CURRENT MOON

Friday, August 10, 2012

Ioan Chindris: „Cultura este ca un zombi”

Ioan_chindris_top

„Fără să ştie, Dan Diaconescu şi Patapievici sunt din aceeaşi plămadă: ăsta cu primatul trogloditismului, ăla cu primatul elitismului”. „Clujul nostru nu are statui”.

„Cultura este totalitatea habitudinilor unui popor în ansamblul vieţii sociale, de la scuipatul pe stradă, la milioanele de familii cu closetul în curte, de la monumentele de arhitectură ce se năruie şi până la clădirile ciocoieşti care se înalţă pe locul acestora, tăindu-ne orice cale viitoare spre un turism urban”, a declarat, într-un interviu acordat Gazetei de Cluj, prof. dr. Ioan Chindriş, directorul Bibliotecii Academiei Române din Cluj-Napoca

Reporter: Şi chiar credeţi că încă n-a murit?

Ioan Chindriş: Cred, şi e mai rău că nu.


Rep.: De ce?

I.C.: Pentru că entităţile lovite de moarte violentă refuză să moară. Rămân morţi vii. Primejdioşi.


Rep.: Un fel de Zombi?

I. C.: Da, cam pe acolo.


Rep.: Cultura la români, deci....?

I. C.:...ca un Zombi. Mortul viu devorează viul care încă n-a murit.


Rep.: Exemple?

I. C.: Exemplu: totul. Fără să ştie, Dan Diaconescu şi Patapievici sunt din aceeaşi plămadă: ăsta cu primatul trogloditismului, ăla cu primatul elitismului. Între aceste două extreme, un multiplicator de cultură butaforică se răsfaţă asemeni cancerului, împingând imaginea fie spre manele, fie spre pupincurism occidental antiromânesc. Drojdia occidentului, elita României, după vorba latinului: Fex urbis, lex orbis.


Rep.: Vă trageţi dintr-o familie de voievozi, îl aveţi strămoş pe Dragoş-Vodă. De ce condamnaţi elitismul?

I.C.: Nepoţii lui Dragoş, Balc şi Drag, au înfiinţat pe banii lor, la 1391, o mitropolie de rit bizantin în Halici, Ucraina subcarpatică de azi. Acolo, atunci, populau românii. N-au făcut-o pentru puţinii feudali abrutizaţi din zonă, ci pentru cei mulţi şi cu sete de Hristos în suflet.


Rep.: Sunteţi un urmaş demn al întemeietorului Moldovei?

I.C.: Nu trageţi în pianist. Face şi el ce poate. Schimbând spada cu condeiul, am „luptat” preţ de 56 de cărţi publicate, o singură dată criticat, dar şi atunci din ură prostească. Oricum, 55 de bătălii câştigate, una singură cu „finalul incert”.


Rep.: Vă ajută atmosfera politică din ţară?

I.C.: Sunteţi un tânăr puţin cinic, ceea ce nu strică. Întrebarea la fel. Ştiţi bine că e un dezastru.


Rep.: Ştiu. Voiam să văd ce nuanţe îi daţi dumneavoastră…

I.C.: Cultura este totalitatea habitudinilor unui popor în ansamblul vieţii sociale, de la scuipatul pe stradă la milioanele de familii cu closetul în curte, de la monumentele de arhitectură ce se năruie şi până la cădirile ciocoieşti care se înalţă pe locul acestora, tăindu-ne orice cale viitoare spre un turism urban. Aici, în Cluj, un asemenea exemplu monstruos este un hotel cu nume turcesc în piaţa Avram Iancu, aliniat unor minunate clădiri istorice.


Rep.: Apropo de monumentele istorice din Cluj-Napoca, incluzând aici şi mult discutatele statui. Cum vedeţi starea lor şi dacă le puteţi compara cu soarta celor similare din alte oraşe europene?

I.C.: Nu trebuie mers prea departe. În epicentrul istoric al Vienei, în Hofburg, o „groapă” arheologică romană, insignifiantă pe lângă cea din spatele poştei clujene, este acoperită cu sticlă, ocrotită deci, dar şi accesibilă turiştilor, care pot umbla pe ea ca pe un trotuar transparent.

La Budapesta, uriaşul complex Hilton din Cetatea Buda a fost obligat urbanistic să încorporeze în construcţie ceea ce rămăsese dintr-o veche mănăstire benedictină, până la cele mai mici fragmente de ziduri sau zugrăveală. Câştigul este îndoit: se conservă un crâmpei al istoriei şi se dă temă de casă turiştilor asiatici maniaci de fotografii, care bântuie Budapesta în orice sezon. Aţi văzut vreunul în Cluj-Napoca? Am făcut comparaţie doar cu două ţărişoare infinit mai sărace de la natură decât România.


Rep.: Dar statuile?

I.C.: Clujul nostru nu are statui. Una singură de talie internaţională, a lui Matei Corvin, a cărei restaurare îşi ascunde ritmul de melc după nişte schele urâte, de care sculptorul János Fadrusz s-ar ruşina foarte. Nici ungurii, nici românii nu au fost prea avuţi în secolele trecute, ca să ridice statui impunătoare. Cele ridicate sub comunişti îşi aşteaptă încă consacrarea.

Mihai Viteazul, replica românească la Matei Corvin, a stârnit o ceartă violentă între cei doi potentaţi culturali ai Clujului, Constantin Daicoviciu şi Ştefan Pascu, ceartă la care am fost martor, ca ziarist pe acea vreme. Primul o dorea mai modernistă, Pascu heroizantă, aşa cum a şi făcut-o Marius Butunoiu. Rezistă.

Şi simbolic, şi artistic. Tristă este, însă, soarta grupului statuar Şcoala Ardeleană, din faţa Universităţii „Babeş–Bolyai”, operă a genialului Romul Ladea, care a ajuns un poligon de exerciţiu pentru copiii amatori de ciclism „extrem”. În câţiva ani, postamentul, deja scorojit, va fi una cu pământul, iar cei trei corifei vor cădea în nas. Drăguţ e, însă, altceva.

Dacă cei din primărie nu ştiu ce se va întâmpla cu acest grup statuar (cine le poate pretinde?), în schimb, pe lângă el trec zilnic sute de dascăli universitari, mai ales să-şi umple burţile la cele două restaurante imediat vecine cu opera lui Ladea. Încă nu am citit nicăieri ca vreunul să fi făcut indigestie de la această privelişte.

Nu am cum să compar barbaria din faţa universităţii cu vreo ţară din lume. În Ruanda n-am fost.


Rep.:: Dispreţ faţă de cultură mixat cu cel faţă de trecut?

I.C.: Dispreţ faţă de sine însuşi: cea mai dureroasă trăire din istoria românului. Abil cultivată de dinăuntru şi de dinafara României.


Rep.:: V-am întrebat pentru că, zilele trecute, o aniversare Horea de la Ţebea s-a transformat într-un bâlci de discursuri politicianiste, deloc legate de Horea.

I.C.: Ăla, sărmanul, se întoarce cu greu în mormânt, adunându-şi mădularele de prin toată Transilvania, unde au fost expuse după frângerea cu roata, ca priveliştea să-i sature pe români de nemulţumire. Cunosc fenomenul Ţebea de prin 1970. Sub Ceauşescu, se spurca acolo graiul românesc cu „realizărili” comuniste, acum cu ale democraţiei tâlharilor la lumina zilei.


Rep.: Apropo: pe internet circulă zeci de informaţii şi afirmaţii că Dv. aţi dovedit legăturile lui Horea cu masoneria de la Viena.

I. C.: Scuze! Posibilele legături. Chestie de nuanţă.


Rep.: În fine!... Totuşi, a fost Horea mason?

I. C.: Mason, membru al unei loji, exclus! Relaţii cu masoneria, posibil. Amestec al masoneriei în răscoală, într-un fel sau altul, cu certitudine. Secretlâcul masonic dintotdeauna îngreunează cercetarea în arhive. Dar masoneriei nu i-a scăpat nicio portiţă de a se amesteca în mişcările care corodau marile imperii autocrate. Nu mi se pare un subiect interesant. Mă ocup de istoria culturală a Transilvaniei de la baroc la liberalism (1700–1892). În acest răstimp, masoneria a avut rolul zero în viaţa românilor ardeleni.


Rep.: Cum apreciaţi cercetarea istorică de după Revoluţie, de la care, iată, curând vom aniversa 20 de ani?

I.C.: Scadenţa Brucan! Mă voi restrânge la Cluj, cândva un centru istoriografic de faimă. Este şi acum. Tinerii istorici au prins avânt şi au dat lucrări de neconceput sub bolşevici. Au apărut inşi de-a dreptul uimitori. Nu dau nume, pentru că nu le pot pe toate şi nu vreau să supăr parteneri de aceeaşi valoare. Dar aici, în mod dezolant, acţionează din nou fenomenul Zombi, al stafiilor proletcultiste. Fofilarzi dializaţi, care împing nostalgia gulagului cultural dincolo de orice limite.


Rep.: Nici aici nu vreţi să daţi nume? Vă este frică?

I. C.: Pardon? Parcă Dv. ziceaţi că mă trag dintr-un întemeietor de ţară.


Rep.: Nu eu. Istoricul Alexandru Filipaşcu, în „Enciclopedia familiilor nobile maramureşene de origine română”.

I. C.: Ăluia, întemeietorului, nu i-a fost frică de zimbru. Mie să-mi fie de nişte stârvuri ale istoriei ruşinoase? Dar ar fi să spurc hârtia „Gazetei” şi spaţiul virtual cu asemenea nume. Unul dintre „istoricii” clujeni, cel mai mare mahăr în aparatul de partid pe centrul universitar, a pretins în 21 decembrie 1989 să se tragă în demonstranţi. I s-a făcut pe voie.

Când am ieşit din şedinţa în care s-a expectorat toa’şu, în Piaţa Liberăţii curgea sânge. Timpul a dezvăluit şi faptul că a fost, din tinereţe, gâdele din umbră al cenzurii comuniste, interzicând sau mutilând opere ale lui Mihail Kogălniceanu, Eminescu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, ca să-i amintesc doar pe cei mari.


Rep.: A, da, parcă am auzit. E cel care s-a călugărit de ruşine?

I. C.: Câţi ani aveţi?


Rep.:: Douăzeci şi unu.

I. C.: Mulţi înainte, dar cu ochii deschişi. Care ruşine? S-a considerat EL o victimă, pentru că i s-a surpat boieria comunistă. S-a zbătut până când şi-a dobândit una nouă: membru al Academiei Române.


Rep.: Doamne sfinte...oi fi eu tânăr..dar chiar aşa... Păi Academia Română...

I. C.:..este farul culturii şi ştiinţei din România. Staţi liniştit în această privinţă. Dar şi cel mai falnic arbore are câte o uscătură. Nu cunosc alt ins care să fie o ruşine pentru înaltul for naţional, decât pe acesta. O mare ruşine. Mai ales că, „în virtutea inepţiei”, cum ar zice Ţuţea, i s-a dat în stăpânire o instituţie de profil a Academiei.

Unde se comportă ca pe moşia lui tac’su. Lucruri ştiute, dar tăcute. Deocamdată. Mde, vorba unui istoric autentic, „Academia i-a confecţionat o faţă umană”. Nu piere lumea dintr-un gunoi, dar e păcat să dai tinerii pe mâna lui.


Rep.: Este oraşul nostru un centru academic puternic?

I. C.: Prin cele 12 institute ale Filialei Academiei, da, desigur e.. Rezultatele sunt eclatante, dar cum să vi le înşir într-un spaţiu numărat în semne tipografice?


Rep.: Simplu. Spunându-mi dacă putem spera la un premiu Nobel clujean.

I. C.: Vă invidiez: vis de om tânăr. Dar nu fără un licăr de verosimilitate. Aici nu mă pot sustrage de la a da nume. A fost pe aproape marele teoretician literar Adrian Marino. S-a dus dintre noi. Sunt acum, la vârste adecvate, academicienii Ionel Haiduc şi Gheorghe Benga, implicaţi în cercetări care bat la poarta prestigiosului premiu. Să avem încredere că sindromul Zombi va fi învins.


Rep: Aţi dat culturii o definiţie foarte largă, dar adevărtă. Este ea, în această accepţiune, o soluţie de ieşire din criză?

I. C.: Haideţi să ne înţelegem. Nu există nicio criză reală. Aşa zisa recesiune mondială e gogoriţa corporaţiilor bancare occidentale, care şi-au furat banii proprii şi acum aruncă rahatul în capul ţărilor mici. Eventual şi proaste. Aşa cum este a noastră. Politicienii români se complac în această mistificare, pentru că e un prilej divin să rupă din tainul românului de rând, în favoarea clientelei proprii. Dar acestea sunt lucruri cunoscute, truisme de pe acum.

Da, cultura poate fi un factor permanent de menţinere a echilibrului social în orice ţară, deci de evitare a „crizei”. Dar cultura nu este în pietrele arheologice sau în edificii şi cărţi, ci în noi. În celula noastră. La televizor s-a dat cifra de 78% din terenul agricol al României ca necultivat. Paragină! Suntem pe locul al doilea în Europa ca potenţial agricol de la mama natură, după Franţa.

Dacă cei trei milioane de căpşunari, faţă de care nu am nici cea mai vagă urmă de compasiune, s-ar fi silit să lucreze această enormă suprafaţă agricolă, unde ar fi acum România? Că nu au avut unelte agricole John Deere? Dar creatorii economiei ţării lui John Deere, colonizatorii vestului S. U. A., cu ce au lucrat pământul? Haideţi la alt factor de cultură. Aceiaşi căpşunari, odată adunaţi bănuţii în Spania şi Italia, i-au tocat construindu-şi palate ţigăneşti cu 7-8, ba chiar 27 de dormitoare.

Multiplicatorul spune că, în aceste căsoaie fără nicio valoare locativă în perspectiva viitorului, s-au băgat circa 40 de miliarde de Euro. Gândiţi-vă acum la emergenţa acestor bani în cazul când ar fi fost investiţi în cultivarea pământului, căci de la pământ au fugit căpşunarii noştri.

Suntem o ţară nu săracă, ci sărăcită de caracatiţa politico-mafiotă, dar ne comportăm ca nişte granguri, cu miliardari de carton, vacanţe în străinătate, baruri şi restaurante pline zi şi noapte. În ţările de talia noastră aproximativă: Ungaria, Austria, Slovenia, Cehia, Polonia, „ciocul mic şi joc de glezne”, austeritate la sânge, dar nu impusă de sus, ci izvorâtă din CULTURA popoarelor respective.

Desigur, numai idioţii îşi pot închipui că poporul elveţian se înfruptă din băncile găzduite de ţara cantoanelor. Acest popor, pe un sol de o sărăcie superbă, cu miros de bălegar şi de brad, a construit o ţară unde „criza” economică nu va lovi în următoarea mie de ani.

R.: Vă mulţumesc.

I. C.: La fel.

Tiberiu Hrihorciuc

GAZETA DE CLUJ


cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

0 comments:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites