CURRENT MOON

Saturday, July 30, 2011

I Married a Witch (1942) Casei-me Com Uma Feiticeira



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

Vegetarians, from the other point of view!



Share/Bookmark

NADA - Raja Mati



Share/Bookmark

GOLD FUTURES-ROSIA MONTANA

PBS - Gold Futures - Rosia Montana from Lee Wilkins on Vimeo.

"MUNTII NOSTRI AUR POARTA
NOI CERSIM DIN POARTA-N POARTA"


cybershamans
(karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

MUZICA DUMINICILOR SENINE: MIC CONCERT PENTRU CLAVECIN



Aşa cum se ştie clavecinul este un instrument în care sunetele se obțin prin ciupirea coardelor de către un dispozitiv acționat de taste.

Cel mai vechi exemplar care s-a păstrat este un instrument din Germania de sud, cu placa de rezonanță verticală, datat de la sfârsitul secolului al XV-lea. Cel mai vechi instrument italian a fost fabricat de Vicentius in 1515. Școala flamandă a dezvoltat semnificativ construcția clavecinului intre 1565 si 1580, influențând ulterior fabricarea acestuia in intreaga Europă.

Clavecinul a fost înlocuit de pian după aproximativ 1750. Clavecinul a cunoscut o revenire de la începutul secolul XX, odată cu interesul crescut in muzica renascentistă si a barocului.

Azi vă propun să ascultăm câteva secvenţe destinate acestui instrument muzical.

Vă doresc o duminică cu adevărat senină şi audiţie plăcută!



MAI MULT AICI/SURSA

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

COGNITIVE INFILTRATION GAMES



Share/Bookmark

Bancuri din perioada de dinainte de “astia” – Top 10

10. Ce-a fost inainte: oul sau gaina? Mai inainte au fost de toate. (cules pe 12 noiembrie 1979)

9. Ce-i mai rece si mai rece decat apa rece? Apa calda. (17 ianuarie 1985)

8. Cand a plecat de-acasa, Prunariu i-a lasat mamei un bilet pe masa: „Am plecat in Cosmos. Vin peste o saptamana”. Cand vine, gaseste pe masa un bilet de la maica-sa: „Am plecat dupa branza. Nu stiu cand vin”. (26 mai 1981)

7. Un tip trecea pe strada tinand in mana, cu mare grija, un sul de hartie igienica. Trecatorii il priveau invidiosi, iar unul chiar l-a intrebat: „Nu va suparati, de unde l-ati luat?”, „Acum cateva minute l-am scos de la Nufarul…”

6. La usa unui apartament suna un pusti: „Tanti, ai facut supa?”, „Da, puisor, vrei sa gusti si tu?”, „Nu, multumesc”, „Atunci, de ce-ai venit?”,„Te roaga mama sa ne imprumuti si noua osul”.(6 decembrie 1982)

5. Din dispozitia lui Ceausescu s-au facut experimentari si incrucisari de meri, pentru a se crea un soi de mar pitic, de numai 50 de cm, pe care sa-l poata culege si “Soimii Patriei”. (28 septembrie 1983)

4. Ultima dorinta a romanilor privitoare la familia Ceausescu: sa moara Nicolae, iar Elena sa traiasca din meditatii la chimie! (28 decembrie 1988)

3. De ce a luat comuna Scornicesti titlul de „Erou al noii revolutii agrare”? Pentru ca a crescut cel mai mare bou.

2. De ce n-a luat si comuna Petresti titlul de „Erou al noii revolutii agrare”? Pentru ca anul acesta nu s-a acordat titlul si pentru cea mai mare vaca. (3 ianuarie 1987)

1. Un militian prinde o pereche facand dragoste intr-un boschet. Ii duce la sectie si, de aici, in fata tribunalului. La proces, fata e felicitata pentru patriotism si baiatul pentru initiativa. Militianul e arestat pentru intrerupere ilegala de sarcina. (17 martie 1984)


sursa la trecut

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

PENTRU NANA-NOSTALGII INTERBELICE PE DISCURI DE GRAMOFON.mpg



Share/Bookmark

PARFUM DE FEMEIE

FEMEI ATUNCI....


SI ACUM...


NU SINT O NOSTALGICA, DAR INTRE A FI MUNCITOARE IN FABRICA SI CURVA LA TEVEU, AS ALEGE PRIMA VARIANTA

Desigur, calea de mijloc-middle class intelectual= e cel mai greu-sau din ce in ce mai greu-de atins..unde ne este feminitatea?


cybershamans
(karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

Diferenta dintre scoala din zilele noastre si cea de pe timpul lui Ceaus...



Share/Bookmark

Copilaria anilor `80 - inceputul anilor `90



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

Rasputin – diavolul încarnat

Un film documentar marca History Channel care investighează latura întunecată a lui Grigori Rasputin, călugărul care a avut o influenţă bizară asupra familiei regale a Romanovilor, în special asupra ţarului Nicolae al II-lea, a soţiei sale, Alexandra, şi asupra fiului lor, Alexei.

Grigori Rasputin s-a născut în Siberia, pe 10 ianuarie 1869, iar despre el s-a spus că a avut o contribuţie în discreditarea guvernului ţarist, ducând la prăbuşirea sângeroasă a dinastiei Romanovilor. Rasputin este privit acum de unii ca un mistic, un vizionar, iar de alţii ca un şarlatan religios.

Despre copilăria sa nu se cunosc multe, iar miturile din jurul său susţin cp Rasputin avea puteri supranaturale când era copil. La 18 ani, a petrecut trei luni în Mănăstirea Verkhoturye, iar experienţa de aici, combinată cu o presupusă viziune a Fecioarei Maria, l-a dus pe făgaşul unei vieţi mistice.

Se pare că în această perioadă a intrat în contact cu o sectă creştină interzisă, despre care se spunea că practică ritualuri combinate cu extaz religios şi sexual. Rasputin a luat contact cu familia ţarului în 1905, când se spune că l-a vindecat pe Alexei de hemofilie, ceea ce l-a apropiat extrem de mult de ţarina Alexandra.

De atunci încolo, Rasputin a dobândit o influenţă puternică, atât personală, cât şi politică, asupra familiei regale, care îl considera un sfânt, trimisul lui Dumnezeu. Rasputin a devenit în curând o figură controversată, implicându-se în viaţa politică şi a fost acuzat de multe ori că ducea o viaţă sexuală deviantă sau că influenţa negativ familia regală.

Dar ce putere se ascundea în spatele acestei influenţe? Acest film documentar încearcă să elucideze latura ascunsă a lui Rasputin, un mister care persistă până în zilele noastre.

Vizionare online film documentar subtitrat Rasputin – diavolul încarnat

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

Game of Thrones Season Finale





In cazul in care nu l-ati vazut, poate scena finala va convinge-un serial magic...AICI TRADUS (SERIES HERE)


cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

Friday, July 29, 2011

Jorge Reyes "sacrificio"

(MICTLAN) DANZA DEL FUEGO JORGE REYES Y NOK NIUK



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

Un poquito de México (Música prehispánica: La danza de la serpiente- Jor...



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

Поворот Колеса Времени-МЭФ Интент.wmv



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

Tolteca El Nagual Tonal Ancient Mexico



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

LITTLE BIG SOLDIER-2010

Beyonce - The [Copy Paste] Artist of The Millenium

TARA SOLOMONARILOR





- Stăpâni ai vânturilor şi călători prin nori, solomonarii trăiesc jumătate în poveste, jumătate prin pădurile Bucovinei. Nu există sat prin care trecerea lor să nu fi lăsat în urmă minuni. Aducători de ploi şi risipitori de furtuni, ei poartă oameni prin ceruri şi fac să curgă laptele din copaci. Călătorie pe urmele unor mistere străvechi -


Solomonarul este unul dintre cele mai enigmatice personaje ale mitologiei populare româneşti. Mai mult decât nişte simpli "vrăjitori", solomonarii, numiţi şi grindinari, hultani, gheţari, izgonitori de nori sau zgrabuntaşi erau - ori poate mai sunt încă - iniţiaţi la "şcolile de solomonărie" în ştiinţele astrologiei, ale prezicerii viitorului, dar mai ales în stăpânirea tuturor fenomenelor meteorologice.


Deşi se pare că termenul "solomonar" a pătruns în lexicul românesc abia prin secolele XVII-XVIII, originea primilor izgonitori de nori se pierde în adâncimile istoriei. Unii îi alătură vechilor preoţi asceţi traco-geţi - kapnobatai ("călători prin nori" sau "umblători prin fum"), cei care săgetau norii spre a opri balaurii furtunilor.


Alţii spun c-ar fi urmaşi ai Sfântului Ilie, des întâlnit în legendele populare, taumaturgul "care-i fulgera pe draci şi oamenii păcătoşi". Mai este o variantă: aşa cum se spune într-un basm bucovinean, cules în 1932, "puterea, Solomonarii o au de la împăratul cel înţelept Solomon, care a stăpânit toate tainele de pe lumea asta". Solomon, faimosul rege iudeu biblic, putea să închidă şi să deschidă cerurile, iar la porunca lui vânturile îl ridicau chiar până la Dumnezeu.

Dar urmele Solomonarilor nu se află doar în poveste. Nu demult, am auzit că prin văile sălbatice ale Bucovinei oamenii încă îi mai văd pe "magii cerşetori", urmaşi ai străvechilor solomonari. Cele ce urmează se adună, de fapt, în istoria unei căutări.

Voi relata o călătorie văratecă prin Bucovina, către tărâmul aducătorilor de ploi, făcută de mine în luna lui cireşar a anului 2000, cel mai secetos din ultima jumătate de veac. Povestea s-ar putea numi simplu: "În căutarea Ţării solomonarilor".

Hultanii

Basmul se apropia de sfârşit. Îl ascultasem cu foame de amănunte pe povestitorul din faţa mea, despre care se zicea că-i dintr-un neam foarte vechi de hutuli.


Auzisem o întreagă legendă cu solomonari, îmblânzitori ai balaurilor furtunii, stăpânitori de vânturi şi ploi, istorisiri despre "hultănie", o tehnică străveche de teleportare între spaţii şi vremi, sau despre vechile "şcoale de solomonărie" din Bucovina, care-i învaţă pe magii stihiilor prevestirea viitorului, cititul în stele, legarea şi dezlegarea de ploi.


Şi totuşi, interlocutorul meu nu reuşise să strângă pulberea acestor împrăştiate legende, pe care le întâlnise prin cărţi, gazete sau poveşti relatate de babe şi de bătrâni, nu-mi putea explica ce sunt misterioşii solomonari, nici dacă ei au existat vreodată.


Îl interesaseră toate aceste superstiţii doar fiindcă trăise în copilărie o întâmplare neobişnuită, ce avea legături cu misterioasele solomonii. Atunci nu-i dăduse atenţie, dar cu trecerea anilor a înţeles că secvenţa aceea are tâlcuri mult mai adânci şi secrete. Îşi amintea mulţi ţărani cu straie albe şi pielea arsă de soare, risipiţi pe un câmp nesfârşit. Aşteptau ceva parcă, privind în cer.


Seceta pustiitoare, totul era roşiatic, ogorul fript de blestemul arşiţei, iar către amiază, glia devenea precum jarul şi aerul se curba. Ţăranii auzeau un zgomot înspăimântător, înfundat, de joasă frecvenţă, şi imediat încetau lucrul, bătând speriaţi mii de cruci: "Doamne, ajută-ne!".


Dacă ridicau ochii spre soare, ei spuneau că le fulgera privirea ceva ca un ghem de cârpă albă, înconjurat de ceaţă, trecând prin văzduh, o nălucire spintecând cerul sau propriile lor minţi, cine ştie. "Oamenii scuipau în sân cu obidă, ţipând: "ptii, hultanu'!". Hultanul, adică uliul, vulturul, era de fapt solomonarul care fie mergea prin nori, fie "aducea pe sus" pe cineva din locuri şi timpuri îndepărtate...


Bătrânii ne ziceau atunci că-n sat umbla oameni anume creaţi pentru a fi vrăjitori, născuţi cu cămaşa descântată şi căiţă pe cap, pe care-i recunoşti prin aceea că se ţin ca nişte cerşetori. Dar pe cerşetorul acesta nu vezi să-l huiduiască cineva, ci lumea se uită la el cu sfială, ca la un om sfânt.


Pita pe care o iau aceşti milogi nu o mănâncă, ci o aruncă pe ape, pentru sufletul morţilor sau pentru dezlegarea ploilor. Ei, copilăria a trecut... Apoi, când am citit undeva că hultănia este asemănătoare chiar practicilor samanice, toate aceste secrete ale prunciei mele au început să mă preocupe iarăşi, şi foarte intens", îşi aminteşte tovarăşul meu de drum.


Şi totuşi, omul meu nu văzuse vreodată vreun solomonar, nu ştia nici dacă în locurile copilăriei sale mai există cineva care să poată povesti despre descântătorii ploilor.


Mai mult, ca un semn rău, el pur şi simplu nu reuşea să-şi amintească nici măcar satul bucovinean unde au avut loc aceste apariţii, avea însă credinţa că trebuie să fie undeva în triunghiul Moldoviţa-Brodina-Arbore. Drept care acum, la sfârşit de poveste, s-a legat să pornească împreună cu mine prin Obcinile Bucovinei, în căutarea adâncilor sale obsesii.

O călătorie iniţiatică

Ei bine, trebuie să mărturisesc că n-a fost uşor, căci zile în şir am hălăduit zadarnic prin cătunele munţilor, câteodată bătând din casă în casă, iscodindu-i pe bătrânii mai înţelepţi ai satelor, care de obicei trăiesc sihăstriţi, dar slobozi în pădurile de pe culmi, încercându-i mereu cu aceeaşi şi aceeaşi întrebare: "Aţi auzit vreodată de oameni care, prin descântece, aduc, întorc sau opresc ploaia?".


Lângă hotarul de nord al ţării, la Nisipitu, un moşneag de 84 de ani începuse să ne dea speranţă. Ioan Cobelita spune că şi acum sunt nişte haiduci care ştiu "a întoarce" vânturile şi furtunile:


"Au o lumânare ce-o sfinţit-o de Paşti şi ştie zice nişte descântece. Să zicem c-aicea făceam fân şi, dacă bate piatra, ei descântă şi-o dă pe pădure, o mută la Lupcina. Dar pentru asta, trebuie să posteşti douăşpe vineri peste an. Vinerile mari, în post negru, sunt rugăciuni tare puternice.


Uite ce puteau face: dacă ei mergeau aşa, pe-o poiană şi vrea să bea lapte, el ştia aşa de tare să descânte, că înfipta cuţitul într-un brad şi curgea lapte. I-am cunoscut în persoană, zicea că ştie "să mulgă copacul". Da' de solomonari nu, n-am auzit... Numai cu rugăciune la Dumnezeu şi credinţă, aia-i!".


Un alt răspuns am primit de la bătrâna Sutac Maria. Nu prea aude, aproape a asurzit din cauza unui frig mare care a fost altădată aici, în Nisipitu. Gurile rele zic că, în taină, şi ea s-ar îndeletnici cu vrăji ori descântece. Deşi gârbovită până aproape de pământ, abia putând merge, oamenii o respectă cumva, ca pe o strămoaşă a locului.


Şi în pofida aparentei urâţenii a trupului ei sprijinit în cârje, chipul prelung, brăzdat de vremi, ascunde trăsături delicate, nobile chiar, şi o înţeleaptă cumpătare îi armonizează vorbele.


Adânci şi pline de tâlc îi erau poveştile, însă de solomonari sau hultani nici pomeneală, nu auzise sau poate doar se făcea că nu auzise. De la bătrâna asta am aflat însă că altădată, pentru adusul ploilor, fecioare împodobite ca de nuntă erau duse cu sila la un iezer sau la Pârâul Ascuns, unde erau îmbăiate tocmai în perioada aceea "de boală", când n-aveau voie să între în biserică. Şi că prin această scaldă, fata îmblânzea "duhul" apei.


În sfârşit, găsisem ceva. Citisem despre fecioarele curate, trimise în pustie, cărora solomonarii le dăruiau "căpăstrul cel fermecat" şi puterea de a înfrâna stihiile firii, făcându-le astfel "solomonăriţe".


O veche legendă amintea cum "la o fântână, balaurul mănâncă în fiecare zi un chip de fată mare după ce o iubeşte", o alta că "fecioara sorocea din gură sau cu nişte beţişoare de alun; în pielea goală se ducea cu beţele lângă iaz şi aducea sau oprea ploaia".
Din nou în maşină, spre Moldoviţa.

Păzitorii de grindine

Mulţumiţi că totuşi călătoria în ţinuturile Brodinei n-a fost zadarnică, ne-am îndreptat spre Moldoviţa, cea mai sudică patrie a hutulilor. Mult am colindat şi obcinele acestea legendare, din Argel până în Demacusa, căutând cu încăpăţânare pe vracii ploilor, dar călăuza mea tot nu-şi amintea pe unde văzuse hultanii.


Dar un alt zvon ne trimite către regiunile mai joase ale Bucovinei. Cineva ne zice că nu aici, ci-n satele din apropierea Rădăuţiului se angaja câte un om, doar ca să bată clopotele sau toaca atunci când se apropie o grindină mare, oameni tari cu duhul, numiţi "păzitori de grindine" sau grindinari.


Ei n-aveau altceva de făcut decât să vegheze în hotarul satului, uitându-se în nori. Şi iarăşi, babele zvoneau: pe la Marginea, Casvana, Solca şi Arbore se plătea altădată cate un vrăjitor care citea stelele şi gonea norii, care prezicea oamenilor zodiile şi vremea, stătea pe dealuri, mereu cu ochii pe cer, păzind câmpii, trăind din bucatele cu care îl miluiau gospodarii.


"La Arbore, da! La Arbore a fost!", şi un fulger de amintire a străbătut ochii tovarăşului meu hutul, că avea acolo un uncheş pe care nu-l mai văzuse de mulţi ani, Grigore Manoil pe nume.


Pe dată, asemeni parcă unor "fântânari" însetaţi de basm, am pornit-o într-acolo, mutându-ne şi noi căutările către zonele mai blânde ale Bucovinei. În locuri unde ploua mai puţin.

Arbore. Povestea noastră ar fi putut începe de-aici

Dacă se poate zice că şi satele au firea lor, în Arbore, la fiecare brazdă de pământ, plugul zgârie cioburile unor bătrâne civilizaţii. Dealurile Portarului, Blândului, Lupului sau Ţapului, luncile Clitului şi Solcii sunt locuri magice, pline de ciudăţenii, ce-au înăbuşit comorile unor sate dacice.


Ţăranii se minunează că, în fiecare an, din molozuri ori din pârâie răsar ulcioare, cărămizi sau bănuţi de aur. Fraţii se bănuiesc între ei pentru averi nemuncite, fiindcă aici pizma nu-l strică pe om, ci-l face mai puternic.


Observ la arboreni o suspectă uniformitate a felului în care şi-au clădit casele, toate având la stradă garduri înalte de lemn, înălţate exact la acelaşi nivel, şi nimeni nu bravează cu monumentalitatea în faţa vecinilor, de parcă fiecare ar ascunde câte o taină a casei şi n-ar prea vrea "să dea de bănuit".


De-a lungul brâului de garduri, cam din zece în zece metri, gospodarii şi-au făcut porţi la fel de asemănătoare, ridicate pe doi stâlpi înalţi, în vârf cu câte un moţ de ţiglă.

Te întâmpină prietenoşi, însă numai de peste gard. La trecerea noastră, capete îmbrobodite apar din loc în loc, zâmbind fără dinţi. Pe stâlpii telegrafului, în pămătufuri de cuib, berze apocaliptice se arcuiesc către cer.


Remarc o altă bizarerie a arborenilor: în faţa absolut tuturor caselor este câte o băncuţă scundă din lemn. În zilele de lucru, pe ele nu şade nimeni.


Abia la sărbători toate familiile ies pe laiţele astea, spre a vorbi cu vecinii: uliţe întregi se împestriţează de oameni, dar care nu se mişcă de la porţi, nu se adună în locuri publice, ci stau aşa, ore în şir pe bănci, comunicând doar cu cei apropiaţi, ca la o şezătoare întinsă pe câţiva kilometri. Şi astfel, nu e de mirare că mulţi consăteni nici nu se cunosc între ei, că nu au de unde să ştie că la fiecare trei case ar locui câte un fermecător din vechime.


Importantă este în Arbore strigarea numelor. Fără economie de vorbe, cineva îşi cheamă vecinul şi-i zice Ion Iliese a lui Gheorghe a lui Toader a lui Gheorghe a lui Duminte, iar pronunţarea acestei scurte genealogii nu este flecăreală ieftină, ci arată că omul chemat are strămoşi de seamă.


Când nu-l strigi aşa, omului trebuie să-i zici porecla. Absolut tot bărbaţii au poreclă, ba se spune că dacă vezi numai cuşma flăcăului peste poartă ştii cine-i acolo.


Şi obiceiul ăsta are o noimă: sunt neamuri numeroase şi astfel mulţi săteni ajung să aibă acelaşi nume. Porecla magică rostită într-un fel anume, cu accentul arborean, devine un fel de cod, de cheie spre inimă şi bunătatea omenească, şi doar aşa îi găseşti casa mai repede. În acest fel aflăm că-n sat sunt doi cu porecla "Hultanu" şi unul cu porecla "Solomonariu". Eram pe drumul cel bun.

Cei care aduc oameni pe sus

Buliga e neamul cel mai mare din Arbore. Buliga Ion trăiesc astăzi douăzeci şi şapte, iar satul ne îndrumă către cel mai bătrân dintre ei, zis Hent, peste care trecuseră 93 de ani de adânc zbucium. Locuieşte în "Cotu de Jos" al Arborelui, doar el, împreună cu nevasta, având căsuţă, acareturile şi ograda pictate în verde.


Un moşneag ciolănos, cu fruntea înaltă, săpată de necazuri şi faţa spânatecă. Bătrânul ne vorbeşte repezit, parca l-am fi trezit din cine ştie ce treburi importante ori, poate, din cine ştie ce basm.


Ne zice că şi el, că mai toţi casvanenii şi arborenii au stat mult "prezonieri" în lagăre la ruşi, astfel că-n vremea asta, femeile şi mumele lor căutau descântători puternici, îngeri ai vânturilor.


Ăstora le spunea "cei care aduc oamenii pe sus", vrăjitori care mai trăiesc şi astăzi. "Din ceri se auzea ca un strigat: "APAA!". Urla cei duşi pe sus: "apa!". Vrăjtoriu îi chema, îi ducea şi îi trântea unde vra el. S-auzea aici, apoi iarăşi, la câţiva kilometri, mergea peste noi prin nouri, săracii oameni..."


Ne-a scăpat un strigăt de uimire. Da!, asta era "hultania", teleportarea călătorilor prin văzduh. Citisem despre apa sau laptele cald şi proaspăt pe care trebuie să-l bea "chematul" spre a i se restabili echilibrul energetic, ştiam că dacă umblătorul prin nori nu primeşte apa imediat ce ajunge poate muri, căci "zborul" îl osteneşte de moarte.


La intervale rare, ne întrerupe şi bătrâna Buliga, vorbind despre bărbatul ei ca şi cum n-ar fi de faţă, ca şi cum ar fi un lucru neînsufleţit. Iată o istorie veche, de când ea încercase să-şi aducă soţul pe sus, pe care preferam să o redăm cu exactitate: "N-o fost ăsta acasă trei ani din lagăr. Eu n-am vrut să-l ieu acasă şi vrăjitoarea m-o hulit. Mi-o zâs: "Lasă, că-i mai veni!".


Zâc: "Nu te teme, n-oi veni. Dacă-l aduc ştiu că-i mort, da' aşa, mă mai gândesc şi eu că n-o fi mort". Na, ne-am luat două femei şi ne-am dus la vrăjitoarea ceea, eu şi o vecina cumătră. Întreb: "Tu, Dora, am auzit că ştii a desface, că scoţi oamenii bătuţi din lagăr?". "Da", zice ea.


Mi-a cerut cinci sute de lei să-i dau şi de-ale mâncării. Amu, eu eram mai darnică, da' cumătra asta, aşa zgârcită era... n-ar fi dat nemica... Dar când am văzut-o că şi ea se-ntinde să deie, apăi eu nici atâta nu m-am oprit. Apăi vin eu acasă, îi pun un pungălău de fărină de grâu şi bani şi-i dau. Amu, trece vreo două zâle, mă duc iarăşi şi-ntreb: "Ce faci, tu, Dora? Ai început ceva, faci?".


Zice: "Stai, stai o ţâră, nu mă grăbi! Vrei să-l aduc pe sus, sau aşa?". "Nu-l aduce pe sus - zic - că mi l-oi omori." "Iaste, trăieşte, dacă vrei să ti-l aduc pe sus, mâine dimineaţă-i acasă, dacă nu, mai durează..." Zic: "Nu-l aduce amu, mă tem!". Vecina asta zice: "Pe-a meu să-l aduci pe sus!".


Eu zic: "Îl aduce pe-al ei pe sus, păi să-l aducă de-acolo şi pe-al meu om pe sus". Mai trece vreo două zile, iar mă duc: "Tu, Dora, ori dă-mi banii ori fă ce fă, că-ti cânt tot bordeiu'!". "Stai o ţâră", zâce ea. "L-am scos dintr-un lagăr şi o marş, dară n-o ştiut pe un' să margă şi l-o prins şi l-o băgat în alt lagăr. Amu, când l-oi scoate de acolo." Ei, omul femeii iştiia vine.


Vrăjitoarea zice: "Na, ai văzut c-o venit a lu' cumătra-ta?". Mai trece vreo săptămână, vine şi a meu acasă. Aşe m-am bucurat, c-am lăsat şi bani şi tot, şi nu mi-o mai păsat de nemica".

Şi, în sfârşit, o apărut solomonariu, călare pe balaur...

Punctul terminus al iniţierii noastre. Găsim în sfârşit omul care ne poate vorbi cu exactitate despre gonitorii de nori. E prima dată când auzim cuvântul "solomonar" rostit răspicat şi firesc, de gura unui alt bătrân din neamul Buligilor.


Omul din faţa mea era el însuşi o legendă: ştie "cât în stele", degetele noduroase încă îi umblă ca vrăjite pe fluieraş sau arcuşul cobzei, ba arborenii spun că moşneagul ăsta mai bate încă "lunca", "rândunica" sau alte jocuri vechi, dar aşa de voiniceşte, că şi feciorii tineri se înciudează când îl văd.


Pe peretele din fund al odăii atârnă zeci de distincţii şi medalii câştigate la mari festivaluri de folclor din lume. Spre deosebire de celalalt Buliga, bătrânul acesta era în putere, vânos şi puternic, carnea nu i se boţise de fel, iar pieptul îi era încă bombat şi tare.


În ochii săi mereu umezi şi lucitori, de o inteligenţă înspăimântătoare, s-au adunat înţelepciunea celor 91 de ani şi legendele unui sat întreg. Aşa l-am găsit: în cerdacul lui sculptat cu migală, privind depărtările, sau veghind parcă ceva anume. Astfel îşi începe povestea, cu francheţea de temut a bucovineanului puternic: "


Uitaţi-vă la mine, 90 de ani cum mă vedeţi, amu o să ziceţi, omu' asta nu-i cuminte, dar eu atâta mă sâmt de deştept, parcă nu mai am pereche, la vârsta asta ajungi la aşa o cuminţenie şi linişte, că toate din lumea asta le vezi limpede".


Despre solomonari i-a vorbit odată, la început de veac, prin 1929-1930, un vecin, Vasile Cârcu, care a murit în 1940 "de tânăr", la vârsta de 60 de ani. Iar acest Vasile Cârcu a văzut solomonarul în carne şi oase. Iată cum a fost: "Era lângă un iezer un balaur care scotea ploile.


Vasile ăsta a luat puşca şi-o zis că el o să împuşte balaurul, fiindcă purta duşmănie oamenilor. În vremea asta, solomonariu sta-n balcon cu boieriu moşiei, amândoi.


Apăi, Vasile ăsta o vrut să-l împuşte şi-atunci vai, s-o stârnit o vântoasă şi toată iarba dealului o-nceput să se mişte şi să se înfoaie, dealu' tot o prins viaţă şi-atuncea, în sfârşit, o apărut solomonariu. Mare, cu şapte pieptare, cu traista, cartea de vrăji în mână, avea un toiag cu care a fost omorât un şarpe, topor descântat şi frâu din coajă de mesteacăn. Cu frâul asta el o îmblânzit balaurul.


Solomonariu îi spunea: "Nu-l împuşca, că după aceea îi mai rău, îi mai rău, lasă-l, c-aista-i de mult aicea, îi bătrân, el conduce vântoasele".


Când solomonariu îi încălecat pe balaur prin cer, balaurul întreabă de solomonar dacă-s în ţarină ori pe pădure. Solomonariu îl păcăleşte, zice că-s în ţarină când îs pe pădure, aşa mută ploile pe păduri şi cruţă satele". Da, asta era istoria secretă a mentalităţii populare, de care ştiam: balaurul, principiu al haosului şi stihiilor, îmblânzit şi învins de solomonarul demiurg, urmaşul zeului dac Gebeleizis, zeul furtunilor fertile, ce strunea cu fulgere fiara norilor de furtună.


Spusele bătrânului tăinuiau pilde ancestrale, poveştile sale veneau din veac. "Şi solomonariu era om sau ce era? Locuia la boierul acela?", întreb, iar moşneagul se repede să-mi răspundă: "Daa, om era, cu musteaţă.


Mergea pe hăt şi păzea cerul. Boieriu îl ospăta, dar el nu mânca de dulce, mânca numai ouă, lapte, mălai şi faguri de miere, aşa mănâncă solomonarii. De dormit nu doarme în căşi, cat de ger ar fi, ci pe malul taurilor, în peşteri, scorburi sau în pământ.


Trăiesc fără femei, zic că femeia îi stoarce de puteri şi dacă o singură dată o iubit o femeie, se prefac în oameni ca toţi oamenii. Şi Vasile ăsta zicea c-o văzut cum venea balaurul înaintea ploii printre nouri, cu solomonariu pe dânsul. Solomonariu îl prindea de gât şi bătea grindina.


Când vroia s-o pornească prin cer, se ducea pe malul heleşteului şi citea din carte, că era dăscălit.

După ce gata de citit, arunca baltagul în mijlocul bălţii şi când ieşea balauru' îi arunca căpăstrul pe gât şi pornea ca o nălucă prin cer, călare pe balaur, şi-l conducea pe unde vroia el, pe la boieri ce nu ţineau sărbătorile, ce nu-i dădeau de pomană şi le bătea moşia cu piatra...".


Şi bătrânul continua, istoria e atât de coerentă, nimic extrasenzorial sau fantastic, totul are o concreteţe crudă, solomonarul există şi este un om, balaurul e un şarpe sau peşte mare, "ca 5 metri lung, mare, cu doua capete şi avea patru labe, avea cam 2000 de chile, se lasa în balta ceea, în papura ceea şi mâncă acolo peste.


Asta, dacă nu-i arunca boieriu în mocirlă câte un bou sau o oaie de pomană. Vai, şi când să ridicau amândoi, solomonariu smucind din frâu balaurul cela bălos, vecinu' meu o pus puşca la ochi... da' solomonariu i-o zis, cu milă, nu-l împuşca, că după aceea o să fie mai rău, mai rău, îi bătrân aicea, bătrâân...".


Repetând acelaşi basm şi aceleaşi cuvinte, bătrânul parcă îmi descânta simţurile. Prelungirea vocalelor producea un ritm halucinant, ca un şuier molipsitor, vorbea despre potopuri, nouri repezi şi vânturi, iţi legăna întreg sufletul ca într-o dormitare plină de suspinări şi surâsuri.


Aproape că nu-l mai auzeam, aproape că nu simţisem când în ogradă au intrat - şi nu ştiu să-i fi poftit cineva - ţărani casvaneni, în frunte cu hâtrul satului Arbore, Grigore Manoilă, aşezându-se pe unde-au apucat, ascultând şi ei, fără un cuvânt, această poveste de demult.


La urma, ieşind cu toţii din muţenie, casvanenii se porniră să vorbească, dar toţi deodată şi despre cu totul altceva. Curios este că imediat au început cu toţii să râdă şi eu nu pricepeam în ruptul capului de ce râdeau, căci nimeni nu spusese vreo glumă. Un râset înspăimântător, hohot de castă, profund şi sănătos, cu mine în mijlocul lor, privindu-i nedumerit.


Şi toată carnea fetelor şi pântecelor li se mişca şi, pentru o clipă, observându-i un licăr în coada ochiului lui nea Grigore, am avut impresia că de fapt de mine râdeau, dar asta nu mai avea nici un fel de importanţă. Găsisem Ţara Solomonarilor.

Notă: de BOGDAN LUPESCU
(Ilustraţii din albumul "Semne şi Simboluri", Editura "Aquila ' 93")
articol preluat din Formula As (421) - http://www.formula-as.ro/421as/societate.html


cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

THOR

IL STERSESERA, ASA CA AM REFACUT LINKUL






Share/Bookmark

MI-A PLACUT FOARTE MULT, CU ANTHONY HOPKINS, IN ROLUL LUI ODIN,
SI CHRIS HEMSWORTH IN CEL AL LUI THOR...SA NU-L UITAM PE NOUL MEU PREFERAT RAY STEVENSON IN ROLUL LUI VOLSTAGG, PE CARE L-AM ADMIRAT IN MINUNATUL ROME.

AICI SUBTITRAT


OH YEAH WORTH EVERY MINUTE...FOR THE FANS OF NORSE MYTHOLOGY AND MARVEL COMICS A TRULY COOL MOVIE..ANTHONY HOPKINS AS ODIN AND CHRIS HEMSWORTH A HAPPY CHOICE-NOT TO FORGET LOKI 2...omg and RAY STEVENSON as VOLSTAGG, my sexy TITUS PULLO from ROME

COMPLETE (ENGLISH WITH ROMANIAN SUBS) HERE

DOWNLOAD IT SOON KOZ SINCE YESTERDAY THEY DELETED SOME OF THE LINKS

cybershamans
(karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

RETETE ROMANESTI


Mamaliga cu salvie

Ingrediente (pentru 4 portii): 200 g malai grisat, 1 ramurica de salvie, 1 tableta de supa concentrata de pasare, 50 g cascaval ras, 50 g telemea rasa, 40 g unt, 1 lingura de untdelemn de masline, piper.


Mod de preparare: Puneti intr-o oala 800 ml de apa. Adaugati tableta de concentrat de supa si puneti la fiert. - Cand apa clocoteste, mutati vasul pe flacara mica si turnati malaiul in ploaie. Nu sarati si nu piperati.

Lasati sa fiarba mamaliga circa 3 minute, amestecand intruna cu o lingura de lemn. - Adaugati frunzele de salvie si lasati sa mai fiarba inca 2 minute, amestecand. Incorporati jumatate din unt si lingura de untdelemn. -

Puneti mamaliguta in boluri rezistente la foc si radeti deasupra branzeturile. - Bagati-le la cuptorul incins dinainte, timp de 3 minute. - Serviti-le fierbinti (cui nu i-e frica de colesterol poate sa adauge si o lingurita de smantana).

Mancarica de pui cu gulii

Ingrediente (pentru 4 portii): 1 gulie (300 g), 4 fileuri de piept de pui (circa 500 g), sare, piper, 2 linguri faina, 20 g unt topit, 1/4 l apa fiarta cu concentrat de supa de pui, 4-5 frunze de salvie, 250 g smantana, sucul si coaja unei lamai.

Mod de preparare: - Se curata gulia si se taie taietei. Se spala pieptul de pui, se usuca si se taie fasii. Se sareaza, se pipereaza, se presara cu faina. Se prajesc in untul topit si incins circa 4 minute. - Se adauga gulia si supa de pasare si se lasa sa fiarba 5 minute cu capac.

Se spala salvia (daca e uscata se sfarama), se taie marunt si se adauga peste gulie si carne, impreuna cu sucul si coaja rasa de lamaie si smantana. Se lasa sa dea un clocot, apoi se serveste cu macaroane (gustati de sare si de piper)
.
sursa formula as
poza de pe hoinarprinlume


cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

MOARTEA ULTIMULUI SOLOMONAR






- O poveste adevarata, petrecuta in lumea de fantasme a unui sat maramuresean

Pe ulitele satului trecea din cand in cand un om sprijinindu-se intr-o bata de alun si facandu-si de vorba cu toata lumea. Era batran, barbos, carunt, imbracat cu haine rele, de capatat si legat peste sumanul de lana cu o sfoara din canepa.

Cioarecii ii erau mai intotdeauna gauriti in genunchi. In ciuda infatisarii (care spunea totul despre existenta sa), era numai un zambet. Ochii albastri ca peruzeaua - un albastru neintalnit la alti oameni - priveau in jur plini de inocenta si bunatate, parand foarte tineri.


Mergea incet sau foarte incet, facandu-si simtita prezenta prin glasul sonor si cald ce se auzea de la mare distanta. Oamenii ii raspundeau ori il intrebau cate ceva de placere, fiindca raspunsurile lui erau mai toate datile neasteptate si vorbele-i ramaneau de pomina, descretind toate fruntile. Acestui om i se zicea Ionu Morarului. Ion Nebunu". Prostul din Suseni.


La petit

Toata lumea stia ca visul lui Ion este insuratoarea. Ca cel mai mult si mai mult il intereseaza fetele si ca in orice moment este gata sa plece la petit. Dar nu petea Ion pe oricine! Numa" fete frumoase si instarite si mai cu seama fete de omenie, din parinti asezati. Cu cate fete nu s-a insurat! Petea pe generatii si neamuri intregi.

La Crasnic a petit-o pe Palaguta, pe fata Palagutii, pe nepoata, pe stranepoata si pe stra-stranepoata. Si tot asa la birau, la morar, la primul corator si la toate familiile de frunte. Numai Dumnezeu stie pe cate le-a petit, ca nu era an sa nu peteasca pe cate una!

Imbracat cu camasa curata, spalat pe maini si obraz, aparea duminica dimineata in pragul casei cu un buchet de pascute, daca era primavara, sau cu sanziene, prin luna lui iulie. De mila si de frica de Dumnezeu, oamenii il primeau in casa si-l omeneau, intrand in jocul mintii lui ratacite.


La joc

Duminicile, Ion mergea si la joc. Cum, necum, de unde, de neunde, desi nu-si spala hainele niciodata, la joc era imbracat fecioreste, cu camasa, gatii, cojoc si cu cizme din piele la care avea pinteni si zurgalai, ca sa se stie ca este prezent. Nimeni nu mai avea cizme cu clopotei.

Jocul se facea la o casa care avea sura cu podele (dusumea). In sura intrau muzicantii: ceterasul, zongorasul si dobasul, insotiti de flacaii care i-au platit.

In curte - in prim plan - asteptau fetele sa fie strigate pe nume la joc, iar in ulita stateau batranele - ochiul si urechea satului - care memorau toate gesturile si strigaturile si comentau critic situatiile. Mai pe laturi, se aflau copii si barbati insurati.

De multe ori, flacaii ii dadeau intaietate lui Ion, lasandu-l sa-si strige "fata" si el o striga pe cea mai ravnita din sat. Intreaga asistenta se inveselea pe loc si-si atintea ochii pe victima. Favorita nu avea de ales. Trebuia sa actioneze repede, pasind maruntel inainte, pentru ca legea jocului nu-i permitea sa-l refuze.

Cea care nu merge cu primul care o striga si joaca mai tarziu cu un altul, risca sa fie scoasa din joc. Conducatorul jocului opreste muzica si-i spune ceterasului sa-i zica "marsul". Pe "mars", fata iese din joc, facandu-se de rasul satului si al satelor, pentru ca "hiriul" (vestea) merge ca si calul cel bun. Si la aceasta lege nu exista nici un fel de exceptie.

Asa ca Ion a jucat vreo saizeci de ani cu cele mai frumoase fete din sat. Ion era lectia de umilinta a satului si nici o fata nu s-a rusinat vreodata sa joace cu el. "D-apoi, ce-i ca am jucat cu el? Nu m-a mancat; ca si pe el a lucrat Dumnezeu, tot atata cat pe ceilalti oameni."

Odata fata intrata in joc langa el, bucuria ii era fara de margini. Sarea si tropotea si striga mai dihai decat oricare altul, exact in usa surii, ca sa fie vazut si auzit de toata lumea: . La asemenea texte, privitori si jucatori se prapadeau de ras. Putea sa strige orice, ca pe el nimeni nu se supara, nimeni nu-l intreba de sanatate. El n-avea nici o lege, pentru ca era prostul satului.


Casa si vacile

I se zicea Ionu Morarului, pentru ca tatal lui fusese morar. Isi vanduse moara, dar Ion nu era sarac decat de minte. Avea un loc de doua clai de fan "La Scaun", o gradina "Intre Valcele" si o alta gradina in "Tiisoare", unde si locuia. Casa lui era in afara vetrei satului. De la el incepeau huceagurile, padurea si muntele, satul fiind in panta.

Casuta si-o construise singur. Era din nuiele, lipita cu lut pe dinauntru si pe dinafara, ceva mai mare decat un dulap. Isi facuse si pat. Pe patru tarusi a pus o leasa de nuiele, si pe leasa paie. Focul il facea afara inaintea casutei si-si gatea cartofi copti in jar, singura mancare pe care stia sa si-o faca.

Era absolut de neinteles cum de nu avea nevoie de caldura si dormea numai in frig. Femeile satului ii duceau mancare cu randul. Ii mai duceau asternuturi si haine, dar dupa ce se murdareau, le ardea. Isi pastra doar doua randuri de imbracaminte: unul de toate zilele si unul de mers la joc.

Niste oameni buni i-au construit o casuta din barne cu doua incaperi. Tot un om bun i-a dat de pomana o vitica patata cu alb si negru, de rasa. Din vitica aceea s-a apucat la doua vaci frumoase si grase ca doi tauri, de se minuna toata lumea.

Vacile lui nu aveau grajd, stateau afara, legate de un copac si nu se imbolnaveau si dadeau atata lapte, cum nu dadeau cele bine ingrijite si tinute la caldura. Ion cobora laptele in sat cu galetile. Laptele lui avea si multa grasime, multa smantana, fata de-al altora, dar nimeni niciodata n-a spus ca ar fi luat laptele de la vaci.

El nu stia asa ceva. Ba era si foarte credincios. Umbland la petit mai mult ziua, in casa unde intra era ospatat cu un blid mare de mamaliga cu lapte sau o alta mancare ce nu trebuia mestecata prea mult, ca de pe la patruzeci-cincizeci de ani isi pierduse toti dintii.

Invartea mancarea in gura o data sau de doua ori, o impingea cu limba si o inghitea nemestecata. Dupa ce termina de mancat, se punea in genunchi si se ruga si multumea lui Dumnezeu si binecuvanta casa si oamenii din ea, incat cei care-l ascultau ramaneau muti de uimire.

O vizita a lui Ion insemna mila si indurare de la Dumnezeu pentru toata familia, asa ca multi erau bucurosi sa le treaca pragul. Dar el avea casele lui preferate mai ales in Josani (partea de jos a satului). In Susani (partea de sus) cauta doar doua-trei familii.

Arata ca un cersetor, dar de cersit nu cersea niciodata. Intra in casa, se oprea langa usa si dupa ce saluta frumos cu "Laudam pe Domnul nostru Iisus Hristos", astepta sa fie bagat in seama si omenit.

Vacile lui Ion erau pricina continua de mirare. Cand venea vremea de trimis la pasunat in munte, Ion le dezlega si le dadea drumul. Vacile se duceau singure exact unde trebuia. Singure se intorceau si toamna. "Ai platit la pastor?", il intreba cate unul. "Al meu pastor ii in cer si nu cere niciodata plata", zicea Ion.

Si, intr-adevar, Pastorul i le pazea cat se poate de bine. Ursii nu le faceau nici o zgarietura. Pe ale altora le nenoroceau de trebuiau taiate sau le mancau cu totul, incat le ramaneau numai copitele si coarnele. Ale lui se intorceau an de an tefere si frumoase ca din reclame.

Ion era aproape ca un sfant. El nu suduia, nu blestema, nu fura, nu mintea si nu omora nimic, nici un fel de vietate. Zicea ca este mare, mare pacat. Unii spuneau ca-si prindea la incaltari zurgalaii pe care-i purta la joc, atunci cand pleca la fan, ca nu care cumva sa omoare furnici sau alte lighioane mergand pe poteca.

Daca avea un vitel, nu stia si nu voia sa-l manance. Il vindea cu cat ii dadea omul pe el - daca-i dadea ceva -, ca el nu cunostea valoarea banilor si nu stia sa numere decat pana la cinci. Habar n-avea cati bani ar fi meritat vitelul, asa cum nu stia nici cati bani a luat pe lapte de la stat. Ion traia intr-o fericita naivitate.

Starea lui era una si aceeasi: de bucurie si de speranta. Visul ca va fi mire - fiecare fata promitandu-i ca-l ia de barbat - il facea fericit si-l ajuta sa traiasca.

Exista totusi ceva care-l putea infuria si-l putea determina sa puna mana pe secure, sa ameninte. Motivul era cuvantul "unches". Desi se apropia de 80 de ani, el era flacau de insurat, nu unches, adica un batran.


Facutul fanului

Nebun cum era, Ion stia sa munceasca. Fanul pentru cele doua vaci si-l facea singur: el cosea iarba, el imprastia brazdele, el le intorcea ca sa se usuce, el grebla fanul si tot el singur facea si claia. Dar la facutul claii este nevoie de doi oameni: unul sa arunce fanul de jos si unul sa stea pe claie, sa-l calce pentru a nu-l patrunde ploile.

Ei bine, Ion a inventat o metoda a lui. Lua un copacel, ii taia crengile, lasand langa tulpina capete din ele si urca pe ele ca pe o scara. Cand trecea de la jumatate in sus, facea fanul sul, il lega cu sfoara, il agata in umar si-l urca pe claie. Si tot asa, pana-i facea varful. Numai el si Dumnezeu stiau de cate ori urca si cobora pana termina de facut o claie.

Pentru orice om ar fi fost o corvoada insuportabila. Pentru el nu parea a fi asa. Toata ziua lucra si canta cu vocea lui frumoasa de rasunau vaile.
Lucrul cel mai de neinteles era insa faptul ca atata vreme cat Ion canta si-si facea fanul, nu ploua nici o picatura si nu se vedea pe cer nici un nor. Fanul lui n-a fost plouat niciodata.

Era verde ca iedera, mirosea a flori, vacile il mancau cu placere si dadeau lapte mult si bun. Satul statea cu urechea atenta si cand oamenii il auzeau cantand pe Ion, se grabeau cu totii sa iasa la fan, sa tina ritmul cu el. De cum termina Ion cu fanul, se punea pe ploi cu saptamanile, de putrezeau brazdele de iarba.


Si chiar daca mai ramanea ceva neputrezit, fanul era maroniu, mucegait si mirosea a acru. Animalele nu-l mancau, iar de-l mancau slabeau si pareau bolnave. "Dumnezeu tine cu Ionu Morarului", recunosteau cu voce tare oamenii.

Pastorul din cer, care-i pastea vacile in munte, il ajuta si la facutul fanului. Il ajuta Cel de Sus mai mult decat pe toti ceilalti. La vremea fanului, prostul satului era privit cu un soi de respect amestecat cu teama. Nimeni nu stia de ce si de cine se teme, dar se temeau.


Ion si Fata Padurii

Odata, intr-o vara, in timp ce-si facea fanul "La scaun" si canta de mama focului, mai la vale de el, doi barbati in putere, tata si fiu, iesisera si ei la cosit, ca sa profite de vremea buna a lui Ion. Din zori, de cum au inceput sa coseasca, au auzit insa o femeie batand rufele cu maiul in paraul din padure. Cat a fost ziua de mare, femeia n-a incetat sa bata rufele, iar cei doi barbati au cosit cu frica-n san.

Isi facusera planul ca vor innopta acolo, in coliba, si a doua zi se vor pune pe cosit de cum se va crapa de ziua. Femeia insa nu-si mai termina de spalat rufele, si cobora seara, asa ca cei doi si-au luat coasele la spinare si-au coborat in sat, iepureste.

A doua zi, intalnindu-l pe Ion, l-au intrebat daca a auzit si el pe cineva spaland rufele in padure. "Io n-am auzit pe nimeni, vi s-o norocit", le-a raspuns Ion. Cei doi erau siguri insa ca in preajma lor fusese Fata Padurii, care nu se lega de Ion, fiindca nefiind in tariile mintii, nu avea putere catre femeie. Era si el ceva asemenea ei, prezent, dar nebunesc totodata.


Unches - cuvantul ucigas

Moartea lui Ion a fost pregatita de doua intamplari neplacute, dar lovitura de gratie i-a fost data de cuvantul "unches".

In ultima zi a vietii lui, s-a dus la ultima "draguta" care-l omenea ca lumea de fiecare data. Era o tinerica de vreo saisprezece ani, foarte miloasa si cuminte. A gasit-o facand mamaliga cu branza, pe care urma sa o duca la palincie parintilor ei care fierbeau tuica.

Fiind foarte grabita si socotind ca va castiga timp, l-a trimis pe Ion la cazan, ca sa manance toti impreuna. Ion a iesit in ulita, dar un grup de copii au inceput sa-l provoace si sa strige la el "unches".

S-a enervat foarte tare, i-a amenintat cu bata lui de alun, dar copiii nu incetau sa strige "unches" ca sa-l intarate si sa se amuze ca nu este in stare sa alerge dupa ei ca sa-i prinda. Si Ion nu s-a mai dus la palincie. A facut cale intoarsa, urcand ulita spre casuta lui din afara satului, la care n-a mai ajuns.

Dupa ce a trecut o valcea din apropiere, s-a culcat pe spate in iarba si a ramas asa, cu ochii lui albastri larg deschisi spre Pastorul cel bun al cerului si al pamantului.

Cand a fost gasit a doua zi, toata suflarea satului s-a infiorat si a deplans moartea omului care aducea vremea buna de facut fan. Clopotele bisericii au sunat limpede si foarte frumos, ca dupa un om bun si ales, auzindu-se pana departe, dar cerul s-a incruntat dintr-o data, acoperindu-se cu nori negri si grosi.


Balaurul si Iezerul

Batranii spun ca sarpele care nu musca om, nu musca animal, care nu se atinge de om si nu se atinge de animale si nu-l vede om sapte ani, nu-l atinge ochi omenesc, acela se face balaur. Daca-l vede om ori pasare - cea mai mica pasare -, apoi nu se mai face balaur, ramane sarpe.


Balaurul are aripi si labe multe si traieste in Iezer si de-acolo iese. Iezerul ii tau fara fund; are legatura cu marea. Oamenii au verificat acest lucru. Au aruncat in el un stalp lung de zece metri insemnat si n-a mai iesit in veci la suprafata. L-au aflat in mare, dupa cine stie cata vreme, si-au recunoscut semnele.

Iezerul ii acoperit cu muschi gros, mai gros de un metru, in care iti intra picioarele pana la genunchi si te leagana. Are un ochi de apa rece-rece de te-nfioara, mai rece ca gheata, si apa asta ii apa gr?. Nu-i voie sa-ti bagi picioarele in ochiul acela, ca te trage in el. Am fost pe Iezer cand eram cocoana si l-am probat cu un picior, da" am scapat.

S-apoi Balaurul iese de acolo cand ii vreme mare, vreme grea, furtuna, ploaie cu grindina. Asa ziceau batranii, ca vin solomanarii cu furtunile de la mari. Dar sunt putini de-aceia oameni pe pamant!


Solomanarii poarta norii cu ploile cele mari dupa cum vad ei ca-s oamenii de buni la suflet. Daca oamenii-s rai, aduc ploi naprasnice; daca-s buni, aduc ploi manoase, blande, ori vreme buna si mana vremea gre pe codrii pustii. Da si iezere nu-s multe pe pamant; numa" un anumit numar, dupa cati balauri is. Ca Iezerul ii casa Balaurului.


Potopul

Atata vreme cat a trait, despre Ionu Morarului nu s-a stiut ca este Solomanar. Era Solomanar, da" Solomanar ascuns. Adevarul a iesit la iveala numai dupa ce a murit, cand vremea s-a schimbat, dar mai ales in ziua inmormantarii.

In ziua aceea, a fost cea mai mare furtuna din cate s-au vazut vreodata. Nici batranii cei mai batrani nu mai vazusera si nici nu auzisera sa fi fost candva sau la inmormantarea cuiva o asa vreme grea.

De dimineata, iesise soarele din nori, parand ca va fi timp frumos. Oamenii s-au imbracat in haine usoare si au urcat in Susani, la casa care s-a oferit sa gazduiasca inmormantarea. O alta familie a primit "sa se faca mesele", adica sa se faca la ei masa de pomana.

Casuta lui Ion era departe. Doi oameni cu o caruta cu cai, insotiti de preot, au plecat sa coboare sicriul la locul prohodului. Sicriul a fost scos din casuta si pus in caruta. In momentul acela, dinspre Iezer, de "Dupa Piatra" s-au ridicat nori mari, negri, unul dupa altul, si s-au napustit peste Susani.

Veneau cu viteza amenintatoare, cu capetele inainte, ca niste balauri si, dintr-o data, unindu-se, s-au frant cu o bubuitura puternica si a cazut din cer un potop care voia parca sa inece lumea. Apa valcelei de langa casa lui Ion s-a umflat, ajungand la inima carutei, unde era si preotul, inconjurand sicriul.

Valuri de apa loveau in sicriu ritmic, furioase, rasucindu-l si intorcandu-l cu fata in jos. Daca n-ar fi fost bine batut in cuie, capacul s-ar fi desprins, iar mortul ar fi fost recuperat de apele cerului.

Ulita s-a transformat rapid intr-un rau nebun, care desprindea bolovani cat galetile si chiar mai mari, manandu-i la vale cu vuiet asurzitor. Oamenii stateau nemiscati langa caruta, apa trecandu-le mult peste genunchi.

Preotul se ruga fara graba, si potopul s-a domolit intrucatva, astfel ca au putut ajunge la casa unde trebuia sa se tina slujba de inmormantare. Se intamplase o minune a lui Dumnezeu, ceva ca o rupere de nori, dar oricum, ceva pe care nici unul dintre cei aflati in acea zi acolo nu mai avea sa uite pana la sfarsitul vietii lui.

Dupa ce au ajuns in curte, ploaia a inceput din nou, de data aceasta cu piatra, cu grindina, incat nimeni nu putea sa stea aproape de sicriu. Singura, o vaduva foarte credincioasa infrunta vremea si il bocea pe Ion, facand ocolul carutei pana la protap si inapoi. Desi se adapostisera pe sub stresini, grindina manata de vant zgaria fetele oamenilor ca niste gheare.

La sfarsitul ceremoniei, barbatii le-au trecut pe femei in spate, ca prin rau, de partea cealalta a ulitei. Cei veniti sa-l conduca pe ultimul drum n-au dezertat. L-au insotit pana la capat, stiind fiecare in sinea lui de ce o face si din ce motiv rabda urgia cerului. Poate sperau sa fie platiti cu atata pentru greselile comise fata de Ion.

Fiind el fecior, jupanesele satului l-au convins pe nepot ca trebuie sa aiba inmormantare cu cetera. Nepotul, venit mai de departe, nu prea stia cum este obiceiul, si au cantat trei ceterasi.

Caruta cu sicriul, preotul, ceterasii si oamenii s-au pornit spre cimitir. In caruta, langa sicriu, o batrana il bocea de forma, incercand sa se tina de muzica instrumentala.

Puhoiul de pe ulita insotea cortegiul, lovind oamenii in picioare cu bolovanii smulsi din tarmuri si cu altii desprinsi de pe jos. De sus, ploaia si grindina ii sfichiuiau intruna.

Cum au coborat sicriul in groapa si-au inceput sa-l acopere cu pamant, ploaia si grindina s-au oprit si a lucit vesel soarele.


* Tot potopul acela s-a abatut numai asupra Susaniului. In Josani n-a fost nici o picatura de ploaie. Doar valea de la palincie s-a umflat, incercand sa mature ciubarul in care curgea tuica, asa incat Crasnicita abia l-a salvat, agatandu-se de el cu amandoua mainile.

Pentru ca nimeni nu mai pomenise o furtuna care sa disloce bolovani si sa loveasca in picioarele oamenilor si pentru ca a fost si grindina, toata lumea a spus ca Ion a fost Solomonar.

Ca atunci cand moare un Solomonar, cine stie cum se supara natura dupa el, ca are legatura cu vremea. Si grindina si vantul urlator. Asta insemna c-a fost Solomonar. Si la nimeni, niciodata nu s-a mai pomenit o asemenea intamplare.

"Pe jos l-au condus la groapa oamenii si pe sus furtuna, vremea aceea grea, ori poate cine stie, alti Solomanari ca el, veniti de departe."

Si batrana povestitoare, de la care am aflat istoria lui Ionu Morarului, a adaugat, ganditoare, in locul meu: "A fost ultimul Solomanar de pe la noi, iarta-l Doamne, si pe mine ca l-am pomenit"

Irina Maran


site-ul dacii.ro
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites