| Tatăl natural al lui Nuşulică era ofiţer de Securitate |  |  |
| Scris de Dan Badea pt CURENTUL |
În urmă cu opt ani, pe cånd mă aflam la „Evenimentul Zilei“, am primit la redacţie o scrisoare adresată lui Sorin Ovidiu Vîntu de o persoană care susţinea că este tatăl adoptiv al miliardarului. Pentru că scrisoarea începea cu „Dragă Nuşulică“, iar informaţii despre tatăl FNI apăreau de peste tot, nu i-am acordat prea mare atenţie. Îmi amintesc doar că am sunat atunci la numărul de telefon indicat de expeditor, dar nu mi-a răspuns nimeni şi, în plus, l-am întrebat şi pe Sorin Vîntu dacă îşi aminteşte ca în trecutul său să fi existat un tată adoptiv cu numele Vasile Ghervas. Vîntu a negat orice legătură cu o asemenea persoană („sunt aiureli, probabil este cineva care vrea bani de la mine, mi-a răspuns SOV, la telefon), iar eu am pus scrisoarea într-un dosar.
Zilele trecute am dat din nou, întåmplător, peste acel document şi observînd apelativul cu care era alintat SOV, „Nuşulică“, am înţeles, brusc, faptul că expeditorul este, într-adevăr, cineva care l-a cunoscut pe Sorin Vîntu. Acum, după ce presa a dezvăluit că numele conspirativ al lui Vîntu, de la sfârşitul anilor ‘80, a fost Nuş, iar Nuşulică este forma diminutivată a acestuia, am devenit curios să-l găsesc pe expeditor. L-am căutat şi l-am găsit.
Vasile Ghervas, un rom de 73 de ani din Ploieşti, spune că este primul tată adoptiv al lui Sorin Ovidiu Vîntu. El recunoaşte că, în ianuarie 2002, a trimis o scrisoare la „Adevărul“, dar şi la „Evenimentul Zilei“, prin care, zice el, încerca să-i amintească lui Vîntu cåteva aspecte din trecutul său îndepărtat. Spune că, după ce l-a revăzut la televizor, în emisiunea lui Marius Tucă, şi a încercat inutil să intre în direct pentru a-i lua apărarea, l-a căutat în cåteva rånduri prin Bucureşti dar nu l-a găsit. Nici „pe cheiul gîrlii“ (B-dul Unirii, unde era sediul central al Gelsor), nici la domiciliul din strada Paris 34. Apoi ar fi renunţat, mai ales după ce a aflat că Vîntu a „naufragiat“ cu şalupa în Deltă şi, astfel, n-a vrut să-l mai necăjească şi el cu problemele sale.
Înainte de a-şi spune povestea, zice că nu-i trebuie nimic de la miliardar, că doreşte să stea de vorbă cu Nuşulică şi să vadă ce-şi mai aminteşte el din perioada în care stăteau împreună în Bacău, el, Cuţa (mama lui SOV) şi Nuşulică. Să vadă ce-şi aminteşte din perioada în care expresia preferată a lui, fie că voia să se aşeze pe acordeon, fie că voia la oliţă, era „tăticule fac doi“.
Căsătorit cu Eugenia Vîntu, mama lui SOV, în decembrie 1957, spune el (din investigaţiile noastre rezultă că actul de căsătorie Vasile Ghervas şi Eugenia Vîntu a fost încheiat pe 24 ianuarie 1958), n-a ştiut că aceasta avea un copil din flori. A aflat mai tårziu, când, văzând că lipseşte miercurea de acasă, a urmărit-o să vadă unde se tot duce şi aşa a aflat că ea îşi lăsase copilul la maică-sa, care locuia într-o mansardă din incinta Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi. Eugenia Vîntu i-a mărturisit apoi că tatăl copilului era un locotenent major de securitate din Târgu Mureş numit Ovidiu Vultur. I-a văzut chipiul de securist şi aşa a ştiut. După ce l-a botezat creştineşte pe Nuşulică, cumătru’ fiind fochistul spitalului, un anume Ştefănescu, el l-a adus pe cel mic la Bacău. Pentru că avea poliomielită, el i-ar fi făcut primul pantof „ortopedic“ pentru piciorul pe care nu-l putea folosi, piciorul drept - îşi aminteşte bătrånul.
Vorbind de familia Vîntu, el spune că bunicul acestuia, Nicolae Vîntu, provenit din comuna Bivolari - Iaşi, fusese închis la Aiud, la politici, şi murise în închisoare.
Cuţa, Eugenia, ar fi fost şi ea anticomunistă şi era supravegheată de securitate, spune el. Da. Era aşa de supravegheată încåt urmele „supravegherii“ căpătaseră, graţie locotenentului major Vultur, o formă umană ce purta numele... Sorin Ovidiu Vultur. Asta pentru că, pånă a mers la şcoală, numele de familie al lui Nuşulică a fost Vultur. Abia apoi a fost schimbat în Vîntu. Fostă asistentă medicală în anii ‘50, Eugenia Vîntu avea să ajungă să våndă, zic unii, seminţe în gară, la sfårşitul anilor ‘80. După 1990, cånd SOV devenise deja unul dintre milionarii de top ai Romåniei, el avea să instituie premiile de excelenţă „Eugenia Vîntu“, însoţite de cec-uri generoase de zeci de mii de dolari. Printre cei care s-au bucurat de privilegiul premianţilor au fost Alexandru Paleologu, Nicolae Manolescu şi alţii.
Vasile Ghervas sugerează însă că activitatea „anticomunistă“ a Cuţei, de la sfårşitul anilor ‘50, era mai degrabă aducătoare de profit.
Cum a cunoscut-o Vasile pe Cuţa
D.B.: Haideţi să vă arăt ce am primit eu acum nu ştiu câţi ani la Evenimentul Zilei. (...)
V.G.: Da, da, da.
(...)
V.G.: Ce se întâmplă... eu practic am stat în Bacău, am făcut după profesională, vorbesc înainte, acum 40 de ani, nu-i chestie acuma da...
D.B.: Daaa.
V.G.: Şi... am făcut profesionala la tratamente chimice.
D.B.: Sunt chiar 50.
V.G.: Când? Când am făcut? Da, în ‘50... ‘52, ‘53, ‘54 aproape. Când eram eu cavaler vorbesc. M-am însurat în ‘57.
D.B.: Deci, să stabilim nişte ani pentru că...
V.G.: Staţi că ştiu eu... nu coincide cu aicea.... ştiu eu.
D.B.: Nu, că Vîntu s-a născut în ‘55.
V.G.: Ştiu... ştiu, dar aveţi răbdare să vă spun... nu m-am cununat cu ea imediat, m-aţi înţeles?
D.B.: Da, da, da.
N.N.: Da, cum era pe vremea aia.
V.G.: Da, da, da. Acum eu o să vă dau nişte detalii aşa... cum să spun, să trageţi concluzii, n-o să puteţi să... dar e o istorie lungă. Acum eu vreau să spun altceva, nu vă supăraţi că... vă întreb
D.B.: Absolut deloc.
V.G.: Pe dvs lucrul ăsta cu ce vă avantajează?
D.B.: Ca fapt divers, ca... fiind o personalitate puternică ne interesează cum s-a format, cum era când era copil...
(...)
V.G.: Da
N.N.: Şi e interesant să ne spuneţi în copilărie cum era.
V.G.: E drept, e drept.
D.B.: Pe de o parte, pe de altă parte... trecutul lui e necunoscut, nu ştie nimeni...
N.N.: Cum era când era mic, cum era la şcoală, cum era la grădiniţă, cum...
D.B.: Eu ştiu că el are un cult pentru mama lui.
V.G.: Ce are?
D.B.: Are un cult.
N.N.: O admiră foarte mult.
D.B.: A făcut chiar în Roman, dacă nu mă înşel, a făcut un parc sau nu ştiu ce cu numele mamei lui, deci el o iubeşte foarte mult, l-a ajutat enorm, asta...
V.G.: Mă-sa lui.
D.B.: Mama lui, da.
V.G.: Acum eu o să vă spun care era... Eu aveam 20 de ani atunci când am luat-o eu, şi ea venise, ea de fapt, mă-sa lui, Cuţa, vorbesc de Eugenia, da-i spuneam Cuţa, Eugenia e numele în buletin, ea venise de la Iaşi la Bacău, transferată, soră, adică asistentă la secţia pirogof, eu reţin... că eram... Pirogof ce era? Unde se făceau transfuzii.
N.N.: Aha
V.G.: Lua sânge de la X şi punea la Y. Făcea transfuzii. Şi... ea dacă a venit de acolo e normal că nu avea unde să stea.
D.B.: Dvs ce făceaţi acolo? În cadrul...
V.G.: Cine, eu?... Nu, nu, aveţi răbdare, că eu eram băştinaş acolo.
D.B.: Am înţeles.
V.G.: Ea venise acolo.
N.N.: Da, da, da.
V.G.: Şi a venit la gară, naşu’, care m-a botezat pe mine, adică-i şi unchi, cumnatul lui tata, nevasta lui, sora lui tata, şi el o venit, avea o locuinţă mare, noi suntem un fel de etnie de romi cum e Mădălin Voicu.
D.B.: Aha
V.G.: Lăutari. Nu suntem... Muzicieni cum se spune, fraţii mei au fost muzicieni cum e Panseluţa Feraru, cum e ăsta... Şi fiind o familie înstărită de lângă gară, ea şi-a căutat o gazdă, o venit acolo, că acolo la Iaşi ea a stat la spital, mă-sa era infirmieră, Grădinaru o chema, stătea sus la mansardă, aveau locuinţa lor şi avea două surori mici, ea era mai mare, una era Geta, nu ştiu ce s-a mai ales de ele de ani, una era pe la balet, că reţin, se ştia lumea, şi eu, ea a văzut casa aia, aşa i-a plăcut şi a bătut la poartă, bună ziua, bună ziua, nu primiţi în gazdă aşa, uite sunt cadru’ medical, chestii, era sora lui tăticu’, da, dar de unde sunteţi, a întrebat-o, de la Iaşi sunt, asta, asta, asta, asta. Bine, bine. Şi staţi să vorbesc cu soţul. Cumnatu’ lui tăticu, adică... sora lu’ taticu’, era acolo, la o prăvălie undeva, şi a venit un tip, doamna ... era, era şi frumoasă, de ce să mint.
D.B.: Da?
V.G.: Eram şi eu tânăr.
(...)
V.G.: Să nu vă uitaţi la mine că sunt aşa, eu ştiu ce se poate face, ce se poate... eu vreau să ajung la o concluzie.
Lui Nuş îi plăcea să stea pe acordeon
D.B.: Ce specialitate aveaţi la muzică?
N.N.: La formaţie. La ce cântaţi?
V.G.: Eram şeful orchestrei.
D.B.: Asta era întrebarea.
N.N.: Aaaa, la acordeon.
D.B.: Că spuneaţi că stătea pe acordeon.
V.G.: Păi stătea el, că stătea pe acordeon, era ... se urca pe acordeon, stătea ca pe scaun. Şi eu vreau să intru în detalii, nu-mi place să umblu cu din astea, ceva ce nu se poate proba, ceva ce să nu fie realitate. Eu am şi bona lui, care l-a crescut, până la urmă dacă are nevoie şi e atât de interesat, eu îl duc la bonă, care-i în Bacău. Trăieşte, îl ţinea în braţe când eu mă duceam la restaurant, ea era la spital, aveam bona asta a lui, care era o femeie serioasă, o femeie, nu era de etnia noastră, da’ vecina noastră era de casă, ea ne servea, ea ne făcea de mâncare...
D.B.: Da, ea ....
V.G.: Că noi am fost o familie, domnule, mai..., cum să spun, se spune de mătase...
D.B.: Am auzit expresia.
N.N.: Da, da.
V.G.: De mătase, adică ceva ...Numai umbra, practic, da eram cu liceu, eram învăţaţi, eram...
D.B.: Eraţi spălaţi, curaţi, inteligenţi...
V.G.: Da, siiiigur că da, mai ales când cântam la restaurant trebuia să fiu pedant.
D.B.: La costum.
V.G.: Siiigur, aveam frac, aveam...
D.B.: Da ea era din aceeaşi etnie?
V.G.: Nu
D.B.: Aaaa, nu?
V.G.: Nu, ea nu era. Da avea ea scop.
N.N.: Da ea avea... El era născut în momentul în care a venit ea la Bacău.
V.G.: Staţi că vă spun.
D.B.: Stai că ne spune.
V.G.: Şi eu m-am dus pe la, pe la... era sora lu’ taticu’, le făceam câte o vizită aşa cam pe la sfârşitul săptămânii, m-am dus acolo şi am văzut-o. Domnule, când am văzut-o, eram şi eu tânăr, o frumuseţe de femeie, nu am... acolo nu am putut să... cam în stilul ăla eram atunci (arată spre un tablou de pe perete).
N.N.: Da. da.
V.G.: Şi mi-a plăcut, am întrebat cine-i, da asta m-a ironizat... tuşa. Şi naşa. Zice: ţi-ai pus ochii pe fată, hai că-i frumoasă, cutare zice, era în camera ei, vrei să ţi-o chem. Trecuse pe acolo, nu ştiu ce vorbise cu ea, şi eu am văzut-o. Şi-o cheamă: Cuţo, ia vino, hai să-ţi fac cunoştinţă cu nepotu-meu. Aaa, sărut mâna... jos pălăria, avea un păr lung aşa, mie îmi spunea, cântam la nunţi, (...)ăla cu femeia frumoasă.
(...)
V.G.: M-am îndrăgostit. Tăticu’ ştiind că eu acum, vedea că lipseam, veneam, mă duceam, veneam... Şi ea îi spune lu’ tuşa mea: măi, dna Vişan, măi nepotul dvs se uită cam des la mine aşa se uită şi ...(...) E căsătorit? Nu e căsătorit. Cum să fie căsătorit? Cântă la... nu ştiu ce. Am făcut conservatorul la Iaşi, la Notre Dames, aşa-i spunea, damele noastre, era...
N.N.: Aha.
V.G.: Eram şi eu altfel tânăr nu? Eram şi mai aşa şi mai... S-a uitat de vreo două-trei ori la mine... Ce-o fi spus... brunet (râde), gândul meu ştii, nu i-am picat bine până nu am venit cu acordeonul, aveam atunci un acordeon italian.
D.B.: Aha.
V.G.: Cand am venit cu acordeonul...
D.B.: I-aţi cântat...
V.G.: A venit ea, da, şi spune: şi ştii să cânţi vreo romanţă? Zic ştiu, cum să nu. Ia cântă o romanţă!
D.B.: Ce vârstă avea?
V.G.: Ea?
D.B.: Da!
V.G.: Atunci aveam 20 de ani. Era mai mare cu un an ca mine. Avea 21... şi am văzut că îi picurau lacrimi, asta nu ştiu ce, a făcut ea cafea dincolo că venea la ea. Venea un din ăsta, un agent sanitar, tot de la spital, o fi aflat acolo...
D.B.: O curta.
V.G.: Siiigur că da, până la urmă ea a văzut că mie nu-mi convine de ăla şi-i spune lu’ tuşa-mea: ia să-i faci lu’ ăsta să nu mai vină cutare. Până la urmă, într-o zi aşa... Îmi spune ea, era în luna decembrie, era cam frig, zice nu mă duci pân’ la spital, să mă conduci? Să te conduc dacă vrei, aşa eu intru la 9 la restaurant, lucram de la 9 la 1, aşa era programul. M-am dus, era cam 8 şi ceva, până o duc, nu ştiu ce, fac, mă duc şi eu la restaurant, vreau să o iau mai pe scurt puţin şi zice, că e prea mare, da vreau să spun esenţialul, adică ce e interesant. În fine, am vorbit aşa, să spun că am vorbit vreo trei săptămâni, să spun aşa am vorbit. Mi-am făcut... taică-meu spune: bă, tu nu mai vii la masă? ce-i cu tine, care-i treaba. Ce, când eşti îndrăgostit, domnule, se cunoaşte, te schimbi cu chestii, timpul, chestii, măi tată uite asta, asta, asta....Tăticu era un om bătrân, da un om care era de apreciat, el când a fost tânăr făcea din astea la biserică, policandre chestii, la macedoneni, cum e Becali, la asta, la...
N.N.: La machedoni.
V.G.: Machedoni sigur, aromani le spune.
D.B.: Aa, da.
V.G.: Şi cutare, şi nu ştiu ce. Şi vine tăticu’, şi vine acasă. Bă tată bă, îmi spune mie, eu nu sunt de acord, nu te subapreciez că eşti băiatul meu... eram primul băiat, erau mai mici fraţii ăilalţi, toţi băieţi, toţi cântau la acordeon...Îmi spune: tată, uite, eu am văzut-o, la sora-mea acolo, nu-i pentru tine, da bine când a zis nu-i pentru tine mi-a dat un cuţit aşa în inimă, pentru că eu eram deja îndrăgostit.(...)
V.G.: Tăticu’ era un om...
D.B.: Practic.
V.G.: Modest, da. M-a ambiţionat şi mai rău. Zic: ţi-a spus ea? Nuuuu, nu mi-a spus. În intervalul ăla am intervenit eu şi i-am spus ei...Ea a zis: am văzut ca eşti sincer, şi mi-a spus clar: voi, etnia asta sunteţi oameni...., mie îmi place cum sunteţi voi, nu sunteţi din aia să daţi cu, pardon de expresie, cu mucii în fasole. Sunteţi oameni citiţi, văzuţi de vecini, îmi place, tu ştii de ce am venit aicea? Da, a murit... nevasta doctorului de la chirurgie, de la Spiridon, i-a murit nevasta şi-au rămas doi copii, şi el se ţine de capul meu să mă căsătoresc cu el. Nu vreau să fiu slugă la doi copii.
D.B.: Şi-a plecat.
V.G.: Şi-a plecat din cauza asta. Ghinionu’ ca s-o iau de nevastă. Zic, şi nu ai vrea să facem noi o partidă aşa, acum hai să vorbim deschis, că eu nu am obligaţii, eu n-am nimica. A fost la mine acasă, a văzut cum stau şi eu. (...)
V.G.: Ai înţeles? Ea mi-a spus. Eu vreau să mă căsătoresc cu acte. Şi zice, ce propui. Să mergem la primărie să ne cununăm!
D.B.: Cum? Când?
V.G.: Mâine. Mâine. Cum ai spus dumneata...
D.B.: V-a spus de copil?
V.G.: Nu nu. Aveţi răbdare
D.B. : Da.
V.G.: Şi eu... m-am dus... Dacă era acolo la spital la luat sânge la analize...Hai, dezbracă-te că-ţi iau eu iar sânge. Ea mai avea o poreclă...
D.B.:: Era asistentă medicală, cu asta se ocupa.
V.G.: Ia să te înţep eu că şi tu ai să mă înţepi. Eu am avut dezlegare acolo la spital. Eu m-am ruşinat şi am spus: ... şi hai să îi iau lui colega. Şi ne scuzi pe noi, spune ea, că o să avem...
D.B.: Aha...
V.G.: ... Şi m-am băgat într-o altă cameră şi auzeam cum discută. Şi spunea aia: ... e ţigan. Înţelegi? Dar ea spune: ...dacă ai şti tu ce familie şi ce suflet are....
D.B.: V-a crescut inima, nu?
V.G.: Da, sigur. Nu se compară cu ai noştri nici a suta parte.
D.B.: Ei nu...
După ce ne-am luat mi-a spus că are un copil din flori
V.G.: Îi spune ei, stă acolo... cutare, cutare... La trei zile, aşa era atunci, trebuia să ai consimţământul părinţilor şi eu am luat buletinul lu’ mămica, lu’ tăticu, am luat buletinele, pac, am prezentat actul de căsătorie. Şi a fost căsătorită. Din Vîntu, a chemat-o Ghervas Eugenia. În fine... Gata! Ne-am luat! (...) Şi... ne-am luat. Acuma, era nevastă cu cununie... Eu, vedeam eu că, spunea: Mă, eu am treabă la spital. Păi dacă tu ai treabă la spital după-masă, eşti de gardă, du-te acolo. Dar tu miercurea unde eşti în fiecare dimineaţă? ... Nu ştiam unde merge mereu... Măi, nu e de bine, înţelegi? Ca ăla. Şi o urmăreşti. Îţi urmăreşti nevasta? O laşi să plece şi... o iei după ea... Când mă duc, intru la unde scria Comitetul Orăşenesc de Partid. Şi era secretară de partid Găinuşă, dacă vă amintiţi. Voi sunteţi tineri...
Şi după, în locul ei, venise Unguraş. Eu nu vorbesc, eu nu... ce vorbesc pot să mă duc acum acolo... Şi am intrat acolo, nu am spus nimic. A venit acasă... înţelegi? Aveam încă două zile mâncare în frigider, pac, mănâncă, cutare... O las să mănânce şi... Măicuţo, de ce nu vrei să fii tu cinstită cu mine? Ai văzut că ai spus că noi ăştia care suntem aşa suntem într-un fel buni şi nu, nu folosim d-astea... perversiuni, chestii, d-astea nu ştiu ce, minciuni, chestii. Unde ai fost tu, spune-mi şi mie, că tu nu ai fost la spital. O să-ţi spun eu, dar nu acuma. Înţelegi? Eu n-am rămas mulţumit cu răspunsul ăsta pentru că văzusem unde a intrat. Mă, vrei să îţi spun unde ai fost?. Ia spune-mi!. Zic: ai fost la Comitetul de Partid. Dar de unde ştii?. Cum de unde ştiu? Dar eu.... Şi atunci am intrat în subiect. Tatăl ei se numea Vîntu Nicolae. Ei erau, familia asta, din Bivolari, Iaşi. De la Iaşi sunt vreo 87 de km, c-am trecut cu maşina pe la Bivolari că nevastă-mea este din Ştefăneşti. De la Bivolari mergeam până la Ştefăneşti, Romaneşti... şi... treceam prin comuna aia, întrebam: Mă, e cineva de-al lui Vîntu? O, jumate de sat. Păi dacă erau de-acolo din comună, sat, neamuri. (...) Şi a luat pe unul Grădinaru. S-a cununat cu unul Grădinaru. Că pe ea o chema Grădinaru, dar ca pe mă-sa...
D.B.: Da, da, am înţeles...
V.G.: Ei, stătea pe Spiridon Ilie. Pe el l-a botezat fochistul de la spital...
D.B.: De la spital....
V.G.: Ştefănescu. El era fochist. Dădea căldură la ăia la spital. El era acolo fochist. Am fost la el şi eu la ăsta, la cumătru îi spuneam, cumătru.
D.B.: Dar stătea la spital copilul...
V.G.: Cine? Da, da.
D.B.: ... de a fost botezat acolo?
V.G.: Nu ne-am mutat acolo. Încă stăteam, era înainte... stai să vă spun... Şi, tot aşa, tot aşa, o prind o dată, de două, de trei, de patru ori, tot cu... îşi ştergea lacrmile. Bă, zic eu, ţie îţi pare rău că m-ai luat?. Nu Vasile, de ce spui aşa?.Păi eu te găsesc mereu plânsă la ochi. Nu, că e altceva, că nu ştiu ce, că... Şi nu mi-a spus vreo trei luni. Mă, ştiţi ceva? Hai să spun că de acum a trecut timpul. Acuma... când am întrebat-o eu, am insistat prea mult, mi-a spus: Uite mă, am avut o relaţie cu un locotenent de Securitate.
D.B.: De Securitate sau MApN?
V.G.: De Securitate, că l-am văzut.
D.B.: Aaa...
V.G.: L-am văzuut...
D.B.: Aşa, asta este important.
V.G.: Şi... da... şi eu am avut... şi... a rămas însărcinată. Eu nu am avut aventuri decât, spunea ea, am fost într-un concediu, el era căsătorit, şi eu am născut copilul ăsta şi e la mama....
Sorin, Sorinuş, Nuş
D.B.: Aha...
V.G.: Şi... s-a îmbolnăvit de poliomielită, boală. Şi a rămas poliemielita cu sechele la picior. Era în anul ăla, în ‘55...
D.B.: Atunci s-a născut, în noiembrie...
V.G.: În ‘55, noiembrie, da. Şi... s-a îmbolnăvit de poliemielită, boală. Şi a rămas poliemielita cu sechele la picior, piciorul stâng sau drept, nu mai reţin. Drept, drept.
D.B.: Unde era copilul?
V.G.: La Iaşi. Acolo, la Sfântul Spiridon. I-am zis: tu ştii că la noi ăştia, romii, cum îi spunem noi, la noi merge, unde mănâncă unul, mănâncă zece. Nu se pune problema. Că nu am vrut să te ia, că nu ştiam pe care, hai să nu cobim. Ia-ţi liber de la muncă şi hai să îl luăm. Îmi iau şi eu de la servici şi ne-am dus acolo, la Spiridon. Sus, la mansardă, era o femeie grasă. Ea mai avea două surori, v-am spus. Pe una ştiu că o chema Geta şi era la balet.
D.B.: Copilul era acolo?
V.G.: Acolo era băiatul.
D.B.: Şi cum l-aţi descrie?
V.G.: Da. Era frumos rău, ochii albaştri, grăsunel...
V.G.: Şi... am luat băiatul în braţe, cutare... Bine, am stat acolo, am stat o zi acolo. M-am dus la ăştia, la cumetri, care erau în spital, şi ei stăteau tot acolo, care dă căldură spitalului, d-ăştia, centrală, centrală termică. I-am văzut şi p-ăia, şi p-ăia... Am luat băiatul, am dus băiatul acasă.
D.B.: La Bacău?
V.G.: La Bacău l-am adus. M-am dus la Ortopedie...
D.B.: Aproape doi ani avea, nu? În ‘56?
V.G.: Cât? Da, aproape doi ani. Un an şi ceva. Nu împlinise. Am luat băiatul acasă, l-am îmbăiat, l-am nu ştiu ce, zic: Hai să mergem la Ortopedie. Când creşte piciorul trebuie să aibă stabilitate că era foarte moale...
N.N.: Da, da...
V.G.: Am fost acolo, i-am făcut ghetuţa, a crescut, a început să spună tati, tati, tati. Îl luam în braţe, îmi era drag... Ce facem cu el? El are şi bonă acolo, eu d-aia am vrut să... că dac-o fi ceva să nu creadă, îl duc la bonă că bona murea de el. Că m-a întrebat când am fost acolo: Mă, ce mai face Nuşulică?, că l-a văzut cutare pe la televizor....
N.N.: Nuşulică îi spunea?
V.G.: Da, Nuş. Ăsta-i... nu, nu... aşa i-am spus noi. Nu i-am spus Sorin sau Ovidiu sau... nu. Nuşulică. Ăsta era numele.
N.N.: Nuşulică e de la...
V.G.: De la Nuş, Sorin, Sorinuş, Nuş.
N.N.: Aham...
V.G.: Sorinuş. Nu îi mai spuneam întreg Sorinuş. Nuş.
D.B.: Apelativul ăsta m-a surprins foarte tare.
V.G.: Păi, d-aia, eu m-am gândit la asta. Căci şi eu am urmărit la televizor. Se spunea că ar fi fost Securitate... nu ştiu ce.
D.B.: Da, da, da...
V.G.: ... şi ar fi avut nume conspirativ Nuş. Şi eu am început să râd.
D.B.: Da.
V.G.: ... dacă ştiam adevărul... E, dar e ... până la proba contrarie.... se numeşte aşa...
Securistul Vultur Ovidiu - tatăl natural al lui Nuşulică
N.N.: Dar cum îl chema? Adică ştiaţi...
V.G.: Pe cine?
N.N.: Pe ta-su.
V.G.: Vîntu Nicolae. Ea nu a fost căsătorită, decât cu mine.
N.N.: Ta-su natural cum îl chema?
V.G.: Pe ăla natural dom’le: Vîntu Nicolae.
D.B.: Nu era Vultur???
V.G.: O să vă spun. O să vă spun, dom’le.
D.B.: Acum, dvs. spuneaţi că tatăl....
V.G.: Vultur ăsta era ungurul ăsta cu care avusese aventura.
N.N.: Ăla, ăla, pe ăla mă... adică tatăl natural.
V.G.: Vultur Ovidiu îl chema.
N.N.: Vultur Ovidiu. Aha!
V.G.: Din Târgu Mureş.
N.N.: Aha, aha! Ăsta...
V.G.: Şi după el i-a spus Vultur Ovidiu Sorin.
D.B.: Deci Vultur Ovidiu era numele tatălui, locotenent major atunci...
V.G.: Sigur.
D.B.: Vaaai, deci înseamnă că v-a spus...
V.G.: Ca să revin la idee. Aţi întrebat de tatăl natural. Ăsta e numele lui: Vultur Ovidiu. Ăla, locotenent de Securitate.
D.B.: Dar sigur nu era de Armată?
V.G.: Domnule, dacă eu m-am dus...
D.B.: Acolo aşa scria, căpitan MApN, în scrisoare.
V.G.: Nuu, nu, nu, nu. Dar ce? Eu nu am văzut? Şi ea mi-a spus: E internat la secţia Dermatologică că era bolnav de boli venerice sau ce avea... Da, la Dermatologie, vrei să îl vezi pe ta-su lui Sorin? Vreau. Unde-i? Hai vino încoace! Mă duc, m-am băgat pe scări acolo, l-am văzut. Avea caschetă de securist, înţelegi? Cutare, dă mâna cu mine, soţul, soţul, domnul nu ştiu care... Vrăjeală nasoală. A avut nevastă el. Era ungur. El a avut nevastă.
D.B.: Vultur era ungur?
N.N.: Păi Vulturu...
D.B.: Nu e romanesc?
V.G.: Nu ştiu eu. Ce pot să zic eu?
D.B.: Aaaa, păi probabil că era din Târgu Mureş, nu?
V.G.: Târgu Mureş, da. Putea să fie saş, d-ăla să fi fost. În orice caz...
(Va urma)
Filmare cu camera ascunsă.
Interviul realizat de Dan Badea
0 comments:
Post a Comment