au ajuns să folosească statul pentru a-i pune pe muncitori să-şi plătească singuri asistenţa socială. Statul se va plia întotdeauna pe nevoile capitaliştilor de a-şi asigura cât mai mult capital (resurse care pot fi transformate în profit). Pentru a divide clasa muncitoare, capitaliştii îi instigă pe proletarii mai puţin deposedaţi de drepturi împotriva proletarilor care sunt în situaţia disperată de a muri dacă nu primesc asistenţă socială. Aici se vede cu claritatea cinismul, perversitatea, violenţa, brutalitatea şi cruzimea – trăsături definitorii ale claselor conducătoare.old-and-poor-7836462
gcu 2 fridge dsc0338
Switzerland. Poverty in GenevaDin deceniul 1980, bogata Elveţie se confruntă cu un fenomen de ‘nouă sărăcie’, care e ascuns şi mascat, desigur. Şomaj pe termen lung, mărirea clasei muncitorilor sărăciţi din cauza salariilor slabe şi creşterea muncii care produce sărăcie, adică muncitori care, pe măsură ce muncesc mai mult, sunt plătiţi mai puţin şi fac faţă din ce în ce mai greu costurilor vieţii. Numărul lor e mereu în creştere. Statisticile vorbesc de 580.000 de oameni ale căror venituri îi ţin în sărăcie, adică 8% din totalul populaţiei permanente (imigranţii, care nu primesc drepturi, constituie un sfert din populaţia Elveţiei). O persoană care are un venit de 2.200 de franci lunar, şi o familie cu doi copii care are un venit de 4050 – sau sub- sunt considerate sărace, raportat la costul vieţii. Politica statului elveţian de stigmatizare a imigranţilor – care reprezintă un sfert din populaţie – nu are scopul de a-i determina să nu mai vină în Elveţia, pentru că nevoia de muncitori e foarte mare, ci are scopul de a-i criminaliza de la bun început, astfel încât să fie lipsiţi de drepturi şi de orice apărare în faţa abuzurilor la care toţi elveţienii ştiu că îi vor spune. Stigmatizarea are ca scop legitimarea exploatării lor ca muncitori
SCHWEIZ, SCHWEIZERKREUZ, OBDACHLOSER,
‘Noua sărăcie’ scoate la iveală că politicile de “asistenţă socială” sunt îndreptate de stat doar spre menţinerea acelei “forţe de muncă” de care capitaliştii au nevoie, adică doar a consumatorilor privilegiaţi. Asta duce la erodarea clasei muncitoare, iar consecinţele sunt foarte grave. În special femeile au cel mai mult de suferit (peste tot, sărăcia este feminizată, pentru că sistemul capitalist a fost clădit şi supravieţuieşte prin exploatarea muncii neplătite în gospodării a femeilor, într-un mod similar folosirii copiilor-sclavi pentru îmbogăţirea fermierilor din Elveţia).Oamenii nu mai reuşesc să supravieţuiască de la o lună la alta, chiar dacă au două sau trei slujbe. Cu cât muncesc mai mult, cu atât mai mult sărăcesc
Lebensborn: răpirea şi înrobirea fizică şi culturală a copiilor imigranţilor continuă şi azi
În Estul Europei, Elveţia e privită ca echivalentul european al “tărâmului făgăduinţei”. “Ordinea şi disciplina” – traducerea expresiei “merge ca ceasul elveţian” – ascund teroare, sânge, sclavie impusă asupra copiilor răpiţi de stat de la familiile lor. Spus cât se poate de sec, Elveţia reprezintă puritatea capitalistă. Fostul preşedinte Nestle, care are tupeul criminal să nege tuturor oamenilor de pe planetă dreptul vital la a bea apă pentru ca resursele de apă să fie furate de capitalişti pentru o mai brutală capitalizare a lor, a crescut într-o societate în care sute de mii de copii au fost furaţi de la părinţii lor săraci şi convertiţi prin bătaie, violuri, torturi şi înfometare şi îndoctrinare religioasă în sclavi muncitori, în special în agricultură. O societate profund rasistă, în care elveţienii sunt educaţi să creadă că aparţin unei “rase superioare”. 
Crimele comise de statul elveţian împotriva copiilor săraci sunt prezentate de istoricii elveţieni într-un mod curăţit de orice motivaţie capitalistă, deşi chiar şi ei o admit implicit.
Asta permite ca mecanismul folosit de statul elveţian la luarea în sclavie a sute de mii de copii săraci să fie păstrat şi azi. E aplicat de stat împotriva copiilor imigranţilor.
Convenţia ONU împotriva genocidului explică ce anume e considerat genocid: „Transferarea cu forţa a copiilor de la un grup la altul; rănirea fizică sau morală a membrilor unui grup; impunerea deliberată asupra unui grup a condiţiilor de viaţă cu scopul de a-i distruge fizic în totalitate sau în parte.”
“Lebensborn înseamnă „ivzorul vieţii”. Proiectul “Lebensborn” a fost unul dintre cele mai sinistre şi secrete planuri naziste. Heinrich Himmler a creat proiectul “Lebensborn” pe 12 decembrie 1935. Una dintre cele mai oribile faze ale proiectului Lebensborn era răpirea „copiilor valoroşi din punct de vedere rasial” din ţările pe care naziştii le-au ocupat în Europa de Est. Părinţii, ai căror copii erau răpiţi de nazişti, sunt acuzaţi azi de diferite „crime” inventate, care sunt folosite pentru a justifica deportarea lor şi permanenta înstrăinare de copilul lor. 
Organizaţia SS Lebensborn a fost stabilită înainte de război ca instrument al politicii rasiale naziste, pentru a consolida rata natalităţii copiilor „arieni”. În timpul războiului, organizaţia a încercat să aplice acest plan în mai multe ţări ocupate. Au reuşit în cea mai mare măsură în Norvegia, a cărei populaţie era considerată ca având o valoare rasială specială, conform standardelor naziste. Scopul primar al strategiei Lebensborn era să ridice standardul rasial al populaţiei albe germane. Intenţia era de a transforma organizaţia într-un agent puternic de impunere a politicii rasiale în cel de-al Treilea Reich prin mărirea numărului de copii ‘valoroşi din punct de vedere rasial’ în Germania. Lebensborn a fost parte din politica rasistă a SS, şi avea scopul de a comite genocid împotriva categoriilor de populaţie care erau considerate „inferioare din punct de vedere rasial”. Scopul era clar de întărire a componentei „ariane” şi „nordice” din naţiunea germană. „Nordic” era folosit în sens rasial, nu geografic. 
“Copii pe care naziştii îi considerau „valoroşi din punct de vedere rasial” erau răpiţi de SS: sute de mii au fost transferaţi în centre “Lebensborn” pentru a fi germanizaţi“.În aceste centre, se făcea totul ca aceşti copii să-i respingă şi să-i uite pe părinţii lor naturali. De exemplu, asistentele SS încercau să-i convingă pe copii că au fost în mod deliberat abandonaţi de părinţi. Cei care refuzau educaţia nazistă erau adesea bătuţi. Cei mai mulţi au fost adoptaţi de familii SS. În 1942, ca represalii pentru asasinarea guvernatorului SS Heydrich în Pragao unitate SS a exterminat toată populaţia masculină dintr-un sătuc numitLidice. În timpul acestei „operaţiuni”, SS au făcut o selecţie printre copii: 91 dintre ei au fost consideraţi destul de buni pentru a fi „germanizaţi” şi au fost trimişi în Germania.
Este imposibil să se ştie câţi copii au fost răpiţi din ţările din estul Europei ocupate de germani.” Unele estimări vorbesc despre 250.000 de minori răpiţi, altele de milioane de copii răpiţi de la părinţii lor şi trimişi cu forţa în Germania. După război, doar 25.000 au putut fi identificaţi şi trimişi înapoi familiilor. Unele familii germane au refuzat, după război, să dea înapoi minorii pe care i-au primit de la centrele Lebensborn. Au existat şi cazuri când adolescenţii refuzau să se întoarcă la familia lor naturală: au fost îndoctrinaţi de germani să creadă că erau germani puri. Îndoctrinarea era atât de puternică încât exprimau rasism şi ură faţă de părinţii lor naturali. În timp ce Himmler crea Lebensborn în Germania nazistă, admiratorii săi din cantoanele elveţiene unde se vorbea germana şi colaboratorii elveţieni ai naziştilor au creat propria lor versiune, “Lebensborn-Elveţian” care, cu modificări minore, există şi azi şi este aplicat sistematic ca unealtă de genocid împotriva minorităţilor. Nu e clar un singur lucru: dacă elveţienii s-au inspirat din Hitler, sau Hitler a fost inspirat de elveţieni. După al doilea război, elveţienii au perfecţionat acest sistem care e folosit ca politică de stat împotriva copiilor imigranţilor, având o motivaţie economică.” 
“Şi astăzi statul elveţian aplică minuţios planul lui Himmler de răpire a copiilor imigranţilor pe care-i consideră “valoroşi din punct de vedere rasial”.” Sistemul funcţionează prin următoarele mecanisme, care se coordonează şi se sincronizează fără cusur. Sunt trei mecanisme-instituţii: 1) Amtsvormundschaft (modelată după “Lebensborn-ul” naziştilor: o comisie de gardieni numiţi politic), 2) Erziehungsberatung (examinatori – psihologi şi “experţi rasiali” – care evaluează şi “justifică” decizia criminală de luare a copilului de la părinţii lui către biroul Amtsvormundschaft), şi 3) instanţele de judecată (care pecetluiesc decizia de răpire a copilului sau stabilesc chiar ele ca un copil să fie luat de la părinţi dacă li se pare că asta va contribui la germanizarea şi “arienarizarea” copilului). Instanţele de judecată intervin pentru a corecta deciziile “Amtsvormundschaft” în cazul în care acestora riscă să le scape un copil “valoros”. Instanţele de judecată pot comanda răpirea copilului, arienarizarea şi germanizarea lui. Instanţele sunt elementul cheie în Lebensborn-ul elveţian.” 

sa1
“Prin ordin al secretariatului provinciei: Aceste locuri publice sunt rezervate exclusiv doar albilor.”

sa3“Sistemul funcţionează în modul următor: “Amtsvormundschaft, care lucrează la nivel local, fiind răspândit în toată ţara, identifică un copil care aparţine unei minorităţi sau unei căsătorii mixte şi care se califică pentru Lebensborn. Pot inventa orice fel de pretext ca să “justifice” intervenţia asupra familiei cu scopul de a lua copilul din familie şi de a-l înstrăina de părinţi. Pretextul pe care îl folosesc e că acţionează “în interesul copilului” despre care susţin că ar fi în pericol din cine ştie ce motiv. Uneori, Amtsvormundschaft se duc direct în instanţă cu decizia de a lua copilul din familie, iar judecătorii pun ştampila pe răpirea copilului. Părinţii care fac apel ajung în faţa Erziehungsberatung şi n-au nici o şansă să-l recupereze. Singurii minori pe care îi resping sunt cei care au defecte mentale sau fizice. Părinţii care nu renunţă să se lupte cu statul se trezesc acuzaţi de “infracţiuni” pe care nu le-au comis şi pe baza cărora sunt deportaţi, desigur fără copilul lor, care rămâne în Elveţia. În cazul în care nu-i pot deporta pe părinţi, instanţele amână o rezoluţie ani la rând până când copilul a ajuns deja adolescent şi e total înstrăinat de părinţii săi naturali şi de cultura sa; de regulă nu mai vorbeşte nici limba maternă. Orice-ar face părintele pentru a-şi recupera copilul e în zadar. Birocraţii elveţieni n-au nici o reţinere să încalce legi, să le interpreteze cum vor ei, să ia şpăgi, să şantajeze şi să ia chiar ostatici.” 
user33905_pic2910_1338478398
emmentalSaas-Fee-nightimg_3649“O altă metodă de a scăpa de părinţii care nu renunţă să se lupte cu statul elveţian pentru a-şi recupera copilul e să comande “examinarea lor psihologică şi psihiatrică”, ştiind desigur că medicii vor stabili că sunt bolnavi psihici. O examinare neutră de către doctori non-elveţieni, europeni sau independenţi este strict interzisă. Doar “examinarea” în instituţiile controlate de ei şi de “profesioniştii” lor e permisă. Astfel, totul e o mascaradă: de la instanţe, la psihiatrie: cu scopul de a oprima, persecuta şi distruge minorităţile etnice, cultura şi limba lor.”
“Parazitism elveţian: profit de pe urma genocidului, fraudei şi evaziunii fiscale:
Întreaga Elveţie este construită în jurul filosofiei parazitismului. Ascund bani de la germanii care fac evaziune fiscală în ţara lor, ascund banii negri ai lorzilor războiului din Africa, şi ai oficialilor corupţi din toată lumea. Miliardele de dolari pe care le obţin de pe urma parazitismului se văd cu ochiul liber. Mult mai puţin vizibil e faptul că Elveţia profită chiar şi mai mult de-atât – poate zeci de miliarde de dolari – din exploatarea minorităţilor etnice prin forma de genocid descrisă mai sus. Furând şi “transferând cu forţa copiii unui grup la alt grup”, Elveţia evită problemele economice şi sociale care rezultă din îmbătrânirea populaţiei şi din scăderea natalităţii (consecinţe dramatice ale sărăciei produsă de capitalism). Când deportează un părinte, Elveţia rămâne cu taxele pe care acesta le-a plătit şi cu contribuţiile pe care le-a făcut la sistemul de pensii: în total se adună miliarde şi miliarde de dolari din industria genocidului comis de elveţieni împotriva imigranţilor. Profitul obţinut de pe urma acestui genocid reprezintă cea mai mare contribuţie la economia şi trezoreria Elveţiei.” 
“Industria genocidului: Contribuţiile economice ale industriei elveţiene, cum ar fi construcţia de maşini, bănci şi turism sunt bine cunoscute şi sunt publice. Marea necunoscută e valoarea contribuţiei care rezultă din industria genocidului elveţian. Se estimează că statul elveţian face un profit de 13 miliarde de dolari din taxele şi contribuţiile plătite de imigranţii pe care-i deportează; aceasta este cea mai consistentă sursă de venit pentru economia Elveţiei şi pentru trezoreria statului.” (sursa
kinderheim_des_alpes_beatenberg_fliegeraufnahme
frauen-und-kinderheim_wolfbrunnen_1930_2_572kb
WIEDERGUTMACHUNGS MASSNAHMEN, GEDENKEN, GEDENKANLASS, GENUGTUUNG, VERDINGKIND, KIND, ARBEIT, KINDERARBEIT, MISSBRAUCH,
Capitalizarea societăţilor, popularizată de clasa intelectuală capitalistă prin exprimarea inocentă de “revoluţie industrială”, a însemnat deposedarea ţăranilor şi a meşteşugarilor de mijloacele de a-şi asigura traiul pentru a putea fi transformaţi în proletari, adică în sclavi salariali: oameni a căror existenţă depinde de acceptarea condiţiilor impuse asupra lor de capitalişti. Sclav înseamnă o persoană care ştie că va muri dacă nu acceptă condiţiile impuse asupra sa de către cel care are posibilitatea să-i ia viaţa sau să-i provoace moartea, în mod direct (ucidere) sau indirect (înfometare, boală, sărăcie, sinucidere, abandon social).
Înţelegerea mecanismelor prin care statul şi capitalismul s-au format în paralel şi s-au influenţat unul pe altul e esenţială, pentru că aceste mecanisme s-au perfecţionat în timp, iar violenţa lor e cu atât mai brutală cu cât e acceptată ca stare de normalitate de indivizii din societăţi care sunt victimele şi ţintele lor. Capitalismul e în fond o ideologie de covertire permanentă a omului în marfă (capital uman); e o ideologie profund totalitară, pentru că, pe măsură ce evoluează, acaparează orice aspect al vieţii şi orice respiraţie a societăţii în scopul distrugerii oricărei rezistenţe faţă de convertirea în bani a proletarului, a vieţii sale şi a nevoilor sale. Omul, care e obligat să trăiască pentru a munci şi întreţine clasa conducătoare, nu doar că e mereu deposedat de orice drepturi (care, în democraţia liberală, sunt mecanisme sociale defensive faţă de abuzurile clasei conducătoare), e tolerat doar atâta timp cât e “marfă” adică munca sa poate fi vândută, iar faptul că respiră poate produce bani. Când îşi pierde “valoarea de piaţă”, e aruncat la gunoi, literalmente, şi stigmatizat ca “parazit social” de “morala” capitalistă, pentru a putea fi eliminat fizic cât mai rapid din societate. Practic, orice om care nu produce profit pentru minoritatea conducătoare – din diverse motive – e un mort social:
O expoziţie care s-a deschis acum 5 ani, şi care şi azi mai poate fi văzută la Ballenberg, a prezentat Elveţiei moderne realitatea trecutului ei sinistru privind exploatarea copiilor. Cel care a organizat expoziţia, Basil Rogger, spune că din anii 1920, mereu s-a scris, au fost manifeste, au apărut reviste, autobiografii, articole în presă despre suferinţele îndurate de copii care munceau în sclavie. Nu era un secret. Dacă cineva ar fi dorit să ştie de existenţa lor, afla.
Până în momentul în care această expoziţie a fost organizată, o generaţie a trecut de când luarea copiilor în sclavie a încetat, dar elveţienii tot nu sunt în stare să-şi confrunte trecutul. Statul a fost pregătit să răspundă acestei chestiuni, spune Rogger. Copii-pe-contract care credeau că experienţele lor au fost cazuri izolate şi-au dat seama că nu a fost aşa, şi au început să-şi împărtăşească suferinţele.
Vizitatorii au început şi ei să pună întrebări despre propriile lor familii. Rogger spune că uneori mulţi reveneau şi îi spuneau că au descoperit că în familia lor cineva fusese dat în sclavie ca muncitor. Oamenii au început să devină conştienţi de omniprezenţa acestui sistem, pentru că aproape orice elveţian ştie pe cineva care a fost plasat într-o “familie adoptivă”.”
În ultimii ani, a avut loc un proces de conştientizare a acestui fenomen. Abia anul trecut, statul şi-a cerut scuze în mod oficial copiilor luaţi în sclavie, dar şi altor victime ale politicilor capitaliste (fără ca cineva să menţioneze că toate acestea au legătură cu capitalismul): oameni care au fost sterilizaţi forţat, sau deţinuţi abuziv.
“Parlamentul Elveţiei, Bundeshaus e foarte ocupat.Activistul Guido Fluri tocmai a obţinut 100.000 de semnături pentru o petiţie în care a întrebat dacă trebuie ca acestor victime să le fie acordate compensaţii, în urma unui referendum naţional. Petiţia cere ca statul să acorde compensaţii de 500 de milioane de franci elveţieni celor 10.000 de adulţi care au fost răpiţi şi luaţi în sclavie de fermieri şi care încă mai sunt în viaţă astăzi, precum şi altora care au avut de suferit de pe urma politicilor fasciste ale statului elveţian. Petiţia a fost lansată în aprilie 2014.Fluri spune că succesul ei arată cât de puternic elveţienii empatizează cu soarta copiilor-sclavi (impresia lui e falsă, însă, pentru că situaţia se repetă azi cu copiii imigranţilor, care reprezintă o pătrime din populaţia Elveţiei, lipsită de drepturi şi supusă mereu abuzurilor şi legilor draconice). Face lobby în Parlament pentru a câştiga susţinere din partea politicienilor pentru această petiţie. Le explică parlamentarilor cât au îndurat aceşti copii – “oameni care au suferit decenii la rând, care au luptat, care nu au putut niciodată să iasă din tranşee, care s-au ascuns, care au suferit de ruşinea abuzurilor la care au fost supuşi… unii care azi trăiesc abandonaţi…” Nu e vorba doar de bani, spune el. “Ce e important e să arătăm că ne îndreptăm spre o conştientizare a acestei imense suferinţe pe care statul a cauzat-o.”
Sindicatul Fermierilor e de acord în principiu cu acordarea de compensaţii, dar se opune categoric ideii că fermierii ar trebui să contribuie. “Trebuie să înţelegeţi cum erau vremurile în care aceşti minori au fost daţi spre adopţie fermierilor”, spune preşedintele sindicatului, Markus Ritter.Consiliile şi bisericile nu aveau bani. Familiile de fermieri au fost rugate să aibă grijă de aceşti copii care trăiau în sărăcie cu familiile lor naturale, sau care nu aveau decât un părinte, aşa că fermierii au îndeplinit un rol social.” E conştient însă că aceşti copii au fost folosiţi ca sclavi muncitori? “Am primit foarte multe răspunsuri de la cei care au fost adoptaţi şi toţi ne spun că au fost trataţi foarte bine… Dar suntem conştienţi că unii copii nu au fost trataţi aşa cum ar fi trebuit.”
Guido Fluri spune că re-examinarea socială este o formă de eliberare pentru unii dintre cei care au fost sclavi muncitori în copilărie. Mulţi oameni în vârstă vin în cârje sau scaune cu rotile la biroul lui pentru a-i povesti prin ce-au trecut. Zilele trecute a găsit pe biroul său un poem. Pentru alţii, discutarea publică a ceea ce au îndurat e de nesuportat, iar Fluri a primit chiar şi ameninţări. “Mulţi dintre cei care au trecut prin aceste suferinţe simt că rănile lor se redeschid,” spune el. “Pot înţelege asta. Sunt complet depăşiţi de această situaţie.”
A durat mult până când efortul de a obţine compensaţii să ajungă în acest punct. Loretta Seglias spune că chestiunea compensaţiilor e complicată în Elveţia. Încă există această temere de a plăti compensaţii… Unii spun că dacă încep să fie acordate compensaţii într-o anumită chestiune, cu ce alte cereri se vor trezi mâine?” Experienţa despăgubirilor de război a lăsat cicatrici.
David Gogniat a plecat de la familia adoptivă când avea 15 ani. Conduce o afacere de transport. A mers să studieze arhivele din Berna împreună cu soţia sa. Din iulie 2014, foştii copii sclavi-muncitori au acces la arhivele copilăriei lor. David a început prin a căuta detalii despre trecutul mamei sale acum 2 luni.
Pentru mine e clar că a existat o înţelegere între asistenţa socială şi fermieri ca asistenţii să le ofere fermierilor braţe de muncă care să nu coste virtual nimic,” spune el. Dar nu vrea decât să ştie atâta: Cine a decis ca ei să fie răpiţi din familia lor?”
Acceptă că ar putea să nu afle niciodată, dar în acelaşi timp crede că dacă ar putea afla, trecutul ar fi mai uşor de suportat. Ajunşi în sediul arhivelor, aşteaptă în clădirea modernă, de sticlă. Yvonne Pfaffli, care i-a găsit dosarele, ajunge cu două dintre ele. Îl las pe David să le citească în linişte. După o perioadă, mai repede decât mă aşteptam, apare.
Acum am înţeles lucruri despre care n-am auzit şi n-am ştiut înainte, şi cred că trebuie să mai caut în aceste dosare,” spune el. După ceva timp, mi-a spus că a aflat unele detalii despre tatăl său, şi unele detalii intrigante despre informaţii financiare – dar nu vrea să divulge care sunt. Pare doar uşurat că a putut citi dosarele copilăriei sale. După ce a făcut mai multe vizite la arhive, a găsit ce lipsea din trecutul său şi a lămurit unele mistere. Mulţi oameni au mari goluri în trecutul lor, spune Pfaffli. Unii îşi amintesc doar că a venit o maşină neagră care i-a luat de-acasă, fără să ştie măcar de ce.
“Nu au ştiut niciodată că ar fi putut fi luaţi de acasă pentru că părinţii lor divorţaseră”, spune ea. “Acestea sunt întrebări foarte importante, şi mulţi sunt foarte nervoşi, şi mulţi sunt poate temători să citească aceste dosare pentru că nu ştiu la ce să se aştepte, dar, pe de altă parte, cumva răsuflă uşuraţi că aceste dosare există.”
Documentele de obicei au fost scrise de personalul serviciilor sociale iar pespectiva lor e diferită de cea a copiilor. Nici unul dintre aceste documente nu menţionează vreun abuz.
Sarah, care acum are 51 de ania plecat din familia adoptivă când avea 15 ani ca să fie ucenică şi nu s-a mai întors niciodată la ei. Şi ea are un dosar, deşi unele lipsuri din acele documente au şocat-o. Scrisorile de la doctorul şcolii unde învăţa şi de la fosta învăţătoare, în care îşi exprimau îngrijorarea faţă de abuzurile pe care le îndura, lipsesc din aceste dosare, spune ea. Lipseşte şi scrisoarea de la un oficial local care şi-a cerut scuze că a plasat-o într-o familie nepotrivită. Ea spune că nu i s-a dat voie să păstreze acea scrisoare, doar i-a fost citită. Cu ajutorul reţelei Verdingkinder încearcă să găsească aceste documente.
Mai lipseşte şi explicaţia motivului pentru care am fost plasată în acea familie în primul rând, cine a luat această decizie, cum s-a ajuns la asta, aşa că din dosare lipsesc foarte multe,” spune ea. “E păcat. Nu vrem decât să ştim de ce viaţa noastră a fost aşa, ca să putem să lăsăm trecutul în urmă… Îmi pare că autorităţile se prefac, de fapt, că ar vrea să ne ajute. Nu sunt deloc sigură că vor să facă asta în mod real.”
Christian a avut acces la dosare în iulie: E foarte, foarte important. E viaţa mea. De asemenea, e important ca să înţeleg ce s-a întâmplat în termeni tehnici şi ştiinţifici.”. Are multe întrebări: de ce au fost răpiţi, de ce au fost duşi atât de departe de mama lor? Ştiau autorităţile că erau puşi să muncească forţat? Ştiau de polio-artrita de care a început să sufere încă de când era în grija acelei “familii adoptive”? Spune că raportul psihologului care a dus la îndepărtarea lui din acea familie lipseşte din dosarele sale. Sunt 700 de pagini pe care încă le mai studiază.
Îmi arată scrisori de la mama sa care documentau cât de îngrijorată era de starea sănătăţii copiilor ei şi de faptul că li se negase dreptul să meargă la şcoală după ce au terminat gimnaziul. Există un contract încheiat cu fermierul şi care arată că părinţii lui au contribuit la chelutuielile familiei adoptive cu 900 de franci elveţieni o perioadă, apoi cheltuielile au crescut.
Dar unii dintre cei care au fost sclavi muncitori au căutat degeaba. Nu au găsit nici urmă de dosar. Fie au fost distruse acum multă vreme, fie mai recent,” spune Loretta Seglias. “Unii au găsit răspunsuri… alţii n-au găsit.”
Casa în care locuieşte Sarah acum e plină de fotografiile copiilor şi nepoţilor ei. Are o căsătorie fericită. Familia ei nuştie absolut nimic de copilăria ei. Dosarele sclaviei, abuzurilor, violurilor şi violenţelor îndurate din partea „familiei adoptive” le ţine departe de casă: nu vrea să fie descoperite de familia ei. Când au loc întâlniri cu alţii care au fost copii-muncitori-sclavi nu merge niciodată la cele din oraşul ei, pentru a nu fi recunoscută.
“Nu vreau să stau în calea copiilor mei în nici un fel. Nu vreau să le amărăsc zilele cu trecutul meu”, spune ea. „Copii-pe-contract încă nu şi-au găsit locul în aceastăsocietate. Încă suntem consideraţi „inferiori”, un fel de oameni care ar trebui să trăim în beciuri. De-asta aş prefera ca mai ales vecinii mei să nu afle niciodată care a fost trecutul meu.”
David Gogniat a fost într-o vreme preşedintele Asociaţiei Hauliers, şi unii dintre cei care care fac parte din aceastăasociaţie au aflat recent că în copilărie el a fost un copil muncitor-sclav. „Atunci am aflat că unii dintre cei cu care lucram au fost şi ei în aceeaşi situaţie,” spune el. „Am aflat că au fondat un club şi m-au invitat şi pe mine la o întâlnire de-a lor, aşa că acum sunt membru în organizaţia lor.”
Ţelul lui e să oblige statul să acorde compensaţii copiilor folosiţi ca sclavi muncitori. “Eu am avut noroc că am fost mai rezistent şi am putut munci şi, după ce-am scăpat de-acolo, am putut să-mi refac viaţa. Dar mulţi nu au supravieţuit.”
Christian, care are acum 42 de ani, este artist. Casa sa e decorată cu sculpturi şi fotografii. Nu şi-a ales aceastăcarieră întâmplător. „Fratele meu şi cu mine nu am fost niciodată încurajaţi să ne exprimăm sentimentele în cuvinte, şi să le exprimăm mai ales fără să ne temem de represalii, fără să ne fie frică,” spune el. “Cumva am simţit că în artă voi învăţa să exprim ce gânduri am, să povestesc imaginile care nu-mi ies din memorie.” Relaţia cu mama sa a fost distrusăAceste evenimente mi-au distrus familia total,” spune el. Mama lui e de acord. „Ne-am înstrăinat. Nu mai avem mai nimic în comun,” spune ea. „E foarte dificil, chiar şi acum, după atâta timp.”
Christian spune că experienţa copilăriei sale a lăsat nenumărate şi foarte profunde cicatrici. “Îţi dai seama căeşti diferit, dar nu vrei să fii diferit. Cumva vrei să fii un om ca toţi ceilalţi. Cumva vrei să pretinzi că aşa ceva nu ţi s-a întâmplat niciodată.” (Sursa)
richterswil1
Schreinerwerkstatt in der Erziehungsanstalt St.Georg, Knutwil LU. Um 1930
kinder-bei-der-abendtoilette-in-der-erziehungsanstalt-auf-schloss-kasteln-ag-jpg
kehrsatz
14701270,10183252,dmFlashTeaserRes,03-10%2371-33654710.JPG
fruehturnen
birnbaeumen3
waschen_im_maedchenerziehungsheim_kehrsatz_1930_535kb
kinderheim_birnbaeumen_stgallen
maedchenheim_heimgarten_buelach_feldarbeit_1930_510kb
maedchenerziehungsheim_richterswil_waescherei_1930_646kb
frauen-und-kinderheim_wolfsbrunnen_lausen_1930_367kb
waisenhaus_winterthur_um_1914a
_78582632_david-with-sister
_78582639_boots-and-shoes-624
_78580607_christian-with-mum-624
_78585622_8ee4eeeb-7359-40ea-adbf-182425f2b489
_78588611_christian's-mum
vk1
served from 1883 to 1951 the former Cistercian monastery Rathausen (LU) as catering
friedheim
The Women and Kînderheim Wolfsbrunnen in Lausen, 1930
The daughters Institute on the sidewalk, Schaffhausen, 1930
orphanage Basel Note:
(1) “Consideraţii asupra tratamentului popoarelor de rase străine din Est” este un memorandum secret pe care Himmler i l-a înmânat lui lui Hitler la 5 ani după ce a conceput acest plan, în 1940:
“Referitor la tratamentul care va fi aplicat raselor străine din Est, trebuie să avem în vedere să recunoaștem și să cultivăm cât mai multe grupuri etnice cu putință, adică, pe lângă polonezi și evrei, sunt ucrainienii, rușii albi, goralii [Goralen], Lemcos [Lemken] și Cashubos [Kaschuben]. Dacă alte grupuri mici şi izolate, naţionale, pot fi găsite în alte locuri, şi ele ar trebui tratate la fel. Ceea ce vreau să spun e că nu doar că nu suntem cât se poate de interesaţi să nu ne trezim cu populaţiile din est unite, ci, dimpotrivă vrem să le dividem în cât mai multe părţi şi segmente cu putinţă. Dar chair şi în interiorul grupurilor entice trebuie să urmărim interesul nostru ca să conducem aceste grupuri spre a fi cât mai unite şi solide, sau poate să trezim în ele o conştiinţă naţională şi o cultură naţională, numai ca pe urmă să le dizolvăm în fragmente şi particule mici şi nenumărate (să le atomizeze). În mod natural, vrem să folosim pe unii din aceste grupuri entice, în special din cele mai mici, pentru a-i plasa în funcţii de conducere în poliţie şi în primării. Numai primarii şi poliţia locală vor avea voie să conducă aceste grupări etnice. În ce-i priveşte pe gorali, şefii de trib individuali şi bătrânii tribului, care trăiesc în nesfârşite lupte unii cu alţii, ar trebui să fie cei care ocupă poziţii de conducere. Nu trebuie să existe nici o centralizare către vârf, pentru că numai dizolvând aceast întreg conglomerat de oameni ai guvernului general, care se ridică la 15 milioane, şi la 8 milioane în provinciile de est, va fi posibil să putem să promovăm politica de selecţie rasială, care trebuie să fie baza pentru planurile noastre: şi anume, să selectăm din aceste grupări pe cei care sunt valabili din punct de vedere rasial pentru a-i putea aduce în Germania și pentru a-i asimila aici.
În câțiva ani – aș spune 4-5 ani, numele de Cashubes, de exemplu, trebuie să fie total uitat, pentru că la acea vreme poporul Cashubian nu va mai exista (asta va fi valabil și în ce-i privește mai ales pe prusacii din vest). Sper că conceptul de evrei va fi complet exterminat prin relocarea lor forțată în Africa sau în altă colonie. Într-o perioadă oarecum mai lungă, va fi posibil să facem ca conceptele etnice de ucrainieni, gorali și să dispară din zona controlată de noi. Ce am spus despre aceste popoare fragmentate e valabil pe o scală mai mare şi pentru polonezi.
O chestiune fundamentală a acestor probleme este legată de educaţieşi astfel de chestiunea selecţiei tineretului pe baze rasiale. Pentru toţi non-germanii din Est, nu trebuie să existe şcoală mai avansată de 4 ani – gimnaziul. Singurul scop al acestor şcoli e ca ei să ştie artimetică şi să numere până la 500, nu mai mult; să ştie să-şi scrie numele, şi să cunoască că legea divină e ca ei să se supună germanilor şi să fie oneşti, harnici şi buni. Nu cred că e necesar să ştie să citească.
Dincolo de această educaţie de bază, nu trebuie să existe nici un fel de alte şcoli în Est. Părinţii, care de la început vor dori să îşi dea copilul la o şcoală mai bună după educaţia gimnazială, trebuie să facă cerere pentru asta la SS şi la şefii poliţiei. Prima regulă în analizarea cererii lor trebuie să fie dacă copilul lor este perfect din punct de vedere rasial și dacă îndeplinește alte condiții ale noastre. Dacă acest copil corespunde, îl vom considera ca parte a sângelui nostru, și atunci părinții vor fi informați despre decizia de a le trimite copilul la o școală în Germania, unde va rămâne pentru totdeauna.
Oricât de crude și tragice ar putea fi cazurile individiuale, această metodă este cea mai blândă și mai bună dintre toate.
Părinţii unui asemenea copil de sânge bun…. probabil nu vor mai produce alți urmași, astfel încât pericolul acestor sub-oameni din est[Untermenschenvolk des Ostens] de a găsi o clasă de lideri care, din moment ce ar fi egali cu noi, ar fi și periculoși pentru noi, va dispărea. Părinții pot pleca și ei în Germania pentru a deveni cetățeni loiali. Dragostea pentru copilul lor, al cărui viitor și a cărui educație depind de loialitatea părinților, va fi o armă puternică în a-i convinge să se supună la ceea ce le cerem.
Dincolo de examinarea cererilor părinților pentru o educație mai bună (de care să se bucure) copilul lor, va exista și o selecție anuală a tuturor copiilor făcută de guvernul general – pentru vârste de la 6 la 10 ani – pentru a-i putea separa pe cei care se califică rasial de cei fără valoare rasială. Cei care vor fi consideraţi rasial valabili vor fi trataţi în acelaşi fel ca un copil care este admis pe aceeaşi bază de rasă, după ce cererea părinților va fi acceptată.”
Documentul numărul 1880 a fost proba acuzării numărul 1314. [Scris de mână] Dr. Gross de la Biroul de politici rasiale a fost informat asupra acestui document pe 28 noiembrie 1940. Wolff. [ștampilă] Strict secret.”
Sursa: Trials of War Criminals Before the Nuernberg Military Tribunals Under Control Council Law No. 10. Vol. 13: United States of America v. Ernst von Weizsaecker, et al. Case 11: ‘Ministries Case’. US Government Printing Office, District of Columbia: 1952. pp. 147-150.
(2) La fel s-a întâmplat şi în Statele Unite, şi în alte ţări, mai ales în cele catolice. Femeile care năşteau fără a fi căsătorite erau forţate să-şi dea copilul spre adopţie, sau acesta pur şi simplu le era furat de stat. Dar nu doar femeile necăsătorite cădeau victime, ci şi cele căsătorite. În Spania, Australia, Irlanda, sute de mii de copii au fost răpiţi din maternităţi, cu complicitatea medicilor şi a poliţiei, de călugăriţe catolice şi de preoţi care au încasat sume neinvestigate de bani de pe urma vinderii lor către alte familii din Occident. Nu se ştie dacă unii dintre aceşti copii nu au ajuns pe mâna unor „părinţi” care-i exploatau, dar în Australia s-a întâmplat aşa.)
(3) Deloc întâmplător, pe teritoriul actual al Elveţiei au fost arse de vii cele mai multe femei din Europa, după ce biserica le acuza de „vrăjitorie”. Silvia Federici explică mecanismul prin care „vânătoarea de vrăjitoare” din Europa a reprezentat de fapt o privatizare a trupurilor femeilor şi o naţionalizare a minţii, personalităţii, feminităţii şi controlului reproducerii lor. Terorismul de stat împotriva femeilor a mers în paralel cu privatizarea pământurilor – furtul resurselor comunale de către bogaţi. Scopul acestora era lipsirea ţăranilor şi muncitorilor de autonomie pentru a-i putea face dependenţi de a munci pentru un salariu în industrie. Din acest motiv, anti-capitaliştii numesc capitalismul „sclavie salarială”. Convertirea cu forţa a ţăranilor şi meşteşugarilor în proletari se regăseşte astăzi în foarte multe politici impuse oamenilor care muncesc pentru a trăi, prezentate de economişti ca „austeritate” (sărăcire artificială), neoliberalism, globalizare etc. Scopul acestora e subjugarea totală a celor care produc bunăstare în orice societate: muncitorii. „Austeritatea” este de fapt o politică neîncetată, impusă clasei muncitoare începând din anii ’70, odată cu lovitura de stat împotriva socialistului Allende în Chile şi impunerea de către SUA a unei dictaturi fasciste, extrem de sângeroasă şi brutală. În Chile oamenii au fost convertiţi la „miracolul pieţei”, aşa cum a numit Milton Friedman sărăcirea lor forţată şi negarea accesului la servicii şi resurse publice, prin teroare, tortură, crimă şi violenţe, însoţite de o imensă maşinărie de propagandă. Margret Thatcher care a impus şi în SUA de Reagan şi în Marea Britanie politicile de terorism economic, testate în Chile, a regretat că nu putea apela şi ea la tortură, aşa cum a făcut dictatorul fascist Pinochet. Nu se ştie câţi oameni au murit din cauza terorismului economic impus de Thatcher&Reagan. În Europa de est şi mai ales în Rusia, în anii ’90, consolidarea dependenţei muncitorilor de „piaţă” şi subminarea constantă a autonomiei individuale şi a şanselor de a supravieţui în afara „pieţei” au provocat probabil milioane de morţi, dar aceste crime nu vor apărea niciodată în statisticile capitaliştilor.

SURSA REVOLUTIAANARHISTA



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

0 comments:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites