CURRENT MOON

Tuesday, October 16, 2012

Cu dragoste, despre bisericutele istorice ale Bucurestiului

Cu dragoste, despre bisericutele istorice ale Bucurestiului Poarta Manastirii Plumbuita
 
"Secretul dainuirii noastre e ca acest pamant romanesc isi are pentru noi ultima temelie in cer, ca el e strabatut de bogatia negraita a cerului, ca nicaieri nu putem avea plinatatea spirituala ca aici."

Preot Prof. Dumitru Staniloae



Trebuie sa te apropii de ele intr-un fel anume - duios si cu rabdare. Altcumva, se poate intampla sa treci fara sa le observi. Timide, mici si firave, bisericutele istorice ale Bucurestiului se ascund. 
 
Stau ca parintii pustiei in crapaturi si scorburi, in intersectii si strazi demult desfiintate. Stau acoperite de umbra grea si urata a Casei Poporului, asteptand resemnate vremuri poate mai bune, mai drepte, mai luminoase.

Asezate strategic in apropierea unor case salvate miraculos de la demolare, vechile bisericute din Uranus sau Izvor nu cer si nu se plang de nimic. Isi vad doar de pravila zilnica si de rostul pentru care au fost ridicate. 
 
Isi vad de Liturghie si rugaciune, de sarbatori si Sfinte Masluri, tresarind usor doar atunci cand clopotul din turla cinsteste prelung hramul si numele bisericii. Nume frumoase si usor colbuite. 
 
Nume vechi, cu sonoritati vetuste si vag cosmopolite, desprinse parca din batrane cronici muntenesti: Schitul Maicilor, Darvari, Antim, Stavropoleos, Sapientei, Bucur Ciobanu, Curtea Veche sau Fundenii Doamnei.

Cand Sfintii lasa vopseaua pe ziduri si coboara printre oameni

Ridicat direct in mijlocul campiei romane si expus din toate partile oricarui atac, Bucurestiul trebuia sa se apere singur, inconjurat inca din vechimea anului 1700 cu trei randuri de zidiri, trei cercuri concentrice de lavre monahale si lacasuri de cult.
 
 La intrare, in marginea mai intarita si mai pietroasa a Dambovitei, vegheau portile inalte si greu de trecut ale manastirilor intarite cu piatra si creneluri: Cernica, Plataresti, Pasarea, Plumbuita, Caldarusani, Sitaru, Vacaresti. 
 
Urmau apoi schiturile mai mici, de incinta (Schitul Maicilor, Schitul Magureanu, Mihai Voda, Antim, Darvari, Stavropoleos, Radu Voda, Coltea, Cotroceni) si, intru final, bisericile de parohie sau de cartier.
Cu dragoste, despre bisericutele istorice ale BucurestiuluiManastirea Plumbuita
 
Multe si felurite, mai bogate sau mai sarace, bisericile pareau hotarate toate sa pazeasca jur imprejur altarul asezat in varful Mitropoliei, dimpreuna cu urcusul strazii Uranus - adevarata Golgota a ortodoxiei romane, dealul pe care se vor savarsi mai apoi, in zilele noastre, cele mai mari demolari si crime culturale. 
 
Din locul lor sufocat de firme sau alte lacomii imobiliare, cele cateva bisericute istorice ofteaza si tac. Ofteaza asemenea bisericii Stavropoleos, despre care Arghezi spunea ca e "o lebada adormita pe un musuroi de asfalt si galagie urbana". 
 
Ofteaza precum biserica Sapientei, la intrarea careia marele duhovnic parintele Constantin Sarbu a scris, dupa eliberarea lui din temnitele comuniste, doua propozitii si un indemn ca de Evanghelie: "In aceasta biserica nu se vorbeste. E o biserica a tacerii".
Cu dragoste, despre bisericutele istorice ale BucurestiuluiManastirea Radu Voda
 

Dincolo de caramida aparenta, cu mici ornamente brancovenesti, cu brau in torsada si frunze de acant, tencuiala fiecarei biserici mai pastreaza inca rasuflarea fierbinte a unui mare duhovnic - fie ca e parintele Sofian de la Antim, fie parintele Vornicescu de la Sapientei sau parintele Daniel de la Bucur Ciobanu. 
 
In pofida sutelor de ani pe care ii poarta pe umeri, zidurile acestor biserici sunt inca vii. Respira, tresar, se roaga si nu raman vreodata singure, cu atat mai putin in momentul liturgic cel mai tainuit - momentul epiclezei. Momentul jertfei fara de sange. 
\
Momentul in care, spunea candva batranul parinte Sarbu: "Firea incremeneste de uimire, ingerii coboara cu totii din cer, iar Sfintii se alatura cuminte langa credinciosi, lasand pe pereti doar vopseaua si conturul infatisarii lor omenesti".
Bisericile de sub pamant

Ca niste batranei senini si cumsecade, bisericutele istorice nu mai pot trai fara sprijinul si afectiunea noastra. Se vede cu ochiul liber ca pe an ce trece sunt tot mai mici, mai plapande si vulnerabile. 
 
Abia mai lumineaza ca o lumanare spre sfarsit, in stramtoarea unor blocuri cenusii si inestetice, incat s-ar cuveni, poate, sa le admiram de la distanta, fara a le tulbura cu ceva. Sa pasim in varful picioarelor, atunci cand trecem prin fata lor. 
 
 
Sa ne purtam cu grija si sa le pastram exact asa cum sunt, fara nici cea mai mica modificare, ocrotindu-le atent de toate relele pamantului - de gresie, de marmura, de termopane, de tabla argintata, de navalirea altor constructii peste ele.
Cu dragoste, despre bisericutele istorice ale BucurestiuluiPoarta Manastirii Radu Voda
 
Uneori, poate ca par bogate si pline de stralucire voievodala, asemenea manastirii Antim, Cotroceni sau Radu Voda. 
 
Privite mai de aproape, incepi sa le descoperi crapaturile si mucegaiul din ziduri, acoperisul ros de ploi si curtea incredibil de stramta - atat cat sa incapa un zarzar, un mormant si o carare subtire, pregatita parca anume pentru cei putini si alesi. 
 
Cu cat zabovesti mai mult in fata lor, cu atat incepi sa le deslusesti secretul. Maretia bisericutelor istorice este chiar smerenia. 
 
Inaltata la capatul a 33 de trepte abrupte, pe culmea unui deal incovoiat, biserica Bucur Ciobanu este o spinare de calugar in rugaciune, cu pridvor taranesc in fata si potop de trandafiri jur imprejur.

Frumusetea acestor biserici sta in detalii si in putinul ornamentelor. 
 
Sta in simplitatea miraculoasa a translarii lor, imbratisate ca doua bune si nedespartite surori (Schitul Maicilor cu Antim; Sapientei cu Mihai Voda), avand ca sprijin doar mila Domnului si geniul unui inginer prea repede uitat si dat deoparte (Eugeniu Iordanescu), cel care a reusit sa duca la bun sfarsit cea mai ciudata, crancena si totusi salvatoare calatorie a patrimoniului romanesc.
 
 Ce odisee, ce spectacol magnific si terifiant deopotriva trebuie sa fi fost in acele zile! 
 
Pana si mintea refuza sa-si imagineze cum, cale de zeci si sute de metri, coborau pe strazile ce duceau spre Izvor sau Unirii nu mai putin de 23 de biserici - grele, corpolente, speriate si prinse in chingi de otel, trosnind din toate incheieturile, pe punctul de a se narui cu totul. 
 
Un convoi intreg de ziduri si turle umblatoare; un sobor imens de biserici smulse din locul lor si pornite intr-o procesiune ciudata, pe drumul salvator al bejeniei: Schitul Maicilor, Mihai Voda, Palatul Sinodal, Sf. Ilie Rahova, Sf. Gheorghe Capra, Sf. Ioan Piata.
Cu dragoste, despre bisericutele istorice ale BucurestiuluiManastirea Antim
 
Fara voie, comunismul a facut din dealul Uranus o imensa cripta, un osuar de sfinte relicve. A facut exact ce nu ar fi voit sa faca vreodata. A canonizat pietrele si mortarul strabunilor. A martirizat o buna parte a Bucurestiului vechi. L-a pus in icoana laolalta cu sfintii, scriindu-l direct in Cartea Vietii.
 
 Ar trebui sa pasim usor, cu luare aminte, pe vechiul drum al Uranusului. Sa spunem mereu in gand rugaciunea lui Iisus si sa ne cerem iertare, inchinandu-ne la fiecare intersectie, la fiecare colt de strada disparuta. 
 
Uranus si toata zona domneasca a Bucurestiului e plina si acum de biserici. Bisericile de sub pamant: Spirea Veche, Postavari, Izvor sau Tamaduirii. 
 
Biserici disparute, la care nu mai arde astazi decat o singura candela - cea a iertarii si a cuvintelor rostite de avva Selafil; cuvinte simple si rascolitoare ca o denie cantata in Postul Pastelui: "Lumea asta e bolnava si are nevoie de iubire... De foarte multa iubire".
Bogatia e chiar langa noi, la doar cateva statii de tramvai
Cu dragoste, despre bisericutele istorice ale BucurestiuluiImagini preluate de la Editura Idaco (Dar din Har)
 


Nu stiu cum se face, dar din toate bisericile si manastirile distruse de Ceausescu, cel mai mult a ars sufletul credinciosilor demolarea Sfintei Vineri si a lavrei Vacaresti - bijuteria artei brancovene si cea mai armonioasa constructie monahala din toata Europa ortodoxa. 
 
Si acum te infioara imaginile bisericii devastate si pangarite - imagini marturie, imagini facute pe ascuns, imagini de ziduri sparte si naruite, din care mai razbate ici si colo un chip de sfant fara nume, o sabie de heruvim sau o mana delicata de inger. 
 
Si acum te cutremura graba oamenilor de a salva o caramida macar din lavra Vacarestiului, facand si mai mult sa straluceasca amintirea ultimului sau preot, parintele Dumitru Argint - un om cu suflet de serafim, pierdut cu totul in multimea care statea pe margine si plangea neputincioasa, cu lumanari aprinse ca la mort, in timp ce buldozerele desavarseau sfarsitul si ocara.

Nu stiu cum se explica, dar invatam prea putin din erorile si pacatele trecutului. Ridicam biserici mari si faloase. 
 
Cu eforturi uriase, greu de imaginat intr-o perioada de criza si stramtoare, inaltam nu biserici, ci adevarate catedrale judetene, ansambluri ecleziastice impozante, mari si incapatoare cat un aeroport international, in vreme ce bisericutele istorice, mici si smerite, se prabusesc sub indiferenta noastra, grea si vinovata. 
 
De ce cautam comori si locuri sfinte tocmai la capatul pamantului, in Athos, Ierusalim sau Meteore, cand bogatia e chiar langa noi, la cateva statii de tramvai. Degeaba asteptam raspuns. In lume, unii cheltuiesc bani sa cumpere biserici si monumente, statui si ziduri de incinta. 
 
Isi cumpara propria lor istorie, in timp ce noi - bogati saraci cum suntem - risipim avutul mostenit de la parinti, cu zambetul pe buze. 
 
Prin tot ce facem, aratam ca nu ne pasa si lasam totul la voia intamplarii, acceptand senini gigantice planuiri de catedrale, fara ca cineva sa observe si sa protesteze ca, pe vechiul loc al manastirii Vacaresti, s-a ridicat deja un Mall imens si stralucitor, ca un sfidator templu pagan inchinat lacomiei, muschiuletului de vita si tigailor la promotie.
*
Cu dragoste, despre bisericutele istorice ale BucurestiuluiO oaza in mijlocul desertului: Schitul Darvari
 

Nu departe de Piata Sudului, la cateva statii de metrou, in pustiul cenusiu si betonat al Centrului Civic, vechile bisericute istorice isi vad de pravila zilnica, de rostul pentru care au fost ridicate.
 
 Isi vad de Liturghie si rugaciune, de sarbatori si Sfinte Masluri, asteptand cu sfiala vremuri mai bune. Timide, mici si firave, bisericutele Bucurestiului stau la o margine de drum. Stau ca parintii pustiei in crapaturi si scorburi, in intersectii si strazi de mult desfiintate. 
 
 Stau acoperite de umbra grea si urata a Casei Poporului, in timp ce tu te apropii, admiri vesmantul alb-stralucitor al varului ce se intretaie cu rosul molcomit al braului de caramizi lacuite si micile sincope vizuale ale ocnitelor de la intrare, pentru a te opri apoi in prag si a constata, cu un frison de gheata ca, la ora vecerniei, biserica e aproape goala. 
 
E lipsita de credinciosi, cum se mai intampla uneori in cartierele nou aparute, cu sedii de banci si apartamente rezidentiale, cu oameni elegant imbracati, fara timp liber si fara liniste sufleteasca; oameni grabiti si atenti mai mult la soneria telefonului celular decat la chemarea clopotului de slujire de sub fereastra casei lor.
 

 
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

0 comments:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites