Convorbire cu Gheorghe Eminescu, ultimul descendent apropiat şi purtător pe linie masculină al numelui Eminescu - S-au împlinit 125 de ani de la naşterea căpitanului Mateiu Eminescu, unul dintre cei mai cunoscuţi fraţi ai marelui nostru poet naţional. Fiul său, colonelul în rezervă Gheorghe Eminescu, în etate de 87 de ani, este astăzi ultimul purtător pe linie masculină al acestui nume celebru.
Bătrînul - el însuşi un intim al artei condeiului, fiind autorul unei foarte interesante monografii "Napoleon" - ne dă o idee despre cum ar fi trebuit să arate marele poet dacă ar fi apucat vîrsta senectuţii.
Asemănarea izbitoare dintre ei - statura mijlocie, robusteţea fizică, nasul acvilin, bosa frunţii, gura puternic conturată, cu un surîs amar - este infirmată doar de părul alb al bătrînului şi de ochii săi albaştri.
- Ştim că nu mai aveţi nici un act sau obiect care au aparţinut poetului. Cu toate acestea, făcînd un apel la memorie, presupunem că ne-aţi putea comunica unele noutăţi despre acesta.
Într-adevăr, nu mai am nimic privitor la poet. Totul se află în vasta colecţie a lui Augustin Z. N. Pop, care intenţionează, de altfel, să deschidă un mare muzeu "Eminescu". La el se găsesc foarte multe obiecte şi manuscrise ale acestuia, procesele-verbale originale ale "Junimii", cele 22 de scrisori ale tatălui meu Mateiu despre familia lor, adresate lui Corneliu Botez, rochia de doliu a Veronicăi Miele, care se vede chiar de la intrare, într-un cuier, fotografii ş.a. Nu de mult, am dat peste unele lucruri de interes privitoare la poet şi la familia sa.
Este vorba despre o casetă de mahon, pe care el îşi scrijelase numele, o carte de vizită a lui Maiorescu îndoită la colţ, ceea ce însemna pe atunci că nu l-a găsit acasă şi prin care poetul era invitat seara să vină să facă lectura "Luceafărului". De asemenea, am mai descoperit o scrisoare a lui Rădulescu-Motru către tatăl meu, de mulţumire pentru donaţia cărţilor poetului făcută fostei biblioteci "Carol", Monitorul Oficial din 1894, unde tatăl meu cerea schimbarea nume-lui de Eminovici în Eminescu etc.
- Unde aţi dat peste ele?
- Ele au aparţinut unui nepot al Silviei Maieru, cea de-a treia soţie a tatălui meu, care i le-a vîndut lui A. Z. N. Pop. Am ferma convingere că fostul lor posesor mai are destule acte şi obiecte de mare interes.
- Ce vă povestea tatăl dumneavoastră despre fratele său, poetul?
- Ce mi-a spus mie a spus şi altora, aşa că mai toate amintirile care îl legau de el sînt deja publicate. Totuşi, mai păstrez în minte cîteva întîmplări inedite pe care le spun şi cititorilor dumneavoastră.
Era pe vremea cînd Eminescu lucra ca redactor la "Timpul". Prin plecarea din redacţie a lui Slavici, Caragiale ş.a., poetul rămăsese să ducă greul ziarului. Oboseala şi surescitarea sa nervoasă sporeau şi datorită amestecului lui Maiorescu în relaţiile sale cu Veronica Micle.
Poetul era într-una din acele clipe de proastă dispoziţie cînd răspundea la întrebări monosilabic: da, nu. În această stare l-a găsit tatăl meu care a venit de la Rîmnicu Sărat ca să-l vadă. Au mers împreună la "Union" să bea o cafea. Prin faţa mesei lor tocmai trecea Duiliu Zamfirescu, care căuta de mult, cu asiduitate, să se apropie de poet. Eminescu însă nu îl prea înghiţea.
Fie că acesta debutase la revista lui Macedonski "Literatorul", fie că avea o morgă de aristocrat, astfel încît la cuvintele acestuia "salut maestre", unchiul meu - poetul - s-a ridicat nervos în picioare şi i-a spus: "Ce-ai cu mine, domnule, de ce nu mă laşi în pace? Iţi datorez ceva? Ce, vrei să scriu că ai talent? N-ai, domnule, lasă-te de poezie!".
- Ceea ce era în mare parte adevărat, pentru că, după cum se ştie, Duiliu Zamfirescu a intrat în istoria literaturii noastre ca prozator . . .
- O altă întîmplare inedită pe care mi-a povestit-o tata scoate în lumină mîndria pe care au moştenit-o copiii căminarului Eminovici, deci şi poetul, de la bătrîn. într-o bună zi s-a oprit la poarta casei lor din Ipoteşti caleaşca hatmanului Başoiă, descendent al unei trufaşe familii de pe vremea lui Răzvan Vodă. Acesta i-a spus unui ţăran: "Cheamă-l pe căminarul Eminovici!". Ţăranul s-a dus, l-a chemat, dar a primit următorul răspuns: "Spune-i lui boier Başotă că tot atîta cît îi de la mine pîn' la el, îi şi de la el pin' la mine".
Şi fiindcă tot vorbeam despre documentele aflate în posesia lui A. Z. N. Pop, printre care se află şi procesele-verbale originale de la "Junimea", iată cum am descoperit un... fals. Un fals literar datorat sau relei intenţii, sau lipsei de memorie a lui Gheorghe Panu. Acesta, în cartea sa "Amintiri de la Junimea", istoriseşte, pe opt pagini, impresia dezastruoasă pe care ar fi produs-o citirea de către Eminescu a nuvelei "Sărmanul Dionis":
"Eminescu continuă, continuă în mijlocul unei mari plictiseli. .. Tassu, Lambrior şi cu mine ne-am deschis urechile să vedem cum ar descrie Eminescu casele, costumele şi străzile din timpul lui Alexandru cel Bun". Dar, după cum reiese din procesul-verbal al zilei respective, purtînd prestigioasa semnătură a lui Xenopol, nici unul dintre cei trei junimişti nu erau prezenţi! Aşa că hai să restabilim adevărul. . . Am auzit că acest proces verbal a fost publicat şi de Torouţiu, ceea ce întăreşte spusele mele.
- Ce amintiri păstraţi despre tatăl dumneavoastră, căpitanul Mateiu Eminescu?
- Deşi a trăit pînă la 1929 şi a fost contemporan cu mulţi biografi ai poetului şi ai familiei lor, despre el nu "s-a scris aproape nimic. Din păcate, George Călinescu atunci cînd a alcătuit monografia poetului nu s-a interesat în amănunt despre tatăl meu, ci a pus pe cineva să-mi ceară nişte date sumare la telefon. Viaţa şi personalitatea lui au fost însă mult mai complexe decît reiese din monografia amintită.
A avut trei neveste şi cinci copii, dintre care mai trăiesc doar eu. Era ofiţer de carieră intrînd în rezervă cu gradul de căpitan. Avea patru decoraţii româneşti şi două ruseşti, făptuind pe cimpurile de luptă de la 1877-1878 adevărate acte eroice. Era de-o cinste ireproşabilă. De aceea, mă intrigă oarecum ceea ce a scris profesorul Cioculescu în monografia sa "Caragiale" despre tatăl meu.
- A scris mai multe. Despre ce vorbiţi?
- Despre incidentul avut de Eminescu cu Caragiale, pe cînd poetul lucra la "Timpul" şi despre care tatăl meu mi-a povestit cu lux de amănunte. Poetul i-a spus într-o zi: "Matei, în lipsa mea la redacţie, Caragiale a venit şi mi-a spart sertarul". Şi tot el, după cîteva clipe: "Ce vrei, măi Matei, nu există trădare fără grec la mijloc". Incident după care cei doi mari clasici s-au împăcat.
Ce se întîmplase? Dramaturgul, ştiind că Eminescu se află în posesia unor documente compromiţătoare (pe care i le dăduse fos-tul prim-ministru Manolache Epureanu), la adresa ministrului liberal C. A. Rosetti, pe care intenţiona să le publice, le-a sustras şi i le-a dat acestuia din urmă. Astfel se explică cum Caragiale, conservator în politică, a căpătat totuşi post de revizor şcolar într-un guvern liberal. Profesorul Cioculescu afirmă însă că fratele meu minţea. Or, un om de cinstea şi corectitudinea lui nu putea minţi.
Iată în acest sens cîteva extrase din rapoartele făcute de superiorii lui din armată. 1879 - col. Iarca: "Are un natu-ral de o violenţă rară care-i poate anula toate calităţile. Inteligent şi m-am convins că-i foarte cinstit". 1882, general Cerchez: "Studios şi serios. Caracter mîndru şi loial". 1888, general Radovici: "Foarte cinstit şi constat că biciuieşte viciurile armatei".
- Mai aveţi şi alte caracterizări făcute tatălui dvs.?
- Desigur. Unele dintre ele avînd chiar nuanţă anecdotică. Iată ce se scrie despre dînsul în "Foaia de pedepse" a regimentului:
Col. Gheorghiu: "8 zile arest de rigoare pentru rea conduită privată răpind pe fereastră fata unui arendaş".
Col. Gramont: "8 zile arest de rigoare pentru că a calificat pe dl. col. Şerbănescu «colonel de contrabandă».
Col. Gurănescu: "5 zile arest pe parolă pentru cuvinte insultătoare la adresa lt. A. Niculescu pe care l-a făcut pungaş în faţa gradelor inferioare, care deşi relativ adevărat, dar nu în faţa gradelor inferioare".
Col. Gramont: "8 zile arest de rigoare pentru că a plecat de la companie şi a calificat pe dl. general Angelescu «un tîlhar în capul unui corp de armată».
Din cauza acestuia din urmă, care avea să fie şi ministru de război, tata a fost nevoit să părăsească armata. Cam atît despre tatăl meu. A murit în vîrstă de 73 de ani şi este îngropat la Bistriţa-Năsăud.
Aici convorbirea noastră ia sfîrşit. La plecare, napoleonistul nostru nu se desminte şi, deşi toată seara am vorbit despre Eminescu, îmi arată o scrisoare de mulţumire aparţinînd prinţului de Napoleon pentru exemplarul din monografia sa pe care i l-a trimis acestuia la Paris.
E sîmbătă noaptea, zăpada de-afară îmi albeşte pantofii cu sarea pămîntului. îmi iau rămas bun de la un bătrîn falnic, în sîngele şi în mintea căruia s-a cuibărit pentru totdeauna dragostea faţă de memoria a doi bărbaţi iluştri ai istoriei. Unul poet, altul împărat.
Explicaţie poză: Decembrie 1983. Colonelul Gheorghe Eminescu primeşte Premiul Revistei "Săptămîna". El este îmbrăţişat de prietenul lui, Corneliu Vadim Tudor.
CORNELIU VADIM TUDOR
(Interviu realizat în anul 1982 şi publicat în volumul
"Istorie şi Civilizaţie", Editura Eminescu, 1983)
Copyright Tricolorul
0 comments:
Post a Comment