Wednesday, December 2, 2009

Ioan Voda cel Cumplit – Voievodul de Cremene


Ioan Voda cel Cumplit – Voievodul de Cremene Foto (7)

Oricat veti cauta in colbul istoriei noastre un personaj asemanator Voievodului Ion Armeanul, rar veti gasi vreunul. Oricat veti cauta in Istoria Universala un razboinic asemenea Mariei Sale, nu veti afla unul care sa se apropie de bravura, forta si neinduplecarea sa. Readucerea aminte a faptelor si vietii unuia dintre cei mai straluciti strategi ai Europei crestine, este o adevarata datorie de onoare.

Europa alienata

Secolul XVI al erei noastre surprindea Batranul Continent intr-o etapa de tensiuni sociale, fierbere politica si consolidare a artelor si civilizatiei Apusului. Imperiul Spaniol se afla la apogeul fortei si dezvoltarii sale. Fanaticul rege catolic Filip al II-lea era cel mai bogat monarh al vremii, in porturile peninsulei hispanice acostand galioane pline cu comori si sclavi adusi din Europa, Africa, Asia si America. Anglia isi definitiva noua sa orientare constitutionala reformata, alaturi de revizuirea politicilor coloniale. Franta se vedea aproape condusa de miscarea hughenotilor. Taratul moscovit era o imensa pustietate asupra caruia flutura steagul insangerat al unei adevarate fiare, Ivan cel Groaznic pe numele sau.

Pe fondul acestei Europe alienate si dezbinate, Imperiul Otoman continua sa muste hulpav bucati din trupul Continentului cel Vechi. Forta sa militara si cruzimea pasalelor inspaimantau orice armata. Si acesta in ciuda faptului ca la Stambul domnea Sultanul Selim cel Betiv, un suveran care nu calcase in viata sa pe un camp de batalie, un notoriu obsedat sexual interesat doar de frumusetea roabelor din Balcani si Caucaz si nu in ultimul rand un mare betivan, dupa cum i-a ramas si numele. In aceste conditii, intr-un marunt voievodat romanesc, apare un mare conducator de osti, pe care numai soarta cea nedreapta alaturi de o tradare devastatoare, l-au oprit sa nu schimbe fata Europei.



Armeanul cel Cumplit de Viteaz

Dupa moartea Marelui Stefan, tronul Moldovei a fost ocupat vremelnic de fiul sau, Bogdan cel Chior. Fiul celui din urma, Stefan cel Tanar sau Stefanita Voda, muri la randul sau fara de urmasi legitimi. Pe tron se inscauna Petru Rares, un copil din flori al lui Stefan cel Mare . In scurta sa perioada de domnie, Moldova a stralucit totusi datorita talentului sau diplomatic, Petru Rares dovedindu-se un voievod iubit de popor, care baga iarasi groaza in randurile dusmanilor. Urma apoi cruda domnie a lui Voda Alexandru Lapusneanu, ale carui excese si carnagii au ramas intiparite chiar si in literatura romaneasca, sub pana lui Costache Negruzzi. In tot acest rastimp, un alt vlastar din trupul lui Stefan cel Mare, crestea necunoscut in strainataturi, departe de ochii celor care se luptau intre ei pentru tronul Moldovei. Este vorba de fiul bastard al lui Stefan cel Tanar, Ioan sau Ion, depinde de cronicar. Mama acestui adevarat stranepot al lui Stefan cel Mare a fost o femeie de neam armean din familia Serpega. Vitejia, gandirea strategica, forta fizica si neinduplecarea o mosteni de la tatal sau, Stefan cel Tanar, descris in letopisete drept un personaj dintr-o bucata, cu un caracter bataios. De la mama sa, Ioan Voda a mostenit o fizionomie tipic armeneasca, ten masliniu inchis la culoare, o frunte inalta si lata, dar neromaneasca, dupa cum aminteste si B.P. Hasdeu, par des si negru, nas oriental precum al tuturor negutatorilor armeni care strabateau Moldova.

Moldovenii si-au denumit intotdeauna domnitorii bastarzi dupa numele mamei, ca o ramasita straveche a matriarhatului in taramurile locuite de daci. Astfel, Alexandru Voda a fost numit Lapusneanu, dupa mama sa, Lapusneanca. Petru Voda a ramas cu numele de Rares, dupa Raresoaia, porecla mamei sale. Prin urmare, in aceiasi nota, poporul l-a numit Ioan Armeanul pe stranepotul lui Stefan cel Mare . In anul 1561, la varsta de aproape 40 de ani traiti in anonimitate, Ioan Armenul se face remarcat pentru prima data intr-un context destul de neobisnuit. Datorita situatiei politice nefavorabile, paraseste regatul polon si apare drept refugiat in Crimeea, la curtea hanului tatar Mehmet Kalga, a carui admiratie si prietenie o cucereste definitiv, dupa ce-l insoteste pe tatar intr-o campanie de lupta contra armatelor rusesti. Acolo, intr-o lupta crancena de pe malul Volgai, remarcabilul sau sange rece alaturi de forta-i fizica de proportii herculeene, au smuls strigate de admiratie incercatilor calareti ai stepelor. Simpatia lui Kalga-Han pentru Ioan era atat de puternica incat trimite o scrisoare regelui polonez Sigismund-August : "Te rog foarte mult a binevoi a tine in gratiile tale pe acest fiu de domn din Moldova". La acea data regatul polonez tremura de frica tatarilor. Pana la urma, ura boierilor impotriva lui Bogdan Lapusneanu, fiul lui Alexandru, precipita situatia in favoarea lui Ioan Armeanul, ale carui eforturi de a cuceri tronul Moldovei ajunsesera deja la urechile imparatului Germaniei, regilor Ungariei si Poloniei, precum si sultanului turc. Profitand de situatia-i favorabila si bazandu-se pe curajul sau nemaiintalnit, Ioan ajunge in sfarsit Voievod al Moldovei.

Doi ani cat o eternitate

Inscaunat in luna februarie a anului 1572, Ioan a domnit doar pana in iunie 1574, cand moartea sa de martir l-a trecut deopotriva in istorie si legende. Primele clipe de domnie au fost marcate de tensiuni si hartuiri reciproce cu regatul polonez. Exelent politician, Ioan Voda redobandeste pentru Moldova cetatea Hotinului, cea mai puternica fortificatie romaneasca din acele timpuri. Crestin de rit armean inca din nastere, luteran in Polonia, convertit la islam in Stambul, Ioan Voda trece la ortodoxie in uralele multimii. Un strateg de talia sa, animat de ambitia libertatii ar fi trecut la catolicism daca s-ar fi inscaunat rege al Spaniei sau ar fi aderat la confucianism, daca astfel ar fi devenit suveran al Chinei.

In scurta sa domnie, Ioan a savarsit o serie de reforme nemaivazute pana atunci in Tarile Romane. Cunoscator al limbilor turca, greaca, polona si armeana, domnitorul aplica controlul personal al actelor emise de cancelaria domneasca. Decide schimbarea capitalei de la Suceava la Iasi, trece la eliberarea oamenilor de rand de sub jugul boierilor si clerului. Pentru a salva averea tarii, ordona sa fie batute monezi nationale de arama in loc de aur si argint. Prima inscripitie in limba romana apartine banilor de arama pe care Ion Voda a ordonat sa se inscriptioneze "Teara Moldovei". Tot el impune o strictete de fier contributiilor fiscale ale oricarui moldovean, fie el simplu taran sau logofat. Toate aceste masuri nu au facut decat sa inteteasca ura boierimii si a clerului contra lui Ion Voda. Parca pentru a inaspri situatia, Ioan Voda se tine tare si nu face rabat de la principiile sale. Astfel, pe o inalta fata bisericeasca care ar fi savarstit pacatul sodomiei, o pedepseste prin arderea de viu. Pentru a-l consola, Ioan Voda aminteste preotului nefericit ca este mai bine sa-i arda trupul cel pacatos aici pe pamant, decat sufletul sa-i fie ars pe veci in Gheena. Pe un boier care tradase trei domnitori anteriori si se facuse haiduc, Ioan Voievod il ingroapa de viu in pamant, cerand familiei boierului sa nu fie mahnita, deoarece numai pamantul putea inghiti un asemenea ticalos.

Ura sa impotriva boierilor si preotimii nu cunoaste margini, in opinia voievodului aceste doua clase sociale fiind vinovate de slabirea tarii, jaful taranilor si cultivarea unei adevarate arte a tradarii si intrigilor. Pentru a controla si limita puterile boierimii si influenta clerului, Ioan Voda face o miscare politica fara precedent pana atunci in istoria interna a principatelor romane. Spre surpriza tuturor, redutabilul voievod ia mosiile manastiresti pentru a le darui unor boieri. Tot asa procedeaza si cu mosiile, domeniile turmele, si hergheliile boierimii. In scurt timp, aceste bogatii erau daruite unor manastiri. Astfel, scandalurile, invidia si ura dintre preotime si boieri se tineau lant. Succesul voievodului era de o simplitate neobisnuita. Ioan nu-i lasa nici pe boieri nici pe preoti sa abuzeze de roadele muncii taranilor. Razesii erau taria armatei, cu cat erau mai bine hraniti cu atat luptau mai destoinic. Domnitorul, totusi, nu i-a improprietarit pe tarani, deoarece se temea ca o astfel de masura ar fi nascut o criza ce ar fi dus la situatii anarhice in Moldova. In schimb, lua taxa de la tarani doar o zecime din cat le luau boierii. Prin acesta metoda, a reusit in scurt timp sa umple vistieria tarii si totodata sa devina eroul maselor populare. Evident, datorita acestor masuri si-a atras Ioan numele de cel Cumplit sau cel Rau, dupa cum il aminteste un cronicar mitropolit.

Intrigile boierimii au atins cele mai indepartate colturi ale Europei. Despre mazilirea si uciderea lui Ion-Voda se vorbea nu numai in cancelariile din Ungaria, Polonia, Valahia sau Stambul. Pana si in indepartata Franta se puneau la cale planuri care vizau inlaturarea sa de la tron. In acea perioada, Moldova platea Inaltei Porti un tribut anual de 40.000 de galbeni. Turcii observara prosperitatea tarii in timpul domniei lui Ioan si aproape dublara tributul. Insa, Ioan Voda cel Cumplit nu putea accepta lacomia turcilor. Tot mai multe amenintari se strangeau la adresa sa. Cea mai mare venea din partea Doamnei Chiajna in persoana. Acesta adevarata Lady MacBeth a istoriei romanesti platise deja in avans multi galbeni Inaltei Porti in scopul cumparararii tronului Moldovei pentru fiul sau, Petru Schiopul sau Petru cel Tanar. Turcii se pregatesc de razboi. In fata unei asemenea amenintari , Ioan Voda cel Cumplit tine in fata divanului boieresc o cuvantare ramasa la cunostinta noastra datorita lui cronicilor lui Grigore Ureche. Neinduplecatul voievod prezinta situatia si se pregateste de razboi impotriva celei mai mare forte militare din vremea sa.

Moldoveni si Cazaci - Luptatori fara egal

Ioan Voda studiase arta militara a turcilor, tatarilor, polonezilor si germanilor, astfel incat cunostea atat punctele tari, cat si pe cele slabe alte armatelor respective. Aici intervine geniul sau militar desavarsit. Intr-un avant de-a dreptul revolutionar, Ioan Voda anticipeaza importanta artileriei si a infanteriei pe campul de lupta. La momentul respectiv, niciun alt suveran european nu gandea atat de vizionar. Franta avea la acea data doar 30-40 de tunuri, Ioan Voda avea 200 de guri de foc. Tunurile europene din acea perioada erau niste masinarii imense, greoaie si foarte dificil de manevrat. Ion Armeanul este constient de acest neajuns si isi doteaza armata cu tunuri mult mai mici si mai mobile. Daca un tun de la curtile Europei putea fi carat cu 4 sau 6 cai, un tun modovenesc patentat de voievod putea fi deplasat cu o singura pereche de cai. Modovenii se distingeau prin revolutionara lor artilerie de camp, fapt subliniat si de Nicolae Balcescu care declara: "Artileria la romani a fost mult mai in buna stare decat la cele mai multe neamuri". Cu nimic mai prejos se prezenta armata moloveneasca compusa in mare masura din razesi si boieri de rang mic. Toti acesti oameni erau caliti in lupta si cunosteau la perfectie arta manuirii armelor. Luptele de sute de ani cu turcii, tatarii, ungurii si polonezii au dus la desavarsirea unui tip de razboinic de neinvins in Europa. Arcasii moldoveni erau superiori in tactica si mobilitate celor occidentali.

O alta arma pe care se bazau razesii luptatori erau teribilele ghioage sau fusturi. Realizate din lemn de esenta tare si ghintuite la capat, acestea puteau usor zdrobi coifurile si armurile vrajmasilor. Sabia era la mare cautare, tipul de palos moldovenesc aducea mai degraba la forma cu iataganul. Razesii nu au ales niciodata sabiile grele si impractice de tip european, folosite indeobste de polonezi si unguri. Fiecare grup de infanterie avea cate o ceata de sateni inarmati cu coase folosite pentru a taia picioarele cailor sau ale calaretilor, in functie de conjunctura luptei. Caii moldovenesti erau o rasa unica, din nefericire disparuta azi. Extrem de pretuiti de hanii tatari sau pasalele turcesti, caii moldavi nu au fost foarte aratosi, dar erau deosebit de iuti si de rezistenti. La nasterea manjilor, razesii le taiau narile pentru a inlesni astfel procesul respiratiei accelerate pe timp de galop. Codul martial al moldovenilor se rezuma la un singur alineat: "Fugarul carele va lasa campul bataliei, sa fie pedepsit cu o moarte mai cumplita decat aceea ce i s-ar fi putut intampla in lupta din partea vrajmasului".

Marturiile cronicarilor straini cu privire la spiritul de lupta al romanilor din acele vremuri sunt edificatoare: "Ei se bat cu o asemenea indrazneala si dispret fata de dusmani, cu o asemenea incredere in sine, incat cu o mana de oameni infransesera mari armate ale vecinilor" spune Graziani. "E un popor totdeauna foarte ciudat, capritios, tafnos, dar atat de dur si razboinic incat nu o data a dat lectii acelora care nu-l lasau in pace" citim la Vigenere. "Neamul moldovenesc e feroce, cam barbar, dar foarte ager in arta militara" declara Reichersdorf. "Ostasii moldoveni sunt viteji si mesteri in lupta, desi sunt niste tarani prosti, luati de la plug" ne spune Bielski. "Sunt oameni groaznici si foarte viteji; si nici ca este pe fata pamantului un alt popor care pentru gloria razboinica si eroism sa apere o tarisoara mai mica contra mai multor dusmani, atacandu-i si respingandu-i fara incetare" zice si Orzechowski.

In acelasi timp, in istoria universala isi fac aparitia teribilii cazaci. La marginea hotarului Poloniei cu tinuturile tatarasti apare o natie compusa in mod egal din fugari refugiati din Rusia, Polonia, Moldova, Kalmukya si Cerchezia. Vorbeau o limba amestecata pe care o intelegeau cu totii. Urau de moarte pe musulmanii turci si tatari precum si pe polonezii cei catolici. Impotriva acestora porneau in fiecare an in expeditii de jaf si pedepsire, fiind condusi de cate un ataman. Resedinta lor era la gurile Niprului si Volgai unde isi injghebasera chiar si o flota de barci cu care jefuiau negutatorii turci si genovezi. Erau luptatori rebeli, violenti si temperamentali. In lupta dadeau dovada de o cruzime nemaintalnita nici macar la tatari. Ingroziti, turcii i-au denumit Cozaq, adica "nebun liber". Bazandu-se pe credinta comuna ortodoxa, Ioan Voda angajeaza douasprezece sotnii cazacesti sa lupte de partea sa impotriva Semilunei. Istoria nu i-a dat alti aliati, polonezii si ungurii, vecinii crestini ai Moldovei, tremurau de frica ienicerilor. Atamanii cazaci Pokotilo si Swiercewski i-au fost credinciosi voievodului pana la moarte.



Prima mare victorie a lui Ioan Voda cel Cumplit a fost cea de la Jiliste, langa Ramnicu Sarat. Acolo cei 9.000 de modoveni si sotniile cazacesti decimeaza o armata formata din 20.000 turci, 40.000 de munteni si 2.000 de secui, practic intreaga armata a lui Petru cel Schiop, care marsaluia din Tara Romaneasca pentru a se sui pe tronul Moldovei. Petru cel Schiop scapa cu greu, refugiindu-se in cetatea Brailei. Ioan Voda cel Cumplit inainteaza pana la Targoviste unde il inscauneaza pe aliatul sau Vintila Voda. Napraznicul voievod se indreapta apoi spre Braila unde se angajeza in asediul cetatii. Turcilor nu le venea inca sa creada. O solie din cetate ajunge la Ion Voda cu un mesaj simbolic: zece gloante, zece ghiulele si zece sageti. Ion Voda nu gusta ironia amara a turcilor si taie buzele, urechile si nasurile turcilor dupa care-i rastigneste in fata cetatii, transmitandu-le turcilor ca aceasta soarta urmau sa aiba si cei din cetate, daca nu-i deschideau portile. Turcii se incapataneaza. Voievodul ordona escaladarea zidurilor, iar Braila cade in mainile moldovenilor si cazacilor. Urmeaza scene de cosmar pentru musulmanii din cetate. "Nimeni nu fu crutat; sangele curgea parau in Dunare. Nu au fost ucisi doar oamenii, pana si cainii au trecut prin sabie. Nu a ramas piatra pe piatra. Focul mistui ce nu a ucis sabia" ,aminteste cronicarul polonez Gorecki.

Dincolo de infrangere, dincolo de moarte, dincolo de uitare

Succesele militare ale voievodului il indreapta spre recucerirea Cetatii Albe si a Chiliei, denumite de turci Akkerman, respectiv Bender. In acest scop isi indreapta armele spre Bugeac, unde valurile de turci si tatari pribegi alungasera deja populatia romaneasca. Batalia de la Lopusna a fost un nou exemplu de strategie militara spontana, adaptata la teren si la armatele turco-tatare. Raidurile lui Ioan-Voda devasteaza cele doua cetati construite de Stefan cel Mare, iar populatia musulmana care se instalase acolo este masacrata fara crutare. La Tighina si Cetatea Alba, Ioan-Voda infrange trei corpuri de armate turcesti. In lupta de la Roscani, voievodul isi uimeste ostasii, demonstrandu-si forta herculeeana. Un tun se impotmolise in noroi, singur, Ioan-Voievod apuca tunul de franghii si il smulge, tragandu-l pe o pozitie noua de unde trage asupra turcilor. Forta colosala a voievodului este atestata de marturiile cazacesti. Pentru a-si distra ostenii obositi, Ioan Voda obisnuia sa franga in maini potcoave de cai.

Exasperati de victoriile domnitorului, otomanii trimit in vara anului 1574 o noua expeditie militara. Armata uriasa era compusa din turci, tatari si munteni. Un puhoi de 200.000 de oameni se indrepta contra celor circa 35 mii de luptatori ai voievodului Ioan. In acelasi timp, o alta oaste de tatari se pregatea sa-l atace pe voievod. Impotriva armatei turcesti care se apropia de Dunare, voievodul il trimise pe Ieremia Golia, omul sau de incredere. Avand parca o presimtire Ioan il pune pe Golia sa jure pe Cruce si Evanghelie ca nu va trada. Insa, langa lacul Cahul, Golia impreuna cu cavaleria moldoveana tradeaza si trece de partea turcilor pentru 30 de pungi cu galbeni…Sosirea unei noi armate de tatari copleseste oastea moldo-cazaca si o obliga sa se retraga in satul Roscani din apropiere. Exasperati de rezistenta romanilor, turcii ataca in valuri succesive. Dupa ce moldovenii resping al treilea val de ieniceri, turcii trimit in lina intai pe Ieremia Golia si oamenii sai. Tradatorii sunt macelariti de sageti si ghiulele. Uluiti, cu pierderi uriase, turcii incerca un nou asalt. Dezastrul vine insa din partea naturii. Seara se porni o ploaie torentiala care uda pulberea necesara tunurilor romanesti. Furia romanilor nu mai putea fi oprita, ataca cu sabiile pozitiile turcilor care-i copleseau numeric. Urmeaza trei zile de canicula ucigatoare. Ioan-Voda mai ramasese doar cu 7.000 de osteni. Respinsese timp de o saptamana atacurile concentrate a 200.000 de dusmani.

Oamenii sai suferau cumplit de sete. Nobletea si sacrificiul sau unic ii impun sa se preda in schimbul crutarii soldatilor sai. Primul pas il fac turcii care-i trimit o solie in cea de a patra zi. Ion cel Viteaz accepta sa se predea cu trei conditii: ostenii moldoveni supravietuitori sa fie crutati, cazacii sa fie lasati sa se intoarca la setciile lor zaporojene, iar el personal sa fie trimis viu si nevatamat sultanului Selim al II-lea. Turcii primira. Ahmed Pasa jura de 7 ori pe Coran, Petru cel Schiop care ravnea Moldova, jura la randul sau de 7 ori pe Biblie. Ostenii sai plangeau, multi nu vroiau sa-l lase sa se duca la turci. Voievodul lasa credinciosilor cazaci armele si bijuteriile sale. In cortul turcilor, respinge toate acuzatiile seraskirului, declarandu-i ca nu va vorbi decat cu sultanul. Mandria sa infioara pe turci. Atunci, un aventurier italian din Napoli, pe numele sau Scipione Cigalla, trecut la islam cu numele de Cigalazade, savarsi infama fapta. Sperand la o recompensa, infipse cutitul in inima voievodului neinarmat. Ienicerii incurajati, taiara capul trupului lipsit de viata, dupa care legara puternicul sau trup de patru camile care, fiind biciuite, sfasiara in bucati corpul eroului. Intr-un ritual dement, ienicerii se inghesuie sa culeaga oasele domnitorului, fiind convinsi ca ramasitele viteazului erau moaste si talismane. Pasalele isi umezesc iataganele in sangele sau, rugandu-se lui Allah sa le dea si lor curajul si puterea lui Ion Voda.

In fata unui asemenea spectacol oribil, moldovenii dezarmati din suita domnitorului sar cu pumnii goi pe turci. Sunt ucisi pana la ultimul de ieniceri, drept lectie pentru oricine ar fi incercat sa se rascoale contra Semilunei. Vazand cum isi tin turcii cuvantul, cazacii ataca cu furia disperarii. Supravietuiesc doar 12, in frunte cu atamanul Swiercewski. Impresionati de bravura zaporojenilor, turcii cedeaza si-i lasa in viata chiar si pe cazacii raniti. Astfel s-a savarsit din istorie unul dintre cei mai viteji conducatori ai romanilor. Fratele sau, Nicoara Potcoava, ajunge ataman al tuturor cazacilor zaporojeni, si ocupa vremelnic tronul Modovei. Astazi, cei doi eroi sunt pe nedrept trecuti in uitare…
sursa

Tuesday, December 1, 2009

El a pozat Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

Puţină lume ştie că omul care a avut iniţiativa imortalizării pe peliculă fotografică a Marii Adunări Naţionale a fost soldatul Samoilă Mârza. El a realizat singurele cinci poze ale istoricului eveniment de la 1 Decembrie 1918.

Samoilă Mârza a realizat şi faimoasa fotografie cu delegaţia satului său, Galţiu, prezentă la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918
Samoilă Mârza
Născut în satul Galţiu, comuna Sîntimbru, judeţul Alba, la 18 septembrie 1886, din părinţi ţărani, Samoilă Mârza şi-a făcut ucenicia de fotograf în atelierul sibianului Iainek, între anii 1909-1911. Războiul i-a întrerupt activitatea, el fiind mobilizat în toamna anului 1914. La sfârşitul lui 1918, fotograful era pe frontul italian, la Trieste, dar, aflând despre pregătirea unirii Transilvaniei cu România, ia decizia, ca toţi ceilalţi militari români, să se întoarcă în ţară.

Urmând ruta Viena - Zagreb - Belgrad - Timişoara, Mârza a reuşit să ajungă acasă cu patru zile înainte de desfăşurarea Marii Adunări Naţionale. De aici a plecat în dimineaţa zilei de 1 Decembrie către Alba Iulia, nu înainte însă de a executa trei fotografii cu consătenii din Galţiu.

Avem doar cinci imagini de la istoricul eveniment

Din cauza manevrării dificile a aparatului şi a vremii înnorate, Samoilă Mârza a reuşit să imortalizeze doar cinci momente de la istoricul eveniment, ele fiind unicele imagini pe care le avem de la 1 Decembrie 1918, Ziua Unirii. Fotografiile acestuia au început să circule zece ani mai târziu, când el a realizat albumul “Marea Adunare de la Alba Iulia în chipuri”. Ulterior, Mârza avea să mărturisească faptul că a vândut clişeele originale pentru a-şi asigura traiul.

În satul natal mai trăiesc o nepoată şi fosta lui cumnată
Mariana Mârza
În comuna Sântimbru, judeţul Alba, încă mai trăiesc câteva rude ale lui Samoilă. “Se pricepea la poze ca nimeni altul. Făcea fotografii şi în sat, la nunţi şi la botezuri, dar era şi singurul care avea acces la curtea regală”, îşi aminteşte Mariana Mârza (59 de ani), una dintre nepoatele fotografului. Maria Mârza

Cumnata lui Samoilă, Maria Mârza (93 de ani), este foarte supărată că bicicleta acestuia a dispărut fără explicaţie de la Muzeul Unirii. “Nu ştim cum o vom găsi, dar nu ne lăsăm. În plus, pe lângă monumentul pe care i l‑au făcut oamenii în sat, vreau să îi facem casă memorială”, ne-a spus aceasta. Samoilă Mârza a murit în decembrie 1967, din cauza unei boli incurabile, fiind îngropat în cimitirul Maieri din Alba Iulia, capitala Marii Uniri, unde a realizat cele cinci fotografii pentru eternitate. (Ionuţ Doduţ)

Sursa libertatea

Monday, November 30, 2009

OZN-URI DEASUPRA BUCURESTIULUI

ACUM!Daca va uitati spre EST o fomraitune de 4 ozn-uri se vede clar pe cerul liber.Unele stationeaza in punct fix si altele se plimba, de vreo 4 ore-2 cite 2.FFF.interesant!

Sunday, November 29, 2009

Istoria revizuită a Sfinxului


Cine a construit Sfinxul şi în ce scop? Care este vechimea lui? Este el contemporan cu piramidele din platoul de la Gizeh? Ce simbolizează structura sa hibridă om-leu? Oficial se consideră că Sfinxul are o vechime de 4500 de ani şi datează din epoca faraonului Kephren (anul 2500 î.C.). Descoperirile şi cercetările realizate în ultimii 20 de ani contrazic concluziile egiptologiei clasice. Ştiinţe noi precum geologia, arheo-astrologia şi astro-biologia aruncă o lumină nouă asupra unei enigme care dăinuie de mai multe milenii.

În plin deşert, Sfinxul a fost erodat de ploi torenţiale

John Antony West, un cunoscut egiptolog independent, a stabilit că eroziunea Sfinxului s-a datorat nu nisipului şi vântului, aşa cum s-a considerat multă vreme, ci ploii. El a ajuns la această concluzie, pornind de la observaţia că eroziunea rocilor din structura Sfinxului a fost realizată pe verticală. Şi totuşi Sfinxul este situat în plin deşert, unde de mai bine de 9000 de ani nu a mai plouat.

Descoperirile şi concluziile lui West au fost prezentate pe 7 februarie 1992, cu ocazia Congresului Anual al Asociaţiei Americane pentru Promovarea Ştiinţelor, în faţa a 247 de cercetători. Prezentarea sa i-a convins pe geologi, dar a ridicat puternice rezistenţe din partea egiptologilor.

Cercetările lui West au fost continuate de către Robert Schoch, doctor în geologie şi geofizică la Universitatea din Boston. Studiile sale minuţioase l-au condus la aceleaşi concluzii. Eroziunea care apare în structurile vechi ale Sfinxului se datorează nu vântului şi nisipului, ci apei. Este singurul monument din platoul de la Gizeh care a suferit o eroziune de acest gen. Concluzia ar fi că Sfinxul datează dintr-o epocă mai înaintată, în care aceste ţinuturi aveau un climat temperat. Conform afirmaţiilor doctorului Schoch, Sfinxul nu poate fi contemporan cu piramidele. Cu siguranţă precede cu mai multe milenii civilizaţia egipteană.

Climatologie şi constelaţia Leului

John Kutzbach, paleo-climatolog la Universitatea din Wisconsin, a realizat cu ajutorul computerului o modelare climatică a zonei şi apoi a comparat rezultatele cu datele geologice din teren. Datorită studiilor sale, se cunoaşte la ora actuală faptul că în urmă cu 10.000 de ani, în regiunea în care se află Sfinxul, precum şi într-o mare parte din Africa, ploua regulat şi erau lacuri întinse. Dacă ne bazăm pe această informaţie climatologică, reiese că Sfinxul datează dintr-o perioadă pre-egipteană. Pe de altă parte, dacă a fost construit aproximativ în anul 10.500 î.C., în acea epocă, în faţa sa răsărea exact constelaţia Leului. Conform studiilor efectuate de către arheo-astrologi, acest monument pare să fi fost o reprezentare a unui leu care era orientat către proiecţia sa de pe cer. Dar cum este posibil ca Sfinxul să fi fost construit la acea vreme, după reguli şi cunoştinţe astronomice de o asemenea precizie, când civilizaţia umană era de-abia la începutul epocii fierului?

Capul şi corpul Sfinxului

Examinând mai îndeaproape Sfinxul, lucrurile se complică tot mai mult. Capul se află într-o stare mai bună decât corpul şi este mai mic din punct de vedere proporţional. Ţinând cont de mărimea labelor din faţă şi trasând proporţiile reale se obţine un monument mult mai mare (cf. foto). Să fi fost capul Sfinxului cioplit de mai multe ori de-a lungul vremii? Aceasta arată din nou că Sfinxul nu avea cum să fie construit în timpul faraonului Kephren. Cel mult a fost restaurat atunci.

Ce reprezintă atunci în realitate capul Sfinxului? Versiunea oficială susţine că ar fi vorba de capul faraonului Kephren. Inspectorul Frank Domingo de la poliţia din New York, expert în identificare judiciară recunoscut la nivel mondial, a studiat atât capul Sfinxului cât şi pe cel al unei statui care îl reprezenta pe faraonul Kephren, pentru a afla dacă cele două morfologii concordă. Concluzia sa a fost categorică: morfologia capului Sfinxului este foarte diferită de cea a statuii lui Kephren. Ochii, forma capului, profilul, gura şi bărbia sunt diferite şi de morfologia rasei albe mediteraneene. Contrar aşteptărilor, Sfinxul reprezintă un faraon de rasă neagră.

Această descoperire poate explica de ce nasul şi o parte din buzele Sfinxului au fost distruse. În perioada dinastiilor egiptene în care au domnit faraoni aparţinând rasei albe, este posibil ca aceste elemente negroide din înfăţişarea Sfinxului să fi fost distruse. Era o manieră de a se asigura că nicio fiinţă de rasă neagră nu va revendica titlul de faraon. Mai mulţi conducători ai Egiptului s-au folosit de Sfinx în scopuri politice, restaurându-l şi sculptând capul pentru a semăna cu propria lor efigie. Pentru civilizaţia egipteană Sfinxul era un mare mister, când înfricoşător, când urât, când admirat pentru că data dintr-o epocă ancestrală şi ar fi putut să eclipseze întreaga putere a faraonului.

Templul Sfinxului

Templul Sfinxului a fost construit din blocuri de piatră care cântăresc fiecare în jur de 200 de tone. Suprafaţa blocurilor de piatră este perfect netedă, iar blocurile au fost fixate la milimetru. Cum a fost posibilă în epoca fierului asamblarea unor asemenea blocuri?

În zilele noastre, pentru a ridica şi a poziţiona cu precizie un obiect de 200 de tone sunt necesare între cinci şi şase săptămâni de pregătire, utilizându-se cele mai puternice macarale din lume. Pentru a aşeza un al doilea bloc de piatră de 200 de tone ar mai fi necesare încă alte cinci săptămâni de pregătire. Utilizând tehnologia actuală ar trebui circa 500 de ani doar pentru a poziţiona 5000 de blocuri de acest gen.

500 de ani fără a lua în calcul timpul necesar cioplirii şi extracţiei unor asemenea mastodonţi. Ce să mai vorbim despre monumentele din platoul de la Gizeh care conţin fiecare până la 2,5 milioane de blocuri de acest gen? Doar o tehnologie avansată ar fi permis construirea lor. Toate structurile antediluviene prezintă această caracteristică – asamblarea de blocuri gigantice este o constantă, aşa cum putem constata şi în cazul sitului arheologic submarin descoperit în 1997 în largul Japoniei, precum şi structurile din Insula Paştelui.

Previziunile lui Edgar Cayce

Cu 60 de ani în urmă, Edgar Cayce a prezis că sub Sfinx va fi descoperită o încăpere, în care se găsesc arhivele unei civilizaţii antediluviene mult mai avansate din punct de vedere tehnologic decât a noastră. În 1992, au fost făcute publice analizele seismografice ale zonei situate sub Sfinx. Ele indicau faptul că o cavitate de 5 metri pe 9, săpată în piatră exista chiar în locul prezis de Cayce. La momentul actual încă se mai descoperă astfel de cavităţi, existând o adevărată reţea subterană sub platoul de la Gizeh. Unii afirmă că Sfinxul ar ascunde intrarea într-un vast oraş antediluvian subteran, numit Gigal. Realitatea se aseamănă din ce în ce mai mult cu cele mai fantastice mituri. Simbol al inteligenţei care are acces la mecanismele forţelor naturale şi cosmice, Sfinxul ar putea fi foarte bine gardianul cunoştinţelor care dezvăluie originea ancestrală a umanităţii. De unde provine însă această ştiinţă?

Astronautul Edgar Mitchell consideră că dacă geologia stabileşte că Sfinxul este mult mai vechi decât se consideră la ora actuală, va trebui revizuită întreaga concepţie despre ultimii 100.000 de ani de civilizaţie umană. Cu ocazia unei conferinţe susţinute în 1992 la sediul Naţiunilor Unite din New York, cercetătorul Richard C. Hoagland face afirmaţii care merg chiar mai departe. Prezentând imaginile înregistrate pe planeta Marte în 1976 de sonda Viking, Hoagland atrage atenţia asupra existenţei unui feţe pe suprafaţa acestei planete. Această imagine nu este rezultatul unor jocuri de lumini, ci este în procent de 99% o reprezentare intenţionată a unei creaturi. La Gizeh, Sfinxul este reprezentarea hibridă a omului-leu, simbol al inteligenţei şi al forţelor naturale. La fel stau lucrurile şi pe Marte. Hoagland a împărţit în două imaginea feţei de pe Marte. Copiind simetric jumătatea din dreapta se obţine o imagine antropomorfă. Copiind simetric jumătatea din stânga se obţine un cap de leu. Avem de-a face din nou cu aceeaşi fiinţă hibrid om-leu. O oglindă cosmică, un ecou marţian al Sfinxului de la Gizeh? Hoagland susţine că faţa de pe Marte are o jumătate de milion de ani. Să fie ea un alt mesaj al civilizaţiei antediluviene care popula Terra în urmă cu sute de mii de ani? Dacă Sfinxul este ultima dovadă tangibilă a acestei civilizaţii atunci el trebuie să fie extrem de vechi. În 1996, cu ocazia unei conferinţe la Universitatea din Bradford, David Percy, directorul European pentru Misiunea Marte, stabilea vârsta Sfinxului la 247 000 de ani.

Ce a mai rămas din acea epocă?


Dacă au existat tehnologii mai avansate decât cele din ziua de azi, de ce nu au fost găsite utilaje, maşini, planuri, obiecte zburătoare, sisteme antigravitaţionale sau de excavaţie ieşite din comun? Unii spun că din cauza unor calamităţi terestre care au distrus totul. Acest răspuns nu este totuşi plauzibil, pentru că au fost găsite schelete de dinozauri, care datează din perioade mult mai vechi. Alţii susţin că avem o concepţie limitată despre ce înseamnă tehnologie. Cu cât o civilizaţie este mai avansată, cu atât tehnologia de care dispune este mai puţin perceptibilă şi mai în acord cu legile şi principiile universale. Răspunsul ar trebui deci căutat într-o cunoaştere în care ştiinţa şi spiritualitatea fuzionează.

S-a vorbit despre utilizarea Merkaba-ului pentru a construi aceste monumente gigant. Etimologic, Merkaba înseamnă câmp luminos (Mer), Spirit (Ka) şi trup fizic (Ba). Unirea celor trei generează un sui-generis vehicul care poate transporta atât trupul fizic, cât şi mintea dintr-o lume în alta. Merkaba este alcătuit din două piramide suprapuse, una cu vârful în sus, alta cu vârful în jos, care se rotesc în jurul individului pe aceeaşi axă, dar în sensuri opuse. Activat şi accelerat până se atinge un prag luminos, Merkaba scoate individul de sub incidenţa constantelor fizice ale mediului înconjurător. Trupul nu se va mai supune legilor gravitaţionale, iar spiritul va „pilota” această navă spaţială individualizată, putând să călătorească la voinţă, de exemplu de pe Marte pe Terra.

Rasa descrisă de Richard Hoagland, a cărei imagine apare în jumătatea antropomorfă a Sfinxului de pe Marte şi în forma primară, „negroidă” a Sfinxului de la Gizeh, a putut utiliza acest tip de „transport” interplanetar. Aceasta ar fi cauza pentru care nu există urme ale acestui voiaj, nici rachete, nici farfurii zburătoare, nici baze pentru lansare sau centre de control. Dacă această „spiritualitate tehnică” sau „ştiinţă spirituală” nu se supune constantelor fizice spaţiu-timp pe care le cunoaştem, atunci excavaţia, transportarea blocurilor de sute de tone şi construcţiile gigantice au putut fi realizate cu ajutorul ei. Generarea unui câmp antigravitaţional sau modificarea structurii intime a materiei pentru a o ciopli după voie nu lasă deloc sau aproape deloc urme tehnologice. Singurele dovezi vizibile sunt operele titanice, precum Sfinxul.

Suntem atât de ataşaţi de realitatea materială, încât am uitat de potenţialul nostru infinit. Căutăm să facem cu ajutorul unor tehnologii materiale ceea ce spiritul nostru ar putea face cunoscând şi utilizând legile cosmice universale. În realitate „este uşor să ridici un munte cu degetul mare de la picior” spunea Buddha în Saddharma Pundarika Sutra.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites