Tuesday, January 25, 2011

VRAJITOAREA DIN DEALUL SERPILOR

Share/Bookmark

- Reportaj de Klaus Stephani -

Demaram selectia textelor propuse de cititorii revistei pentru Antologia de reportaj a "Formulei As". Publicat initial in 1992, republicat in 1994, textul de fata vede pentru a treia oara lumina tiparului, bucurandu-se de o sustinere impresionanta. Din pacate, autorul a parasit Romania, iar personajele sale au disparut

Omuletii padurii

Ma numesc Maria Bohnyirsky, am douazeci si trei de ani, nu sunt casatorita, am doi copii, o fetita si un baiat, si jos in sat mi se zice "Vrajitoarea din Dealul Serpilor". Dar nu ma intereseaza ce spun oamenii despre mine, am casuta mea, traiesc in ea singura, cu cei doi copii.


Sunt nascuta din flori, mama mea s-a numit Josefine Bohnyirsky, a fost copil parasit, luat si crescut de Therese Hapka, vaduva sefului de brigada silvica Gottfried Hapka din catunul Grosschulligulli.


Tatal meu a fost un barbat frumos, era silvicultor, purta palarie verde si haina verde si purta si mustati (mi-a povestit mama). Mai tarziu i-a aflat si numele, de la domnul Pairl, brigadierul silvic, fiindca pana inainte de a fi plecat nu stia decat ca il cheama Seppi. Intreg, numele lui era: Josef Amadeus Fierschnee, da, asa il chema: Amadeus, un nume foarte deosebit, eu cel putin nu l-am mai auzit niciodata.

Dar poate ca mai exista oameni cu numele asta asa de caraghios, poti sa stii?!

[Intr-adevar, cercetarile au scos la iveala ca in anul 1923, un copil parasit pe podul de peste Viseu, langa gara, fusese adoptat si crescut de vaduva sefului de brigada silvica Gottfried Hapka.

Acest copil, o fetita, primi numele Josefine, la saptesprezece ani il cunoscu pe silvicultorul Josef Amadeus Fierschnee, cu care ramase insarcinata inainte ca el sa se intoarca in oras, de unde venise, si sa se faca nevazut. In 1941, Josefine nascu o fetita, careia ii dadu numele de Maria.

In 1943, pe la douazeci de ani, dupa ce se marita cu tapinarul Franz Joseph Bohnyirsky, Josefine mai nascu patru copii: Veronika (Wroni) 1944, Anna (Annzu) 1945, Leopold (Poldi) 1946 si Therese (Ressku) 1948.


In vara anului 1953, Franz Joseph Bohnyirsky, in varsta cam de treizeci de ani, isi parasi si el familia. Cand, in 1960, Josefine, in varsta de treizeci si sapte de ani muri de o gripa, fiica cea mare, Maria, avea nouasprezece ani, Veronika saisprezece, Anna cincisprezece, Therese doisprezece.]


Cand mama a murit, am ramas singuri: nu aveam pe nimeni, nici rude, nici prieteni. Eu m-am ocupat de gospodarie, Annzu si Poldi au muncit pamantul, au semanat cartofi si porumb, sa avem ce manca. Ressku mergea cu cele doua vaci la pasune; mai aveam doi porci, gaini, gaste, un caine si o pisica.


Pana in sat erau cinci kilometri, iarna traiam complet izolati de lume. Nimeni nu trecea prin fata ograzii noastre, iar noi nu mergeam niciodata in vale, la oamenii care si-asa ne dusmaneau, fiindca inca de pe atunci se spunea deja ca Wroni, Annzu si eu suntem vrajitoare. Aveam un renume prost. Cateodata, trecea prin preajma un taietor de lemne sau un cioban roman, in rest nu aveam legatura cu oamenii.


Asa am trait trei ani, pe urma (era vara, in ce zi nu mai tin minte, fiindca nu aveam calendar), da, pe urma, Wroni a zis ca vrea sa plece in lume cu celelalte surori:
"Noi om mere de-aici, da nu jos, in sat, merem altinde".
"Un sa mereti?", am intrebat.
"Nu stiu, da departe de-aici", a zis Wroni.


Celelalte doua n-au zis nimic, au adunat cateva lucruri intr-o straita, ne-am imbratisat si ne-am sarutat (doamne, cat am putut sa plang!), pe urma au coborat strunga dealului si acolo unde incepe padurea au disparut; si de-atunci n-am mai auzit nimic despre cele trei surori ale mele. Poate ca s-au intalnit cu o zana buna care le-a ajutat, dar poate ca le-a taiat calea cainele negru si au murit, cine stie?


Cainele negru e unul din dracii care-i pandesc pe oameni si ii momesc. Sus, in codru, la Teufel Stein, Chiatra Dracului, am vazut cainele iadului de mai multe ori, catre seara, cand mergeam sa adun zmeura ori ciuperci. Era o dihanie mare si neagra si statea pe o crapatura de stanca. Din gura lui tasneau flacari si sedea neclintit.

Bineinteles ca nu ne-am apropiat, l-am privit doar o data, repede, de departe, fiindca, daca stai pe loc, te atrage, te ia la el si te linge pe fata cu limba lui fierbinte si puturoasa si faci o eczema groaznica, uneori chiar buboaie care se lecuiesc cu diverse plante medicinale. Mama stia exact cand trebuie ele culese si uscate si cum se prepara ceaiurile si alifiile, dar eu am uitat.


Dar cu omuletii padurii ne-am inteles minunat. Ascunzisurile lor sunt sus, pe Steinweg (asta e o poteca ingusta, care trece peste varful muntelui in Ucraina, dar acolo e deja granita, dincolo de ea se intinde o alta tara, unde nu se poate ajunge, e prea departe).

Pe Steinweg sunt multe gauri mici in pamant, in care omuletii padurii isi au culcusurile. Totusi, nu ai voie sa mergi acolo si sa-i stanjenesti, fiindca se supara foarte tare. Asa ca, daca surorile mele s-au intalnit cu un omulet al padurii, mai tarziu au avut noroc. Dar ce s-a intamplat cu ele nu stiu.


Mangaierea


Dupa doua luni a plecat si Poldi - ca taica-sau -, fara sa fi spus un cuvant. Dimineata s-a dus la cartofi, iar la pranz, cand il asteptam cu supa fierbinte, n-a mai venit.

Nu mi-am dat seama de la inceput (vine el cand il loveste foamea, mi-am spus), dar pe urma, cand s-a inserat si-am dat de mancare la gaini, la gaste si la porci, m-a fulgerat parca teama si deodata am inteles: a plecat, nu mai vine inapoi niciodata, si-asa a fost. Au trecut aproape trei ani de atunci si traiesc singura, aici, sus, cu cei doi copii: Joku si Bebu. S-au nascut amandoi dupa ce m-au parasit fratii mei.


Tatal lui Joku e un taietor de lemne pe care l-am vazut cand mergeam la adunat ciuperci. Voia mereu sa ma prinda, dar eu fugeam atat de repede, incat el, cu cizmele lui greoaie, nu izbutea. Striga: "Hei, hei, stai o clipa, nu-ti fac nimic". Dar eu banuiam ce vor de la noi barbatii si n-am lasat dupa el.


Dar intr-o zi m-am gandit ca trebuie sa aflu exact ce vrea de la mine barbatul acela si-am stat. A venit foarte aproape, m-a privit cu uimire, eram desculta, aveam doar rochita pe mine, mi-o cususem singura, dintr-o veche basma. Pe urma mi-a mangaiat lin de tot parul lung si blond, o data, de doua ori, si avea o privire atat de stranie. Am simtit ca ard, am spus: nu! - dar mi-era atat de bine cand ma mangaia cineva pe par!


Si pe urma s-a intamplat: nu stiam chiar exact cum se face, dar mi-a aratat el: asa, vezi?, uite, mi-era o frica groaznica de ce-o sa urmeze, dar a fost asa de frumos, m-am bucurat asa de mult ca omul acela a fost atat de bun cu mine!, si dupa aceea m-am intalnit foarte des cu el, uneori m-astepta cate o jumatate de zi, sus, sedea pe iarba, unde incepe drumul care merge in padure.


Cand s-a nascut micul Joku - s-a intamplat intr-o iarna -, m-a mosit o taranca rusnaca care locuieste departe, sus, intr-o gospodarie unde sta singura, cu barbatul ei; a venit si cand am nascut-o pe Bebu, un an mai tarziu.


Dar Bebu nu e a taietorului (nici macar nu stiu cum il cheama si nici el nu stie cum ma cheama pe mine), pe Bebu am facut-o cu un cioban roman care a fost aici asta-vara cu turma. Nici pe cioban nu stiu cum il cheama, nu l-am intrebat nici pe el.


[Acel taietor de lemne, Wenzel Dorenbach, la un an dupa nasterea lui Joku (Johann) s-a accidentat mortal in timp ce mergea catre exploatarea de lemne, in remorca unui tractor. Nevasta lui, Anneliese Botschorek, a sustinut ca vrajitoarea din Dealul Serpilor i-ar fi luat mintile; de aceea a cazut din remorca si a murit.

Dar tovarasii de echipa ai lui Dorenbach au aratat ca fusese beat cand s-a petrecut accidentul, incat autoritatile au suspendat cercetarile.
Ciobanul roman era de loc din Viseul de Jos, dar in ultima vara a coborat cu turma mai departe, spre sud, in directia Muntilor Suhard. Daca avea si familie nu s-a putut afla.]


Stele si bobi


De la batrana rusnaca care mi-a ajutat sa-mi aduc copiii pe lume am invatat un lucru pe care ceilalti oameni nu-l stiu: sa dau in bobi.
Intr-o zi, mi-a dat patruzeci si una de boabe de fasole neagra (le tin ascunse sub salteaua de paie, intr-un saculet) si, cand prima stea rasare pe cer, asez boabele de fasole in forma de cerc, spun un descantec:

"sorok bobikiw i odyn, skazit prawdu jak odyn", apoi inchid ochii si mi se arata departe, in jos, peste dealuri, ceea ce are sa se intample. Vine careva la mine sa afle ce-l asteapta in viitor, trebuie sa stea pana cand prima stea straluceste in tarie si atunci asez boabele si-i prezic.

Si fiindca pot sa fac asta inseamna ca sunt vrajitoare?


N-am mers la scoala.


Vara, noi, copiii, munceam in gospodarie, trebuia s-ajutam ca sa putem trai, sa avem ce manca; iar iarna nu puteam sa mergem la scoala, fiindca aici sunt mari caderi de zapada si se ajunge greu pe jos in sat. (Adeseori trecatoarea este complet ingropata-n zapada si ramanem izolati si uitati pentru multa vreme aici, pe strunga muntelui.)


Nici fratii mei nu s-au dus la scoala, dar nici n-a venit careva sa spuna: trebuie sa va duceti. Dar nici batrana rusnaca, care traieste sus, nu stie sa scrie si sa citeasca. Am vazut odata un ziar si nu-mi pot imagina cum pot oamenii sa faca atatea liniute legate, rotunde si mititele, pe care le inteleg; cred ca foarte rar se intampla ca dintr-o asemenea indeletnicire cineva sa iasa inteligent. Mie nimeni nu mi-a scris niciodata, si nici n-as fi inteles.


Nu stiu daca mi-ar fi placut sa invat scrierea si citirea, fiindca nu stiu daca e bine sa le inveti; la ce-ti folosesc? Carti n-am, ziare n-am; nu stiu ce se intampla in lume si nici nu doresc sa stiu.


Odata am fost cu rusnaca in Viseul de Jos (singura n-as fi mers niciodata, dar cu ea m-am dus bucuroasa, fiindca doream sa vad ce fel de oameni traiesc prin acele parti), si atunci am vazut ceva ce n-am sa uit niciodata, atat a fost de deosebit. Intr-o lada era o poza si ea se misca mereu: erau niste oameni marunti care se tot miscau de acolo, vorbeau, se duceau si se intorceau, numai limba n-am putut sa le-o inteleg.

Dar oamenii aceia si ce se vedea imprejurul lor nu era colorat, asa cum vedem in realitate, batea mai mult inspre cenusiu. In Viseul de Jos sunt cativa insi care au astfel de lazi. Nu stiu daca este o vrajitorie, dar o ciudatenie este sigur, fiindca, daca atingi cumva intr-o parte, tot ce vezi in fotografie dispare, ca si cand n-ar fi fost nimic. Iar daca iar atingi cumva intr-o parte, oamenii cei marunti se intorc inapoi, vorbesc si se misca intocmai ca la inceput.


In rest, cunosc doar padurea, stiu multe lucruri despre buruieni, dar mama stia si mai mult. In schimb, cunosc toate locurile de care trebuie sa te feresti, unde se ascunde Waldmutter, Muma Padurii; de te apropii cumva, te face stana de piatra sau te transforma intr-o pasare neagra, in corb.


Jos, in sat, oamenii spun despre mine ca-i preschimb in piatra pe barbatii carora nu vreau sa le zic adevarul din bobi, dar mint, pietrele care se afla in jurul casei sunt din vremurile cand sus, pe Vale, traiau vrajitoare adevarate:

Ciuma, batrana, care avea in mijlocul fruntii un singur ochi, apoi vrajitoarea cea mica, frumoasa coz din fata, dar groaznica la vedere din spate, fiindca trupul ei era deschis, plin de bube si de zgarieturi. Mama mi-a povestit deseori despre cele trei vrajitoare care traiau aici, sus, in munti.


Cand eram inca mica, intr-o zi mi-a iesit in drum Crucea-Zilei. Trebuia sa fac fanul, sus, pe deal, cand, deodata, am vazut-o in fata mea: era alba de tot, ca din sticla, avea ochii verzi, care straluceau ca ochii pisicilor pe-intuneric, si tacea; de frica am cazut in genunchi si am inceput sa plang. Pe urma, cand m-am ridicat, disparuse. Apoi, mama mi-a spus ca fetitelor nu le face nimic, cauta doar barbati cosasi. Totusi, m-am speriat atunci foarte tare si n-am mai vrut sa mai urc pe plai.



Zmei de zapada


Pe priculici l-am vazut de mai multe ori, chiar acum doua zile, cand i-am inchis pe copii in casa si am mers in padure si el mi-a taiat iarasi drumul, fugind. O, amarata faptura! Nici tu om, nici tu fiara, si cu o viata vai de zilele ei, dar de vorbit, n-am vorbit, fiindca cu priculiciul n-ai voie sa vorbesti. Nici sa-l privesti nu ai voie, fiindca atunci musca pe cineva de picior si te prefaci tu insuti in priculici.


De fapt, stii ce este un priculici? Este un catel mic si negru, un om preschimbat in caine prin vraji. Si facut sa hoinareasca de colo-colo pana cand cineva il supara si el se infurie si il musca: atunci scapa de farmec. Iar daca dai dupa el cu o piatra si-l nimeresti in cap, se preface in om, dar pentru scurta vreme, saracul, fiindca dupa aceea se face caine, asa cum a fost.

De asta n-am aruncat niciodata cu piatra dupa un priculici, cu toate ca tintesc foarte bine, si-as fi izbutit sa-l lovesc; mi-a fost mila (cu toate ca cine nu-l nimereste il musca pe el priculiciul, de picior sau de mana, asa ca, decat sa dai cu piatra, mai bine sa-ti vezi de drum si sa treci mai departe fara sa-l privesti, pana cand dispare in umbra codrului).


Seara, cand ma culc tarziu cateodata, langa mine in pat dorm copiii, afara taraie greierii, pasarile de noapte striga, poate tipa chiar cucuveaua sau vreo pasare - suflet care nu-si afla linistea, da, atunci ma gandesc ce bine ar fi daca langa mine s-ar afla si-un barbat - nu unul care sa tot vina si iar sa plece, unul care sa ramana definitiv.



O femeie nu poate sta singura prea mult timp, ea are nevoie alaturi de un barbat, chiar daca el mai bea cateodata si o si bate uneori, astea fac parte din viata, le-a indurat doar si mama, Bohnyirsky o batea zdravan cateodata, dar a doua zi lucrurile mergeau ca inainte, mama a stiut sa le rabde, fiindca asa e facuta viata.


In ultima iarna am fost foarte singura, pe aici a nins mult, atat de mult, incat nici rusnaca n-a mai putut veni. Ei, cartofi am avut destui. Porumb pentru gaini, fan pentru vacile amandoua, chiar si lemne de foc.

Copiii au stat toata vremea in casa, fiindca afara a fost foarte frig. Am incalzit apa pe soba (avem o singura camera, aici e si bucataria si camera de dormit), i-am spalat si i-am tinut curati. A fost bine, cald, si de cinci ori am taiat cate o gaina pentru micuti.


Ne-am descurcat foarte bine, n-a fost nici unul dintre noi bolnav. Dar noaptea, cand vantul suiera peste casa, cand zmeii uriasi de zapada zburau prin aer si sus, la marginea padurii, urlau lupii (luasem si cainele inauntru, fiindca scheuna atat de jalnic saracul), atunci mi-ar fi placut sa am un barbat langa mine. E greu sa traiesti o iarna intreaga aici, singura.


Dar de lupi nu mi-e frica, aveam mereu pregatita langa usa o secure, daca venea careva, as fi lovit, am tot timpul si un cutit pe masa, cu care tai porcii. Asa ca nu putea nimeni sa-mi treaca pragul, nici tu lup, nici tu altceva pe doua picioare.


Dar n-a venit nimeni. Abia catre primavara, pe cand zapada incepuse deja sa se-nmoaie, m-a vizitat intr-o zi rusnaca si mi-a adus faina, prune uscate, o sticla de tuica si cozonac pentru copii. M-am bucurat atat de tare vazand-o, ca aproape am plans. "Dobri den! Dobri den! Iwanka!", strigam mereu si ne-am imbratisat ca surorile.


Zana padurii


Da, cand copiii mei vor creste mai mari, voi pleca si eu intr-o zi de pe Dealul Serpilor, voi merge la oameni, dar nu jos, in sat, unde lumea zice ca sunt vrajitoare, nu, voi pleca departe, dar unde, inca nu stiu exact. Nu stiu cum arata lumea de peste deal.

Surorile mele mi-ar putea acum spune unde ajungi daca mergi mai in jos de Viseu, dar mai mult ca sigur, ele m-au si uitat. Cine stie ce li s-o fi intamplat! Poate ca au murit demult, intre straini mori mai repede, asa mi-a zis rusnaca, te imbolnavesti incet si s-a terminat.


Da asta sigur n-o vreau: ca Bebu a mea, cand va fi frumoasa si mare, sa faca un copil cu un taietor de padure sau cu alt barbat care urca dealul. Asta sigur nu vreau. Sa traiasca si ea ca celelalte femei din sat, sa aiba copii care sa mearga la scoala, sa nu trebuiasca sa-i fie rusine, sa nu ajunga vrajitoare, sa nu traiasca niciodata singura pe un deal.

Iar eu as dori sa traiesc pana cand copiii mei vor fi casatoriti dupa lege si vor avea copii si eu sa le vad pe toate (nu ca biata mama, care s-a prapadit atat de repede).


Nu cred intr-un dumnezeu, nu stiu daca, pe cand eram copil, mama m-a dus vreodata intr-o biserica, despre asa ceva nu pot sa-mi amintesc. Cred, insa, in zana cea buna a padurilor care ne ocroteste, care sta in dosul copacilor si ne vede cum culegem maline si cautam ciuperci; ea e intotdeauna aici, de cateva ori am vazut-o si eu, in altceva nu pot crede, pentru ca nu am vazut;

Zana buna a padurii nu seamana cu un om, ea este o lumina stralucitoare, o palpaire as spune, care se iveste in dosul copacilor cand soarele lumineaza de sus, asta e zana padurii - o raza luminoasa si calda. Dar n-ai voie sa te apropii de ea, sa mergi unde straluceste, trebuie sa stai neclintit si sa taci, altfel zana fuge si stralucirea dispare si norocul de atunci inainte te paraseste, fiindca zana se supara, nu poate sa sufere oamenii galagiosi si iscoditori.


*

Cinci ani mai tarziu, a venit in Viseu un barbat originar de acolo, dar care plecase din 1958 in Germania: Edmund Prad, care a dorit sa-si viziteze neamurile si sa-si petreaca vacanta in locurile unde a copilarit.
Din intamplare, a auzit si el despre vrajitoarea de pe Dealul Serpilor, care locuieste dincolo de padure, intr-o casuta de lemn, impreuna cu cei doi copii.

Intr-o zi, Edmund a impachetat niste zaharicale si s-a suit pe Dealul Serpilor ca s-o viziteze pe femeia cea stranie. Pe atunci, Maria avea douazeci si opt de ani, dar parea si mai tanara.


Pe urma, Edmund si-a prelungit sederea in sat si a vizitat-o in fiecare zi pe Maria (spre marea suparare a rudelor si a mai multor locuitori), interesandu-se, totodata, despre formalitatile ce trebuiau indeplinite pentru casatorie.

Le-a obtinut dupa sase luni, asa ca anul viitor a venit in sat inca din luna martie, cu masina incarcata de lingerie si haine noi. Dar Edmund n-a ramas mai mult decat doua zile: s-au cununat si a doua zi a plecat inapoi. In mai a venit inca o data in Viseul de Sus, fiindca intre timp obtinuse si aprobarea pentru plecarea in strainatate.


Maria si-a luat ramas bun de la cei doi copii (au ramas in grija unei familii de oameni singuri) si a plecat cu Edmund in lumea de peste deal.
Acum., Maria are cu Edmund Prad doua fete, dar are grija si de Joku si Bebu. Amandoi sunt imbracati la fix: blugi, pulovere dupa ultima moda, adidasi, merg la scoala, invata bine, sunt harnici.


Povestesc ca mama lor a ajuns in Germania mare doamna. Dar ea nu le-a scris pana acum niciodata (cu siguranta pentru ca n-a invatat).
De cand a plecat s-au scurs noua ani.

Traducere de Sanziana Pop



Inainte de a emigra in Germania, Klaus Stephani, autorul exceptionalului reportaj pe care il publicam, a fost redactor-sef la revista de limba germana "Neue Literatur". Studiase filologia la Cluj si ceva mai devreme fusese elev la Liceul "Honterus" din Brasov. Acolo s-a si nascut. In aceeasi casa in care se nascusera tatal, bunicul si strabunicul lui.

O casa straveche, cu temelia asezata pe la inceputul mileniului, ca toate casele sasesti din Ardeal. Sa-si fi inchipuit cineva ca Klaus Stephani va renunta la tezaurul lui de vechime transilvaneana ca sa plece-n Germania? Dar a plecat. A luat-o pe Brigite, sotia lui, pe Ienti, baiatul cel mic, amintirea lui Sven, baiatul cel mare, mort intr-un cumplit accident montan, si-a plecat.

Plecarea lui face parte din dramatica emigrare a populatiei germane din Romania. Un exod dureros, care pe romani ii acopera de rusine si pe sasi, de tristete: 1000 de ani de istorie nu se uita de la Brasov pana la Heidelberg. Cronicar fidel al existentei sasilor din Ardeal, Klaus Stephani a fost atras mai ales de viata tipterilor un grup de etnici germani stabiliti prin secolul al Xvii-lea in Muntii Bucovinei si-ai Maramuresului.

Lemnari, pietrari, constructori de drumuri forestiere si tapinari, tipterii s-au asezat in comunitati izolate, insirate de-a lungul golurilor alpine si pe culmile Carpatilor padurosi. Rezistenti catva timp la scurgerea germanilor catre vest, tipterii au fost si ei tot mai mult inghititi de migratie, lasandu-si casele in paza vanturilor si amintirea in paginile lui Klaus Stephani, cronicarul vietii lor, care i-a scos pentru totdeauna din uitare si-anonimat.

Sa-i descoperim si noi, acum, in ultimul ceas, cand, afland ca exista, ei de fapt au si disparut pentru totdeauna din Romania, tara pe care in alta limba o numeau, ca si noi, Patrie.

Sanziana Pop

0 comments:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites