La Lelese, Cerisor si Cerbal, vechi si frumoase sate padurenesti,
viata femeilor se tese cu firele unei plante,
pe care o culeg in diminetile de Santoader.
Planta magica, de protectie si de leac
Coasta femeilor
In vinerea aceea, Coasta se acopera cu femei. Numai atunci, in vinerea de Santoader, femeile padurence primesc dezlegare din cer sa scoata din pamant Iarba Vantului. Numai culeasa atunci, buruiana are putere. Puterea de a apara casele oamenilor de rele, de boli, de faceri si farmece.
In zori, satul fierbe.
"Mergem pa Coasta, sa luam Iarba Vantului...", se imbie-ntre ele muierile, buimace inca de somn, tragandu-se una pe alta din case, urcand, smerite, spre soare. Coasta lui Carpen e o panta insorita, un pravalis lung, chelbos, ridicandu-se deasupra firului de drum ce intra dinspre rasarit, peste apa Runcului, in satul Lelese.
Un fel de paravan de stanca luminata, pus pe cale, intre Tara Padurilor si lumea larga. Iarba Vantului nu creste decat aici, pe spinarea dinspre soare a dealului, unde zorii diminetilor de Santoader afla padurencele ghebosate deasupra pamantului, cautand.
Tabloul e de-a dreptul uluitor. Coasta pietroasa a dealului se aprinde deodata in mii de culori, se impestriteaza de neasemuitele costume ale femeilor. Iarba Vantului nu se poate culege decat in hainele stramosesti...
Fusta cu oprege si catranta incinsa cu braciri, pe care, in sold, atarna cheile din arama batuta, cheile simbolice ale casei si ale castitatii, camesa cu maneci largi, brodate imbelsugat cu siruri de cusaturi marunte si dese, pe pieptii careia se revarsa stravechile salbe cu margele din fier, suvite cu bani de argint si paiete stralucitoare.
Nu degeaba s-a zis ca portul padurencelor Hunedoarei e cel mai apropiat de cel dacic, cel mai arhaic din Romania, ca felul in care isi infasoara cingatoarea peste mijloc leaga in fiecare invartitura o taina pierduta in timp. Regine vechi, pastrate printr-o minune intr-o cuta a timpului, padurencele sunt mandre de frumusetea lor.
Cele tinere au straiul rosu ca purpura si ca obrazul lor iubaret, cele mai in varsta au maneca iei cenusie, zimtata, iar cele batrane maneca neagra, neagra de tot, purtand pe capete broboade din borangic straveziu. Milenii intregi zac pe hainele astea.
Pe vesmantul muierilor care culeg Iarba Vantului poti citi mersul tainic al universului. Dar intre toate, te infioara de frumusete cojoacele. Biblii pagane, carti de ancestrale semne hieroglifice sunt spinarile lor. Pe pielea moale, de oaie neprihanita, e cusuta o puzderie de sori.
Sori rosii, sori cenusii, sori negri. Sori rotunzi, insirati unul langa altul, roti solare cu razele invartite pe dinauntru, iar in mijloc o cruce din patru astri, avand deasupra luna, cu colturile intoarse spre pamant. Soarele le este femeilor spinarea, pamant roditor, pantecul.
Sorii din spinarile padurencelor se inconvoaie rotunzi spre soarele din cer, in vreme ce ele rascolesc infrigurate Coasta. Cautarea poate dura mult, caci Iarba Vantului n-o gasesti tocmai usor. Coasta Carpenului e departe de Lelese, de satul lor, si, oricat s-au straduit s-o afle pe alte povarnituri mai apropiate, n-au gasit-o.
Au fost aici botanisti care n-au izbutit sa-i masoare puterea si nici macar s-o inchida precis in vreo specie a lumii vegetale. Catusnica? Iarba dragostei? Iarba fecioarei? Pir gros? Stelita? Nu se stie. E mica, trei sferturi radacina atoasa, uscata, infipta zdravan in crusta pamantului, lasand la lumina doar cateva mustati firave, verzi-cafenii. Sapi pe langa ea ca s-o scoti intreaga.
Pana spre seara, insa, femeile o gasesc. Si se intorc in amurg, chicotind multumite, tinand in palme, ca pe o comoara, cate un manunchi. Asa se sfarseste vinerea de Santoader, prima vineri din postul Pastelui.
"Se lasa post de Pasti", zic padurencele, ca si cum ar zice ca se lasa seara...
Iarba Vantului aveam s-o gasesc prin toate casele batranelor lelesence. Cele mai multe o pastreaza in poduri, ascunsa in lazi de zestre, adevarate tezaure.
Acum cativa ani, in sat au intrat tiganii, tigani nomazi, cu palarii rotunde si parul lung, revarsat peste umeri. Veneau de departe. Coviltirele carutelor se unduiau greoi, ostenit, urcand prin defileele Govajdiei. In fata lor, calarea un barbat cu ochi sclipitori, subtire si drept in sa, un fel de capetenie, care se oprea dinaintea fiecarei case, intreband de lazile mireselor batrane.
Ofereau pe ele preturi de neinchipuit: cu banii de pe-o lada puteai sa-ti iei un vitel. Oricat n-ar fi vrut, oamenii le-au scos din case. Le-au scos mai intai pe cele pe care le credeau stramosesti, mari, sculptate, imbinate in cuie de lemn. Tiganul a invartit biciusca in aer si a zis "nu". Nu pe acestea le cauta. Si a mai zis ca el stie, stie precis unde sa le gaseasca pe cele adevarate.
A urcat in podul primei batrane aflate in drum, Patrau Maria Iuca lu Cnale, si s-a dus spre lada aproape cu ochii inchisi. Acolo era, la locul ei de cand lumea.
Daca n-ar fi venit tiganii in sat, daca n-ar fi scormonit prin camari si hambare, in cautarea stravechilor sipete padurenesti, pe care le stiau si le cautau "cu adresa", trimisi anume de colectionari din Austria si Ungaria, lelesenii n-ar fi aflat niciodata ca tocmai lazile acelea modeste, abia suflate pe deasupra cu un abur de flori, lazile lor stravechi, uitate pe sub paie si pe sub tesaturi de paianjeni, erau aurul trecutului lor.
Maria Iuca lu Cnale, zisa in sat Conaleasa, sade acum in curtea casei sale pe-o bancuta albastra si-si aminteste. E bancuta pe care obisnuieste sa sada dupa fiecare somn de amiaza, cand afara-i frumos si ea nu vrea sa faca nimic. Doar sa stea.
Maria Iuca e femeie batrana, dar clocotitor de puternica, cu fire barbateasca aproape, fara stavila la vorbe si ras. In fata ei te simti firav, despuiat de secrete, din crestet si pana-n talpi. Pe spate, cojocelul cu sori vechi de-un secol a capatat culoarea scoartei copacilor.
Broboada cea alba, imaculata, ii e innodata zmucit sub barbie, din ovalul stransurii, doi ochi verzi te iscodesc fara mila, infigandu-ti-se direct in suflet, o privire careia greu ii tii piept. "Era frumos tiganul si-avea maini lungi, ca de fata", isi aminteste batrana, de parca l-ar avea chiar acum in licaririle ochilor.
"De nici o lada nu i-o placut din vecine, numa de-a mea. Cand o vazut-o, i-o scaparat ochii-n cap ca la drac. "Asta-i! Trebe sa aiva-n ea cui de fier si puiut!", asa o zas..." Cuie de fier si puiut. Aveam sa vad adesea acel alintat "pui al lazii", tot cautand prin sat, si eu, ca tiganii, magica Iarba a Vantului.
E un sertaras secret, care se deschide inauntru, in partea dreapta a lazii de zestre, un sertaras cu patru despartituri, ca patru unghere sacre ale vietii unei femei. Una e plina cu sare, ca femeia sa fie insetata de dragoste si de viata. Alta are in ea tarana, rodnica precum pantecul, pe care mireasa o ia cu dansa din curtea casei "parintasti".
Intr-alta, e pus cu fala conciul miresei, gateala plina de ace lungi si podoabe vechi, alaturi de ceapsa, un soi de invelitoare magica pentru coc, pe care barbatul il scoate in noaptea nuntii, inainte de a-si preschimba mireasa in femeie. "Dezveleste mireasa", asa se zice, cu o deosebita cuviinta, in Tinutul Padurenilor.
Odata ce i-ai dat jos unei fete podoaba parului, inseamna c-ai facut-o a ta pe vecie. I-ai scos caita neprihanirii. Conciul este si dans. Dansul din noaptea nuntii, de despartire a barbatilor din sat de fosta fecioara, in urma careia ei primesc pe rand, din mana miresei, paine si branza de oi. Dansul rotit precum suvitele impletite pe crestet. Asta e al treilea sertar. Si abia in ultimul, cel mai adanc, e ascunsa Iarba Vantului...
Sora Soarelui
Maria Iuca lu Cnale nu si-a vandut atunci lada de zestre tiganilor. S-a dovedit apoi ca, intr-adevar, era foarte veche, inca din vremea nuntii bunicii sale, care o mostenise si ea prin neam... Batranei nu-i pare rau nici o clipa c-a refuzat banii.
A ales, in schimb, s-o daruiasca primarului Ciprian Achim - un aparator vajnic al traditiilor padurenesti -, i-a daruit-o cu tot cu sare, cu pamant, cu conci si cu Iarba Vantului, iar lada ei a facut faima lelesenilor intr-o multime de expozitii de folclor din lumea larga.
Acum, batrana sta singura pe bancuta albastra, tinand in palme un manunchi incalcit din fire de iarba, adunat in primavara asta pe Coasta, indreptandu-l incet spre soare, de parca numai asa ar putea sa-i "vada" puterile. "Iarba asta-i sora cu soarele. Nu creste decat cu mustata spre soare. O culeg de copila si-aproape in fiecare zi de Santoader a fost soare pe deal.
Iarba asta imi ocroteste casa si neamu si batranetile..." Apoi, asezand cuminte buruiana in poala, continua cu glas potolit, cantarindu-si atenta fiece spusa. "Da, o culeg de copila, da nu i-am cunoscut toata puterea decat tarziu. Intr-o zi, eram deja muiere la casa mea, mi s-o bolnavit o vaca.
Stiam eu de muroi de-aistea care iau laptele de la vaci, da n-as fi gandit s-o patesc tocma eu. Zghiera vita... Da cu labele pa mine, nu ma lasa s-o mai mulg. Nebuna era. Cerea din ochi agiutor. Atuncea eu m-am dus la niste batrani, cum sunt eu acu, sa ma-nvete.
Mi-or zas de-o muiere batrana, batraaana, care sta-n Cerbal, pasta munte, si care stia sa citeasca-n niste carti cu semne vechi si sa spuna descantece tari. M-am dus si i-am zas ce sufar cu vaca. Si ea zase: "N-ai o sticla cu apa?". "Ba, zac, cum sa n-am?" Ma-nvatasera batranii s-aduc. Si ea luase apa de la mine si prinse a descanta.
Vorbele ei erau ca un plans de foc ce-o ardea pe dinauntru si se stingea acolo, in apa. Zase catra mine: "Te duci acasa, apa asta o dai la vaca s-o beie. Pa urma iei lantu vitei, il bagi sa arda-ntr-un foc si zici: asa sa arda inima la ala care-o facut! Abia la sfarsit ii afumi ugeru cu radacina uscata de Iarba Vantului...".
Atat mi-o zas baba. Si cand dadeam sa ies din bordeiu ei, numa ce-aud ca ma mai intreaba ceva: "Vrei sa moara el, omu care ti-o facut farmecu, sau sa-i moara vaca?". Eu ma speriai toata: "Doamne fere, nu sa moara el, ca nu vreau sa-l iau pa sufletu meu! Da sa-i moara o leaca vaca, parca nu m-as supara, ca mult am mai patimit...".
M-am dus acasa, am scos vatraiu plin cu jar ros din soba si-am pornit-o spre grajd. Am pus pasta jar Iarba Vantului si am bagat vatraiu sub ugeru vitei. Am ars lantu-n foc si am zas cum mi-o spus. Vita o-nceput a racni de plasere. Si numa aflu a doua zi ca la un om de aicea, din sat, care era banuit ca-i muroi - inca nici nu-i departe de noi -, i-o murit vaca. Iar vaca mea o-nceput a avea iarasi lapte...
Dupa aceea, am invatat mai multe. Ca a triilea zi dupa ce-ti fata o vaca, trebuie sa mergi iarasi in grajd cu jar ros si cu Iarba Vantului, sa afumi vitalu si sa incongiori vita lauza cu fum de trii ori. Numa dupa aia ii dai vacii drumu afara, la apa.
La fel, sa-ti afumi boii inainte de-a pleca cu ei la plug prima data, cand incepea aratu, primavara. Tare frumos era cand incepea aratu si oaminii-si afumau grajdurile si boii, ca semn de primavara. Tare frumos. Era satu plin de muguri, de fum. Asta era, de fapt, Iarba Vantului, iarba de leac."
Leac sfant pentru singuratate
Lelese nu e un sat sarac. Inca plin de oameni, cu gospodarii tinute in deplina curatenie de vrednicile brate femeiesti, cu destul fecioret care-a ales sa nu pribegeasca spre orase, ci sa munceasca omeneste, tihnit, la mina de talc de la poalele muntelui.
Batrana Maria Petris, alintata acum Nana Iuca, a fost una dintre "respetatele" asezarii. "Am trait si n-am fost ultima, am fost printre primele!!!", spune tragand adanc aer in piept si parca totul se insenineaza in juru-i. Casa Mariei are revarsata peste gard, spre ulita, o salcie uriasa, plangatoare.
Ograda ei pare ticluita astfel incat lumea sa inceapa si sa se sfarseasca in spatele salciei: fantana, vaca, porc, pivnita plina de cartoafe si grane, teasc pentru tuica, chiar si cuptor de paine, pe care mai coace, uneori, prescuri, toate sunt ale Mariei Petris.
De nimic n-are nevoie. Are 77 de ani, boli vechi ii macina trupul, trebuie sa stea mereu strasnic incinsa la mijloc, fiindca in urma cu vreun sfert de veac medicii "i-au scos fierea", dar acum nici de asta nu-i prea pasa. "Am tot ce-mi trebuie. De toate am.
Da sufar de ai mai grea boala di pa lumea asta: singuratatea...", zice, plangand tacut, precum salcia. Copii n-a avut. Sotul, Miron, i-a murit acum patru ani. S-a stins pe picioare. "Azi era sanatos, poimaine era murit. Ziceau ca i s-au incurcat matele in burta. In doua zile o fost gata."
Fascinante tablouri sunt peretii batuti de vant ai surilor sale, usile de lemn afumat ale grajdurilor. Sub stresini, pe scandurile lungi, sunt atarnate cele mai gustoase bunatati ale pamantului: siraguri de cepe galbene si zemoase, una langa alta, buchete nenumarate, albe, de catei de usturoi, flori de toate culorile ce nu se vestejesc niciodata si, putin mai jos, frunzele, tainice mirodenii si frunze de leac, grupate cu migala in manunchiuri parfumate.
Batrana sta inaintea acestor tablouri cu ochii inchisi, aplecati spre pamant. E mult mai trista decat cealalta, decat Conaleasa. Si, spre deosebire de ea, nu-si tine Iarba Vantului in podul casei, ci sub pamant, in racoarea de piatra a beciului. E rece ca pamantul, ca palmele ei crapate de munci.
"La noi, vantu rece vine din soare. Din soare porneste vantu si boalele vin pa vant catra sat. Noi asa ne-am pomenit, ca bate vantu din soare si Iarba Vantului sta manioasa pa Coasta, cu mustata la soare, si apara satu de bolile care vin pa vant..." Neagra ii e tesatura de pe maneca, negri ii sunt sorii din spinare, alb ii este parul cel lung, ascuns sub naframa de giulgiu.
Si-a "dezbolnavit" si ea, ca multi dintre padureni, vitele cu Iarba Vantului. Si oile, si caii, si fagurii colcaind de albine si iepurii catifelati. Dar aceasta batrana imi spune ceva mai mult: cu manioasa buruiana se pot afuma si oamenii. Chiar si astazi, padurenii se afuma cu Iarba Vantului. De blande, de buba rea, de pantec, de descantec...
Si-a afumat si ea barbatul batran, l-a afumat bolnav, gol din cap pana-n talpi, dar a fost prea tarziu. S-a afumat pe ea insasi, s-a imbaiat intreaga, adeseori, in fiertura de Iarba Vantului, si ei i-a folosit. Fara iarba asta, zice, demult s-ar fi prapadit. Dar, recunoaste intr-un tarziu, iarba asta e moarta, e desarta, daca nu "crezi" in ea, in dumnezeiasca-i putere. Ei i-a ajutat pur si simplu "sa stie c-o are".
Sa stie ca a cules-o la vreme, in vinerea de Santoader, c-o pastreaza in pivnita, an dupa an. I-a folosit numai gandul ca puternica radacina are grija de casa si de batranetile ei. I-a folosit, zice, ca leac sfant, pentru "ai mai grea dintre toate boalele pamantului"...
Reginele padurence
Aveam s-o pornesc, apoi, prin alte sate ale Tinutului Padurenilor, sa intru prin case, sa vorbesc cu multe batrane care inca mai pastreaza si azi Iarba Vantului. Toate o au. O tin prin poduri, prin pivnite, prin lazile de zestre, uitate printre foile rufoase ale Bibliilor, o tin pana si sub perne, ca sa le pazeasca visele, atunci cand dorm.
Aproape toate o mai culeg in vinerea Santoaderului. Aveam sa colind prin Plop, prin Alun, Cerisor, prin Runcu Mare, calauzit mereu de tanarul primar Ciprian Achim, cel mai simpatic, mai "neoficial" primar din cati am pomenit, care vorbeste cu oamenii ca de la padurean la padurean, simplu si nefandosit, caruia nu-i pasa de nici un capital electoral, caci ce capital poate fi mai bogat decat dragostea pe care-o simti tu in inima fata de satul tau...
Impreuna cu el, aveam sa ma opresc la un capat de drum, intr-un varf de munte, in locul de cruce asurzitoare a tuturor vanturilor, si acolo avea sa-mi marturiseasca un vechi crez de-al sau, nascut dupa multi ani de spionari atente ale oamenilor locului, un crez pe care nu-l impartasesc, azi, decat barbatii batrani.
Anume, ca aici, in Tinutul Padurenilor, au condus, altadata, femeile. Crede asta, chiar daca azi pare umilitor pentru orgoliul barbatusilor abia insurati, o crede, dar mai ales o simte cu toata fiinta: aici femeile sunt reginele! Are o multime de pricini s-o spuna.
"Barbatii or fost mereu plecati la mina, vara cu oile-n munte, iarna inapoi cu oile-n strunga. Femeile-or trebuit sa fie barbati." In noptile nuntilor, inca se tine aici un obicei pagan, pastrat din timpul dacic: "rasucitu miresei pasta mana".
Soacra urca fecioara pe masa si o intoarce pe sub mana, s-o verifice ca pe un nobil animal daca-i intreaga, sanatoasa, daca n-are vreun picior rupt, daca are toti dintii in gura. De ce soacra? De ce niciodata socrul, barbat? Fiindca numai femeia are drept de viata si de moarte asupra casei, asupra fecioarei care va deveni femeie ca si dansa.
Apoi, cheile... "Ati vazut unde sunt cheile? Cheile simbolice ale vietii unei familii, ale vietii unui neam intreg?... Cheile-s la muiere, aici, pa soldul ei puternic! Nu la barbat! Si ce dovada poate fi mai buna decat Iarba Vantului, iarba pe care numai femeile pot fi vrednice s-o culeaga in toata puterea?..."
Spre miazazi, la Cerisor, un sat mult mai insingurat in munte decat Lelese, sapte batrane padurence aveau sa-mi arate cum se canta Cantecul Bradului, cantecul de petrecere spre mormant al feciorilor morti inainte de-a cunoaste iubirea femeiasca. Sapte batrane, fiecare avand cu sine, in san, Iarba Vantului.
Pe gazda lor, batrana maruntica, oachesa, mereu chicotind pe-nfundatelea cu o palma la gura, o chema Poanta Nica. Straniu nume. Traieste sub pamant, intr-o odaie calda si plina de povesti, o odaie labartata dedesubtul unei frumoase case cu etaj.
Fiul ei e decanul unei facultati din Petrosani, ea inca mai doarme pe cuptor, sub casa pustie. Acolo isi duce singuratatea, cu un manunchi de Iarba Vantului pus de-a curmezisul, pe perete, sub coltul icoanei. Nu mai are puterea sa purceada spre indepartata Coasta, n-are puterea nici sa suie scarile casei sale mari, de deasupra.
Isi aminteste insa, ca-n vinerea Santoaderului pleca din Cerisor cu toate femeile, pentru alta planta magica. "Noi, muierile din Cerisor, suiam apa Runcului, prin Lunca Mica, ne duceam pa Coasta sa luam Iarba Vantului, da mai luam si altceva: Iarba Spurcului.
Tot acolo o cauti si-o gasesti. Spurcu, da! Spurcu se lupta cu toate boalele care vin prin frig catra satu nostru si care ni se baga noua, muierilor, in oase. Stii ce era asta, Spurc? Ei, vezi ca nu stii! Reuma!..."
Si mai departe, spre miazanoapte, in inaltul sat Cerbal, aveam s-o cunosc pe ultima femeie din lume care mai face mandrele cojoace padurenesti. Toti sorii aceia din spinarile femeilor de pe Coasta, toti au fost cusuti de mana ei. Cojocareasa se numeste Maria Lascus si pana la cei aproape 80 de ani ai sai a imbracat cu cojoace toate muierile muntilor din jur.
O batrana cu chip mic, ca de copil, din care jumatate frunte, jumatate restul fetei, albita pana la ultimul fir al genelor, tinandu-si degetele mereu tuguiate, de parca inca ar pastra intre ele un ac. Inca de tanara, a fost singura femeie din Tinutul Padurenilor facatoare de cojoace.
Multe mii de cojoace a facut si n-a avut concurent, nimeni nu s-a incumetat la asa o migala inspaimantatoare. Si tot inca de tanara a fost nefericita. Pe sotul ei, Gherasim, care-a murit anul trecut, l-a iubit. L-a iubit la inceput, fiindca a fost "barbat mare, nalt, ocrotitor si harnic".
Ea era inca o copila, abia il cunoscuse mai bine dupa noaptea nuntii, cand el "s-o bolnavit" si apoi a zacut la pat 42 de ani incheiati - patruzeci si doi de ani! -, fara sa se poata misca, fara sa poata manca, fara sa poata merge, si in acest timp ea i-a fost alaturi. 42 de ani pot fi o viata de femeie. Maria Lascus marturiseste ca nu s-a gandit niciodata sa-l insele, sa-l supere, ca nu i-a parasit niciodata capataiul patului.
A fost barbatul ei si a crezut in el, fiindca Dumnezeu i l-a dat. "Asa o trecut viata mea... Din barbatu mare, nalt, ocrotitor si harnic, o ajuns un pumn de om ros de boala. Patrujdoi de ani l-am radicat in capu oaselor si i-am dat de mancare cu lingura-n gura si l-am invalit cu patura-n somn. Asa o trecut viata mea. El pa pat si eu langa dansu, cosand cojoace ca sa castig bani sa-l ingrijesc, an de an..."
Un barbat intins pe pat si o femeie cosand, an dupa an, soare dupa soare, pe o piele de oaie neprihanita. "Dar Iarba Vantului?", o intreb. "Cu ce v-a ajutat pe dumneavoastra Iarba Vantului?" Batrana tresare, ca dintr-un vis vechi. Spune ca o culege si acum, inca mai merge pe Coasta in fiece an cu femeile, la fel ca inainte. La ce i-a ajutat?
De la Iarba Vantului "a invatat o rabdare", zice. O mare rabdare. Rabdarea de a-i intelege si iubi pe toti oamenii, rabdarea ca toate trec precum vantul, ca nici o minune nu se petrece peste noapte, ca nimic din ce-i omenesc nu e vesnic, ci totul se repeta.
Ea a crezut in barbatul ei, cu rabdare, si nu i-a parut de nimic rau. Poate ca, daca el n-ar fi fost bolnav si muritor pe pat, poate ca atunci nici ea n-ar fi cusut atatea mii de cojoace, facand astazi mandria Tinutului Padurenilor. Credinta in Iarba Vantului, tocmai la asta a ajutat: a ajutat ca traditiile din Tinutul Padurenilor sa nu moara... Duceti-va sa vedeti!
Bogdan Lupescu
0 comments:
Post a Comment