Saturday, August 14, 2010

Cancerul emotional, de Tom Kenyon

Share/Bookmark

cerc din lanuri

Cancerul emotional, de Tom Kenyon

(ii multumim Irinei)

Acest concept s-a ivit in mintea mea, in timpul unui seminar pe care il organizasem la Anchorage , Alaska , in urma cu cativa ani.

Tocmai predam modul in care sunetul poate fi folosit pentru manifestarea emotiilor, in scopul vindecarii. O femeie, pe care o putem numi Rose, s-a oferit voluntar, in timpul sesiunii in care trebuia sa creez modelul pentru aceasta tehnica. Ca parte a demonstratiei, am rugat-o sa se concentreze asupra unei zone din corpul sau care ii creea probleme, ideea fiind ca, deseori, emotiile par sa se localizeze in anumite parti ale corpului.

Ea a spus ca rinichii erau pentru ea o zona sensibila si dureroasa. Apoi, Rose s-a oferit sa ne impartaseasca faptul ca tocmai iesise din spital, unde fusese tratata pentru insuficienta renala. Era un chin inspaimantator pentru ea, dupa cum va puteti imagina. Acum facea dializa, iar numele sau era pe lista pentru un transplant de rinichi.

Am indrumat-o sa isi mute atentia in rinichi si sa scoata sunete, cu fiecare expiratie. I-am spus sa isi imagineze ca sunetele vin de fapt din rinichii ei si sa-si asculte propriile-i sunete, pe masura ce se relaxa tot mai mult, cu fiecare expiratie.

Oricat ar parea de bizar, este usor sa faci asta, si imediat, ea a inceput sa geama usor. Apoi, sunetele s-au schimbat. La inceput, semanau cu suspinele unui copil mic, apoi, au devenit ca tipetele disperate ale unui copil care suferea. Toti cei prezenti erau inmarmuriti de intensitatea acelui moment, in care priveau o femeie matura, in jur de 4o de ani, care tipa ca o fetita ingrozita.

In cele din urma, tipetele ei s-au atenuat, transformandu- se din nou intr-un geamat usor. Apoi, si-a atins partea inferioara a spatelui, in zona rinichilor, si a deschis ochii.

M-a privit, neincrezatoare, spunand: “Durerea a disparut, durerea a disparut”!

Am rugat-o sa descrie experienta sa launtrica din timpul acelui proces, iar ea a spus ca s-a intors in timp, pe la varsta de doi ani. Statea pe un scaun inalt, pe care si-l amintea din copilarie. Pe masura ce vocea ei descalcea energia blocata in rinichi, mintea i-a fost catapultata inapoi in timp, intr-o amintire din copilarie. In acel moment al copilariei, mama sa traia cu un iubit. Mama plecase la lucru, iar iubitul ar fi trebuit sa-i poarte de grija copilei. Dar, evident, lui ii displacea total faptul ca trebuia sa imparta atentia mamei cu fetita. In loc sa ii dea de mancare in mod normal, el arunca mancarea inspre ea. Acest comportament o infricosa, iar aceasta teroare a fost ceea ce a retrait Rose in timpul demonstratiei. Intr-un anume fel, rinichii fizici au beneficiat de pe urma amintirii si exprimarii vocale a acestei frici din copilarie.

In timpul discutiilor care au urmat dupa aceasta experienta, cineva a mentionat faptul ca fratele sau murise de cancer la stomac. Legat de acest lucru, este ciudat faptul ca tatal lui fusese foarte abuziv cu el, cand era copil. Ori de cate ori venea beat sau furios acasa, il lovea sau il impungea in stomac, spunandu-i baiatului ca e un gunoi.

Experienta lui Rose a declansat un “ah-ha”, iar sora fratelui mort a vorbit, printre lacrimi. Ea vazuse cum furia tatalui sau se napustea, in mod repetat, in abdomenul baiatului.

Pentru ea, aceasta era explicatia cancerului si mortii timpurii a fratelui sau.

Ideea ca tesuturile stocheaza emotii a fost promovata de psihologul occidental Wilhelm Reich. Dar ideea merge cu mult timp in urma, la stravechea arta a acupuncturii. Chinezii au codificat acest sistem de medicina a energiilor subtile, in urma cu mii de ani, iar unele dintre conceptele de baza ale acesteia se refera la emotii. De exemplu, plamanii au tendinta de a stoca mahnirea si nelinistea, iar rinichii – frica.

Sa fi fost, oare, frica generata de experienta din copilarie, cea care i-a slabit lui Rose energia rinichilor (numita Chi), declansand o predispozitie pentru insuficienta renala de mai tarziu? Exista vreo legatura intre cele doua? Dar, indiferent daca exista sau nu vreo legatura intre ele, interesant a fost faptul ca retrairea experientei durerii si exprimarea vocala a fricii au diminuat senzatia de durere si disconfort la nivelul fizic al rinichilor.

Am inceput sa analizez intr-o lumina noua suferinta emotionala si relatia acesteia cu starea de sanatate. Pe atunci, la inceputul anilor `90, medicina alopata nu recunostea (si, cel mai adesea, nu recunoaste nici acum) existenta unei relatii directe intre emotii si starea de sanatate.

Ca sa fiu sincer, eu cred ca toate astea au de a face cu banii. Medicina alopata este tot mai mult bazata pe industria farnaceutica. Iar marile firme de medicamente nu sunt interesate sa finanteze proiecte de cercetare care nu le aduc profit.

In ciuda monopolului instaurat de firmele de medicamente, a aparut un nou domeniu de cercetare, care poarta numele de Psihoneuroimunologi e, sau strudierea modului in care mintea influenteaza sanatatea. Revenind la inceputul anilor `90, aceasta ramura tanara a medicinii a fost numita Psihoimunologie, cred eu, ca un semn ca domeniul a devenit mai respectat, acum cand numele sau este mai lung si mai greu de pronuntat.

Dar, indiferent cum am numi-o, aceasta ramura a medicinii prezinta unele legaturi foarte clare intre vietile noastre emotionale si sanatatea noastra.

Intrucat stiintele neurologiei si psihologiei s-au unit pentru a explora acest domeniu, candva necunoscut, al biologiei umane, apar anumite tipare interesante.

Si ele sunt foarte evidente in domeniul cancerului. Dupa cum s-ar putea sa stiti, cancerul atinge proportii epidemice in tarile industrializate. Si exista nenumarate cercetari care arata ca extinderea acestei boli se datoreaza, in mare parte, poluarii toxice a hranei, aerului si apei noastre. Dar nu trebuie sa te bazezi pe faptul ca barosanii de la Washington sau statul vor face prea multe in acest domeniu. Banii reprezinta subiectul discutiilor ce se poarta in arena politica, si se pare ca, in prezent, purificarea aerului si a apei nu aduce prea mult profit.

Mi se pare interesant faptul ca actualele companii petroliere din SUA – ma scuzati, vreau sa spun actuala Administratie americana – au anulat, efectiv peste noapte, zeci de ani de realizari in domeniul protectiei mediului.

Dar, haideti sa revenim la subiectul nostru. Nu am vrut sa fac o declaratie de natura politica. Nimeni nu poate inca sa separe, cu adevarat, sanatatea publica de aspectele sociale si politice. In ciuda incercarilor de a trisa, liderii nostri politici nu pot modifica realitatea, care atesta ca intre sanatatea publica si calitatea mediului inconjurator exista o stransa legatura.

In timp ce calitatea mediului nostru inconjurator ne influenteaza puternic starea de sanatate, exista un alt tip de mediu despre care as vrea sa vorbesc.

Nu il poti vedea, dar il poti simti. Este vorba despre mediul tau emotional. Si, in calitate de psihoterapeut, imi tot revine in minte un vers din muzicalul The Music Man (Muzicianul) –“ Lucrurile nu stau prea bine in River City”.

Eu il numesc cancer emotional si, asemenea cancerului in general, poate fi mortal. Lasat la voia intamplarii, el poate distruge viata. Si, in cele din urma, el poate mutila, din punct de vedere psihologic, persoanele care nu fac alegeri potrivite pentru viata lor. In formele sale mai agresive, el poate distruge biologia celulara, generand boli fizice.

Desi pare o ironie, am descoperit ca acest tip de cancer emotional apare adesea in comunitatile spirituale, indiferent de credintele filozofice si/sau religioase ale acestora. Si exista o explicatie pentru acest lucru, la care ma voi referi putin. Dar, mai intai, as vrea sa intelegi contextul.

Meditatiile periculoase

Un prieten de-al meu, care locuieste in Santa Fe, New Mexico, a participat, in urma cu cativa ani, la o conferinta desfasurata intr-un magazin naturist cu produse homeopatice si pe baza de plante, pentru tratarea depresiei. La vremea respectiva, el insusi suferea de depresie, dar a fost uimit sa vada un public atat de numeros. Locul era plin pana la refuz si, dupa estimarile sale, cam 90% din cei prezenti practicau meditatia, urmand diferite traditii spirituale. Iar dintre ei, mai mult de jumatate erau budisti practicanti!

Nu stiu ce crezi tu, dar mie mi se pare ca ceva nu prea e in ordine aici. Si, cata vreme urmeaza sa daram anumite mituri, dati-mi voie sa fiu foarte exact in ceea ce urmeaza sa va spun.

Pentru ca, in primul rand, eu practic meditatia. De fapt, am practicat diferite forme de meditatie, timp de peste patruzeci de ani. Si mai sunt si budist. Ei bine, de fapt sunt un budist tibetan neo-pagan si, un Taoist part-time, dar nu vreau sa intru in amanunte. Este suficient sa va spun ca eu cred ca stiinta invataturile budiste fundamentale sunt o descriere exacta a misterului pe care il numim constiinta.

Deci, nu budismul sau meditatia in general ma deranjeaza, ci mai degraba modul in care sunt ele practicate. Atunci cand le folosim pentru a patrunde in natura reala a mintilor noastre, ele sunt de o inestimabila valoare. Dar, cand sunt folosite pentru a evita adevarul emotional, ele sunt distrugatoare. Si nu conteaza cate plecaciuni faci, cate betisoare arzi, sau cat de mult stai in fund, in contemplare – acest tip de meditatie nu duce la Iluminare.

Cred ca sala de curs era plina de practicieni ai meditatiei, fiindca ei foloseau meditatia ca pe un drog.

Ei descoperisera ca pot folosi starile meditative ca pe o modalitate de a evita suferinta emotionala. Majoritatea celor care meditaza si cad in aceasta capcana nu realizeaza faptul ca, de fapt, ei evita suferinta emotionala. Ei doar stiu ca se simt rau daca nu isi fac timp sa mediteze. Una este sa te bucuri de perspectiva pe care o capata mintea in meditatie si alta sa devii dependent de ea, ca sa te simti bine.

Acest gen de cvasi-meditatie produce un efect de sedare asupra mintii, care amorteste sau diminueaza (pentru un timp) suferinta emotionala. Acest lucru se petrece prin modificarea nivelului de serotonina din creier. Cu alte cuvinte, amortesti. Acum, nu ca as avea ceva impotriva atingerii unor stari mai inalte de constiinta, Doamne fereste, mai ales cand acestea se obtin prin intermediul sistemului nervos al cuiva. Dar nu asa poate fi patruns misterul mintii. Este pur si simplu o modalitate de a pluti pe culmi samsarice (ale iluziilor) auto-create.

Pentru aceia care nu cunosc termenul de samsaric, el se refera la cuvantul sanscrit – samsara – care inseamna lumea iluziilor. In budism, ceea ce nu este real este numit samsara. Deci, ceea ce vreau sa spun desprea acea stare este ca experienta de a fi amortit in meditatie este un extaz samsaric sau iluzoriu. El nu este real; este auto-creat.

Si iata unde apare amagirea. Natura constiintei este extazul (sau ananda, in sanscrita). Dar acest gen de extaz nu este acelasi cu starea produsa de efectul narcoticelor, pe care o experimenteaza unii oameni care practica meditatia. Extazul lui bodhicitta (mintea budica) are calitatea de a fi atat expansiv, cat si real. Absolut nimic nu este evitat. Sunt prezente toate aspectele sinelui, inclusiv cel emotional.

In Meditatia de evitare – un termen pe care l-am inventat – cel care mediteaza isi narcotizeaza chimia creierului, pentru a evita experienta unei suferinte de natura emotionala. Aceasta meditatie nu va produce nimic de valoare autentica – doar va poate ajuta sa evitati o experienta reala a sinelui vostru.

Este normal sa vrem sa evitam suferinta. Toate organismele biologice au aceasta tendinta innascuta. Dar, atunci cand evitam constientizarea suferintei emotionale, diminuam lumina constiintei de sine. Iar pentru cineva care se afla pe o cale spirituala, acesta este un adevarat blestem.

Meditatia de evitare este doar o cale de a evita constiinta emotionala, chiar daca aceasta sporeste cunoasterea de sine. Printre “oamenii spirituali”, o alta modalitate de a evita constiinta emotionala este serviciul in slujba altora.
sursa foryou

RAMADAN MUBARAK!

Yasmin Levy - La Serena


Si la mar era de leche
Los barquitos de canela
Yo me mancharía entera
Por salvar la mi bandera

Si la mar era de leche
Yo me haría un pescador
Pescaría las mis dolores
Con palavricas d'amor.

Dame la mano tu palomba
Para suvir a tu nido
Maldicha que duermes sola
Vengo a durmir contigo.

Share/Bookmark

Azam Ali - La Serena!

"A woman sits in the window of a tower in the sea and sings melancholically to the sailors going by."
The songs of the Sephardim (Spanish Jews), handed down orally from generation to generation, tell the stories of their lives, their history, and their culture during their settlement in the Iberian Peninsula until their exile in 1492. The Sephardic language is known as Judezmo or Judeo-Spanish, which is the Spanish language of the middle ages.
As a result of the Jewish Diaspora, Sephardic communities were established throughout the Mediterranean, North Africa, Turkey, Egypt, Greece, Palestine, Syria and the Balkan states. Although they managed to preserve their culture by maintaining their Hispanic traditions wherever they lived, their music became greatly influenced by the cultures they inhabited, hence creating the immensely diverse repertoire of Sephardic songs we hear today.
The one thing that intrigues me most is that during the Islamic conquest of Spain, the Muslims and the Jews lived in peaceful co-existence. Their communities were strongly linked until the 14th century when the Catholic re-conquest and the Inquisition brought the peace between them to a bitter end.



Beautiful Architecture Of Iran (Persia)



Share/Bookmark

Bill laswell VS sussan deyhim - The candle and the moth



Share/Bookmark

A DIFFERENT PLACE


Share/Bookmark

Zidul Plingerii. Mormintul Sfint. Piata araba plina de arome si sunete. Muzica tare la 1 noaptea. Politia. Soldatii sexy. Drumul inconjurat de dealuri de calcar spre Yerushalayim shel zahav. Marea calda noaptea in care se reflecta stelele si avioanele.
Eu in a different place in which the bliss is attained by swimming through rivers of blood. Reversal of pain.




Forty one ways to die
One strong will to live
World's gone all awry
Faith is the battlefield

Tender, I feel
And the wheels turn
To fortify a design of free will

Forty one ways to die
One strong pain to feel
Strapped to a suicide
With just one more place to be

Tender, I feel
And the wheels turn
To fortify a design of free will

We test, we form, we fear, we tilt
We strive, we fall, we want, we kill
And we hail, and we doubt
And with all waisted
We heal, and we call
We atone kneeled here
And will stray fortified
In a windfall

Niyaz - Molk-e-Divan (Acoustic)!

Friday, August 13, 2010

Niyaz - Sadrang



Share/Bookmark

Niyaz - Ghazal!

NİYAZ - SONG OF EXILE (Feraghi)

GHOST OF THOUSAND LITTLE LIES

Share/Bookmark

Ghost Of a Thusand Little Lies

אסף אבידן והמוג'וס
מילים ולחן: אסף אבידן



You never get your hands covered in dirt
You never get your heart covered in love
Lean your cheek upon your hands - I'll be your glove
I try to fit you up with my love

You walk right through my walls
You walk right through my walls

The ghost of a thousand little lies
Is haunting my lips and my finger-tips, and my eyes
The ghost of a thousand little lies
Is haunting my lips and my finger-tips, and my eyes
Take me to England cause I'm going slightly mad
(nobody will notice I'm mad in England)

You never get your hands covered in love
Lean your cheek upon your hand - I'll be your glove





Miss Platnum Babooshka 2009



Share/Bookmark

Miss Platnum She Moved In Official Video



Share/Bookmark

Miss Platnum sur la matinale

Thursday, August 12, 2010

Sting feat. Cheb Mami - Desert Rose (Original)



Share/Bookmark

Im Nin 'alu ♥ Ofra Haza

Wednesday, August 11, 2010

Taxi - Jumatatea Mea

Jumatatea mea - Taxi
Versuri de dragoste - Jumatatea mea - Taxi

I:
Reiau acum povestea aia veche cu sufletul pereche
Se zice ca fiecare are undeva, undeva in lumea asta,
Jumatatea sa.
Eu, deocamdata, imi impart singuratatea-n doua:
Iau eu jumatate si jumatate imi las mie.
Ce bine o sa-mi fie, deocamdata.
Da' stiu c-odata si-odata trebuie sa te gasesc.
Recunosc, n-am puterea sa te recunosc.
Jumatatea mea, cantecul asta-i pentru tine,
Asculta-l bine si cauta-ma tu...

Refren:
Cand voi veni, inseamna ca m-ai chemat
Cand te voi auzi, inseamna ca m-ai strigat,
Cand voi fi, inseamna ca m-ai dorit,
Cand te voi gasi, inseamna ca m-ai cautat.
Cauta-ma tu ...

II:
Si daca e asa si cred ca e asa
Inseamna ca pan' acum, jumatatea mea,
Am trait pe jumatate, am visat pe jumatate
Si am pierdut o jumatate din viata fara sa-mi dau seama.
Crezi ca-i simpla drama, gandeste-te,
In definitiv e si a ta.
Recunosc, n-am puterea sa te recunosc.
Jumatatea mea, cantecul asta-i pentru tine,
Asculta-l bine si cauta-ma tu.

Refren:..

III:
Nu prea merg pe la prieteni vechi Sa-ntreb ce sa fac.
Stiu ca nu pot sa imi spuna nimic
Si atunci astept sa vina totul de la tïne.



Monday, August 9, 2010

Taramul nemuritorilor: Hunza – Valea Vietii

Share/Bookmark

0

Autor: Nicu Parlog

Taramul nemuritorilor: Hunza – Valea Vietii

In anul 1870, un general britanic impreuna cu garnizoana sa urca pentru prima data pe valea raului Hunza, o zona uitata de timp, ascunsa in ungherele muntoase din nord-estul Indiei de atunci. Intreaga omenire se afla in fata unui miracol care sfida regulile stiintei oficiale. Oamenii care traiau de milenii in acest loc uitat de boala, suferinta, tristete si stres, atingeau varste incredibile, se bucurau de o stare a sanatatii nemai-intalnita nicaieri in lume si puteau procrea la varste la care cei mai multi occidentali zaceau deja in sicrie. Astazi, misterul Vaii Hunza si al locuitorilor este la fel de mare, in ciuda sutelor de investigatii si cercetari stiintifice. Beatitudinea uluitoare a acestui loc, suprapusa longevitatatii deja proverbiale a locuitorilor sai, pare sa ascunda, in continuare, secretul Frumusetii fara Batranete si al Vietii fara de Moarte...

Undeva in Pakistan

Daca o cautam strict dupa coordonate geografice, Hunza este o mica vale muntoasa din regiunea Gilgit-Baltistan, provincia autonoma de nord-vest din Pakistan. Intreaga vale este situata la inaltimea medie de 2.500 de metri, avand o suprafata de 7.900 kilometri patrati. Fostul oras Baltit, actualmente Karimbad este principalul orasel al regiunii, astazi - o populara destinatie turistica, datorita privelistilor spectaculoase din imprejurimi. Zona este marginita de munti maiestuosi, precum Utar Sar, Rakaposhi, Bojahagur Duanasir II, precum si piscurile Hunza, Ghenta, Diran si Bublimating: toti muntii enumerati strapungand cerul cu inaltimi de peste 6 000 metri.

Istoria locului este interesanta, Hunza fiind la inceputurile sale un mic stat izolat, marginit de Tibet la nord-est, si Muntii Pamir la nord-vest (Citeste aici despre o expeditie romaneasca in desfasurare pe Muntii Pamir). Principatul condus in mod traditional de printi denumiti pe aceste meleaguri, Thum, a fost dizolvat in anul 1974, cand a fost inclus in frontierele Pakistanului actual de catre Zulfikar Ali Bhutto.

Schimbarea politica nu a deranjat prea mult cursul vietii de aici, locuitorii continuand sa traiasca in aceeasi stare de libertate cum vietuisera in ultimii 900 de ani sub conducerea Thum-ilor locali. Britanicii incercasera si ei, fara prea mult succes, sa stapaneasca cu pumn de fier valea. Intreaga perioada de dominatie britanica s-a intins doar intre anii 1889-1892. Ultimul print, Thum Mir Safdar Ali Khan Hunza, a fugit in Kashgar-ul chinez, cerand azil politic. Bastinasilor nu le-a fost deloc greu sa isi apere valea in timpul invaziilor, deoarece trecatorile prin care se facea pe vremuri accesul in zona aveau o latime de doar 50 centimetri!

Temperatura aerului in vale oscileaza intre + 27 grade Celsius si - 10 grade Celsius pe timp de iarna, cand intregul complex al Trecatorii Karakoram este blocat de zapezi. Districtul Hunza-Nagar a devenit cea mai noua diviziune din teritoriul Gilgit-Baltistan, fiind inclus de-abia in luna iulie a anului 2009.

La marginea Raiului

Valea Hunza este de o frumusete absoluta, ireala. Toti marii calatori care au venit si aici, atrasi de faima locului si de longevitatea extrema a bastinasilor, declara cu mana pe inima ca nu au mai intalnit nicaieri o asemenea alaturare armonioasa de minuni naturale. Trecatoarea prin care se intra din Gilgit in Hunza este foarte dificil de parcurs, fiind situata la inaltimea de 4.176 metri.

Odata intrat in vale, trecatorului i se dezvaluie in fata ochilor un peisaj edenic, iar daca soarele scalda piscurile inzapezite si valea multicolora, senzatiile sunt indescriptibile, si puternic amplificate de aerul tare si nefiresc de curat al inaltimilor.

Vaile de piatra albastruie ale muntilor, marginesc de o parte si de alta gradini si terase cultivate cu pomi fructiferi si orz, alturi de pasuni netede, unde pasc turme de animale crescute pentru lana, laptele si carnea lor. Deoarece in valea Hunza ploua rar, localnicii au dezvoltat in timp un ingenios sistem de irigatii prin care apa cristalina provenita din topirea periodica a ghetarilor se scurge catre gradinile, pasunile si locuintele lor. Originalul sistem de apeducte are o lungime totala de peste 80 km si preia in mare parte apa scursa din ghetarul Ultar situat la inaltimea de 7 788 metri, in Muntele Rakaposhi. Apeductul alcatuit din lemn, este ancorat in stanca cu piroane lungi de otel.

Inaccesibilitatea vaii combinata cu relieful extrem de accidentat a dus la secole de izolare fata de orice influenta venita din exterior. Spre exemplu, nu mai devreme de anii '50 ai secolului trecut, locuitorii din Hunza nu vazusera nici macar un singur Jeep sau avion in zbor, in ciuda faptului ca armata Pakistaneza amenajase deja un aeroport in Gilgit, la doar 70 km distanta de Hunza.

Sursele istorice ne spun ca hunzakutii, cum sunt denumiti bastinasii, se bucurau de un renume de pastori turbulenti si agresivi. Cu toate acestea, cu doar 10 ani inaintea sosirii britanicilor in zona, oamenii semnasera un tratat de prietenie si neagersiune cu comunitatile cu care se invecinau. Le-a fost destul de greu, tinand cont ca timp de sute de ani se ocupasera in principal cu jefuirea caravanelor chineze care traversau trecatorile muntoase ce leaga Tibetul de Kashmir. Conform folclorului local, tratatul de pace si buna vecinatate a fost semnat numai in urma deselor insistente ale fiului Thum-ului fata de acesta. Juniorul ajunsese atat de oripilat de torturile si crimele savarsite de parintele sau, incat l-a convins in cele din urma sa renunte la banditismul oficial si sa isi crute vecinii.

Urmasii lui Alexandru cel Mare?

La inceputul secolului XX, mai multi antropologi si etnologi care au intrat pentru prima oara in contact cu hunzakutii, au insistat ca acest grup etnic total diferit de celelalte comunitati din jurul sau, ar fi nici mai mult nici mai putin decat urmasii soldatilor din armata legendarului Alexandru Macedon. Soldati care ar fi fost lasati in acest avanpost indepartat de catre Cuceritor, dupa care au fost uitati sub vanturile aspre ale istoriei. Captivanta ipoteza a ramas in sertarele istoricilor, neavand prea multa credibilitate printre specialistii vremii.

Cu toate acestea, studiiile efectuate incepand cu anii '70, au venit cu rezultate socante. Totul a inceput de la analizele limbii bastinasilor. Denumit Burushaksi, limbajul hunzakut este total diferit de limbile si dialectele triburilor din imprejurimi. Analizele istoric-fonetice au scos la iveala ca Burushaksi este nimic altceva decat un amestec lingvistic dintre vechea limba macedoneana si limbile vorbite in Antichitate in Imperiul Elenistic-Persan.

Hunzakutii au pielea alba si fizionomie tipic caucaziana. In anul 1950, cercetatorul John Clark nota despre desele cazuri de copii cu parul saten, blond si chiar roscat, afirmand ca daca acei copii ar fi fost imbracati in stil european, nu s-ar deosebi cu nimic de copii unei scoli din Scotia sau Irlanda. Femeile Hunza sunt deosebit de frumoase si delicate, infatisarea lor fiind foarte diferita de cea a femeilor care traiesc in satele adiacente Vaii. O parte dintre antropologi sustine ca acest fapt se datoreaza raidurilor din trecut, in care barbatii Hunza cautau sa rapeasca femei din caravenele persane, femei renumite in toata Asia pentru frumusetea lor ireala.

Limba bastinasilor nu are cuvinte de imprumut din dialectele hinduse, urdu sau lepcha, vorbite in zona. Pentru a compensa eventuala izolare a hunzakutilor in randul cetatenilor pakistanezi, autoritatile de la Islamabad au deschis totusi scoli de limba urdu. Culturile terasate din Vale se intind ca un puzzle multicolor pana la 50 nivele de inaltime. La baza se afla casele oamenilor, iar deasupra culturile agricole. Zona a fost saracacioasa in mod traditional. Locuitorii au pentru propria vale o vorba edificatoare: « Aici este tara unde nimic nu este indeajuns »...Poate doar vietile matusalemice si pietrele.

Adevarul este ca aici, vitregia Naturii a facut ca oamenii sa se multumeasca dintotdeauna cu putin. Pamantul este deosebit de sarac, tot balegarul strans de la animale este folosit la ingrasarea stratului superficial de sol care acopera stancile. Sol care a fost adus aici doar sub forma prafului transportat de vanturile reci. Numarul animalelor este limitat de lipsa pasunilor. Turmele de capre, oi si iaci sunt duse vara pe culmile inalte ale muntilor unde se mai gasesc petice de verdeata. Astazi, localnicii din Hunza si-au pierdut din reputatia de briganzi din trecut, fiind faimosi pentru ospitalitatea aratata turistilor.

Rata alfabetizarii din Vale este printre cele mai ridicate din Pakistan, atingand o cifra de peste 90% in randul copiilor hunzakuti. Practic, orice copil din generatiile recente urmeaza scoala pana la nivelul liceului. Multi aleg sa mearga mai departe si studiaza in universitati din Pakistan sau Occident. Majoritatea hunzakutilor din zilele noastre sunt musulmani apartinand sectei ismailitilor, venerandu-l pe Inaltimea Sa, Printul Karim Aga Khan IV. In satul Ganish, peste 90% din locuitori sunt musulmani siiti.

Tatic la 80 de ani

Daca in orice alta provincie a Pakistanului, speranta de viata atinge circa 50-60 ani, tipic de altfel pentru o tara din lumea a treia, se pare ca in Valea Hunza oamenii de stiinta sunt martori directi ai unui fenomen incredibil. Conform studiilor derulate sub egida a numerosi cercetatori, in Valea Hunza traiesc probabil cei mai longevivi oameni din lume.

Primul dintre cercetatorii care si-a dedicat viata analizei amanuntite a asa-numitului "Mit Hunza" a fost americanul Jay Milton Hoffman, care in anul 1960 a fost delegat de catre U.S. National Geriatric Society sa studieze cauzele si factorii care determina starea de sanatate si longevitatea proverbiala a hunzakutilor. Dr. Hoffman si-a notat observatie intr-o lucrare care avea sa faca multe valuri in medicina moderna. Volumul "Hunza: Secrets of the World's Healthiest and Oldest Living People" relateaza despre un tinut indepartat unde oamenii nu sufera de bolile comune populatiilor occidentale sedentarizate si consumatoare de alimente nocive. In Hunza, nici macar cei mai batrani oameni nu sufereau de Parkinson, colesterol marit, boli de inima, cancer (cancerul este totalmente necunoscut in randul lor), artrita, carii dentare, afectiuni ale vezicii urinare, diabet, tuberculoza, hipertensiune arteriala, alergii, astm, boli de ficat, constipatie, hemoroizi sau alte sute de afectiuni care vin ca o ironica nota de plata pentru noi, cei "civilizati, avansati tehnologic si atotstiutori in ignoranta noastra educata".

In Hunza nu exista spital, farmacie, azil de nebuni, sectie de politie, inchisori, crime sau cersetori. Iar asta nu din cauza ca acesti oameni sunt prea « barbari » sau saraci sa le construiasca, ci pentru ca nu au existat niciodata, iar societatea hunzakutilor nu are pur si simplu nevoie de aceste avanposturi ale "omului civilizat". Credeti sau nu, dar aici se intalnesc la tot pasul batranei si batranici simpatici care nu mai tin minte cand anume s-au nascut, dar care au varste de 120-140 (!) ani, conform masuratorilor si analizelor de ultima ora.

In Hunza, oamenii mor fie in urma accidentelor, fie de batranete, la varste matusalemice. In niciun caz nu sunt secerati de boli degenerative, precum batranii din Occident. Dar cea mai mare surpriza a medicinei moderne a avut loc in urma investigarii cazurilor des intalnite in care "mamele" aveau 60-70 ani si "tatii" 70-90 ani. Pare incredibil, nu?

Unul dintre avantajele combinatiei de factori precum alimentatie specifica, calitatea superioara a aerului si a apei, alaturi de munca fizica neostoita, a dus la acest miracol al vietii. La varste la care alti oameni sunt deja in sicrie sau au rolul unor bunici ramoliti care se taraie cu ajutorul bastoanelor sau al scaunului cu rotile, lichidul seminal al batranilor din Hunza are inca capacitatea de a procrea. La inceput, autoritatile pakistaneze au refuzat sa recunoasca aceasta neobisnuita situatie, comentand ironic ca odraslele nou nascute ale batranilor de 80 ani, apartineau, de fapt, altor tineri din sate. Dar testele de paternitate efectuate in laboratoare din Marea Britanie si S.U.A. au certificat ca miturile si zvonurile erau adevarate, iar batranii octogenari sunt, intr-adevar, tatii nou nascutilor.

Bucate pentru viata indelunga

Populatiile umane care au beneficiat de-a lungul timpului de campii manoase, bune de cultivat si de pasuni abundente, potrivite pentru cresterea turmelor de animale, s-au bucurat dintotdeauna de o viata usoara, in care gasirea si prepararea hranei a devenit treptat o arta, nu o chestiune de viata si de moarte. Nu a fost cazul hunzakutilor. Pasunile erau aproape inaccesibile, animalele lor erau tinute in cea mai mare parte a anului in grajduri si hranite cu saracacioase resturi vegetale. Contrar modei vegetariene din prezent, care dicteaza cu litera de lege ca mancatul carnii duce la toate bolile posibile si scurteaza viata, hunzakutii nu s-au dat niciodata inapoi de la consumul carnii de oaie, capra si iac, gainile fiind foarte rare in Vale.

Goniti de asprimea zilelor de iarna, cand frigul taios amplifica foamea, vanatorii locali escaladau stancile la vanatoare de capre salbatice Markhor, mufloni, gaste, cocori, rate si fazani. De la un animal mancau totul, nu doar carnea. Pielea, creierul, organele interne - tot era consumat, pana si oasele erau sparte pentru recoltarea maduvei. Carnea era foarte cautata in asanumita "Dieta de Iarna" Hunza. In anotimpul rece, nevoia de calorii era stringenta, iar localnicii o suplineau prin consumul intensiv de lapte, branzeturi si unt.

Cu totul alta este "Dieta de Vara", cand bastinasii se hranesc dupa o traditie foarte veche pe care o respecta cu strictete. Daca in anotimpul rece aveau o dieta foarte bogata in grasimi animale, odata cu venirea primaverii, alimentatia lor se schimba in mod radical.

In primul rand, o mare parte a alimentelor sunt consumate crude, fara a fi gatite sau prelucrate in foc. Vegetalele sunt mancate pe loc, imediat ce sunt culese. De fapt, in anotimpul cald, masa zilnica se compune din peste 80% legume si fructe consumate crude. La o analiza stiintifica a reiesit ca hunzakutii beneficiaza de 40% calorii din cereale nedecorticate, 30% calorii din legume, 15% calorii din fructe, 10% din leguminoase si doar 1% din alimente de provenienta animala.

Cazurile de obezitate provocata de exces de calorii sunt necunoscute aici, mai dese find cele de malnutitie. Copii sunt alaptati pana la 6-7 ani, fapt care le aduce un sistem imunitar de fier si un aport de calciu neegalat, comparativ cu copii occidentalilor. Aerul rece si altitudine ridicata fac ca microbii si bacteriile sa fie aproape inexistenti. Rozatoarele si insectele care transmit diverse boli sunt necunoscute in Vale. Alimentele nu sunt niciodata procesate sau rafinate. Aici nimeni nu consuma zahar, foarte pretuita este in schimb mierea.

Unul dintre secretele longevitatii de invidiat a bastinasilor consta in consumarea in cantitati imense a caiselor. Caisul este unul dintre putinii pomi fructiferi care s-au putut adapta la asprimea climei din regiune. Caisele sunt mancate crude in anotimpul cald, iar cantitatile care nu pot fi consumate sunt pregatite pentru iarna intr-un mod original. Caisele ramase sunt taiate in doua si puse la uscat pe tavi uriase de lemn, care sunt urcate apoi pe acoperisul caselor pentru ca soarele timid de vara sa conserve principiile active, vitaminele si mineralele din valoroasele fructe. La fal sunt preparate si ciresele sau prunele. Samburii de caise sunt sparti, iar miezul este strans cu mare grija. Dupa ce este uscat tot la soare, miezul samburilor este macinat intr-o faina din care femeile Hunza pregatesc aluat pentru paine si prajituri traditionale. Caisele contin mari cantitati de vitamina B-17 un excelent element natural impotriva cancerului.

Un alt secret al longevitatii rezida, probabil, in modalitatea "neortodoxa" prin care localnicii isi gatesc traditionala "Paine Hunza". Pentru relizarea acestui aliment miraculos, bastinasii macina in piatra boabe de grau, orz si hrisca. Faina rezultata este amestecata cu ulei de canola, miere, melasa, lapte de soia, sare de mare, scortisoara, nucsoara, suc proaspat de lamaie si portocala, oua, ulei de masline, praf de curry, patrunjel, ghimbir si banane uscate, multe dintre aceste ingredinte fiind obtinute de bastinasi in urma trocului. Painea rezultata este coapta pe jumatate in tipsii mari de metal. Traditia cere sa fie coapta doar pe jumatate, astfel incat principiile active, vitaminele si nutrientii sa nu fie distrusi de temperaturile mari din cuptor.

Poate ca intreg secretul sanatatii si longevitatii acestor oameni sta, de fapt, in simpla si banala apa. Cu un singur amendament necesar: apa bauta de hunzakuti provine din izvoarele care o aduc din ghetarul Ultar. Analizele de laboratoar au aratat ca apa din ghetarul Vaii Hunza este foarte bogata in potasiu si cesiu, din acest motiv apa pura bauta de bastinasi este o apa foarte bogata in metale active/alcaline care, in ultima instanta, previn apartitia cancerului.

Pana cand stiinta va dezlega cu adevarat misterul longevitatii acestor oameni, intr-o vale ascunsa din Himalaya, boala si batranetea vor fi sfidate in continuare. Atat timp cat vor fi respectate traditiile si obiceiurile stravechi din acest colt uitat de lume.


Leapşă cu muzici

Share/Bookmark

Ceva simpatic de la lialia, ca simt si io nevoia sa ma mai destind...

Leapşa constă în a răspunde la întrebări prin titluri de melodii ale muzicienilor favoriţi:


Eşti femeie sau bărbat?

More than a woman-AALIYAH

Descrie-te!
Little Wing-Jimi Hendrix

Cum te simţi?
Space Weaver-Dead can dance

Descrie locul unde trăieşti în prezent.
Planet Hell-Nightwish

Dacă ai putea pleca undeva, unde ai pleca?
If you're going to San francisco-Scott McKenzie

Modalitatea favorită de a călători:
All Along the watchtower-Jimi Hendrix

Prietenul cel mai bun?
Laura-Girls

Tu şi prietenul tău cel mai bun sunteţi:
WE are golden-Mika

Cum este vremea?
Summertime-Janis Joplin

Perioada favorită a zilei:
Sunset-Nitin Sawhney

Dacă viaţa ta ar fi un show TV cum s-ar numi?
Run Rabbit run- Eminem

Ce înseamnă viaţa pentru tine?
Kashmir-Ofra Haza





Relaţia ta:
Lamb-Gorecki

Frica ta:
Pain-Jimmy Eat World

Care e cel mai bun sfat pe care-l dai?
Not afraid-Eminem

Gândul zilei:
The sound of silence-Simon andGarfunkel

Motto:
(Take another) piece of my heart- Janis Joplin

Dau mai departe cu mare plăcere leapşa oricui îşi doreşte să ia o pauză de haos, să se relaxeze, să se umple de muzică.

De ce ne este frică de adevărata istorie a străbunilor?

Share/Bookmark

Spaţiul carpato-dunărean poartă în el cele mai vechi vestigii ale existenţei şi activităţii omului în Europa, indicând apartenenţa lui la marea arie a antropogenezei.

În judeţul Vâlcea, la Bugiuleşti, bogate resturi de oase de animale ne duc în faţa perioadei Villafranchiană.

Resturi osteologice umane din peştera de la Ohaba Ponor (două falange de la mână şi una de la picior) provenind de la tipul Homo sapiens neandertalensis ne poartă într-o altă perioadă istorică.

Aşezarea din “Peştera Cioarei” de la Boroşteni, judeţul Gorj, datată cu carbon radioactiv, se dovedeşte a fi fost locuită acum 47.550 ani. Despre aceşti strămoşi îndepărtaţi, ai poporului carpato-dunărean, sigur că nu putem spune prea multe azi.

Unele dintre cele mai deprimante aspecte ale istoriei spaţiului carpato-dunărean încep în momentul când istoricii-politicieni încearcă să manipuleze trecutul.

Te descoperi neputincios în faţa unor oameni de ştiinţă, care ajung la nişte concluzii aşa de ilogice despre istoria poporului carpato-dunărean, încât te întrebi cu teamă dacă nu cumva este bine să nu te amesteci în “afacerea” dumnealor. Dar, cum adevărului îi trebuie două lucruri – cineva să-l rostească şi cineva să-l audă – noi vom face primul pas vorbind despre adevăraţii strămoşi ai spaţiului carpato-dunărean, tracii, carpo-geto-dacii.

Şansa de a nu fi uitată istoria noastră s-a numit în antichitate Herodot, Dio Cassius şi Dio Chrisostomus. Dacă acea carte a V-a a lui Herodot este în mare parte dedicată poporului nostru carpato-dunărean, atmosfera pregătirii războiului daco-roman o găsim la Dio Cassius. Şi totuşi, adevăratul “reporter” al pregătirii războiului daco-roman a fost Dion, zis Dio Chrisostomus (“gură de aur”), mare orator şi filosof, stilist pompos şi moralist care, din pricina lui Domiţian, este exilat şi el, ca şi Ovidiu, în spaţiul nostru carpato-dunărean. Rătăceşte şi el printre geto-daci, începând de la anul 87 d.Hr. Se pare că a trecut şi pe la Sarmisegetusa, când se urzea un război în care unii luptau pentru jefuire şi putere, iar alţii pentru libertate şi demnitate. El a putut vedea cum Decebal a umplut Dacia cu fortificaţii, a întărit cuibul de şoimi din munţii Orăştiei, acolo unde Burebista şi Deceneu puseseră temelia cetăţii şi a sanctuarelor din Sarmisegetusa Regia; acolo unde se dezvolta şi se întărea un cuib de rezistenţă cum nici Hasdrubal n-a avut la Cartagina, nici Vercingetorix la Alesia.

Dacă am avea “De bello Dacico”, în care se spune că Traian şi-a descris campaniile împotriva lui Decebal, dacă ni s-ar fi păstrat “Getica” scrisă de Criton, medic al împăratului, participant şi el la acest război, dacă nu s-ar fi pierdut scrierea retorului Dio Chrisostomus – “Orationes” (Discursuri), din care au ajuns la noi doar câteva fragmente, dacă ar fi ajuns până la noi măcar cărţile lui Appian despre războaiele dacice, ne-ar fi fost mai uşor să ne înţelegem strămoşii şi să îi recunoaştem. Şi Tacit, formidabilul istoric al primilor împăraţi romani, şi-a propus să scrie o istorie a lui Nerva şi a lui Traian, dar n-a mai apucat. Poetul Caninius Rufus a plănuit să povestească în versuri războiul dacic. Plinius cel Tânăr îl va felicita pentru intenţia sa. Dar nici azi nu ştim dacă Caninius Rufus a scris sau nu ceea ce şi-a propus. S-a pierdut şi poemul lui Annaeus Florus despre triumful lui Traian asupra lui Decebal. Din cele 80 de cărţi ale lui Dio Cassius, scriitor al veacului al III-lea, tocmai din cărţile 67-68, care povesteau despre războaiele daco-romane din vremea lui Domiţian şi Traian, ne-au rămas numai nişte fragmente, rezumate jalnice şi incoerente, copii bizantine târzii. A dispărut până şi acea parte din istoriile lui Ammianus Marcellinus, care a trăit în secolul al IV-lea, unde se trata epoca lui Domiţian şi a lui Traian.

Putea fi ceva mai trist, mai vitreg pentru ştiinţa istorică, pentru rolul strămoşilor noştri geto-daci în istorie şi civilizaţie ? Să fie toate aceste “dispariţii” simple întâmplări ori indolenţa celor ce refuză să le caute?

- Doar ignoranţii pot crede că acestea sunt simple coincidenţe. Dar Cezar, de ce a ars Biblioteca din Alexandria? -

Perioada medievală, prin scriitorii săi, va fi aceea care va hotărî direcţia în care se va orienta istoria acestui spaţiu carpato-dunărean. Un grup de cercetători consideră că, datorită asemănării limbii române cu cea italiană şi în special cu cea latină, românii sunt nepoţii târzii ai romanilor.

În special că aceştia din urmă, în anul 106 d.Hr. au cucerit Dacia (vechiul nume al spaţiului carpato-dunărean locuit azi de români) pentru 165 de ani. De ce oare nu observau ei o asemănare mult mai evidentă a limbii noastre cu sanscrita-vedică?

Celălalt grup argumentează că, în 165 de ani, trupele romane nu ar fi fost în stare să impună limba latină, până la completa dispariţie a celei locale. Dacia fiind cucerită în proporţie de numai 14% de către romani şi cu nişte soldaţi care vorbeau orice limbă, numai limba latină nu.

- Nu putem fi siguri că a fost 14% ori 15% ori 30%. Cert este că teritoriul ocupat de legiunile Romei era mai mic de o treime din suprafaţa României actuale. -

Dar, de fapt, cum a apărut prima ipoteză, cea care este acceptată oficial în ziua de azi? Grigore Ureche (1560-1647), în “Letopiseţul Ţării Moldovei”, aminteşte că “noi de la Râm ne tragem”, datorită asemănării limbii vorbite de moldoveni cu cea a populaţiei peninsulei Italice. Ce informaţii savante o fi deţinut el acum aproape 500 de ani ca să facă o asemenea afirmaţie, nimeni nu ştie. De ce nu i-a trecut ideea că latinii sunt nepoţii târzii ai geto-dacilor? Poate s-a bazat pe o intuiţie de moment, stând închis într-o chilie şi visând la romani?

Răul adus de el istoriei poporului român a fost şi este de neimaginat.

Dar ce putem spune de cei care i-au preluat ideea şi au început să o răspândească cu mândrie? Miron Costin (1633-1691), un alt savant al istoriei Moldovei, nevrând să rămână cu nimic mai prejos decât înaintaşul său, a început să popularizeze această idee chiar şi în alte limbi, ca poloneza, în lucrarea “Poema Polona”. El a emigrat din Polonia în Moldova, la vârsta de 18 ani, după ce studiase într-un colegiu iezuit nu numai limba poloneză, dar în special limba italiană şi latina clasică.

Dar ei nu sunt singurii promotori ai unei origini romane a poporului moldovean, vlah si transilvănean (care şi pe acea vreme, ca şi azi vorbea o limba unitară de rezonanţă latină).

Le urmează, în 1558, Nicolaus Olahus, cel ce a scris “Geografia Ungariei” şi care se mândrea că se trage din coloniştii romani ai Daciei. Aparent, originea dubioasă a poporului daco-român (faptul că fetele şi soţiile dacilor s-au repezit “să se alăture” soldaţilor romani, pentru a învăţa limba latină de la aceştia) i-a surâs şi Papei Pius al II-lea. În secolul XVII, alţi doi emeriţi savanţi, Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino, vor prelua şi populariza originea romană a poporului carpato-dunărean (cu toate că la un moment dat D. Cantemir spune: “limba noastră dacică”).

- Am înţeles, unele dintre femeile dacilor ocupaţi au simţit nevoia să fie alinate de legionarii Romei (deşi nu văd cum ar fi putut să o facă, ştiind că ei erau ucigaşii soţilor, taţilor ori copiilor lor).

Dar femeile carpilor, costobocilor şi celorlaţi daci liberi au dat fuguţa şi ele, cale de sute de kilometri, la leginoarii Romei? :) Temuţii lor soţi au stat şi au privit? Nu vi se pare ceva neînregulă aici? Nu cumva aceste este un comportament atipic până şi pentru femeile zilelor noastre, nu mai zic pentru femeile acelor timpuri?

De fapt, acestea sunt nişte premise false, create pentru a duce la o concluzie falsă, romanizarea dacilor. Apoi unii au plusat şi au vorbit despre dispariţia dacilor. -

În secolele XVIII-XIX, apare şi Şcoala Ardeleană cu corifeii ei: Samuel Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai. Acum ce se mai putea face? În şcoli, gimnazii şi universităţi se predă originea romană a poporului român!

În 1908, marele conferenţiar Nicolae Iorga (după mamă, Argiropol), la prima conferinţă de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, a repus în circulaţie aşa-zisa “romanizare” a poporului dac, idee nefericită care a frânat cercetarea dacică pentru câteva zeci de ani.

Să nu uităm însă situaţia politică a celor trei principate în perioada 1859-1918. Ele încercau să se unească, nu mai doreau să fie o adunătură de “Slavi şi Rumunok”(vezi Marki Sandor, Ard vmgtort, vol. I., p.499-500 ), ci voiau să facă parte din ceata nobilă latină.

În anii aceia, istoricii noştri, prea mulţumiţi că ne cunoşteam acum originea romană (şi încă prilej de a ne făli cu această origine pe care şi celelalte naţiuni nu ne-o contestau), erau ocupaţi cu formularea unei istorii a Patriei, pe care încă nu o aveam în plinul ei.

Oare dacă ei ar fi acceptat că, de fapt, în anii 1859-1918, s-au reunificat doar câteva dintre provinciile Daciei, cum ne-ar fi privit Europa? Reapariţia pe harta Europei a celui mai vechi imperiu al ei, a Daciei, redeşteptarea conştiinţei unuia din cele mai vechi popoare ale Europei, poporul daco-român, nu ar fi fost confortabilă pentru nimeni, decât pentru noi.

Dar să-i vedem pe cei care-i consideră pe geto-daci drept cei mai viteji dintre traci, drept adevăraţi strămoşi ai poporului carpato-dunărean de azi. În anul 1554, la Roma apare “Historia de Omnibus Gothorum” a lui Joannes Magnus, care vorbeşte despre geto-daci ca despre poporul formator al Europei, despre Zamolxis drept acela ce prezintă primele legi scrise din istoria omenirii din care se vor inspira cele atheniene şi aproape toate legile antichităţii. El publică nu numai Legile lui Zamolxis, dar şi alfabetul getic. Oare de ce cărturarul moldovean Grigore Ureche nu a avut norocul să-l citească?

Cartea a fost scrisă în latina medievală când Grigore avea 6 ani. Vârsta să-l fi împiedicat pe acest erudit cărturar moldovean să intre în posesia cărţii sus amintite?

În anul 1597, apare la Lyon cartea eruditului Bonaventura Vulcanius, “De literis et lingua Getarum sive Gotharum”. Grigore Ureche, fiind de data aceasta un adult de 37 de ani, este, aparent, ghinionist din nou şi rămâne la nivelul cunoştinţelor dobândite acolo, undeva într-o chilie a unei mânăstiri izolate din Moldova.

Anul 1687 constituie un moment deosebit pentru istoria spaţiului carpato-dunărean, când apare, la Upsala, lucrarea preşedintelui Academiei de Ştiinte a Suediei, Carolus Lundius, “Zamolxis Primus Getarum Legislator”, o lucrare deosebit de documentată despre geto-daci şi care, desigur, nu a mai putut fi citită de Grigore Ureche, dar ar fi putut fi studiată de cărturarul Miron Costin, în vârstă de 54 de ani (cu 4 ani înainte de moartea-i violentă – a fost acuzat de domnitorul Moldovei drept spion polonez şi a fost decapitat).

Dar şi pe teritoriul spaţiului carpato-dunărean s-au găsit documente care atestă continuitatea dacilor în secolul XI; acest document este Codex Rohonczi, unde se poate vedea cum scriau dacii, de la dreapta la stânga şi de jos în sus.

Faptul că slujba în bisericile ortodoxe, la vremea aceea, era ţinută în limba dacică, “Latina prisca”, nu ne poate mira.

Găsim aici primele note muzicale din istoria Europei, “Imnul tinerilor blaki”, de credinţă faţă de Ţară şi domnitorul Vlad.

În Transilvania, se naşte una din cele mai erudite personalităţi ale poporului carpato-dunărean, Nicolae Densuşianu (1846-1911), care are curajul să-i înfrunte pe toţi şi să le dovedească o altă origine a poporului din care şi ei făceau parte, una care în loc să înceapă în anul 106 d.Hr., se întindea cu mii şi mii de ani în urmă, unde moşii şi strămoşii erau nişte eroi, nişte personaje demne de respect.

El, Nicolae Densuşianu, şi-a închinat toată puterea de muncă şi suflarea pentru neamul căruia i-a aparţinut şi cu care s-a mândrit. El era dintre aceia care iubeau cu patimă toată ţara locuită de daco-români, fără anume hotare decât acelea ale graiului. Dacia, Dacia protolatină, Dacia Pelasgă era patria pe care el a iubit-o, pentru a cărei înălţare a muncit şi s-a sacrificat. I-a fost publicată, post-mortem, “Dacia preistorică” în 1913.

Dar istoricii noştri nu au văzut şi încă nu văd cu ochi buni “noutatea” originii poporului nostru. Răsturnarea din temelie a adevărului asupra originii noastre ar fi fost un lucru cu urmări de neînchipuit. Am fi pierdut dragostea, sprijinul şi milostivenia de la unele naţiuni pentru ruda lor săracă şi care era ameninţată să fie înghiţită de masele ugro-slavice. Şi, de ce să nu recunoaştem, istoricii noştri şi-au pierdut cu desăvârşire capul, ba s-au înspăimântat în faţa unui asemenea studiu cu un cuprins cu adevărat monumental.

Nicolae Densuşianu se ivise ca un nimicitor de false forme vechi, dar şi ca un mare înnoitor şi reconstructor al adevăratei noastre istorii, a adevăratei noastre origini dacice.

Treziţi din uluială, istoricii noştri, îmboldiţi şi de acel instinct al conservării, şi-au pus întrebarea: “Cum noi, nişte cioflingari de Valahi, cari Dumnezeu ne mai ştie cum de ne mai purtăm “neatârnarea” între gurile lacome a două mari monarhii gata să ne sfâşie, să mai avem cutezanţa să mai spunem lumii că suntem cel mai vechi popor în Europa, că am avut cea mai minunată religie, că şi de pe plaiurile Carpaţilor noştri s-au împrăştiat razele culturii şi civilizaţiei în tot restul continentului? O, nu! Aceasta ar fi pieirea noastră!”. Deci lucrarea lui N. Densuşianu, printr-o înţelegere tacită, nu a fost şi nu este luată în seamă.

Nici un istoric nu cutează nici să-i preamărească “mărgăritarele”, nici să-i osândească “exagerările”. Vezi Dr. Nicolae Lupu,” Exagerări istorice”, în ziarul “Curentul” din 25 ianuarie 1942. Şi cum acelaşi autor ne spune că “Getul care nu se teme decât de cer, ca să nu cadă peste el, nici eu nu mă tem decât de a nu jigni adevărul”.

De ce să fim o naţiune mică şi neînsemnată, când suntem urmaşi ai celor mai drepţi dintre cei drepţi, când suntem DACI? Nimeni până acum nu a cutezat să scoată la lumină teoria lui N. Densuşianu, pentru că “ea există în stare latentă în miile şi milioanele de generaţii de geto-daci”, ne spune Cesar Pruteanu în “Cartea de Aur a Vitejilor”, Arad, 1941.

Acest adevăr îl simţim că zace de milenii ascuns în sângele nostru şi în firea noastră. Anii trec şi avem surpriza ca să apară în Statele Unite, California, Los Angeles, în 1974, cartea profesoarei de arheologie europeană, Marija Gimbutas: “The Goddesses and Gods of Old Europe”, care parcă în cunoaşterea scrierilor celor sus menţionaţi declara spaţiul carpato-dunărean drept vatră a vechii Europe, iar pe locuitorii acestui spaţiu drept autohtoni creatori de civilizaţie europeană, cu mult înainte ca acea civilizaţie a grecilor sau cea iudeo-creştină să înflorească.

Nu putem să negăm un adevăr evident: faptul că poporul carpato-dunărean nu a putut dispărea peste noapte, în urma unei invazii temporare, parţiale (ocuparea a 14% din teritoriul Daciei de către armatele romane) şi pe o foarte scurtă perioadă istorică, 165 de ani, el, cel mai mare popor din lume după indieni (vezi Herodot).

Nu putem accepta faptul că până în anul 106 d.Hr. poporul daco-român n-a existat, pentru că aşa se învaţă azi în şcolile şi universităţile româneşti.

Nu putem accepta faptul că legiunile romane au pătruns în Dacia, au cucerit 14% din teritoriul ei, pentru o perioadă istorică de neglijat şi peste noapte toată populaţia Daciei, ocupată sau neocupată de romani, a început să vorbească o limbă nouă, romanică (fără ca 86% din teritoriul Daciei să fi fost călcat de picior de soldat roman).

Chiar aşa să fie? Sunteţi siguri, domnilor profesori de istorie din România, că de la soldaţii romani, sosiţi din toate colţurile lumii – Africa, Palestina, Germania etc. – au învăţat ei, dacii, latina?

Sunteţi siguri că aceşti soldaţi romani, veniţi din toate colţurile lumii, vorbeau limba latină? Nu cumva este mai logic ceea ce ne dovedesc: Codex Rohonczi, Joannes Magnus, Bonaventura Vulcanius, Carolus Lundius, Nicolae Densuşianu, Marija Gimbutas, anume că dacii vorbeau “latina prisca” cu mii de ani înainte ca Roma să fi existat?

De Napoleon Săvescu

via ramania


TELEGA-CALDURA MARE MONCHER


Share/Bookmark

Pierduta in extazul iodat al bailor Telega nu am mai scris demult. Am inotat, m-am balacit, mi-am curatat viermii de iod de prin par, nu inainte de a-i trimite in paradisul de vest al lui Buddha Amitabha, si m-am invirtit ca dervisii cautind extzul mistic al creatiei, in lac.
A fost misto, chiar daca m-am ars si mi s-a decolorat parul. Dupa, m-am tolanit pe canapeaua de acasa direct sub aerul conditionat pus la 19 grade. BLISS.
La noapte plec spre mamal si tatal caldurilor.
Revin cu vesti bune.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites