CURRENT MOON

Tuesday, December 4, 2012

Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de foc

Pentru ca pe 21 nov ar fi fost ziua parintelui Galeriu exact de intrarea Maicii Domnului in templu, vocea sa calda care ne-a spus ca atunci cind va muri sa venim la mormintul sau daca avem vreo problema, mi-a rasunat in minte si inima zilele acestea..am gasit articolul de mai jos in formula as, spre aducerea sa aminte...




Mari duhovnici:
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de 
foc
 
Copilul lui Dumnezeu

Când predica, îşi desfăcea adeseori mâinile. Le desfăcea larg, de parcă dorea să îmbrăţişeze cu ele tot văzduhul şi, cu el, şi pe cei din biserică. În veşmântul cel auriu părea un vultur gata să-şi ia zborul către înalt. Aşa a rămas în memoria tuturor. 
 
Ca un mare pre­dicator. Atât de mare, în­cât părea singurul în at­mosfera cenuşie a Bucu­reştiului de sfârşit de secol şi mileniu.
Dacă intrai în bise­rică să-l asculţi, vocea sa te ţintuia în loc. Era gravă, amplă, cuprin­ză­toare, cu profunzimi de nebănuit. Te pu­teai adăposti în sunetele ei. Ţi le puteai face rugă­ciune. 
 
Avea în ea des­chiderea notelor de orgă şi pu­terea tunetului de dinainte de furtună. În timpul predicilor, vocea aceasta, ma­iestuoasă şi grea, se înălţa dinspre altar, plutea deasupra capetelor tuturor şi ieşea apoi, năpraznic, prin porţile bise­ricii, direct în uliţă, pierzându-se prin­tre casele vechi de pe strada Sfântul Sil­vestru. 
 
Aici îi alina pe bătrânii care stăteau pentru o clipă să o as­cul­te, le aţinea drumul spre piaţă precu­peţelor guralive, îi îmbăta pe studenţii care veneau să o soarbă ca pe un eli­xir al tinereţii veşnice şi-i fericea până şi pe ţiganii de mahala bucu­reşteană, fericiţi că predicile părintelui îi pot feri de blesteme. De priceput pricepea câte ceva toată lumea.

Părintele Galeriu era când eruditul profesor univer­sitar, când preotul sfânt, mustind de har, când, pur şi simplu, bătrânelul cel bun ca pâinea caldă, care se des­călţa de pantofi şi venea acasă în picioarele goale, pen­tru a milui vreun sărman. Şi mai era ceva. Părintele Ga­leriu nu era niciodată singur. Întotdeauna venea însoţit. 
 
Nu la oameni mă refer, ci la o iradiere tainică, învălui­toare şi caldă, care se revărsa din anteriul negru, de pânză simplă, din ochii adânci, adumbriţi de sprânce­nele stufoase, din trupul scurt şi noduros, de ţăran mol­dovean, din barba patriarhală, din gesturile largi, din toate şi din nimic. 
 
Prezenţa aceasta discretă, mai mult decât cunoştinţele sale teologice uimitoare, mai mult decât mintea sa ascuţită, care-ţi răspundea pe loc la cea mai chinuitoare problemă a vieţii, prezenţa aceas­ta a fost taina vieţii lui. 
 
Pe ea au căutat-o milioa­nele de oameni care s-au prăbuşit obosiţi sub epitra­hilul său pentru a învia în câteva clipe, redescoperin­du-se mai altfel, mai altcumva. 
 
Pentru că părintele avea un dar mare, incomensurabil. Acela de a găsi în orice preo­cupare a noastră, oricât de măruntă - un ţel, în orice icnet - o rugăciune, şi în orice om - un copil al lui Dum­nezeu. Odată ajuns în faţa lui erai salvat, câştigat defi­nitiv pentru Dumnezeu.
Copilăria din tinda raiului
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de 
focÎn tinereţe
 
E o seară de iarnă, aşa cum şi astăzi mai sunt în satele noastre. Cu paşi vătuiţi de somn, cu omăt până la umăr, cu noaptea care se aşterne vârtos şi nu se lasă dusă, cu foc în sobă şi poveşti. Mai ales cu poveşti. 
 
La început, mama le spune copiilor ce a ci­tit ea din Crean­gă, iar la urmă de tot, atunci când pleoapele cad mai grele decât neaua de afară, caută să iscodească tâlcuri şi în­tâmplări din poveşti: cu zmei şi balauri, feţi-fru­moşi şi ilene-cosânzene aleargă prin faţa ochilor larg deschişi ai copiilor. 
 
Din când în când, câte un pitic, ori poate o zână, se încumetă să sară prin fereastra mică di­rect în odaie şi să le vorbească micuţilor des­pre tărâ­mul de dincolo. Ei ascultă cu uimire, până când pleoa­pele se plumbuiesc peste ochii frumoşi, alungându-i în vis.
Aşa a crescut părintele Galeriu. 
 
Ani mai târziu, la bătrâneţe, va povesti cum mama adăsta cu ei în nopţile de iarnă, călăuzindu-i în lumea poveştilor, şi cum călu­gări pelerini, veniţi de la mâ­năs­tirile nemţene, popo­seau uneori în casă, istorisindu-le is­prăvile groza­ve, pline de mi­nuni, ale sihaştrilor de odi­nioară. 
 
Trebuie că aceste două lumi, cea fantastică şi cea sfântă, s-au îngânat în mintea sa de copil. 
 
Iscusinţa de a dezvălui adevăruri tai­nice şi profunde s-a copt lin la focul nop­ţilor de iarnă şi sub umbra magică a mona­hilor pere­grini, şi a rodit mai târziu în predicile care-i vor uimi, deopotrivă, atât pe oamenii simpli, cât şi pe căr­turari. Părintele însuşi spu­nea - "am prins şi eu ceva înde­mânare şi tâlc de la mama”. 
 
Muiat în cre­dinţă şi în tradiţia nea­mu­lui, su­fletul său s-a alcătuit din acelaşi aluat cu al stră­moşilor săi răzeşi - sim­plu şi ne­prefăcut, trainic şi sme­rit, înzestrat cu o înţe­lepciune adâncă, în mă­su­ră să dea seama de lucru­rile mari ale lumii.

În acei ani, micul Con­stantin l-a cu­noscut pe Dum­nezeu. Domnul răze­şilor, "drag şi bun”, care vine să co­linde cu Moş Cră­ciun satele mol­do­ve­neşti, râzând de năzbâtiile copiilor, căinându-i pe sărmani şi fulgerând pe­depse pentru boierii nemilostivi. 
 
Icoa­na aceasta a dumnezeirii îi va fi covâr­şit sufletul şi-i va fi călăuzit pri­mele rugă­ciuni. Când a sosit vremea să fie dat la şcoa­lă în ciclul gimnazial, micul Constantin a vrut să meargă la semi­nar. 
 
Do­rea să ajun­gă preot. E greu să pătrundem acum în subţirimea de gând care l-a călăuzit de mic copil pe această cale ane­voioasă. Dar ştim cu cer­titudine că în inima lui se aprin­sese un foc. 
 
Părin­tele Galeriu spunea că Dum­nezeu i-a încălzit "odrasla harică” încă din acei ani. Timpul va dovedi că flacăra aprinsă în copilărie s-a transformat la maturitate într-un rug.
Şcoala
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de 
focPărintele Constantin şi Preoteasa Argentina
 
Părintele a fost mereu preocupat de orice aspect al cu­noaşterii umane. Min­tea sa ascuţită a răscolit mult în afara graniţelor teologiei, căutând răs­punsuri, aflând întrebări. Pentru el, ştiinţele, mai ales cele exacte, erau tot atâtea ferestre ale creaţiei, deschise spre infinitul tainelor dumnezeieşti. 
 
Deschiderea aceasta unică, atât de rară astăzi în cinul preoţesc, s-a clădit încă din anii de seminar. Înzestrat cu o inteligenţă aparte (a fost mereu bur­sier), micul Constantin s-a adâncit în studiu.
 
 Părintele îşi amintea că în vremurile acelea nu se pre­dau numai materii teologice. "Era o veche tra­diţie la sat, ca preotul să ştie de toate, să măsoare şi pă­mântul şi să-i vorbească omului şi de ciclul cerului”. 
 
Aşa că micuţii seminarişti învăţau, pe lângă Noul şi Ve­chiul Testament, tipic şi muzică, necesare unor vi­itori preoţi, şi astronomie, agronomie, logică sau psi­hologie. Din­co­lo de aceste preo­cupări, fundamen­tală a fost la Con­stantin cău­ta­rea lui Dumne­zeu. 
 
Uriaşul du­hovni­cesc din anii ma­tu­rităţii s-a trezit la viaţă încă din anii aceş­tia de seminar. Pentru el, cunoaşterea nu era măr­ginită de gândire şi nu se oprea înghe­ţată la un şir de raţio­namente reci. 
 
Era mai degra­bă ve­dere interioară, împăr­tăşire de har. "Da­ru­ri­le lui Dumnezeu”, spunea părin­tele, ci­tân­du-l pe Sfântul Gri­gorie Palama, "sunt ochi duhov­niceşti cu care poţi privi întregul Uni­vers”. Şi aceşti ochi i s-au deschis de tim­puriu.

La facultate, a avut parte de câteva întâl­niri provi­denţiale, care i-au cristalizat expe­rienţa din timpul seminarului. 
 
A studiat cu mitro­po­litul martir Irineu Mihălcescu (înlă­turat din scaun şi apoi ucis de comu­nişti), cu Theodor M. Popescu (închis şi apoi ucis de acelaşi re­gim) sau cu Nichifor Crainic (şi el deţinut po­litic, cu care avea să-şi dea lu­crarea de licen­ţă). Teolog şi poet, membru al Academiei Ro­mâne, cel din urmă avea să-i fie lui Constantin magistrul prin exce­lenţă. 
 
Tânărul a fost con­taminat de verva şi talen­tul oratoric al îndru­mă­torului său, de preo­cupările pentru ascetică şi mis­tică, de felul poetic în care îşi turna concepţiile teo­lo­gice.
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de 
focBiserica Sf. Silvestru
 
Nu în ultimul rând, Crainic a fost un mărtu­risitor al credinţei căruia nu i-a fost teamă de regimul comu­nist. L-a iubit pe tânărul Galeriu, oferin­du-i chiar o bursă în Germa­nia, la finalizarea studiilor. 
 
Din păcate, părintele nu a putut să o fructifice, pentru că România era în plin război şi a trebuit să plece în armată. Era un răzeş şi înţelegea să-şi slujească neamul la fel cum o făcuseră strămoşii săi. 
 
Şi-a făcut stagiul militar şi, cu facul­tatea terminată, s-a gândit să pără­sească viaţa de mirean, intrând într-o mânăstire. 
 
Dra­gostea pentru Sfin­­ţii Părinţi, imaginea luminoasă a călugărilor nem­ţeni care-i marcaseră copi­lăria vor fi contribuit la aceas­tă alegere. Dar pronia îi rân­duise un alt drum. 
 
Tatăl său, un om tare evlavios, care-şi rupea de la gură pentru a milui pe sărmanii satu­lui, nu a fost de acord. I-a spus scurt şi aspru - "Nu băiete! Nu vei intra în mâ­năstire! Te vei căsători şi vei face copii, pentru a duce mai departe numele de Ga­leriu”. Con­stan­tin îşi iubea tatăl nespus de mult, aşa că s-a supus.

În timpul facultăţii, obişnuia să predice la biserica Zlătari, unde slujea părintele Toma Chiricuţă. Prin in­ter­mediul acestuia, a cunoscut o fată sfioasă, rămasă orfană de la nouă ani. 
 
"La prima întâlnire mi-a pus trei întrebări”, spunea, mai târziu, soţia părintelui: "dacă îmi place viaţa la ţară, eu i-am răspuns că da, dacă aş vrea să devin preoteasă, şi i-am spus că găsesc o astfel de viaţă grea, dar frumoasă, şi abia la sfârşit m-a întrebat dacă îl plac. M-am ruşinat şi nu i-am spus nimic, dar îl plăcusem din prima clipă. Era un bărbat frumos. 
 
Avea nişte ochi vii, strălucitori şi un glas care te atrăgea. Simţeai nevoia să stai lângă el şi să-l as­culţi. Şi simţeai că are în el dragoste, o dragoste pe care o lucra şi care a atras apoi mii de oameni”. La doar o săptămână de la această întâlnire, cei doi erau căsă­toriţi.

Slujire şi prigoană

Satul Podul Văleni era în anii '40 un cătun micuţ, răzleţit pe vârful dealurilor prahovene. La poalele aces­tora, Ialomiţa curgea leneşă, lăţindu-se apoi în câmpie. Din când în când, apa aceasta, altminteri mlădie şi liniştită, se răscula mânată de ploile repezi de munte şi înghiţea totul. 
 
Ca să scape de năbădăile ei, sătenii îşi duraseră casele sus, pe culmi. Într-una dintre ele s-a mu­­tat şi noul părinte, o căsuţă smerită, cu pământ pe jos. 
 
Venise de la Bucureşti cu tânăra sa soţie, dorind să facă misiune. Era purtat de un foc lăuntric şi nădăjduia să îi mişte pe oameni spre Hristos. "Pentru el, biserica a fost mereu înaintea familiei. Prea puţin stătea acasă, prea puţin vorbea cu mine şi copiii.
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de 
focÎn anii strălucitori ai maturităţii
 
Era complet absor­bit de slujire”. Sfântul lăcaş ce-i fusese dat spre grijire era vechi şi coşcovit, căci Ialomiţa se năpustise asupra lui în câteva rânduri, iar zidurile stăteau acum hâite de zavistia apei. Părintele Galeriu l-a reparat şi a început să slujească. 
 
Predicile sale au ajuns să-i adune nu nu­mai pe sătenii de la Podul Văleni, ci şi pe cei din satele apropiate. O întâmplare anume îi răspândise faima de rugător puternic. Unui ţăran i se furaseră într-o noapte caii. Pentru oamenii acelor timpuri, asta era o tragedie. 
 
Fără cai, nu puteai munci câmpul şi nici nu-ţi puteai hrăni familia. Disperat, omul a alergat la preotul cel tânăr. Părintele Galeriu l-a ascultat, apoi i-a spus liniştit - "Mergi acasă, roagă-te şi fii pe pace, căci caii se vor întoarce acasă”. Şi aşa s-a întâmplat. 
 
A doua zi, caii erau cuminţi, în bătătură. Fapta nu a trecut nebăgată în seamă şi, curând, la bisericuţa din Podul Văleni a început să vină din ce în ce mai multă lume. Dragostea de slujire care-l animase pe părintele începea să dea roade. 
 
Ierarhii au văzut râvna cu care lucra şi s-au gân­dit să îl aducă la Ploieşti, la o parohie mai mare. Pă­rintele a păşit în marele oraş, odată cu intrarea bise­ri­cii ortodoxe române în­tr-o nouă zodie.
 
 Su­flarea de ghea­ţă a co­mu­nismului se întin­dea spre altare. Din or­di­nul stăpânirii, cre­din­cioşii nu mai aveau voie să stea în biserici după ora două a amie­zii. Dar părintele Ga­leriu era un om liber, robit doar iubirii de Hristos. 
 
Fără îndoială că avea în minte figu­rile das­călilor din fa­cultate, mulţi dintre ei închişi, dar ne­ple­caţi cioca­nului şi secerii. Aşa că nu a ţinut sea­ma de interdicţie.
La biserica Sfântul Vasile, acolo unde slu­jea, dumi­nica după-amiaza se ţineau întâl­nirile Oastei Domnu­lui. 
 
Părintele era sufle­tul lor. Predica, spove­dea, slujea. Era o bul­boa­nă spirituală, pe ca­re autorităţile au încer­cat să o zăgăzuiască. Îi speria verva noului preot şi, mai ales, dra­gostea cu care îl încon­jurau mulţimile de cre­dincioşi care se scur­geau din tot oraşul la biserica Sfântul Vasile. 
 
"Biserica a fost foarte umilită în acea perioadă, iar noi, slujitorii ei ortodocşi, n-am benefi­ciat de liberta­tea de a face cateheza religioasă. Toate celelalte culte au avut acest privilegiu, prevăzut chiar în statutul lor, potrivit credinţei fiecăruia; pe când noi trebuia să le concentrăm pe toate doar în cadrul slujbei de dimi­neaţa a Sfintei Liturghii.
 
 Şi n-aveai ră­gaz... După Sfân­ta Liturghie, era fie un pa­rastas, fie un botez, fie o cununie, încât practic noi am fost lipsiţi de putinţa de a face acest învăţământ reli­gios. 
 
Eu însă, trecând peste dispoziţiile autorităţilor, ţineam această catehe­ză duminica după-amiaza, când participa foarte multă lume. Şi atunci, în 1952, la 15 august, am fost ridicat şi, după două luni de şedere în penitenciar, am fost dus la Canal, la Valea Neagră”.
Un pachet cu mâncare
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de 
focŞtia să asculte, dar mai ales să vorbească
 
E dimineaţa devreme. Preoteasa Argentina se trezeşte pentru a avea grijă de cei patru copii. Părintele Galeriu fusese închis în urmă cu câteva zile. E speriată şi tristă, căci nu are nici o sursă de venit. Şi-ar lua un serviciu, dar e greu de crezut că, având un soţ deţinut politic, îşi va găsi ceva de lucru. 
 
Deschide uşa pentru a deretica în faţa locuinţei în care stau cu chirie şi vede mirată un pachet. De mărime potrivită, legat cu sfoară, stă aşezat frumos în faţa uşii. Preoteasa îl aduce în casă şi-l deschide cu grijă. O fi oare un alt truc al Securită­ţii?
 
 Nu. Înăuntru e o pâine şi ceva de mâncare. Din acea zi şi până când părintele s-a întors de la închi­soa­re, acel pachet s-a aflat în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, în faţa intrării. Ne­smintit, pe ploaie sau ger, cineva trecea pe la familia greu în­cercată şi o ajuta.

"Mai bine de un an de zile nu am ştiut cine era. Am încercat să-l prind pe anoni­mul care se jertfea pentru noi, dar nu reuşeam. Aducea pa­chetul şi apoi se as­cundea. Până într-o dimineaţă, când am văzut o bicicletă re­ze­mată de gard. Am bănuit că e a lui şi am aşteptat să vină să o ia. 
 
Atunci l-am întrebat de ce face asta. Mi-a spus prin­tre lacrimi că de când a fost arestat pă­rintele, s-a legat în faţa lui Dumnezeu să ne aducă în fie­care dimineaţă o pâi­ne şi ceva de mân­ca­re. Şi s-a ţinut de cu­vânt. În fiecare zi”.

Când credincioşii au aflat că părintele e în închisoare s-au pus în mişcare. Co­şuri cu ouă, saci cu grâu şi porumb, că­ruţe cu cartofi, puti­neie cu brânză s-au revărsat asupra familiei oropsite. Un belşug de mări­nimie!
 
 Iubirea pe care părintele o risipise cu atâta ge­ne­rozitate se reîntorcea acum însu­tit. "Nu numai că nu am dus lipsă de nimic, dar pri­meam atâtea, încât am ajuns să dau eu însămi de pomană altor familii care aveau bărbaţii închişi”.

Departe de toate acestea, părintele trudea în lagărul de la Valea Neagră, o colonie de muncă forţată, al cărei unic scop era acela de a zdrobi trupurile şi sufletele celor care nu consimţiseră la marşul spre viitorul "de aur” al comunismului. Nu era singurul preot închis.
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de 
foc
 
Tuturor celor care o contestau, societatea multilateral dezvoltată le pregătise un mormânt anonim. Norma de lucru pentru un deţinut era uriaşă. Trebuia să sape într-o zi cât doi oameni zdraveni. 
 
Asta, cu o apă fiartă botezată ciorbă şi cu un colţ de pâine. Nu-ţi făceai norma, nu primeai nici de mâncare. Moarte sigură!
Părintele Galeriu nu s-a descurajat. 
 
Era în mâinile lui Dumnezeu. Slujea Sfânta Liturghie în gând. Cu fie­care lovitură de sapă, spunea şi un "Doamne miluieş­te!”. Iar harul lucra. Ajunsese să-şi sape norma zilnică în jumătate de zi, iar în timpul rămas, lucra pentru alţii. 
 
Îi iubea pe ceilalţi deţinuţi ca pe propriii lui copii. Nu se gândise niciodată că va ajunge între oameni cu o credinţă atât de profundă. În anumite privinţe, lagărul de muncă era mânăstirea la care visase încă din copilă­rie. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă spun că nu ţinea pentru sine nimic. 
 
Dacă un deţinut era des­culţ, îi dădea papucii lui, dacă tremura de frig, îi oferea pro­pria haină. Dar, prin dragostea celorlalţi, părintele nu rămânea multă vreme nici desculţ şi nici dezbrăcat. Iubirea lui circula ca un fluid, punând în mişcare ini­mile, clădind nădejdi, dăruind bucurii. 
 
Pleca din inima sa, făcea înconjurul lagărului şi se întorcea la el în­miită, plină de sudoarea şi neca­zurile pe care le subli­mase în lumină. Când autorităţile l-au închis, nu au realizat că părintele era mult mai periculos în lagăr de­cât în libertate.
Când iubirea zideşte o casă
"Era chiar de ziua prăznuirii Sfântului Dumitru. Ieşisem puţin la biserică, lăsând copiii acasă. Când m-am întors, ei erau în bucătări­oară şi se învârteau miraţi în jurul unui străin îmbrăcat în haine ponosite. Era slab ca un ţâr şi cu o bar­bă mare, încâlcită. 
 
Am crezut că era un cerşetor. Abia când s-a întors către mine i-am recunoscut ochii arzători. Ochii nu i se schim­­baseră deloc, dar copiii nu l-au mai recunos­cut... Era numai piele şi os, îmbrăcat mai rău decât un cerşetor. Şi era şi bolnav, se îm­bolnăvise de hepa­tită”.

Preoteasa îşi înăbuşă un suspin. Ochii i se umplu de lacrimi şi între noi se aşterne o tăcere. Drame ca ale părintelui vor fi fost mii în acei ani, dar în familia lui, suferinţa era îndulcită de dragostea lui Hristos. 
 
Când credincioşii săi au aflat că părintele fusese eliberat, au început să se scurgă către biserică. Erau aşa de bucu­roşi că scăpase cu viaţă, încât s-au hotărât să-i ridice o casă. Au pus umărul şi în câteva luni i-au zidit-o. 
 
Au făcut-o chiar în curtea bisericii, să-l ştie apărat de cruce şi altar. Părintele şi-a continuat slujirea, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu îi era teamă. Se mistuia lăun­tric pentru o singură ţintă - să propovăduiască oame­nilor evanghelia. 
 
"Cuvântul este calea aceasta divină şi umană de a comunica, de a ne împărtăşi unul celui­lalt taina noastră lăuntrică. În acest spirit am împăr­tăşit şi eu Cuvântul, Cuvântul-Creator”.
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de 
foc
 
Anii treceau peste biserica Sfântul Vasile din Plo­ieşti, iar predicile părintelui răzbeau prin ceaţa cenuşie pe care comunismul o aruncase peste ţară. Într-o lume aservită şi umilită, el era liber şi nesupus. 
 
An după an, părintele adăuga la făptura sa har şi iubire. Era mistuit mereu de grija celor aflaţi în nevoi. "Într-o zi, la uşa noastră a venit un cerşetor. Voia o bucată de pâine, iar noi nu mai aveam decât un colţ, aşa că l-am refuzat. 
 
Părintele a aflat după câteva zile şi s-a necăjit tare. A strâns toată mâncarea din casă şi a dat-o de pomană, zicându-ne - «Acum o să vedeţi şi voi ce înseamnă să fii necăjit şi să nu ai ce mânca».”

Treptat, vocea sa a răzbit din urbea prahoveană şi s-a făcut auzită şi în capitală. A devenit doctor în teolo­gie, apoi conducătorul spiritual al viitorilor preoţi şi, în cele din urmă, dascăl universitar. De la parohia din Ploieşti s-a mutat, din 1975, la cea de pe strada Sfântul Silvestru, biserică de care îşi va lega numele definitiv. 
 
Aici se vor petrece câteva dintre întâl­nirile care vor aduce sau înrădăcina pe calea bisericii unele dintre marile per­so­nalităţi ale culturii române de secol XX. Pentru ei, Părin­tele Galeriu era în acei ani o gură de aer proaspăt în pei­sajul unei biserici ce părea îngenun­cheată. 
 
Era teologul racordat atât la teologia şi ştiinţa con­temporană, cât şi la învăţătura Sfin­ţilor Părinţi. Figura sa, de duhovnic cu aură monahală şi de sa­vant erudit, avea să câştige pentru Hris­tos suflete care nu ar fi putut să fie prin­se de nici un alt "năvod” al Duhului.
"Vom muri şi vom fi liberi!”
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de 
focFoto: Mediafax (3), Agerpres (1)
 
L-am ascultat, adeseori, vorbindu-ne des­pre acel strigăt al unui decembrie sân­geros. Era fascinat de iz­buc­ni­rea aceasta spontană şi fier­binte a credinţei, care dădea seama de jarul ce mocnise într-un popor asuprit de ateismul politrucilor.
 
 Pe tinerii care muriseră în decembrie 1989, el îi ve­dea martiri. Moartea lor, moarte pe care o aleseseră pentru a fi liberi, era aidoma celei a Mântuitorului - fără pată, purtând în pântecele ei o înviere. În zorii zilei de 22 decembrie, părintele a purces spre Piaţa Universităţii. 
 
Era însoţit de nepotul său, Cristian. Nu dorea să protesteze, nu o fă­cuse întreaga viaţă. Îl mâna acolo dragostea de rugăciune pentru sufletele celor ucişi. Petele de sânge luceau stins pe asfaltul negru, mărturie a unei nopţi care se sfârşise prin jertfă. 
 
"Bunicul era frământat. Îngenunchea şi se ruga în fiecare loc în care fuseseră ucişi revoluţionari. Se ruga cu lacrimi. De fiecare dată, plângea pentru sufletele lor. Când s-a întors acasă i-a spus bunicii că suntem datori faţă de aceşti oameni. Datori să ne jertfim şi noi mai mult”.

Părintele aşteptase această schimbare. Anii în care predicase sub ameninţările Securităţii, cei în care ţi­nuse cateheze la Ploieşti sau la Bucureşti au repre­zen­tat o formă de revoltă paşnică, singura la care poate con­simţi un slujitor al Răstignitului. 
 
Şi revolta fără sânge rodise. Vocea aceea, maiestuoasă şi blândă, care te înfiora şi te mângâia totodată, care răsunase în biserică, dar şi la Canal, se putea acum revărsa în voie.

Părintele Galeriu a devenit omniprezent. Ţinea cursuri de teologie la trei facultăţi, era invitat la simpo­zioane ale oamenilor de cultură sau ale cercetătorilor din varii domenii, dădea interviuri la radio, televiziune sau ziare şi, în plus, îşi vedea conştiincios de slujirea la parohia Sfântul Silvestru. 
 
Un ucenic apropiat, care îl ajuta în fiecare duminică la altar, mi-a spus că într-o bună zi şi-a propus un mic experiment. S-a gândit să nu se aşeze decât atunci când o face şi părintele. Dân­sul nu mai era tânăr, împlinise 71 de ani în noiem­brie 1989, ucenicul, dimpotrivă, nu trecuse de 40. 
 
Slujbele au început la ora 8, apoi ceasurile s-au scurs încet. S-a sfârşit slujba Sfintei Liturghii, după care părintele a predicat. Îndelung. A urmat o cununie, apoi un botez. Trecuseră deja mai bine de 6 ore de când Părintele Galeriu se ruga în picioare. Era neobosit.
 
 Atunci uce­nicul s-a aşezat, frânt, dar avva a continuat. Un nou botez, apoi câteva cununii şi, atunci când soarele tre­cea spre seară, după nouă ore de zdrobire a trupului şi înflăcărare a Duhului, s-a aşezat.
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de 
focPortretul părintelui, aşezat în biserică
 
Aşa a vieţuit până în ultima clipă, timp de mai bine de un deceniu. Nu s-a cruţat deloc, nu şi-a îngăduit nici un răgaz. "Când treceam la culcare, vedeam lumina aprinsă în camera sa. Intram şi îl sfătuiam să se odih­nească. 
 
Îmi spunea că nu poate, că trebuie să citească, pentru că oamenii aşteaptă de la el cuvânt, un cuvânt de astăzi, şi-l ac­centua întotdeauna pe «astăzi». Îi spu­neam că e deja o enciclopedie şi-mi răs­pun­­dea, zâmbind, că nu-i destul.
 
 Îi replicam că o să-şi dea sufletul într-o bună zi de atâta osteneală, iar oa­menii vor zice doar - «Dumnezeu să-l odihneas­că»! Mă privea şi spunea - «De vor zice din inimă, va fi de ajuns pentru mine»”, spune soţia sa.

Pentru părintele, singurele clipe de răgaz erau între două conferinţe sau slujbe. Atunci, în maşină sau în tren, s-ar fi putut opri din iureşul zilnic, dar şi acolo avea grijă să ia cu el un tânăr care-L căuta pe Domnul sau un inte­lectual care era frământat de o întrebare fundamentală.
 
 Se risipea fără teamă şi fără cruţare. Cristian Galeriu îşi aminteşte că, adeseori, "înainte de a intra într-o con­­ferinţă era com­plet epuizat. Acumula atâta obo­sea­lă încât observam că ne ur­mă­reşte cu mare greutate atunci când discutam cu el. 
 
Dar, când începea să vorbească, se petre­cea cu el un lucru aproape mi­ra­culos. Deodată se înviora, ridi­cându-se de cele mai multe ori în picioare, şi vorbea de par­că era dimi­nea­ţa, după un somn bun. 
 
La final, întotdeauna, indiferent dacă era frig sau cald în sală, cămaşa sa era udă. Întotdeauna. 
 
Când îl întrebam cum se simte îmi spunea că abia atunci când vorbeşte se odihneşte cu adevărat”. Şi întâmplări de felul acesta, care vădeau o revărsare năpraznică de har şi se constituiau în semne ale sfinţeniei, s-au înmulţit în ultimii ani de viaţă.
Vuietul Duhului
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de 
focHaloul apărut în jurul soarelui, la înmormântarea sa
 
Într-una din zile, pe când se întorcea din oraş, s-a întâlnit cu un om sărman. L-a binecuvântat cu drag şi l-a miluit cu câţiva bănuţi, aşa cum făcea cu orice cer­şetor. 
 
Dar omul nostru era desculţ, iar banii primiţi nu i-ar fi ajuns pentru o pereche de pantofi. Aşa că Părin­tele Galeriu s-a descălţat în plină stradă şi l-a încălţat pe necăjit. Apoi s-a întors acasă în şosete, senin de parcă ar fi umblat toată viaţă fără nimic în picioare.

"Făcea aşa tot timpul. Era foarte milostiv. În ulti­mii ani din viaţă, obişnuiam să merg la copii. Ei stă­teau la Ploieşti, iar vizitele mele ţineau câteva zile. De multe ori, când mă întorceam, nu mai găseam plapu­ma sau păturile. 
 
Îl întrebam pe părinte ce se întâm­plase, iar el îmi răspundea că au venit la el oameni sărmani şi s-a gândit că noi avem tot ce ne trebuie, iar ei nu. Aşa că le dăduse tot ceea ce era pe pat...”

În acei ultimi ani l-am cunoscut şi eu. Era deja greu de har, cu o putere a rugăciunii cum nu întâlneai decât la călugării cei mai sporiţi. Mulţi credincioşi mărtu­riseau că binecuvântarea lui putea fi simţită pe creştet zile întregi. 
 
Ceva se întâmpla cu carnea de care se atingeau degetele lui noduroase, de răzeş voinic, de­prins cu munca. Am trecut şi eu printr-o astfel de întâmplare. Cu o seară înainte, ne contrazisesem aprig pe o temă teologică. Eram tânăr şi trufaş. 
 
A doua zi, atunci când părintele obişnuia să binecuvânteze din uşa altarului toată lumea din biserică, nu am vrut să merg la el. Îmi simţeam inima prinsă ca într-o gheară de oţel, năclăită-n supărare şi obidă. La rugămintea unei prietene, m-am urnit totuşi. Greu şi cu mânie.
 
 Când m-a binecuvântat, s-a întâmplat... Un cui fier­binte s-a împlântat în mintea care nu dorea să ştie de iertare. Apoi, o pace adâncă şi bună mi s-a răspândit în inimă, covârşindu-mi sufletul. Primisem o iertare ne­cerută, mă spălasem de o ciudă de care nu doream să mă lepăd. 
 
Am înţeles că părintele săvârşise în locul meu şi căinţa, şi iertarea, ca oarecând Domnul, pentru noi toţi. Era slujitorul Lui cu adevărat, preot deplin, deopotrivă jertfă şi jertfitor.
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de 
foc
 

Sfârşitul lui a venit năpraznic şi neaşteptat. Îl în­veşnicisem cu toţii la altarul bisericii Sfântul Silves­tru. Era al nostru pentru totdeauna. Nimeni nu cred că îşi închipuia că va muri vreodată.
 
 Ce să aibă moartea cu Părintele Galeriu? Vom muri noi toţi, păcătoşi, mus­tind de patimi care ne viermuiesc carnea, dar el? El avea să rămână pentru totdeauna acolo, la altar, slujind neîntrerupt şi vorbind cu noi. Mai ales vorbind.

Şi totuşi, în cele din urmă şi cu totul neaşteptat, a murit. Un accident cere­bral l-a prăbuşit. Şi-a revenit cu greu. Din altar, vocea i se auzea ca nicio­dată, stinsă, plăpândă, parcă de pe cealaltă parte a lumii. A mai trăit aşa aproape un an. 
 
Apoi i-a fost din nou rău. Era în anul 2003, chiar în postul Adormirii Maicii Domnului, pe care o preţuia nespus. În zilele acelea a avut un vis. Se făcea că este într-o grădină superbă şi acolo a întâlnit-o pe Prea Curata. 
 
Ea i-a spus doar atât - "Eşti binevenit!”. Vestea aceasta, că este aştep­tat în împără­ţiile luminii, l-a bucurat şi l-a întărit. Într-o dimineaţă, s-a trezit mai vioi decât de obicei. S-a uitat la soţia sa şi i-a spus: "Ce chip luminos ai!”. 
 
Au fost ultimele cu­vinte pe care i le-a adresat. A intrat apoi în comă şi s-a stins două zile mai târziu, pe 10 august. La înmormân­tarea lui au venit mii de oameni, de la preşedinţi de stat şi până la ţiganii umili care ve­neau să-i ceară binecuvântare. 
 
Înainte de a fi aşezat în mormânt, deşi era senin, soarele s-a înconjurat de un cerc straniu, ca un curcu­beu, vestind plecarea din lumea aceas­ta a unui uriaş al Duhului. De atunci, spun ucenicii, în pofida secetei, florile de pe mor­mântul său nu s-au veştejit niciodată.

"Părintele Galeriu, când vorbeşte, te conectează la Dumnezeu. În comparaţie cu el, ceilalţi preoţi nu predică, silabisesc... Eram odată cu nişte tineri, nu mai ştiu despre ce le vorbeam, şi unul sare şi îmi zice ad­mi­rativ: 
 
«Domnule Ţuţea, vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu!». Eu, care înclin să mă cred genial, eram gata să mă supăr... Pe ur­mă, gândindu-mă mai bine, m-am simţit ono­rat!”PETRE ŢUŢEA

"După ce am auzit prima predică a Pă­rintelui, m-am dus în continuare şi în cele­lalte duminici, aşa cum se duce însetatul la izvor. Există fiinţe alese care-şi lasă amprenta în cei cu care se întâl­nesc. În mine, Părintele Galeriu şi-a lăsat amprenta. Pentru totdeauna.”
MIHAI ŞORA
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de 
focMii de oameni şi-au condus duhovnicul pe ultimul drum
 

"Pe lângă preot şi profesor, Părintele Galeriu a fost un om de rară şi aleasă omenie. A fost un om între oa­meni. 
 
Generos până la jertfă, altruist până la iertarea şi iubirea vrăjmaşilor, răbdător până la uitarea de sine, înţelept şi echilibrat în toate, Părintele Galeriu a fost şi a rămas un adevărat «Părinte» şi «duhovnic», dăltuind în sufletele studenţilor şi ale enoriaşilor săi adevărate caractere creştine... 
 
Nu ştim dacă se va mai naşte sau repeta curând un asemenea om şi preot ca Părintele Ga­leriu, căci, în persoana sa, Dumnezeu a aşezat din plin daruri şi virtuţi pe care le-a cultivat cu grijă şi stăruinţă. A fost un simbol al Bisericii Ortodoxe Române.”VIRGIL CÂNDEA


Fotografii: arhiva familiei Galeriu, căreia îi mulţumim pe această cale
 
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

0 comments:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites