Saturday, November 28, 2009
FILMUL DE WEEKEND-GOEMON

In anul 1582 Oda Nobunaga este pe punctul de a cuceri tot teritoriul Japoniei, dar este fortat sa se sinucida la templul Honno-ji de catre unul din generalii sai pe nume Akechi Mitsuhide. Toyotomi Hideyoshi, cel mai de seama general al lui Nobunaga, il invinge cateva zile mai tarziu pe Akechi Mitsuhide si indeplineste visul lui Oda Nobunaga de a unifica Japonia sub conducerea unui singur om. Dupa o scurta perioda de pace apare insa un luptator ninja pe nume Ishikawa Goemon, care isi foloseste abilitatile pentru a-i jefui pe cei bogati si a darui bani si obiecte de valoare celor saraci, obicei care ii consolideaza rapid o reputatie de erou legendar in ochii japonezilor de rand.
Intr-o noapte, in timp ce ii prada de avutii pe barbarii din sudul Japoniei, Ishikawa Goemon gaseste o cutie misterioasa ascunsa intr-un mormant secret. Dovedindu-se a fi vorba despre o relicva straveche cu puteri supranaturale, Goemon va trebui sa lupte pentru a o pastra cu Ishida Mitsunari, Kirigakure Saizo, Tokugawa Ieyasu si Hattori Hanzo, care planuiesc sa se foloseasca de cutie pentru a-si realiza propriile scopuri.
Sfântul Serafim de Sarov - făclie dătătoare de lumină divină
| | Sfântul făcător de minuni şi-a trăit viaţa în rugăciune de Melania Radu La 19 iulie 1759, într-o familie de negustori din oraşul Kursk, din Rusia, s-a născut Prohor Moşnin. În copilărie l-au fascinat vieţile sfinţilor. Iubea să meargă la biserică şi să se retragă singur în rugăciune. De tânăr şi-a urmat chemarea către viaţa religioasă. Şi-a trăit întreaga viaţă în sfinţenie şi dăruire faţă de Dumnezeu, iar clipa morţii l-a găsit îngenuncheat în faţa icoanei Fecioarei Maria. O lume întreagă îl ştie drept Sfântul Serafim de Sarov.În calendarul creştin ortodox, Sfântul Serafim de Sarov, unul din cei mai cunoscuţi asceţi şi mistici ai Bisericii Ortodoxe, este sărbătorit de două ori: pe 2 ianuarie, dată la care sfântul „s-a mutat în ceruri”, în urmă cu 175 de ani, şi pe 19 iulie, ziua sa de naştere, precum şi ziua când a fost sanctificat de către Biserică, în 1903. De câte ori era bolnav, vindecarea îi venea în mod miraculos „Fericită eşti tu, femeie văduvă” i-a spus într-o zi mamei lui Prohor un „nebun al lui Dumnezeu”, întâlnind-o pe stradă cu cei doi băieţi ai ei, „fericită eşti tu că ai un fiu care va deveni un puternic mijlocitor înaintea Sfintei Treimi, un om al rugăciunii şi al luminii pentru lumea întreagă.” Primul miracol care i-a salvat viaţa i s-a petrecut la vârsta de şapte ani. În timp ce vizita împreună cu mama sa o biserică în construcţie (construcţie finanţată de familia lui), a căzut de pe schela clopotniţei, de la o înălţime de şapte etaje. S-a ridicat nevătămat, spre uimirea mamei lui şi a celor care mai erau de faţă. La vârsta de zece ani s-a îmbolnăvit foarte grav. La un moment dat, a avut un vis în care i-a apărut Fecioara Maria, care i-a spus că va veni la el să-l vindece. Într-adevăr, după câteva zile, o icoană a Fecioarei Maria, considerată ca fiind făcătoare de minuni, a trecut în procesiune pe străzile oraşului. Când se apropia de casa familiei lui Prohor, s-a dezlănţuit o furtună cu ploaie torenţială. Ca să apere icoana, pelerinii au adus-o în casă. Astfel a văzut-o şi copilul, care s-a vindecat pe loc. La doi ani după ce a intrat la mănăstire s-a îmbolnăvit de hidropizie. A suferit timp de trei ani în tăcere, refuzând să fie chemat un medic pentru el. Spunea: „Eu m-am încredinţat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului şi al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei lui Maici.” La insistenţele călugărilor, care voiau să-l ajute cumva, a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate. În timp ce ei se rugau în biserică, Prohor a avut o viziune în care i-au apărut Fecioara Maria împreună cu Apostolii Petru şi Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Fecioara Maria i-a spus Sfântului Ioan: „Acesta este unul de-ai noştri”, după care l-a atins cu un toiag, iar lichidul adunat în corpul său a început să iasă prin incizia făcută. După terminarea slujbei ceilalţi călugări l-au găsit pe Prohor vindecat, având doar o cicatrice, ca semn al miracolului ce s-a petrecut. La scurt timp, pe locul apariţiei Fecioarei Maria a fost construită o infirmerie. Sfântul Serafim a construit el însuşi masa din altarul capelei, din lemn de chiparos. În acel loc a primit de atunci înainte Sfânta Împărtăşanie. Şi-a dăruit viaţa în totalitate lui Dumnezeu La 19 ani s-a decis să meargă la mănăstire. Cu binecuvântarea mamei sale, care i-a dăruit cu această ocazie o cruce mare de aramă pe care de atunci a purtat-o toată viaţa şi îndrumat fiind de un bătrân călugăr, Părintele Dositeu, a intrat ca novice la mănăstirea Sarov. Acolo a fost repede acceptat şi iubit datorită veseliei şi bunătăţii sale. Spunea mai târziu: „Ce vesel eram atunci! Veselia nu este un păcat, ci dimpotrivă, ea alungă oboseala, din care vine deznădejdea, care-i mai rea decât toate.”După opt ani a fost tuns călugăr, cu numele de Serafim (care în ebraică înseamnă „înflăcărat”), iar un an mai târziu a fost sfinţit ierodiacon. La 34 de ani a fost hirotonit preot şi a fost numit duhovnic al mănăstirii de maici Diveevo, de care a avut grijă apoi timp de 12 ani, atât spiritual cât şi material, asigurându-le celor care trăiau acolo tot ce aveau nevoie fără să fi vizitat măcar mănăstirea decât o singură dată în trecere. După un an, a primit binecuvântarea pentru a începe o viaţă de pustnic în pădurea ce înconjoară Sarovul. A petrecut următorii 16 ani în retragere şi tăcere deplină: „Tăcerea absolută este o cruce pe care omul se răstigneşte cu toate patimile şi poftele sale.” A trăit ani de zile într-un ascetism desăvârşit „Dobândeşte spiritul păcii şi mii de suflete se vor salva în jurul tău.” În 1793 s-a retras în pădure, la cinci km de mănăstire, într-un loc pe care l-a numit „Muntele Athos”. Acolo îşi petrecea timpul în rugăciune şi citirea scrierilor sfinte. „Omul are nevoie de Sfintele Scripturi pentru că nu este încă în stăpânirea adevărului care alungă toate greşelile. Dar de îndată ce Adevărul va umple sufletul omului, învăţăturile sale se vor înrădăcina în el, în locul legii Scripturilor. El va fi în chip tainic condus de Dumnezeu şi nu va mai avea nevoie de niciun ajutor exterior sensibil.” Postea mult: mânca doar o dată pe zi foarte puţin, în afară de miercuri şi vineri când ţinea post negru. Din prima duminică a postului mare ţinea post negru până sâmbăta, când primea Sfintele Taine. „Care sunt rezultatele unui asemenea regim? Postind, trupul devine curat şi uşor, viaţa lăuntrică se elevează, apar revelaţii minunate, influenţele exterioare nu mai sunt simţite, iar mintea, părăsind această lume, se ridică spre cer şi se scufundă în întregime în contemplarea lumii spirituale.”„Rugăciunea şi postul, interiorizarea şi stăpânirea perfectă a simţurilor ridică sufletul spre Împărăţia lui Dumnezeu.” Dormea foarte puţin şi în poziţii care să nu-i permită să doarmă prea mult: aşezat cu genunchii la piept şi rezemat de perete, în genunchi şi sprijinit pe coate, ghemuit pe buşteni şi pe saci cu pietre. Avea întreaga atenţie şi întreaga sa fiinţă îndreptate fără încetare către înalt, către Dumnezeu. Uneori era atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemişcat, fără să vadă ori să audă nimic în jurul lui. Astfel îl vedeau adesea călugării Marcu cel Tăcut şi Alexandru, care locuiau şi ei în pustie. Atunci când îl găseau în contemplaţie se retrăgeau în linişte ca să nu-l deranjeze. Pentru ca singurătatea să-i fie deplină a refuzat să mai primească vizitatori. Dacă întâlnea un om în pădure, se întindea cu faţa la pământ până când acesta trecea mai departe. Prin rugăciunile sale, a cerut un semn de la Dumnezeu, prin care să-i arate dacă această singurătate este în acord cu voinţa Sa. Atunci cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii învecinaţi, blocând orice acces.Îl mai vizitau doar păsările şi animalele sălbatice. Acestea veneau la miezul nopţii şi aşteptau ca el să-şi termine rugăciunea, după care le hrănea cu pâine. Maica stareţă a Mănăstirii Diveevo, Matrona Plescheeva, care l-a văzut hrănind un urs, povestea: „Faţa marelui părinte era minunat de luminoasă şi veselă având o strălucire îngerească.” Un alt martor, Părintele Alexandru, l-a întrebat o dată cum se face că acea puţină pâine care se află în traista sa poate hrăni atâtea animale. „Întotdeauna se găseşte destulă pâine în traistă.” i-a răspuns liniştit Părintele Serafim. Una dintre formele de asceză pe care şi le-a impus a durat o mie de zile şi o mie de nopţi, timp în care s-a rugat aproape încontinuu, odihnindu-se foarte puţin. Pe o stâncă din pădure ori într-o pivniţă săpată sub coliba sa, stând în picioare sau în genunchi, se ruga cu mâinile ridicate: „Doamne, miluieşte-mă” . Care era rezultatul ascezei? Ceva mai preţios decât toate bucuriile lumii: pacea lui Dumnezeu. „Of, dacă aţi şti ce bucurie şi dulceaţă îl aşteaptă în Rai pe un suflet drept! Aţi fi de acord să înduraţi în această viaţă toate necazurile, persecuţiile şi umilinţa cu mulţumire. Dacă în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru, tot restul vieţii am fi bucuroşi să îndurăm, numai să nu cumva să pierdem bucuria cea cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El.” A revenit la mănăstire pentru a-i ajuta pe ceilalţi oameni La cererea stareţilor (bătrânilor) mănăstirii, s-a întors în mănăstire în primăvara anului 1810, continuând să trăiască în retragere, rugăciune şi tăcere în chilia sa. După câţiva ani a deschis uşa chiliei, pentru a putea fi văzut de cei care doreau. A mai rămas însă în tăcere timp de câţiva ani, după care a început treptat să răspundă la întrebări şi să dea sfaturi. La 25 noiembrie 1825 Fecioara Maria i-a apărut într-un vis, împreună cu Sfântul Clement şi Sfântul Petru, şi i-a permis să renunţe la retragere, îndemnându-l să-i primească pe toţi cei care-l căutau. Oaspeţii săi se înmulţeau rapid, uneori îl vizitau între 1000 şi 2000 de oameni zilnic. El era tot timpul umil, bucuros şi deschis. Nu avea nevoie să i se spună motivul vizitei, pentru că vedea în sufletul fiecăruia. Le vindeca slăbiciunile trupeşti şi sufleteşti prin rugăciune şi prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sfântul Serafim simţeau dragostea lui nemărginită şi blândeţea. Iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiţă a spus despre el: „Părintele Serafim arată ca un bătrân, dar de fapt este un copil ca şi noi!”Uşa chiliei sale era deschisă oricui până târziu în noapte. Îşi saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le: „Bucuria mea, Hristos a înviat!” Se bucura mai ales pentru cei care îşi regretau greşelile. Blândeţea sa extraordinară înmuia inimile cele mai dure, umilinţa sa îi smerea pe cei orgolioşi, făcându-i să verse lacrimi de copil. Pentru toţi chilia sa era ca o anticameră a raiului, iar întâlnirea cu el era ca o întâlnire cu Dumnezeu, care putea să le modifice sensul vieţii. Iată cum îl descria unul dintre vizitatorii săi: „De la cea dintâi privire către el am fost cuprins de un sentiment de evlavie faţă de el. Mi se părea un înger, un om ceresc; chipul îi era alb precum ceara curată, ochii îi erau albaştri ca cerul, părul îi era alb şi îi atârna pe umeri.(...) În ciuda sentimentului de aglomerare şi dezordine, aerul din cămăruţa sa era de o puritate absolută.” Şi încă o relatare: „Părintele Serafim deschise uşa şi zise: «Ce bucurie îmi face Dumnezeu!» Mă conduse în chilia sa, dar întrucât era plină de diferite lucruri, mă pofti să mă aşez pe prag, în timp ce el însuşi se aşeză pe podea faţă în faţă cu mine, ţinându-mă tot timpul de mână. Îmi vorbi atât de blând şi chiar îmi sărută mâna în repetate rânduri, atât de mare îi era dragostea faţă de aproapele său. Eu stăteam în faţa lui într-o stare de negrăită bucurie.” După ce oaspetele i-a pomenit de boala de care suferea, Părintele Serafim i-a dat să bea puţin ulei din candela sa. Boala s-a vindecat complet şi pentru totdeauna. Avea darul profeţiei, al clarviziunii şi al vindecărilor miraculoase El vedea ceea ce oamenii nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără să le deschidă şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea şi mustrarea de care avea nevoie. Abandonat voinţei lui Dumnezeu, el le spunea exact ceea ce aveau nevoie. Compasiunea lui, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu, se revărsa asupra tuturor. A vindecat mulţi oameni în mod miraculos, ungându-i cu uleiul din candela sa ori dându-le să bea din izvorul numit mai apoi „puţul lui Serafim”, aflat în apropierea mănăstirii, în „pustia cea apropiată”, unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezile. Şi acest izvor îi fusese dăruit de către Fecioara Maria, care, în timpul unei viziuni, l-a făcut să apară acolo în mod miraculos. I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, încât îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare câte o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, reprezentând sufletele celor pentru care se ruga. A primit de la Dumnezeu şi darul profeţiei, astfel încât a prezis evenimente viitoare, atât pentru persoane particulare, cât şi pentru ţara sa. A prezis războiul din Crimeea, foametea, precum şi marea încercare la care a fost supus poporul rus în secolul următor. Îşi exprima profeţiile în mod metaforic şi de aceea acestea erau înţelese adesea după ce evenimentele respective se petrecuseră deja.În ultimul an de viaţă, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut levitând în timp ce se ruga. Sfântul Serafim, însă, i-a interzis să dezvăluie acest lucru până după moartea sa. De asemenea avea darul de a putea fi prezent în mai multe locuri în acelaşi timp. Vedea îngerii, pe Fecioara Maria şi chiar pe Iisus Hristos Despre puritatea şi profunzimea credinţei sale ne putem da seama şi din faptul că, adesea, în timpul slujbelor, vedea îngerii cântând în biserică, iar uneori avea viziuni cu Fecioara Maria sau cu Iisus Hristos. O dată, în timp ce slujea în biserică în Joia Mare, a rămas brusc nemişcat, cu un aer absent. Înţelegând că s-a petrecut ceva neobişnuit, doi ierodiaconi l-au prins de braţ şi l-au dus în spatele iconostasului. Acolo a rămas în continuare nemişcat timp de trei ore. După ce şi-a revenit, i-a spus duhovnicului: „M-a copleşit o lumină orbitoare, asemănătoare unei raze de soare. Când mi-am întors ochii spre această lumină nespus de frumoasă, l-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos în slava Sa, având înfăţişarea unui fiu al omului, înconjurat de oştile cereşti: îngeri, arhangheli, heruvimi şi serafimi. Venind dinspre uşa de apus şi mergând prin aer, El binecuvânta pe slujitori şi pe închinători. Apoi, intrând în icoana Sa de lângă uşă, şi-a schimbat înfăţişarea. Cât despre mine, care sunt praf şi cenuşă, am primit o binecuvântare specială. Îmi simţeam inima curată, iluminată de bucurie în dulceaţa dragostei faţă de Domnul!” Cu un an şi zece luni înainte să moară, de sărbătoarea Bunei Vestiri, a avut o viziune cu Fecioara Maria împreună cu doi apostoli şi cu 12 fecioare muceniţe. Fecioara Maria a vorbit mult timp cu Sfântul Serafim. Au vorbit mult şi despre călugăriţele mănăstirii Diveevo, pe care Sfântul Serafim le avea în grijă deja de mulţi ani. În final Ea i-a spus: „În curând, preaiubite, vei fi cu noi.” Această întâlnire a avut şi un martor: una dintre călugăriţele de la mănăstire. Acţiona conform voinţei lui Dumnezeu „Când vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi porunceşte Domnul, ca unui rob al Său, aceea eu îi transmit celui care doreşte să-i fiu de folos. Lucrez cum vrea El. N-am voinţă proprie.” Sfântul Serafim îi întâmpina pe toţi cei care veneau la el cu o plecăciune şi cu urarea „Bucuraţi-vă, Hristos a Înviat!” Îi numea pe toţi „bucuria mea” şi le săruta mâinile în semn de binecuvântare. După întrevederea cu el, toţi rămâneau cu o stare de fericire şi împlinire sufletească. Cea mai emoţionantă şi plină de învăţături descriere a unei întâlniri cu Sfântul Serafim o avem datorită lui Nikolai Motovilov. Acesta s-a întâlnit cu sfântul în noiembrie 1831 şi a consemnat în scris întâlnirea. Dobândirea Duhului Sfânt „Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înţelegi, ci prin tine, pentru toată lumea.” Nicolae Alexandrovici Motovilov a fost şi el vindecat de Sfântul Serafim. Conversaţia sa cu acesta a început de la dorinţa lui Nicolae Motovilov de a înţelege scopul vieţii creştine. Sfântul Serafim i-a spus că ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt: „Este nevoie să lăsăm Duhul Sfânt să pătrundă în inimile noastre. Toate cele bune pe care le săvârşim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt şi le putem face mai ales prin rugăciune, care ne este tot timpul la îndemână.” Motovilov a întrebat de unde putem şti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt: „Părinte, cum aş putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot să-mi dau seama dacă este întru mine sau nu?” Sf. Serafim i-a vorbit despre cum ajung oamenii să aibă Sfântul Duh şi cum recunoaştem duhul lui Dumnezeu în noi, dar Motovilov nu înţelegea. Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: „Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă priveşti?” În acel moment Motovilov a simţit că i se deschid ochii şi a văzut cum faţa bătrânului strălucea ca soarele. Sufletul i s-a umplut de pace şi linişte, desfătare şi bucurie, corpul i-a fost străbătut de căldură, iar în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută. Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobişnuită, dar mai ales de faţa sfântului care strălucea: „Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă luminează ca fulgerul şi faţa vă este mai strălucitoare ca soarele.” Sf. Serafim i-a răspuns: „Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum şi tu eşti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că şi tu eşti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt aşa. Să mulţumim Domnului pentru mila Sa de negrăit faţă de noi.” Atunci a înţeles Motovilov cu mintea şi cu inima ce înseamnă transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului. Sfântul Serafim l-a asigurat că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experienţe toată viaţa lui. Serafim de Sarov spunea: „Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în timp ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragoste de Hristos, sunt doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt.” „Dobândeşte harul Duhului Sfânt şi prin practicarea celorlalte virtuţi, de dragul lui Hristos. De pildă, dacă rugăciunea şi privegherea îţi dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te şi priveghează; dacă postul iţi dă mult din duhul lui Dumnezeu, posteşte; dacă milostenia iţi dă mai mult, fă pomeni. Măsuraţi în acest fel fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos.” Era iubitor şi iertător faţă de toţi oamenii În timp ce trăia retras în pădure, a fost atacat de nişte hoţi. Deşi era puternic din punct de vedere fizic şi avea un topor în mână în acel moment, el nu a opus rezistenţă. Când l-au ameninţat şi i-au cerut banii, sfântul a lăsat jos toporul, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi s-a lăsat în voia lor. Aceştia l-au lovit bestial cu coada toporului în cap până i-a pornit sângele pe nas şi urechi, după care l-au lovit cu o buturugă, l-au călcat în picioare şi l-au târât pe jos lăsându-l inconştient. Când au considerat că a murit, l-au lăsat în pace. Unicul lucru de valoare pe care l-au găsit în colibă a fost icoana Maicii Domnului cea Îndurerată (Umilenie) în faţa căreia se ruga mereu Sf. Serafim.Dimineaţa următoare a pornit cu mare greutate spre mănăstire unde a zăcut timp de opt zile uimindu-i pe toţi prin faptul că mai era în viaţă. A fost vindecat din nou de Fecioara Maria, care i s-a arătat împreună cu Apostolii Petru şi Ioan, dar, în urma loviturilor primite, a rămas cocoşat pentru toată viaţa. A mai rămas cinci luni la mănăstire până s-a refăcut, apoi s-a întors în pădure. I-a iertat pe răufăcători şi s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiţi. Aceştia au ajuns singuri să se căiască de faptele lor şi au venit după un timp, plini de umilinţă, să-şi ceară iertare. Considera fraternitatea un aliat preţios pe drumul desăvârşirii „Deşi greutăţile, nenorocirile şi nevoile de tot felul sunt nedespărţite de viaţa noastră pe pământ, totuşi Domnul Dumnezeu n-a vrut şi nu vrea ca noi să trăim numai în greutăţi şi năpaste, de aceea ne şi porunceşte prin apostoli să ne purtăm sarcinile unii altora, prin aceasta împlinind legea lui Hristos. Însuşi Domnul Iisus Hristos ne dă această poruncă, de a ne iubi unul pe altul şi consolându-ne între noi cu această dragoste frăţească, să ne uşurăm calea cea dureroasă şi îngustă a călătoriei noastre către patria cerească.“ Sf. Serafim s-a dedicat şi îmbunătăţirii vieţii monastice a maicilor de la mănăstirea Diveevo, spunând că nu el personal le dădea sfaturi, ci Fecioara Maria le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. El a fost un adevărat tată pentru surorile mănăstirii, care îl căutau pentru orice problemă sufletească sau materială. Sf. Serafim a avut grijă şi de orfanii de la mănăstirea de maici Diveevo. Fii săi spirituali şi prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana celor care trăiau în mănăstirea Diveevo. Mihail Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii, asumându-şi sărăcia voluntară, aşa cum îl sfătuise sfântul. A făcut minuni şi după moarte Părintele Serafim a cerut să i se pună pe piatra de mormânt următoarea inscripţie: „După ce nu voi mai fi printre cei vii, veniţi la mormântul meu: cu cât mai des, cu atât mai bine. Orice aţi avea pe suflet, orice vi s-ar întâmpla, veniţi la mine ca şi când aş fi viu şi, îngenunchind pe pământ, vărsaţi-vă tot amarul pe mormântul meu. Spuneţi-mi totul şi vă voi asculta. Aşa cum îmi vorbeaţi în viaţă, la fel să o faceţi şi acum. Pentru că eu trăiesc şi pururea voi fi.”Îşi construise singur sicriul cu mult timp înainte de a muri şi îl avea tot timpul în chilia lui, folosindu-l ca pe un obiect de mobilier. Depozita în el diverse obiecte şi de multe ori vizitatorii îl găseau aşezat înăuntru şi citind scrieri sfinte, cu o puritate de copil. În dimineaţa zilei de 2 ianuarie 1833 părintele Pavel, ajutorul Sfântului Serafim, în drum spre slujba de dimineaţă, a simţit miros de fum venind din chilia acestuia. Părintele obişnuia să lase lumânări să ardă în chilie şi părintelui Pavel i-a fost teamă să nu ia foc ceva. „În timpul vieţii mele nu va fi niciun foc", spusese el cândva, „dar când voi muri veţi şti, pentru că un foc se va aprinde.” Când au deschis uşa au văzut cărţi şi alte lucruri mocnind iar Sfântul Serafim era în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucişate pe piept. Murise în timpul rugăciunii. A fost sanctificat la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşi ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei. Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului. Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi fost păstrate de un credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune. Moaştele Sfântului Serafim se află în prezent la Diveevo. |
TRADITII ROMANESTI-Obiceiuri calendaristice
Chiralesa. Cea mai însemnată sărbătoare din câşlegile de iarnă, după Sfântul Vasile sau Anul Nou este Boboteaza. În ajunul Bobotezei, preotul umblă de la casă la casă cu crucea, stropind cu un mănunchi de busuioc agheasmă dintr-o cofă purtată de pălimar, toate acareturile gospodăriei. Părintele este precedat de un grup de copii care strigă tare ciuralesaa! - o variantă fonetică locală a lui Kirie Eleison - Doamne miluieşte! Copiii primesc nuci, mere sau bani. În casa cea mare, fiecare gospodină pregăteşte bucate de post constând din: prune fierte, pere uscate fierte, bob fiert, colivă, salată de fasole. Preotul primeşte de la fiecare gospodar un fuior de cânepă, un colac şi o sumă de bani. Din fuiorul de cânepă preotul este obligat să facă funia la clopot, precum şi funia pentru gropar cu care se lasă sicriul în groapă. Cu acest prilej se pune câte o cruce mică lucrată din draniţă cu un fir de strămătură roşie şi busuioc în locurile unde se adapă vitele - produf (produh, produu), halău, ştiubei, la toate fântânile şi la uşa grajdului, uneori şi pe poartă.
În ziua de Bobotează, preotul face agheasma mare la Moldova, în faţa unei cruci de gheaţă. Din această agheasmă, credincioşii iau pentru acasă în diferite vase pentru a o folosi în ocazii mai speciale.
Ziua ursului. Aceasta cade întotdeauna în ziua de Întâmpinarea Domnului. Se spune că în această zi iese ursul din bârlog şi dacă îşi vede umbra, adică dacă este soare, pleacă mai departe, dar dacă nu-şi vede umbra intră înapoi în bârlog, pentru că iarna se mai lungeşte.
Filipii de iarnă. "Românii din unele părţi ale Bucovinei, şi mai ales din satele în cari nu e datina de a se serba Sf. Trif � ţin asemenea trei Filipi � numiţi în genere Filipii de iarnă, atât în contra lupilor cât şi în contra feluritelor prilejuri de boală şi primejdii şi anume: unul în ajun, al doilea în ziua, iar al treilea a doua zi de Întâmpinarea Domnului." În comuna Fundu Moldovei se ţine Trif cel Nebun, patronul gângăniilor, dar se ţin şi Filipii de iarnă. În aceste zile nu este voie să se folosească pieptenele, acul şi nici să se ţese.
Moşii de iarnă. Acest obicei cade totdeauna în sâmbăta dinainte de lăsatul secului. Gospodinele din Fundu Moldovei obişnuiesc să facă plăcinte şi pampuşte care sunt date de pomană, împreună cu o ulcică sau cană de sticlă de sufletul morţilor. Cu acest prilej se utilizează expresia: "Cine dă lui îşi dă."
Dochiile. La 1 martie, încep Dochiile în număr de 9 sau 12 zile în care se poate prevedea cum îţi va merge în tot timpul anului. Se alege o zi şi după cum va fi vremea în acea zi, aşa va fi şi viaţa celui ce şi-a ales ziua respectivă. În mod simbolic, unele persoane îşi aleg Dochia după stilul vechi. Dochia reprezintă un personaj legendar din mitologia poporului român, iar B.P. Hasdeu înclină să creadă că ar avea originea în mitologia tracă şi ar fi identificată cu zeiţa Niobe.
Ramura verde de peste an. În jurul zilei de Sfântul Gheorghe (23 aprilie) se pun ramuri verzi de răchită pe o glie aşezată pe stâlpii porţii. Se crede că Sfântul Gheorghe, când vine, îşi leagă calul de un stâlp al porţii şi paşte iarbă de pe această glie. De asemenea, începând cu această dată nu se mai mănâncă murături, întrucât se spune că balaurul cu care s-a luptat Sf. Gheorghe se urinează în vasele cu murături. Obiceiul de a pune ramuri verzi la poartă are o dublă semnificaţie în viaţa colectivităţii săteşti. Pe de o parte el marca venirea primăverii, verdele simbolizând reînvierea vegetaţiei, iar pe de altă parte, crengii cu muguri i se asociau valori apotropaice, de ocrotire a păşunilor şi fâneţelor de duhuri rele.
În ziua de Florii, ochii copiilor şi ai animalelor erau atinşi cu o crenguţă de răchită cu mâţişori, crezându-se că astfel li se poate îmbunătăţi vederea şi sunt feriţi de diverse boli.
Sâmbăta din ajunul Rusaliilor, se pun ramuri înfrunzite de tei sau de mesteacăn la porţi, la zăvoare, la uşile de la intrare, la grajd, având rolul de ocrotire contra bolilor, precum şi contra zloatelor din cursul verii. Aceste ramuri se păstrează "la icoană", împreună cu fire de busuioc pentru a putea fi folosite în caz de nevoie.
Focurile. Un alt obicei practicat atât primăvara cât şi toamna îl constituie focurile, care nu se făceau la dată fixă, ele fiind integrate ciclului muncii, având funcţie de purificare şi fertilizare. Copiii erau puşi să sară peste foc ca să fie sănătoşi şi să nu aibă pureci. Focurile se făceau primăvara când se greblau grădinile, livezile şi curţile sau toamna, când se strângeau resturile vegetale uscate de pe arături.
Joile oprite. Există obiceiul ca în joile de după Paşti şi până la Duminica Mare să nu se lucreze la pământ, pentru a păzi semănăturile de grindină, de trăsnet, de secetă, de foc, precum şi contra insectelor dăunătoare şi a păsărilor de pradă.
Sânzienele. În această sărbătoare, băieţii făceau coroniţe de flori pe care le ofereau fetelor, care după ce umblau cu ele un timp, le aruncau pe acoperişul casei. Dacă aceasta rămânea pe acoperiş, însemna că fata respectivă va trăi mult, iar dacă va cădea, viaţa ei va fi mai scurtă. Tot în această zi, fiind sărbătoarea Sfântului Ioan de la Suceava, creştinii fac pelerinaj la mănăstirea Sfântul Ion de la Suceava pentru a prăznui acest sfânt.
Hramurile. Tot ca obiceiuri calendaristice de peste an trebuie privite şi hramurile ce au loc pentru prăznuirea patronilor bisericilor din comună. La Fundu Moldovei hramul are loc în ziua de Sfântul Dumitru, la Colacu, în ziua de Naştere a Sfintei Fecioare Maria, la Botuş de Duminica Mare, la mănăstirea Orata la Adormirea Maicii Domnului, iar la Deluţ de Sfântul Ilie. Cadrul religios este evident depăşit, sărbătoarea în sine constituind un prilej de refacere a nucleului familiei care, în unele cazuri, este răspândit la mari distanţe. A doua zi după hram se face pomenirea morţilor la cimitir la care participă întreaga comunitate. Întreaga ceremonie durează timp de trei zile, având şi caracterul unui praznic oferit celor morţi din fiecare familie, întrucât sunt invitaţi rude, prieteni, cunoscuţi, precum şi simpli trecători, ca să se bucure de prinosul de bucate pregătite pentru hram. Adesea se întâlnesc grupuri de persoane venite din altă localitate, care fiind întrebaţi unde merg, răspund că "ne-a chema cineva la hram."
A existat în comună şi o nedeie, organizată în satul Deluţ, ce prilejuia întâlnirea ciobanilor din zonă, constituind totodată şi cadrul organizării unui târg, prilej cu care se făceau diferite schimburi de produse. Al doilea război mondial a stopat această manifestare, iar după 1989, s-a încercat revenirea acestei nedei, însă după doi ani de încercări s-a renunţat. Această manifestare se desfăşura concomitent cu hramul de Sfântul Ilie.
Foca. La 23 iulie, este sărbătorit Sfântul Foca, zi în care nu se lucrează, pentru ca gospodăria să fie ferită de trăsnet şi de foc.
Obiceiuri de ocrotire a turmelor. Se sărbătoreşte pentru oi ziua de Sfântul Haralambie şi Sfântul Vlasie pentru lupi. Ziua de 23 august este sărbătoarea Sfântului mucenic Lup, în care ciobanii nu vorbesc şi nu mănâncă pentru ca gura lupului să fie închisă când vine la turmă. Pentru acelaşi motiv se dau oilor în mâncare nodurile de la pornitul pânzei, ca atunci când lupul va intra în turmă, să aibă nodul în gât, iar gura să-i fie încleştată. Capetele sau nodurile de la pornitul pânzei au şi alte întrebuinţări: ţin mârlite oile şi înlesnesc ieşirea în lume a mieilor gemeni cu blana frumoasă.
În ziua de Crăciun nu se mănâncă nici o bucăţică de carne, ca să nu deie lupul la oi. La Sfântul Haralambie se duc tărâţe la biserică pentru a fi sfinţite, tărâţe ce se dau în hrana animalelor.
Tot pentru ocrotirea vitelor din gospodărie, de Sfântul Andrei se ung uşile grajdului şi ale casei cu usturoi. Se zice că Sfântul Andrei păzeşte vitele de boli şi vrăjitorii care le iau mana. Usturoiul este prezent şi atunci când urcă oile şi vacile la stână, pentru a fi ferite de muşcătura de şarpe sau de helge.
Alte obiceiuri. În calendarul ortodox, pe 27 iulie se sărbătoreşte Sfântul mucenic Pantelimon, căruia locuitorii îi spun Pintilie Călătorul şi leagă de această dată faptul că "vara s-a călătorit", iar după Schimbarea la faţă din 6 august, nu mai este bine să se facă baie în apa Moldovei.
Este voie să se doarmă afară numai în lunile care nu conţin în denumirea lor sunetul "r": mai, iunie, iulie şi august.
La Sfântul Andrei se fac vrăji în legătură cu ghicitul viitorului mire, la Sfântul Nicolae, copiii aşteaptă să primească daruri.
Ignatul reprezintă un obicei care face trecerea spre obiceiurile de Anul Nou, care constă în tăiatul porcului şi pregătirea lui.
În cele trei zile de Paşti, există obiceiul ca băieţii şi bărbaţii să tragă clopotele cu credinţa că cine se atinge de funia clopotului nu va avea dureri reumatismale. Toată comunitatea participă la acest obicei, ciocnind ouă roşii şi aprinzând lumânări în cimitir. Tot cu acest prilej, se formau echipe ce jucau hapucu' - un joc cu reguli precise la care se folosea un gen de minge mică făcută din păr de cal sau de vacă şi câteva beţe pentru lovirea hapucului.

~Magickal Graphics~
PROTOCOALELE SECRETE ALE MASONERIEI
“Cunoaşteţi adevărul şi acesta vă va elibera!”
sau altfel spus:
PLANURILE DOMINĂRII ÎNTREGII LUMI, INIŢIATIVĂ FIXATĂ SĂ SE REALIZEZE PÂNĂ ÎN JURUL ANUL 2000 ÎN CELE 24 DE PROTOCOALE SECRETE, ÎNTOCMITE DE CONDUCĂTORII FRANCMASONERIEI MONDIALE CU OCAZIA MARELUI CONGRES SECRET FRANCMASONIC DE LA BÂLE, ELVEŢIA, CARE A AVUT LOC ÎN ANUL 1897
Introducere
Primul protocol secret francmasonic
Dreptul, în viziunea francmasonilor, constă în forţă. Libertatea este o idee himerică. Liberalismul şi anarhia. Credinţa. Autonomia. Despotismul exercitat prin intermediul capitalului. Duşmanul intern. Mulţimea trebuie să fie păcălită. Anarhia şi efectele ei. Politica şi morala nu trebuie să aibă nimic comun. Dreptul trebuie să fie al celui mai tare. Puterea ascunsă francmasonică trebuie să fie de neînvins. Scopul francmasonic justifică întotdeauna mijloacele. Mulţimea este oarbă şi de aceea poate să fie atât de uşor manipulată de francmasoni. Alfabetul politic secret. Discordiile partidelor. Forma de guvern care conduce cel mai bine la scopul principal urmărit de francmasoni este autocraţia. Lichiorurile tari şi băuturile alcoolice în exces, care fac să slăbească conştiinţa creştinilor. Clasicismul. Desfrâul generalizat. Principiul şi regulile principale ale guvernului superstatal francmasonic. Teroarea necesară. Libertate, Egalitate, Fraternitate sau marea minciună. Principiul guvernului dinastic. Privilegiile aristocraţiei creştine trebuie să fie cât mai repede nimicite. Noua aristocraţie care trebuie să apară. Un calcul psihologic folosit de francmasoni. Abstracţia utopică a libertăţii. Amovibilitatea (revocarea) reprezentanţilor poporului. Citiţi textul integral aici...
Al doilea protocol secret francmasonic
Toate războaiele economice sunt de fapt temelia supremaţiei francmasonice. Administraţia vizibilă şi "Consilierii francmasonici secreţi care acţionează din umbră". Succesul foarte mare al tuturor doctrinelor distrugătoare. Asimilarea anumitor principii francmasonice în politică. Rolul de manipulator eficient al maselor care revine presei. Preţul socotit al aurului şi valoarea victimelor omeneşti. Citiţi textul integral aici...
Al treilea protocol secret francmasonic
Şarpele francmasonic simbolic şi semnificaţia lui secretă. Nestabilitatea urmărită a balanţei constituţionale. Teroarea necesară care se inoculează în palate. Puterea francmasonică şi ambiţia. Maşinile ridicole de vorbit, parlamentare şi pamfletele. Abuzurile curente ale puterii. Sclavia economică. "Adevărul poporului". Acaparatorii şi aristocraţia. Armata secretă a francmasonilor. Accelerarea prin toate mijloacele a degenerării creştinilor. Foamea generalizată şi dreptul de neclintit al capitalului. Venirea şi încoronarea "stăpânului planetar universal". Scopul fundamental secret al programelor viitoarelor şcoli populare ale francmasonilor. Secretul ştiinţei ordinii sociale. Criza economică generală provocată de francmasonerie. Siguranţa celor care care sunt de ai "Noştri". Despotismul prestabilit al francmasonilor şi domnia necesară a raţiunii. Pierderea unui călăuzitor. Francmasoneria şi cum a provocat chiar ea în realitate "Marea" Revoluţie Franceză. Regele despot este o prefigurare a "STĂPÂNULUI PLANETAR UNIVERSAL". Cauzele de bază ale invulnerabilităţii francmasoneriei mondiale. Libertatea este o himeră. Citiţi textul integral aici...
Al patrulea protocol secret francmasonic
Diferitele stadii necesare ale unei Republici. Francmasoneria exterioară şi secretele sale. Libertatea şi credinţa. Concurenţa internaţională a comerţului şi industriei în viziunea francmasoneriei. Rolul esenţial al speculaţiei. Cultul aurului ca valoare fundamentală la francmasoni. Citiţi textul integral aici...
Al cincilea protocol secret francmasonic
Crearea unei cât mai puternice centralizări a Guvernului. Mijloacele tainice de a-şi însuşi puterea care sunt specifice francmasoneriei. De ce adeseori statele nu se pot înţelege între ele. Elitismul generator de mândrie al francmasonilor. Aurul şi banii sunt totdeauna motorul principal care face să se mişte toate mecanismele în state. Monopolurile create de francmasoni în comerţ şi în industrie. Importanţa nebănuită a criticii. Instituţiile statului aşa "cum se văd". Oboseli şi plictiseli cauzate de excesul de cuvântări. Cum se pote pune pe deplin stăpânire pe opinia publică? Importanţa deosebită a iniţiativei particulare. Guvernul francmasonic suprem. Citiţi textul integral aici...
Al şaselea protocol secret francmasonic
Monopolurile; averile tuturor creştinilor vor ajunge în curând să depindă de aceste monopoluri. Aristocraţia slăbită va fi lipsită de bogăţia funciară. Comerţul, industria şi speculaţia ca mijloace francmasonice de îmbogăţire fără muncă. Luxul care înrobeşte. Mărirea salariului şi scumpirea imediat ulterioară a obiectelor de primă necesitate. Anarhia întreţinută şi beţia generalizată. Înţelesul secret al propagandei unor teorii economice năucitoare. Citiţi textul integral aici...
Al şaptelea protocol secret francmasonic
Pentru ce trebuie de fapt să fie sporite mereu armamentele. Fermentaţii, discordii, duşmănii care există în lumea întreagă. Constrângerea unei eventuale opoziţii a "creştinilor" prin războiul general. Presa ca mijloc important de influenţă în masă şi modul în care este influenţată opinia publică. Tunurile americane, japoneze şi chineze. Citiţi textul integral aici...
Al optulea protocol secret francmasonic
Utilizarea intenţionat echivocă a dreptului juridic de către francmasoni. Colaboratorii apropiaţi ai regimului francmason. Şcolile particulare ca mijloc de educaţie superioară cu totul specială. Economişti şi milionari. Cui ar trebui să fie încredinţate toate posturile de răspundere în Guvern? Citiţi textul integral aici...
Al nouălea protocol secret francmasonic
Aplicarea atentă a principiilor francmasonice secrete în scopul de a reface educaţia popoarelor. Cuvântul tainic de ordine francmason. Importanţa nebănuită a orientărilor antifrancmasonice. Din nou despre teroare. Ce îi aşteaptă pe cei care servesc francmasoneria. Forţa cea "inteligentă" şi forţa cea "oarbă" a regatelor creştine. Împărţirea aparentă a puterii cu poporul. Misterele arbitrariul liberal. Uzurparea gradată a instrucţiunii şi a educaţiei. Interpretarea diferită a legilor. Metrourile şi francmasoneria. Citiţi textul integral aici...
Al zecelea protocol secret francmasonic
Forţa tainică a lucrurilor în politică. "Genialitatea" diabolică a josniciei. Ce modificări promite după aceea lovitura de stat francmasonică. De ce apreciază francmasonii sufragiul universal. Stima de sine însuşi. Şefii francmasoni şi promovarea lor. Conducătorul cel genial al francmasoneriei. Instituţiile statului şi funcţiile lor. Otrava cea puternică a liberalismului. Constituţia este totdeauna şcoala neînţelegerilor ce apar între partide. Noua eră republicană. Preşedinţii statelor sunt aproape totdeauna creaturi "de paie" ale francmasoneriei. Responsabilitatea limitată a preşedinţilor statelor. Misterul afacerii "Panama". Rolul important al camerei deputaţilor şi al preşedintelui statului. Francmasoneria este totodată şi o forţă legislativă. Noua constituţie republicană şi rolul acesteia. Trecerea ulterioară la "autocraţia" francmasonică. Momentul secret al proclamării "regelui universal" al planetei Pământ. Inocularea criminală cu microbi şi viruşi ale diferitelor boli precum şi alte fapte malefice ale francmasoneriei. Citiţi textul integral aici...
Al XI-lea protocol secret francmasonic
Programul tainic al noii Constituţii. Câteva amănunte secrete asupra loviturii de stat aşa cum este ea propusă de către francmasoni. Creştinii sunt în general naivi, proşti şi mici. Francmasoneria secretă din umbră şi lojile sale exterioare de "faţadă". Citiţi textul integral aici...
Al XII-lea protocol secret francmasonic
Interpretarea masonică secretă a cuvântului "libertate". Viitorul diferit al presei în timpul domniei planetare a francmasonilor. Controlul strict şi total al presei atunci. Agenţiile corespondenţilor. Ce este în realitate progresul pentru francmasoni? Solidaritatea francmasonilor aşa cum se manifestă ea în presa modernă. Aţâţarea şi întreţinerea pretenţiilor "sociale" provinciale. Infailibilitatea noului regim. Citiţi textul integral aici...
Al XIII-lea protocol secret francmasonic
Nevoia pâinii zilnice îi dresează gradat pe oameni. Chestiunile politice care apar. Chestiunile industriale. Petrecerile ca mijloc de deviere. Casele poporului. Adevărul este unul. Marile probleme care survin. Citiţi textul integral aici...
Al XIV-lea protocol secret francmasonic
Religia cea nouă a viitorului. Sclavia viitorului. Imposibilitatea de a cunoaşte misterele religiei francmasonice a viitorului. Pornografia necesară şi viitorul cuvântului tipărit atunci când francmasonii vor avea complet puterea. Citiţi textul integral aici...
Al XV-lea protocol secret francmasonic
Secretul loviturii de stat mondiale ce va dura o zi. Condamnările la moarte ce vor fi pronunţate atunci. Soarta viitoare a tuturor francmasonilor creştini. Caracterul legendar şi mistic al puterii francmasonilor. Înmulţirea rapidă a lojilor francmasonice. Administraţia centrală a Marilor maeştri francmasoni. Tainica afacere Azeff. Francmasoneria este călăuza esenţială a tuturor societăţilor secrete. Importanţa tainică a succesului public. Colectivismul inerent. Victimele eventuale. Condamnarea ulterioară la moarte a francmasonilor. Prăbuşirea planetară a prestigiului legilor şi al autorităţii. Prealegerea francmasonilor. Scurtimea şi limpezimea exemplară a legilor care vor fi promulgate în timpul domniei viitoare a francmasonilor. Supunere totală şi necondiţionată faţă de autoritate. Măsuri dure contra abuzurilor de putere. Cruzimea neobişnuită a pedepselor. Limita vârstei pentru cei care vor fi judecători. Liberalismul judecătorilor şi al puterii vor dispare. Banul mondial al Statului Planetar Unic. Absolutismul fără precedent al francmasoneriei. Dreptul de casaţie. "Aspectul" patriarhal al viitorului "guvern" Planetar. Zeificarea obligatorie a guvernului. Dreptul celui mai tare în calitatea sa de drept unic. Regele Statului Unic Planetar este considerat a fi patriarhul lumii. Citiţi textul integral aici...
Al XVI-lea protocol secret francmasonic
Modul secret în care universităţile pot fi făcute să devină nevătămătoare. Clasicismul va fi pe deplin înlocuit. Educaţia în Statul Planetar Unic şi alte profesiuni. Reclama obligatorie a autorităţii "Stăpânitorului" cel nou în şcoli. Desfiinţarea completă a învăţământului liber. Noile teorii ale Statului Planetar Unic. Independenţa gândirii va fi reprimată. Învăţătura în Statul Planetar Unic se va face mai ales prin imagine. Citiţi textul integral aici...
Al XVII-lea protocol secret francmasonic
Baroul va fi restructurat. Influenţa preoţilor creştini va trebui să scadă tot mai mult. Libertatea conştiinţei se va urmări să fie diminuată. Regele Statului Planetar Unic al Francmasonilor va fi simultan şi Patriarh şi Papă. Mijloacele secrete de luptă ale francmasoneriei cu bisericile existente. Problemele curente ale presei contemporane aşa cum sunt ele privite de francmasoni. Organizarea cea nouă a poliţiei. Poliţia voluntară. Spionajul şi turnătoria după modelul grupărilor francmasonice secrete. Abuzurile de putere vor fi curent muşamalizate. Citiţi textul integral aici...
Al XVIII-lea protocol secret francmasonic
Măsurile suplimentare de siguranţă care vor fi luate de francmasoni. Supravegherea foarte atentă şi totală a conspiratorilor. O gardă numeroasă care îl păzeşte la vedere pe Preşedintele Statului indică ruina puterii. Garda regelui Statului Planetar al francmasonilor. Prestigiul mistic şi totalitar al puterii. Arestarea rapidă şi cercetarea abuzivă va fi realizată la prima bănuială atunci. Citiţi textul integral aici...
Al XIX-lea protocol secret francmasonic
Dreptul de a prezenta jalbe şi proiecte va fi speculat la maxim de francmasoni. Răzvrătirile şi rostul acestora. Crimele politice vor fi altfel judecate de tribunale. Reclama pentru crimele politice va trebui să înceteze pentru totdeauna. Citiţi textul integral aici...
Al XX-lea protocol secret francmasonic
Noul program financiar. Impozitul va fi mărit în mod progresiv. Perceperea progresivă şi insidioasă a impozitului prin aşa zisele timbre. Casă de fond de titluri şi modul în care va fi evitată stagnarea banilor. Curtea de conturi. Desfiinţarea reprezentării. Stagnarea posibilă a capitalurilor. Emisiunea de bani noi. Schimbul aurului. Schimbarea cea nouă de cost a muncii. Bugetul. Împrumuturile statului şi modul în care vor fi ele realizate. Seria hârtiilor cu 1% dobândă. Hârtiile industriale. Conducătorii creştinilor: favoriţii şi totodată agenţii eficienţi ai francmasonilor. Citiţi textul integral aici...
Al XXI-lea protocol secret francmasonic
Împrumuturile interne. Pasivul şi impozitele. Conversiile. Casele de Economii şi renta. Suprimarea completă a bursei fondurilor publice. Taxarea modificată a valorilor industriale. Citiţi textul integral aici...
Al XXII-lea protocol secret francmasonic
Secretul viitorului trebuie să fie ascuns cu grijă. Răul secular este singura bază a binelui viitor. Aureola puterii absolute şi adorarea ei mistică de către masele ignorante. Citiţi textul integral aici...
Al XXIII-lea protocol secret francmasonic
Reducerea drastică a producţiei obiectelor de lux. Mica industrie şi rolul ei. Şomajul reprezintă un mare pericol în cadrul Statului Planetar Unic. Interzicerea completă a beţiei. Condamnarea definitivă la moarte a vechii societăţi şi învierea sa fără o nouă formă. Regele Statului Planetar Unic al francmasonilor va fi considerat în unanimitate ca fiind alesul lui Dumnezeu. Citiţi textul integral aici...
Al XXIV-lea protocol secret francmasonic
Întărirea rădăcinilor regelui Statului Planetar Unic al Francmasonilor. Pregătirea atentă şi iniţierea secretă a regelui. Îndepărtarea moştenitorilor săi direcţi. Regele Statului Planetar Unic şi cei trei iniţiatori ai săi. Regele Statului Planetar Unic va avea un destin aparte. Ireproşabilitatea totală a moravurilor externe ale regelui. Citiţi textul integral aici...
COMENTARIU inspirat asupra celor 24 de protocoale...
yogaesoteric.net
CITEŞTE ŞI DĂ ŞI ALTORA IMEDIAT SĂ CITEASCĂ!
POATE ATI UITAT
Noi te iubim!
E frig afară,
Besna mă-înconjoară,
Iar mă-ntorc acasă
De la servici...
Sunt doar un simplu miner
Cu braţ vânjos şi cu voinţă de fier.
Nici nu realizez:
Sunt în mină sau visez?
Sunt doar un simplu miner
Cu braţ vânjos şi cu voinţă de fier.
Nici nu realizez,
Sunt în mină sau visez?
Dar... primvara va veni
În concendiu vom porni...
Domnul meu!
Dar... primvara va veni
În concendiu vom porni...
Dar... primvara va veni
În concendiu vom porni...
Domnul meu!
Dar... primvara va veni
În concendiu vom porni...
Becule, stai aprins, becule!
Noi te iubim!
VICTORIA
Azi serbam iar victoria,
Si indoiala se ascunde in gand,
Azi serbam iar victoria
Moralul e un strut cu capul in pamant.
II:
Te intreb daca vezi vreo schimbare
Ma intreb daca simti vreo schimbare,
Va intreb daca e vreo schimbare,
La oamenii din jur.
III:
Azi serbam iar victoria,
Hingherii dorm si cainii latra-n mahala.
Azi sebam iar victoria,
Cu oborocul car lumina si pe strada mea.
II:..
IV:
Zic voua, celor fara de prihana,
Zic voua, pacatosi cu chip smerit,
Si voua, luptatorilor cu pieptul rana,
Si tie, politruc nenorocit,
Zic voua, care-aveti inca puterea
De-a scoate raul care zace-n voi
Voi care va agonisiti averea
Ca vagabonzii, scormonind gunoi ...
Insula Şerpilor, între militarizare şi spiritualitate
Încă din cele mai vechi timpuri, acest petic de pământ a avut o istorie tumultoasă. Deşi această insulă are o suprafaţă doar de 17 ha cu aspect arid şi stâncos, lipsit de vegetaţie sau apă, interesul pentru deţinerea Insulei Şerpilor pare paradoxal. Deşi nu avea o importanţă teritorială şi economică prea mare, odată cu trecerea timpului aceste valori s-au schimbat. Datorită poziţiei sale în apele Mării Negre, insula a devenit de o importanţă strategico-militară deosebită. Odată cu descoperirea în subsolul platoului continental din jurul insulei a unor importante rezerve de petrol şi gaze naturale a crescut astfel şi importanţa economică a insulei.În prezent pe insulă locuiesc aproximativ 100 de persoane, în mare parte grăniceri, personal tehnic şi militar. În afară de platforma de elicoptere, pe insulă se mai află staţii de radiolocaţie pentru cercetare aeronavală la mare distanţă, o garnizoană militară, un miniport militar, staţii de radiolocaţie, depozite, instalaţii energetice şi un far. De curând, în 2003 a fost înfiinţată o sucursală a băncii Aval, pretinzându-se astfel că insula este locuită. Motivul real pentru care s-au făcut aceste acţiuni a fost ca urmare a faptului că dacă o insulă este locuită, atunci legile internaţionale îi dau şi dreptul la platoul continental de 20 km. Crearea unei comunităţi permanente pe insulă ar putea ajuta Ucraina în procesul intentat de statul român, care revendică Insula Şerpilor. România susţine că insula are statut de stâncă deoarece nu are surse de apă potabilă şi nici nu este locuită permanent. Şi tocmai de aceea, Ucraina face tot ce este posibil să demonstreze contrariul, creând în mod cu totul artificial condiţii de locuit. În disperare de cauză, autorităţile ucrainene au deschis în ultimii ani un hotel fără canalizare şi un cabinet medical, însă aprovizionarea cu apă se face tot prin intermediul elicopterelor. În 2006 Parlamentul regional din Odessa a adoptat în unanimitate o decizie prin care se urmăreşte înfiinţarea unei localităţi pe Insula Şerpilor, alocându-se sume imense de bani, localitate care a luat fiinţă cu un an mai târziu, denumind-o Balii. De curând, pe această insulă se va construi şi o biserică cu hramul „Sfântul Gheorghe”, ucrainenii având în vedere o serie de alte proiecte prin care urmăresc să consolideze varianta de zonă locuibilă.
Cum a ajuns Insula Şerpilor în posesia Ucrainei
Din punct de vedere juridic, al apartenenţei teritoriale, Insula Şerpilor a urmat îndeaproape soarta gurilor Dunării, a Dobrogei şi a Deltei Dunării.
Iniţial, Insula Şerpilor a aparţinut geto-dacilor, până când a început colonizarea greacă. Apoi pe parcursul secolelor supremaţia revine dorienilor, dacilor şi apoi intră sub dominaţia Imperiului Roman. Între sec. IV – VII, Dobrogea a devenit provincie de sine stătătoare, Scythia Minor (Sciţia Mică), având implicit în autoritate Insula Şerpilor. Dar nu pentru mult timp, deoarece între secolele VIII – XII, Dobrogea intră sub stăpânire bizantină, veneţiană şi genoveză.
În 1388, Mircea cel Bătrân intră în stăpânirea Dobrogei, pe care o unifică cu Ţara Românească, asigurându-şi controlul gurilor Dunării şi ţărmului Mării Negre. Dar în sec. al XV-lea, Dobrogea va cădea sub stăpânirea Turciei. Timp de aproape 4 secole, aceste teritorii, inclusiv Insula Şerpilor vor fi sub dominaţie otomană.
În urma războiului ruso-turc (1806-1812), insula e ocupată în mod abuziv de ruşi, iar la sfârşitul războiului din Crimeea din 1853, Rusia pierde Delta Dunării şi partea de sud a Basarabiei, dar acestea vor rămâne sub suzeranitate otomană până în 1878. Dar în Tratatul de la Berlin din 1878, Insula Şerpilor, Delta Dunării şi Dobrogea vor fi atribuite din nou României.
În august 1944, Insula Şerpilor este ocupată din nou de forţele navale sovietice, deşi România îi devenise aliat. Semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947 de către România, pe de o parte, şi Puterile Aliate, pe de altă parte (între acestea numărându-se U.R.S.S. şi Ucraina), ratificarea acestui Tratat de către Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S.- ului, precum şi de către celelalte state semnatare ale Tratatului, sunt tot atâtea recunoaşteri ale faptului că în anul 1947, de jure, Insula Şerpilor aparţinea României.
La 4 februarie 1948 s-a încheiat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Populară Română”, prilej cu care s-a stabilit ca cele două state să procedeze la fixarea frontierelor de stat. Dar acest protocol preciza, printre altele, că „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S”. Protocolul a fost semnat de V.M. Molotov (ministrul de externe al U.R.S.S.) şi Petru Groza (prim-ministru al României) care au operat astfel o modificare a frontierelor României, aşa cum fuseseră stabilite prin Tratatul de Pace din 1947. Discuţiile ulterioare la nivel înalt au scos în evidenţă intenţia fostei U.R.S.S. de a lua României Insula Şerpilor în vederea folosirii ei în scopuri strategico-militare în zonă, ca punct de supraveghere. Apoi în acelaşi an, câteva luni mai târziu, se încheie un al doilea document, un proces-verbal semnat de N.P. Sutov, prim secretar la Ambasada U.R.S.S. din Bucureşti şi Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar, prin care se consemnează că „Insula Şerpilor a fost înapoiată U.R.S.S.-ului de către R.P.România şi încadrată în teritoriul U.R.S.S.” Din punct de vedere juridic, cele două înţelegeri bilaterale sunt şi rămân neconstituţionale. Nu se puteau ceda porţiuni din teritoriul românesc, fără aprobarea unui asemenea act din partea Parlamentului, care nu a ratificat niciodată Protocolul Molotov - Petru Groza. Deci ambele documente sunt nule şi neavenite.
În perioada 1948 - 1991, Insula Şerpilor a fost folosită ca bază militară sovietică, şi a devenit cel mai puternic centru de ascultare al fostei U.RS.S. din întreaga Europă de Est. În urma dezmembrării fostei U.R.S.S., Insula Şerpilor a fost preluată de Ucraina, care a moştenit tratatele în stadiul în care se aflau la data succesiunii.
Descoperirile arheologice de pe Insula Albă
Potrivit izvoarelor literare, istorice, cartografice şi geografice apărute pe parcursul a mai bine de două milenii şi jumătate, Insula Şerpilor a fost consemnată sub mai multe denumiri, ca de exemplu: Achillea, Insula Albă, Insula Strălucitoare, Leuke (în limba greacă înseamnă „alb”), Leuce, Macaron, Macaron Nessos (Insula fericiţilor), Nisi, Ţărmul cel Alb, Insula cu Şerpi, Insula Luminoasă, Ostrov ş.a. Dintre toate aceste denumiri, cele mai des utilizate sunt Leuke, Leuce, Achillea (sau Insula lui Achile) şi Insula Şerpilor.
Primul autor care a menţionat insula (anul 777 Î.C.) a fost Arktinos din Milet, care a menţionat insula în lucrarea „Aethopidia”. L-au urmat Pindar, Euripide, Hecateu, Strabo şi mulţi alţi scriitori reprezentativi ai antichităţii şi Evului Mediu.
De ce Insula Albă? Există mai multe ipoteze, potrivit cărora numele acestei insule ar proveni de la culoarea predominantă a ţărmurilor insulei, de la mulţimea păsărilor albe ca zăpada ce trăiesc pe această insulă, sau de la culoarea albă a construcţiilor ridicate pe insulă în cinstea lui Achile. Descoperirile arheologice din secolele XIX – XX pledează în favoarea celor care susţin această ultimă ipoteză.
Acest petic de pământ a avut, potrivit mitologiei, două epoci distincte de cult: prima a fost înaintea căderii Troiei, închinată zeului Apollo, iar a doua a fost consacrată lui Achile, după războiul troian.
Cultul lui Apollo
În mitologia greacă, patria zeului Apollo era în ţinutul hiperboreenilor. Leto, zeiţa care purta în pântece copii lui Zeus, a venit în acest ţinut ca să scape de gelozia Herei. Aici i-a născut pe Apollo şi pe Artemis. Se spune că Hiperboreea era un sălaş al Preafericiţilor, iar locuitorii săi erau mereu tineri, fericiţi, oameni paşnici, vegetarieni, prietenoşi şi înţelepţi. Aveau glasul blând şi vocea domoală şi erau consideraţi preoţii lui Apollo. Ei erau mereu veseli şi cântau şi dansau în onoarea Zeului Luminii. Scriitorul antic Hecateu spune despre Insula Fericiţilor că era locuită de hiperboreeni, că avea pământ roditor şi bun, cu o climă blândă şi caldă, iar pomii fructiferi rodeau de două ori pe an. Oamenii îl venerau pe Apollo în fiecare zi, aducându-i ofrande şi onoruri la templul construit în cinstea lui.
Templul lui Achile
Cea de-a doua epocă de cult a fost cea închinată lui Achile. După mitologia greacă, zeiţa Thetis s-a rugat de zeul Poseidon să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Achile, eroul Troiei, a cărui rămăşiţe pământeşti au fost aduse în această insulă pentru a fi puse într-un sanctuar. Achile ar fi fost înviat pe această insulă şi, în cinstea lui, grecii au construit un templu măreţ. Ruinele acestui templu au fost descoperite în 1814, când o navă sub pavilion italian a staţionat în apele din jurul insulei. Apoi în 1823, insula a fost cercetată minuţios pentru prima dată de locotenentul - comandor Kritzky, din ordinul amiralului Grieg, comandantul flotei din Marea Neagră. Din cercetările arheologice făcute în 1823 s-au scos la iveală ruinele unui templu ale cărui ziduri, deşi prăbuşite, erau formate din blocuri mari de piatră, iar o latură a zidului măsura aproape 30 de metri. Arhitectura templului şi a altor vestigii din insulă era specifică epocii numită ciclopeană, asemănătoare celor din Tesalia şi Tracia: ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment, iar calcarul din care au fost fasonate conferea construcţiei o culoare albă. Pe lângă edificiul central al templului au mai fost descoperite mai multe camere pentru funcţionarea oracolului, precum şi pentru depozitarea ofrandelor ce se aduceau eroului troian. Acest templu este menţionat în versurile poetului roman Publius Ovidius Naso, precum şi de geograful grec Ptolemeu şi de istoricul grec Strabon. Au fost descoperite mai multe inscripţii antice, inclusiv un decret al oraşului Olbia, datând din sec. al IV-lea î.C. prin care se cerea tuturor locuitorilor cetăţii Olbia să apere insula şi să-i alunge pe piraţii care locuiau pe „insula sfântă”.
Despre acest templu vorbeşte şi istoricul I. G. Brătianu în cartea sa „Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană” în care spune că: «…/ unul din popasurile cele mai vechi este cel din insula Albă, Leuke sau Achillei, mică stâncă ce se înalţă în plină mare în largul gurilor Dunării, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului./.../ Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripţii scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale civilizaţiei urbane a Greciei antice şi populaţiei indigene ale hinterland-ului, geţi sau sciţi/…/»
Scriitorul şi geograful grec Pausania (care a trăit în sec II d.C.) arată un alt aspect deosebit ce se manifesta pe această insulă şi ne spune că: „Aici (pe insula Şerpilor n.n.), după o veche tradiţie a oracolelor, îşi căutau sănătatea lor aceia care în războaie fuseseră greu răniţi. Astfel Leonym, ducele Crotonienilor din Bruţiu, care într-o luptă ce-o avusese cu Locrienii, căpătase o rană la piept din cauza căreia suferea foarte mult, consultă mai întâi în privinţa sănătăţii sale pe oracolul din Delphi, însă preoteasa de aici (Pythia) îl trimise să-şi caute vindecarea în insula Leuce de la gurile Dunării, de unde el s-a întors apoi sănătos.”
Importanţa spirituală a insulei
Am arătat până acum importanţa economică, strategico-militară şi istorică a Insulei Şerpilor. Dar aspectul cel mai important care trebuie avut în vedere este cel spiritual.
Teoria Gaia, elaborată de James Lovelock, afirmă că Pământul se comportă ca şi cum ar fi un superorganism format din toate fiinţele vii precum şi din întreg mediul ambiant ce le înconjoară. Acest aspect trebuie privit ca fi cum noi toţi am fi doar chiriaşi pe acest pământ, nu stăpâni, aşa cum în mod greşit am ajuns să credem de-a lungul veacurilor. Astfel, adaugă Lovelock, am putea trăi cu o mai mare responsabilitate unii cu alţii şi fiecare ar avea locul lui pe planetă, acolo unde trebuie. Pământul este înzestrat cu o capacitate extraordinară de autoreglare şi de „autovindecare”. Relaţia dintre noi, oamenii şi Gaia este asemănătoare cu cea dintre celule şi corpul din care fac parte: depinde doar de noi, ca celule vii, să contribuim la bunăstarea întregului corp, sau să îi facem rău. Acest imens superorganism are în constituţia sa o reţea de linii energetice, asemănătoare canalelor energetice din organismul uman, prin care circulă energiile, şi toate aceste linii formează aşa numita grilă planetară. Conceptul de grilă planetară este foarte vechi, Platon descriind grila pământului de forma unui dodecaedru. Aceste grile sunt de fapt fractale şi holografice, acoperind întreaga creaţie şi multele sale niveluri dimensionale. Ele nu există doar pe Pământ, ci corespund întregului univers. Ele sunt necesare pentru a asigura distribuţia adecvată a energiei vieţii. Conceptul de grilă este uşor de înţeles dacă investigăm puţin geometria sacră.
Ce este geometria sacră? Mulţi oameni cunosc noţiunea de geometrie şi sunt capabili să deseneze o figură geometrică. Însă, atunci când ne raportăm la Dumnezeu întreaga perspectivă se modifică şi astfel vorbim de geometria sacră. Ea este acea expresie a geometriei asociată cu evoluţia conştiinţei, a minţii, a corpului şi a spiritului. Adevărata geometrie sacră nu înseamnă doar figuri unghiulare statice. Ea este organică şi vie.
Examinând cu atenţie fenomenele misterioase care apar în anumite zone de pe glob, care sunt de fapt puncte focar de intersecţie a liniilor energetice planetare, constatăm unele fenomene similare care se produc: vindecări miraculoase, încetinirea procesului de îmbătrânire la fiinţele umane ce trăiesc în acele zone, trezirea capacităţilor paranormale, translaţii spre sau din alte dimensiuni, cristalizarea deosebită pe care o face apa în acele zone de emisie energetică, organizarea mineralelor după proporţiile geometriei sacre, plantele prezintă o accelerare şi o îmbunătăţire a procesului de dezvoltare etc. În acele zone s-au ridicat diferite edificii, temple sau formaţiuni din blocuri de piatră. Energiile generate de aceste formaţiuni hrănesc energia planetei prin intermediul grilei mai sus-amintite şi chiar o amplifică. Putem vorbi astfel de templele mayaşe, de piramidele din Egipt, de formaţiunile din piatră de la Stonhenge (adevărate „antene cosmice”), de templele închinate marilor zei din antichitate, aşa cum este şi cazul templului închinat lui Apollo (şi mai târziu lui Achile) din Insula Şerpilor. S-a constatat de-a lungul timpului că în toate aceste puncte de intersecţie a liniilor energetice ce fac parte din gigantica grilă planetară, apar fenomene energetice deosebite, în funcţie de simbolul şi caracteristicile acelei forme, fiecare simbol sacru exprimând o anumită calitate şi, implicit, o anumită cantitate energetică.
În încheiere, cităm din cartea „România Pitorească”, în care Alexandru Vlahuţă îi consacră un capitol întreg Insulei Şerpilor, descriind-o atât de frumos:
„Răsare soarele scânteietor din geana depărtată a mării. Razele aştern brâie verzui, galbene şi roşii pe întinsul neteziş al apei. Pământul se retrage în urma noastră. Încet Sulina se pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se şterg; albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaş peste pustietatea lucie a mării.
După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i insula Şerpilor. De departe par ruinele unei cetăţi fantastice înfipte în valuri. La vreo sută de paşi vaporul se opreşte. O barcă ne ia, şi peste câteva minute punem piciorul pe ţărmul pietros al acestui singuratec ostrov. Un dorobanţ chipeş, frumos, vine vesel înaintea noastră. El ştie că odată cu noi i-au sosit merindele de la Sulina.
– Nu ţi-e urât aici, leat? – îl întreb ca să intru în vorbă – pe când ne urcăm încet spre farul din vârful insulei.
– Poi de ce să ne fie urât? că doar nu suntem pe pământ străin… e tot ţara noastră.
Şi tânărul străjer îmbrăţişă c-o privire mândră şi fericită larga întindere a mării, ca şi cum ar fi vrut să spuie: „A noastră-i toată”.
Păşind printre bolovani, îi povestesc cum au stat aici de mult, de mult, acum trei mii de ani, Ahile, cel mai vestit viteaz al Grecilor, cum s-a însurat el aici cu Elena cea frumoasă, şi la nunta lor au venit Neptun, zeul mărilor, şi Amfitrite, soţia lui Neptun, şi zânele tuturor apelor care curg în mare; îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile, şi-i spun cum păsările insulei zburau în fiecare dimineaţă la mare de-şi muiau penele, apoi veneau grăbite de stropeau toată podeala de marmură a templului ş-o măturau frumos cu aripele. […] Suntem pe vârf, lângă far. Niciun copac, nicio tufă nu se zăreşte pe scofâlciturile văroase şi crăpate ale acestui ostrov. În jurul nostru valurile foşnesc. Ele vin mereu, de departe, popoare în veci neliniştite, şi se sparg urlând de coastele pietroase ale insulei, în care bat stăruitor, ca şi cum ar vrea s-o smulgă din loc. Soarele împrăştie raze tot mai fierbinţi din limpezişul albastru al cerului. Curcubeie s-aprind pe talazuri. Privirile noastre se adâncesc în zare, se pierd uitate pe deşertul nemărginit şi strălucitor al mării. Valurile parcă ard. Niciodată n-am văzut atâta lumină, atâta spaţiu. De-un sentiment de evlavie ni se umplu sufletele, şi stăm neclintiţi, ca într-o tainică rugăciune, sub farmecul acestei uimitoare privelişti. Timpul pare a se fi oprit din zbor. Gândurile noastre aţipesc de legănarea şi tânguirea neîntreruptă a valurilor. Toţi tăcem, ca într-o biserică.”
















Cine a construit Sfinxul şi în ce scop? Care este vechimea lui? Este el contemporan cu piramidele din platoul de la Gizeh? Ce simbolizează structura sa hibridă om-leu? Oficial se consideră că Sfinxul are o vechime de 4500 de ani şi datează din epoca faraonului Kephren (anul 2500 î.C.). Descoperirile şi cercetările realizate în ultimii 20 de ani contrazic concluziile egiptologiei clasice. Ştiinţe noi precum geologia, arheo-astrologia şi astro-biologia aruncă o lumină nouă asupra unei enigme care dăinuie de mai multe milenii.
Examinând mai îndeaproape Sfinxul, lucrurile se complică tot mai mult. Capul se află într-o stare mai bună decât corpul şi este mai mic din punct de vedere proporţional. Ţinând cont de mărimea labelor din faţă şi trasând proporţiile reale se obţine un monument mult mai mare (cf. foto). Să fi fost capul Sfinxului cioplit de mai multe ori de-a lungul vremii? Aceasta arată din nou că Sfinxul nu avea cum să fie construit în timpul faraonului Kephren. Cel mult a fost restaurat atunci.
500 de ani fără a lua în calcul timpul necesar cioplirii şi extracţiei unor asemenea mastodonţi. Ce să mai vorbim despre monumentele din platoul de la Gizeh care conţin fiecare până la 2,5 milioane de blocuri de acest gen? Doar o tehnologie avansată ar fi permis construirea lor. Toate structurile antediluviene prezintă această caracteristică – asamblarea de blocuri gigantice este o constantă, aşa cum putem constata şi în cazul sitului arheologic submarin descoperit în 1997 în largul Japoniei, precum şi structurile din Insula Paştelui.
Dacă au existat tehnologii mai avansate decât cele din ziua de azi, de ce nu au fost găsite utilaje, maşini, planuri, obiecte zburătoare, sisteme antigravitaţionale sau de excavaţie ieşite din comun? Unii spun că din cauza unor calamităţi terestre care au distrus totul. Acest răspuns nu este totuşi plauzibil, pentru că au fost găsite schelete de dinozauri, care datează din perioade mult mai vechi. Alţii susţin că avem o concepţie limitată despre ce înseamnă tehnologie. Cu cât o civilizaţie este mai avansată, cu atât tehnologia de care dispune este mai puţin perceptibilă şi mai în acord cu legile şi principiile universale. Răspunsul ar trebui deci căutat într-o cunoaştere în care ştiinţa şi spiritualitatea fuzionează.
La 19 iulie 1759, într-o familie de negustori din oraşul Kursk, din Rusia, s-a născut Prohor Moşnin. În copilărie l-au fascinat vieţile sfinţilor. Iubea să meargă la biserică şi să se retragă singur în rugăciune. De tânăr şi-a urmat chemarea către viaţa religioasă. Şi-a trăit întreaga viaţă în sfinţenie şi dăruire faţă de Dumnezeu, iar clipa morţii l-a găsit îngenuncheat în faţa icoanei Fecioarei Maria. O lume întreagă îl ştie drept Sfântul Serafim de Sarov.
La 19 ani s-a decis să meargă la mănăstire. Cu binecuvântarea mamei sale, care i-a dăruit cu această ocazie o cruce mare de aramă pe care de atunci a purtat-o toată viaţa şi îndrumat fiind de un bătrân călugăr, Părintele Dositeu, a intrat ca novice la mănăstirea Sarov. Acolo a fost repede acceptat şi iubit datorită veseliei şi bunătăţii sale. Spunea mai târziu: „Ce vesel eram atunci! Veselia nu este un păcat, ci dimpotrivă, ea alungă oboseala, din care vine deznădejdea, care-i mai rea decât toate.”
Pentru ca singurătatea să-i fie deplină a refuzat să mai primească vizitatori. Dacă întâlnea un om în pădure, se întindea cu faţa la pământ până când acesta trecea mai departe. Prin rugăciunile sale, a cerut un semn de la Dumnezeu, prin care să-i arate dacă această singurătate este în acord cu voinţa Sa. Atunci cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii învecinaţi, blocând orice acces.
El era tot timpul umil, bucuros şi deschis. Nu avea nevoie să i se spună motivul vizitei, pentru că vedea în sufletul fiecăruia. Le vindeca slăbiciunile trupeşti şi sufleteşti prin rugăciune şi prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sfântul Serafim simţeau dragostea lui nemărginită şi blândeţea. Iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiţă a spus despre el: „Părintele Serafim arată ca un bătrân, dar de fapt este un copil ca şi noi!”
A primit de la Dumnezeu şi darul profeţiei, astfel încât a prezis evenimente viitoare, atât pentru persoane particulare, cât şi pentru ţara sa. A prezis războiul din Crimeea, foametea, precum şi marea încercare la care a fost supus poporul rus în secolul următor. Îşi exprima profeţiile în mod metaforic şi de aceea acestea erau înţelese adesea după ce evenimentele respective se petrecuseră deja.
Cea mai emoţionantă şi plină de învăţături descriere a unei întâlniri cu Sfântul Serafim o avem datorită lui Nikolai Motovilov. Acesta s-a întâlnit cu sfântul în noiembrie 1831 şi a consemnat în scris întâlnirea.
În timp ce trăia retras în pădure, a fost atacat de nişte hoţi. Deşi era puternic din punct de vedere fizic şi avea un topor în mână în acel moment, el nu a opus rezistenţă. Când l-au ameninţat şi i-au cerut banii, sfântul a lăsat jos toporul, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi s-a lăsat în voia lor. Aceştia l-au lovit bestial cu coada toporului în cap până i-a pornit sângele pe nas şi urechi, după care l-au lovit cu o buturugă, l-au călcat în picioare şi l-au târât pe jos lăsându-l inconştient. Când au considerat că a murit, l-au lăsat în pace. Unicul lucru de valoare pe care l-au găsit în colibă a fost icoana Maicii Domnului cea Îndurerată (Umilenie) în faţa căreia se ruga mereu Sf. Serafim.
Părintele Serafim a cerut să i se pună pe piatra de mormânt următoarea inscripţie: „După ce nu voi mai fi printre cei vii, veniţi la mormântul meu: cu cât mai des, cu atât mai bine. Orice aţi avea pe suflet, orice vi s-ar întâmpla, veniţi la mine ca şi când aş fi viu şi, îngenunchind pe pământ, vărsaţi-vă tot amarul pe mormântul meu. Spuneţi-mi totul şi vă voi asculta. Aşa cum îmi vorbeaţi în viaţă, la fel să o faceţi şi acum. Pentru că eu trăiesc şi pururea voi fi.”
LA NIVEL CARDIAC:




