CURRENT MOON

Friday, December 20, 2013

Suferințele neștiute ale Părintelui Galeriu

11-August-2013

img
Cele mai multe amintiri legate de o persoană le poţi afla de la cei lângă care a stat mai mult. Un portret spiritual al părintelui Galeriu nu-l putea schiţa mai bine decât un alt slujitor al altarului de la Sfântul Silvestru, alături de care a ostenit mai bine de 20 de ani, părintele Nicolae Bordaşiu. 
Cuvintele lui ne pun înainte un om identificat deplin cu misiunea sa, aceea de a fi chip al smereniei şi iubirii lui Hristos pentru lume, de a asculta neputinţele ei şi a dărui vindecare celor doborâţi de patimi şi nevoi.
Părintele Galeriu a avut în viaţa sa o sănătate destul de robustă. Aşa a reuşit să învingă cerbicia comuniştilor când l-au dus la Canal şi când i-au făcut atâtea rele după aceea. Cu toate astea, el nu i-a urât niciodată, îndurând suferinţa în tăcere. Acestea sunt suferinţele neştiute, nespuse ale lui. 

Când suferi cu trupul, mai scapi un oftat, câte o vorbă, nu poţi rămâne neobservat şi cel de lângă tine te va întreba: „Ce te doare?“ Dar când ai ceva pe suflet, atunci destul de greu te va descoperi cineva. Din pricina aceasta, părintele Galeriu suferea mult. Suferea în tăcere. Suferea cu cei săraci pentru că nu putea să aline atâta durere câtă vedea la cei necăjiţi, mai ales când mergea în vizite pastorale sau ajungeau la dânsul diferiţi sărmani. 
Suferea de nedescris când avea de lucru cu tinerii care se drogau. Încerca să-i convingă pe cei aduşi fie de părinţi, fie veniţi din proprie iniţiativă. Şi nu erau puţini cei care-l vizitau, ştiindu-l un mare duhovnic. Stătea uneori de vorbă ceasuri întregi cu câte un tânăr din acesta pierdut şi când constata că mesajul nu a avut ecou în sufletul lui, fiindcă cel aflat în faţa lui fie se revolta sau nu primea ceea ce i se oferea, atunci suferinţa părintelui era nemărginită. Dar nu dezarma niciodată. Relua cu acelaşi tânăr discuţia şi tot nu se descuraja.
Mereu nădăjduind în mila lui Dumnezeu
Şi-a exprimat între noi durerea când veneau mulţi tineri care făceau parte din MISA (Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut) şi a avut discuţii directe cu conducătorul acestei mişcări. A acceptat ca acesta să vină în biserică la noi, ba chiar l-a primit să fie naş la un botez alături de alţi naşi valizi, cu gândul că ar putea să-l reîntoarcă pe drumul cel bun. Şi când a constatat că totul este în zadar, mi-a spus cu tristeţe: „Acesta este un om definitiv pierdut“. 
Şi ţin minte, când omul acesta cu o doză de obrăznicie la un botez programat la o anumită oră a întârziat câteva ceasuri, părintele a aşteptat, a aşteptat întoarcerea lui. Noi am început botezul cu naşii buni, pentru ca într-un final respectivul să apară, nesocotindu-l oarecum pe părintele. Şi am simţit amărăciunea din sufletul părintelui în acele clipe, văzând că egoismul şi rătăcirea lor sunt atât de puternice. Cu toate acestea, era nădăjduind în Dumnezeu că şi pentru ei El va avea milă. 
Aş vrea să evoc acum o clipă de şi mai mare durere, care nu a fost numai sufletească, ci şi fizică. Îmi amintesc cum zicea părintele: „nimic nu e întâmplător, totul e proniator“. În chiar ziua când am aflat de adunarea tinerilor din ASCOR pentru comemorarea la Mănăstirea Oaşa a 10 ani de la mutarea în veşnicie a părintelui Galeriu, ieşind din biserică, pe treptele de la intrare, m-am întâlnit cu o doamnă pe care o ştiam oarecum, dar nu o mai văzusem demult. 
Am intrat în vorbă cu ea şi i-am spus că nu am mai văzut-o pe la noi. Mi-a răspuns că merge la slujbă în altă parte. M-am gândit că oriunde ar participa la slujbă, tot în casa lui Dumnezeu este, dar am repetat întrebarea: „De ce nu mai vii totuşi pe la noi?“ Răspunsul a fost unul total neaşteptat: „De frică!“ „Cum adică ţi-e frică?“ „Mi-e frică, pentru că eu ştiu cine l-a bătut pe părintele Galeriu.“
Probabil femeia a vrut doar să-mi reamintească ceva petrecut prin anii 1990. I-am spus: „Îmi amintesc de clipele de atunci, dar ştiu şi că părintele i-a iertat pe cei ce i-au făcut rău, fiindcă era bun“. Însă femeia a spus: „Dar nu cei pe care i-a văzut părintele la tribunal sunt autorii, ci autorii au rămas şi vor rămâne mereu necunoscuţi. 
Şi s-ar putea întâmpla, zicea ea ca să-şi justifice frica, ca ei să se răzbune într-o zi pe mine, dacă ar şti că îi divulg pe cei care l-au bătut pe părintele“. Şi atunci am întrebat-o: „Cine l-a bătut?“ „Cum, nu ştiţi? Securitatea.“
Vizita neaşteptată
Mi-am adus aminte atunci de noaptea când s-a întâmplat faptul. Părintele avea o doamnă în vârstă dactilografă care îl cunoştea de mulţi ani, de când părintele slujea la Ploieşti, la Biserica „Sfântul Vasile“. I-am şi uitat numele. Ea venea de la Ploieşti şi stătea zile întregi dactilografiind din cuvântările şi scrierile părintelui. Părintele Galeriu avea un început de Parkinson şi nu putea să caligrafieze. 
Era o noapte de vară, se dormea cu geamurile deschise, şi părintele, care nu se gândea niciodată că oamenii pot fi atât de răi, nu şi-a luat nici o măsură de siguranţă. În acea noapte, câţiva indivizi au intrat în casă, au ajuns într-o cameră unde era biblioteca părintelui şi au început să arunce totul pe jos. 
Dactilografa s-a trezit, dar bărbaţii i-au pus o pernă pe faţă şi au ameninţat-o, spunându-i că, dacă scoate vreo vorbă, o omoară. Erau patru inşi. Au mers apoi în camera părintelui şi, fără să-i spună un cuvânt, i-au dat mai multe lovituri cu un box, o armă metalică din aceea care intră pe degete şi se loveşte cu ea având pumnul strâns. 
L-au bătut atât de rău, încât i-au scos dinţii din gură. Părintele avea dantura cam slabă. Dar nu a fost destul. L-au silit să spună unde are lucruri de preţ. Părintele nu avea nimic al lui.
Dar în casă se afla ceea ce rămăsese de la preotul Chiriac Bidoianu, ctitorul Bisericii „Sfântul Silvestru“. Acesta îşi lăsase toate ale lui bisericii, un lanţ de aur cu care purta crucea pectorală de iconom stavrofor. Mai era încă o cruce de aur. Iată toată averea pe care părintele, ca paroh, o păstra de la înaintaşul său. 
Pe acestea le-au luat cei veniţi în noapte. Însă nu s-au oprit din bătaie şi cu o lovitură de box i-au rupt arcada, încât sprânceana îi căzuse peste ochi. După ce au plecat ei, cineva a dat telefon, iar eu am alertat oamenii şi când l-am văzut pe părintele, avea un chip atât de îndurerat, încât m-a impresionat profund. 
Nu pot uita niciodată cu câtă durere mă privea cu un singur ochi, pentru că celălalt era acoperit de sprânceană, încât, ca să văd dacă nu îi scoseseră ochiul, cu greu am ridicat pleoapa pentru a observa dacă ochiul se mişcă. Cu greu a articulat câteva cuvinte. Gura toată era tumefiată, dinţii căzuţi, ochiul acoperit de pleoapa zdrobită. 
Am chemat pe doctorul Moise, un ucenic al părintelui, stomatolog, care i-a făcut toaleta feţei însângerate şi după ce şi-a mai revenit părintele, şi-a exprimat durerea faţă de ce sunt în stare oamenii. Acestea sunt suferinţele necunoscute ale părintelui Galeriu. 
Ele au fost mult mai grele de purtat decât cele de la Canal sau din altă parte, fiindcă atunci ştiai la ce anume să te aştepţi. Dar aici, la oameni cărora nu le făcuse nimic şi cărora, dacă ei i-ar fi cerut, el le-ar fi dat orice ar fi dorit ei, de unde atâta cruzime?
Venea oriunde era chemat
Părintele nu avea averi, bietul de el nu avea adunate bunuri pământeşti. El era cu bogăţia sufletească pe care o împărţea cu mult drag tuturor, oricui ar fi vrut să ceară de la el un ajutor. Durerile sufleteşti pe care nu le poţi descrie, în urma suferinţelor fizice, au fost cele care au lăsat urme în viaţa părintelui.
Cu toate acestea, când a fost la proces, pe cei pe care i-au prezentat autorităţile ca autori ai furtului şi agresiunii, el i-a iertat şi a spus în faţa tribunalului că nu are nici o pretenţie. Însă realitatea spune că nu cei prezentaţi au fost de fapt autorii, ci ei au fost puşi condiţionat pentru a recunoaşte faptele săvârşite de alţii ca să-l intimideze pe părintele.
Dar nici aşa nu au putut să-i închidă gura niciodată, fiindcă a continuat să vorbească cu aceeaşi dragoste, cu acelaşi patos, cu aceeaşi convingere, propovăduind adevărul şi dragostea. Mergea cu avionul de la Bucureşti la Baia Mare, la Timişoara, la Iaşi, oriunde era chemat, mai ales când era solicitat de tineretul de la ASCOR. 
Nu ţinea seamă de nimic, de oboseală, de timp. Ştia să-şi potrivească lucrurile în aşa fel încât să propovăduiască ceea ce purta în suflet, credinţa în Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii. (Articol realizat în urma înregistrării făcute de Augustin Păunoiu cu părintele Nicolae Bordaşiu)

Sursa: ziarullumina.ro

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

0 comments:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites