CURRENT MOON

Thursday, April 23, 2009

TRADITII RELIGIOASE COMUNE IN ISRAEL-SFANTUL GHEORGHE




































In Israel Sfintul Gheorghe este extrem de iubit, atit de crestini cit si de musulmani. De sarbatoarea sa pe 5 mai, conform calendarului vechi activ la Ierusalim, o mare de pelerini inunda manastirea sfintului de linga Lod(Lydda), unde se afla moastele sale si lanturile in care a fost legat in timpul martiriului sau. Acestea sint consideratae vindecatoare si puternic exorcizante. O alta localitate unde se afla o biserica dedicata Sfintului Gheorghe este El Khidr, in teritoriile palestiniene. Aici se afla friul de la calul Sfintului Gheorghe, care atunci cind atinge un bolnav, il vindeca pe loc, in special bolnavii mental. In traditia islamica Sfintul Gheorghe a fost asimilat cu El KHidr, cel care l-a insotit pe Moise in cei 40 de ani de peregrinari prin desert, aratindu-i vointa lui Dumnezeu si ferindu-l de ispite. Traditia palestiniana confirma perceptia ca El Khidr-Sfintul Gheorghe nu este supus restrictiilor spatiului si timpului, el calatorind liber prin toate lumile, sau intre Mecca si Ieruslaim prin conducte de apa misterioase. Una dintre fintinile din curtea moscheii Al Aqsa se conecteaza cu izvorul sfint Zamzam de la Mecca, sursa de apa ce a salvat viata copilului Ishmael. Mai mult vindecarea in sine este unul dintre harurile atribuite sfintului, in special cea cauzata de demoni. Viziuni ale lui El Khidr au fost raportate la aceasta fintina sacra din perimetrul moscheii Al Aqsa cit si la baia publica a vindecarii. Exista si o nisa speciala, dedicata rugaciunilor catre Sfintul Gheorghe linga fintina.
Nascut in Capadocia, Sfintul Gheorghe calatoreste prin toata lumea. El a salvat-o pe printesa libiana din orasul Silene. Linga oras exista un lac unde traia un dragon care otravea toata tara. Pentru a-l linisti oamenii din oras ii ofereau 2 oi pe zi pina cind au ramas fara turme. Apoi, prin tragere la sorti au inceput sa aleaga fecioare ca ofranda, pina cind a a ajuns rindul printesei. Ea a fost lasata linga lac, iar Sfintul Gheorghe ce trecea pe acolo a vazut-o. El i-a cerut sa-si scoata centura de aur de la briu si sa lege dragonul cu ea, apoi sa-l duca in oras. Dragonul a ascultat-o cu umilinta si in oras, Sfintul Gheorghe l-a omorit si a salvat oamenii de la distrugere. Dupa aceea, sfintul a calatorit in Palestina, unde a servit in armata lui Diocletian si mai apoi a lui Maximilian. Acestia erau foarte cruzi cu crestinii si in decursul unei singure luni 20.000 de crestini au fost martirizati. De aceea multi se temeau si jertfeau idolilor. Vazind aceasta Sfintul Gheorghe si-a abandonat rangul inalt din armata, a dat saracilor armele, harnasamentul si calul sau si s-a imbracat ca un crestin sarac. S-a dus apoi in mijlocul multimii romanilor si a inceput sa strige:"Toti zeii romani sint diavoli. Dumnezeul meu a facut cerul si pamintul si este singurul Dumnezeu." Normal ca imediat romanii l-au arestat si l-au supus la chinuri, carora le-a rezistat eroic. Trupul sau se afla la Lydda, sau Lud, in drumul spre Jaffa.
El-Khader in traditia din Palestina este vazut ca fiind calare pe nori, de aceea multe dintre rugaciunile care cer ploaie in aceasta tara secetoasa ii sint adresate. In satul El Khader biserica Sfintului Gheorghe este pe jumatate moschee si icoana sa facatoare de minuni atirna pe zidul de sud est, in directia Meccai. In fata sa se afla ramasitele centurii printesei libiene cu care a adus dragonul in oras. Si musulmanii si crestinii ce doresc vindecarea le ridica ritual deasupra capului, isi inconjoara trupul cu ea si pasesc in afara lantului si in interiorul sau de 7 ori pentru a fi purificati de tot raul. Musulmanii recita Al FAtiha, primul capitol din Qoran si crestinii rugaciuni catre Sfintul Gheorghe. Dupa ce centura este data jos, ei aprind lumanari in fata icoanei si se roaga pentru vindecare.

În această lună, în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea sfântului şi măritului marelui mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.

Măritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a trăit în vremea împăratului Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.

sf. gheorgheAvând împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor lepăda şi vor părăsi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune poruncii, să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu amăgiri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici dc îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate. Şi venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După accasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit Dumnczeirea lui Hristos. Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi când a murit, a răspuns accsta că este din cei ce au trăit mai înainte de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti. Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă, slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi murise boul, şi l-a sculat sfântul. Din care minune adeverind şi el credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau, şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor, a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el Dumnczeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Iar demonul cel ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat: Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au sfărâmat. Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe Alexandra împărăteasa cu sabia. Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Însă trebuie să istorisim oarecare parte din cele multe minuni ale sfântului.

sfantul mare mucenic gheorgheÎn părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică zidită în numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflându-se acolo mină de piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul. Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare, se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea. Iar el nu vrea, ci punând numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul. Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă sfântul în chip de voievod, şi-i zise: "De ce eşti tristă, femeie?" Iar ea îi spuse pricina intristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise către femeie: "Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?" Şi ea răspunse. "De-a dreapta parte a bisericii." Şi sfântul îndată însemnă marmura cu degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce era despre mare, zise femeii: "Ajută şi tu" şi ridicându-l amândoi, l-au dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman. Ceea ce văzând Vasilicos, căci aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde trebuia să fie pus. Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul. Care stâlp stă şi până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru mărirea sfântului pentru preamărita minune.

Iată altă minune făcută la Mitilene şi care înfricoşează tot gândul şi tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a marelui mucenic Gheorghe, foarte slăvită şi vestită. Şi este obicei de a se strânge la ziua sfântului mulţime multă de popor în toţi anii, să facă la acea biserică prăznuire. Aceasta aflând agarenii ce erau în Creta au lovit fără veste la vremea privegherii pe câţi au aflat în biserică, şi i-au luat legaţi, împreună cu câţi au putut prinde din cei de afară, că cei mai mulţi scăpaseră. Pe cei ce i-au prins, i-au dus în Creta, între care era şi un tinerel, pe care l-a dăruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Şi trecând câtăva vreme până s-a împlinit anul, şi au ajuns iar la prăznuirea preamăritului mucenic, tânărul a slujit lui Amira; iar părinţii lui nelăsându-şi obiceiul lor şi nici nu au fost nemulţumitori pentru pierderea copilului, ci punându-ţi nădejdea la Dumnezeu şi mulţumind sfântului, şi făcând praznic după obicei, au ieşit ca să cheme la masă pe cei ce erau chemaţi; iar maica copilului întorcându-se la biserică, a căzut la pământ plângând şi rugând pe sfântul, ca să izbăvească pe fiul ei din robie, în ce chip va şti, cu atotputernicul şi dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ce locuia într-însul. Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Şi, după ce şi-a sfârşit femeia rugăciunea, şezând oaspeţii la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă întâi ajutorul sfântului, şi stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din voia lui Dumnczeu s-a făcut minune mare şi preamărită şi aproape de necrezut pentru cei ce nu ştiau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu. Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta necredincioşi nici de aceasta. Căci în ceasul în care pusese tânărul vin în pahar şi se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe tânăr, s-au minunat. Şi întrebându-1 de unde şi cum se află în mijlocul lor, el a zis: "Umplând paharul acesta de vin, ca să-l dau lui Amira în Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui, ţinând cu mâna dreaptă paharul, şi cu stânga ţinându-mă de mijlocul lui, mă aflai precum mă vedeţi în mijlocul vostru." Acestea auzindu-le şi văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Şi sculându-se de la masă, au dat laude şi mulţumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu, mărind pe sfântul Său mucenic.

POVESTE DE CRIZA

ESTE UN EXEMPLU FOARTE SUGESTIV DESPRE MECANISMUL CRIZEI; DACA AM GASI CANALELE DE COMPENSARE, NE-AR DUREA IN (TREI LITERE) DE INTERESELE CELOR CARE PROVOACA CRIZELE

E august, un mic oras pe malul marii ..., in plin sezon, ploua torential de cateva zile, orasul arata de parca ar fi parasit.
Toti au datorii si traiesc din credite.
Din fericire, vine un rus bogat la un mic hotel cochet. Vrea o camera.
Pune o bancnota de 100$ pe masa receptionerului si se duce sa vada camerele.
Seful hotelului ia repede bancnota si se duce repede sa plateasca datoriile la macelar.
Acesta ia bancnota si se duce repede sa-si plateasca datoria la crescatorul de porci.
Acesta la rândul lui se grabeste sa-si plateasca datoriile la cel ce-i livreaza furaje pt. porci.
Cel cu furajele insfaca bancnota si alearga la prostituata pe care nu o mai platise demult. In timpurile astea de criza, pana si ea ofera servicii pe datorie !
Prostituata ia bancnota in mana si se grabeste spre hotel, unde fusese cu clientii ultimele dati si unde ramasese datoare.
In acest moment coboara rusul, dupa ce a inspectat camerele, spune ca nici o camera nu-i place, isi ia bancnota si paraseste orasul.
Nimeni nu a cistigat ceva, insa intregul oras traieste acum fara datorii si priveste optimist in viitor!

Wednesday, April 22, 2009

Traditii magice din satele romanesti


Nici o alta tara din Europa n-are ritualuri mai bogate si mai bine pastrate, de comunicare cu lumea de dincolo. Mostenite din stravechimi, ele sunt comori ale unei spiritualitati populare fantastice.

Vrajitoarea

Matusa Florica este cea mai inteleapta batrana din Baiu Mare, un sat uitat din Muntii Buzaului. Cine o cauta nu pleaca niciodata fara sa afle un lucru prea minunat, menit sa-ti faca mai frumoasa viata. "Toate zilele din viata noastra ar trebui sa fie un prilej de sarbatoare", spune ea. "Sa te bucuri ca mai traiesti, ca ai mai primit inca o zi in dar, ca mai poti vedea lumina soarelui, cerul, padurea, campul, iarba, florile, vietatile, chipurile celor dragi. Atatea frumuseti si minunatii a lasat Domnul pe pamant, ca ne-ar trebui nenumarate vieti sa ne bucuram de ele! Dar - spune ea - exista si sarbatori speciale, in care se bucura laolalta Cerul si Pamantul, sfintii si oamenii deopotriva. Acestea sunt oranduite de Cel de Sus si oamenii trebuie doar sa le respecte si sa le primeasca in inima."
Asa este si Sfantul Gheorghe sau "Sangiorzul", omoratorul balaurului, "cel mai mare peste campuri si vite", care aduce definitiv primavara si da putere pomilor sa infloreasca. In Ajunul Sfantului Gheorghe se deschid cerurile si se desfasoara o lupta crancena intre fortele raului si ale binelui. In aceasta noapte, vrajitoarele, care au si ele calendarul lor, isi desfasoara lucrarile diavolesti, furand laptele vacilor si mana campului.
Asa se face ca intr-o astfel de noapte, un om din sat, care pazea caii pe camp si atipise, s-a trezit si a vazut la lumina lunii o astfel de aratare, in timp ce-si faptuia ritualul ei ticalos. "Vrajitoarea", o femeie cunoscuta, era despuiata, avea parul despletit si purta legata de brau o ulcica. Se apleca si se prefacea ca mulge in ea, zicand: "Cius de la Joiana, vaca lui cutarita", "Cius de la Dumana, vaca lui cutarescu", "Cius, cius, cius". Si numea la rand vacile din sat si pe stapanii lor. In felul acesta, ea fura laptele vacilor strigate si-l aducea la ea. Fiindca daca o vrajitoare reuseste sa fure laptele vacilor, ea poate avea lapte cat si cand doreste, pe nemuncite. Il scoate si din lemn de copac, din buturuga uscata, printr-o crestatura, daca ea nu are vaca ei pe batatura. Ba, uneori, fac cate o vaca de lemn, pe care o tin in pod si o mulg. Vacile vrajite nu mai dau lapte, doar o zeama galbuie, cu gust rau, nu mai au cu ce-si hrani viteii si se usuca de pe picioare, oricat de bine le-ai ingriji.
Vazand ce faradelegi unelteste, omul s-a infuriat, a strigat la ea si i-a tras o injuratura de-a rasunat campul. Ticaloasa de vrajitoare a fugit si ea, speriata, numai ca, a doua zi, spre seara, s-a produs surpriza cea mare. Cand s-a apropiat ora mulsului, omul nostru s-a simtit cuprins de o neliniste ciudata, nu putea sta locului, ii venea sa mugeasca si-i curgea un lichid apos din diferite parti ale corpului. Si asta, in fiecare zi care a urmat. Bineinteles ca a inceput sa-si caute leacul pe la doctori, spitale, preoti, fara rezultat insa. Era un caz foarte ciudat si toti ridicau neputinciosi din umeri. A inteles ca nu-i lucru curat la mijloc si a luat-o la intrebari pe femeia-vrajitoare. Aceasta n-a recunoscut in ruptul capului, ba dimpotriva, i-a raspuns ca-i zdruncinat la minte si o face de vorba nevinovata. Au mers si la militie s-o reclame, cum era pe atunci. Militianul si-a pus mainile in cap, era pe vremea comunistilor si nu aveai voie sa pomenesti despre vraji si alte asemenea lucruri. Le-a spus sa se potoleasca, fiindca altfel ii trimite la balamuc. El nu stia ce sa raporteze superiorilor, era un caz neprevazut de lege. Nici la judecatorie n-a vrut sa le primeasca plangerea. Se crucea care cum auzea si dadea bir cu fugitii. Si asa s-a chinuit bietul om, ani la rand, fara nici un ajutor de niciunde, pana cand s-a imbolnavit vrajitoarea. Ii venise sorocul mortii, nu-i iesea sufletul cu nici un chip. Putrezea de vie. Raspandea asa o duhoare in jur, ca rudele care o ingrijeau isi acopereau fata ca sa se poata apropia de ea.
In cele din urma, au chemat preotul, vrajitoarea si-a marturisit toate relele si pacatele, si-apoi si-a dat duhul. Ca prin minune, omul s-a insanatosit, iar vrajitoarea a fost ingropata departe de sat.
Asa este moartea vrajitoarelor, cumplita, iar pe lumea cealalta, ajung direct in iad, fiindca ele sunt urate de Dumnezeu si alungate de la Fata Lui.

Piatra curcubeului

Matusa Florica stie, insa, si ritualurile stravechi, practicate in satele de munte ale Buzaului, ca vacile furate de lapte sa-si primeasca mana inapoi. Pentru asta, se fac diferite descantece cu o apa anume, trecuta prin "piatra curcubeului". Aceasta este o piatra ovala, cu diametrul in grosime de aproximativ 10 centimetri si este strapunsa prin mijloc, dintr-o parte in cealalta. I se spune asa fiindca se crede ca a gaurit-o Curcubeul, ca sa poata sorbi apa din rau sau din lac, dupa ploaie, prin ea. Curcubeului i se mai zice si "Braul Maicii Domnului", "Stergarul cerului", "Podul Soarelui". De ce bea el apa nu se stie si nici cand bea nu-l poate vedea nimeni. Dar ceasul acela, clipa, locul, raman o taina. Daca, din intamplare, cineva bea apa din acelasi loc, imediat dupa el, sau calca pe acolo, acela ramane om insemnat. Iar cine gaseste "piatra curcubeului" este considerat norocos si o pastreaza ca pe o comoara, din generatie in generatie. Apa strecurata, trecuta prin ea, se foloseste in multe leacuri, iar la vaci este folosita pentru vindecarea "rasfugului".
Atunci cand vita nu este mulsa la timp sau cum trebuie, ugerul se umfla, impietreste si-i provoaca dureri insuportabile, incat nu te mai poti apropia de ea. Dar daca o speli cu apa descantata, trecuta prin aceasta piatra magica, ugerul isi da drumul si animalul se vindeca.
Descantatoarele batrane foloseau descantecele pe culori, luand in ajutor una dintre cele sapte nuante ale curcubeului. Pentru afectiuni in care predomina culoarea rosie, de exemplu cum ar fi roseata provocata de inflamatii sau copturi, se folosea "descantecul pe rosu". Dar inainte de asta, descantatoarea postea sapte zile, se curata pe tot corpul si folosea apa neinceputa:
"Pleaca 9 oameni rosii/ Pe drumuri rosii,/ Cu carute rosii/ Cu topoare rosii/ In paduri rosii/ Sa taie pomi rosii.// Voi, oameni rosii/ Nu plecati pe drumuri rosii/ Cu carute rosii,/ Cu topoare rosii,/ In paduri rosii/ Sa taiati pomi rosii./ Mai bine veniti la cutare/ Sa-i taiati roseata/ Si s-o luati cu voi/ In lumea voastra rosie/ Departe, departe/ El de leac sa aiba parte."
Pentru buba neagra (dalac) sau "besica cea neagra" este invocata culoarea neagra, similara violetului inchis, indigo din Curcubeu: "Omul negru/ Cu bou negru/ Ara camp negru/ Creste porumb negru/ Il macina la moara neagra/ Cu apa neagra/ Cu morar negru./ Face malai negru/ Bun de descantat/ Pentru negrul dalac/ Cand termina de macinat/ Boala neagra a crapat/ Cum stinge lumina noaptea neagra/ Asa sa se stinga boala degraba."
Pentru "galbinare" (hepatita) sunt chemate in ajutor niste fete galbene, traind intr-o lume in totalitate galbena: "Pleca cutare la drum grabit/ Din rasarit/ Pana-n asfintit/ Numai case galbene/ Cu pereti galbeni/ Cu feresti galbene/ Cu coperisuri galbene/ A-ntalnit./ Din cele case/ Fete galbene,/ Cu papuci galbeni/ Cu rochii galbene/ Cu parul galben/ Cu maturi galbene/ Au iesit/ Pe farasuri galbene/ Boala au maturat-o/ Si-n locuri pustii/ Au aruncat-o."
Culoarea verde este invocata pentru vindecarea "deochiului", care presupune inverzirea de ciuda, pizma celui care deoache. "Iesi deochi/ Din madularele/ Din maruntaiele/ Lui cutarescu/ De-o fi deocheat/ De femeie/ Sa-i crape tatele/ S-o linga matele/ Sa-i curga p.../ S-o rada tot satul/ Sa-i cada tot parul/ S-o rada poporul/ (De-o fi deocheat/ De barbat)/ Sa-i ramaie scofarliile/ Sa oua ciocarliile/ Sa oua oua verzi,/ Tu deochi/ Sa nu mai vezi./ De-o fi deocheat/ De barbat/ Sa-i crepe besica/ De usturat/ Cum ustura/ Urzica verde/ Cu ochi verde,/ In veci/ Sa nu mai dezmierde!"
De obicei, aproape fiecare descantec se incheie cu urarea ca omul sa ramana "curat, luminat", "ca argintul strecurat", cum a fost creat de Dumnezeu, de Maica Domnului binecuvantat, adica in culorile spectrului solar, intalnite in Curcubeu, nedisociate, neimprastiate: "Ca argintul strecurat,/ Ca steaua din cer,/ Ca roua de pe pamant,/ Cum l-a lasat Domnul Sfant".
Poate ca la o vreme anume din viata ei, matusa Florica s-a ocupat, si ea, cu descantecele de intors boala. Nu recunoaste in ruptul capului, dar tainele pe care le stie sunt mult prea adanci, iar prin sat mai circula si azi o poveste legata de salvarea unei fetite strivite de o caruta, pe care a vindecat-o cu o "oala de leac". A luat lut galben, dintr-o rapa de la marginea satului, l-a framantat cu apa neinceputa, apoi a plamadit o ulcica, de care, cat era inca cruda, fata bolnava si-a lipit palmele. Apoi ulcica a fost bagata in cuptor si a doua zi, inainte de rasarit, matusa Florica a suit-o pe fata bolnava intr-o caruta si s-au dus in padure, la un izvor anume, cu apele fermecate. Cu o singura ulcica de apa turnata fetei pe cap, aceasta s-a vindecat ca-n povesti, tamaduindu-si oasele frante ale trupului ei plapand.
"Facerea de bine e iubita de Dumnezeu", spune tusa Florica pe ganduri, in timp ce pe chip ii infloreste un zambet subtire. "Demult, la sate, nu erau doctori sa-i lecuiasca pe cei bolnavi. Fara descantece, moartea ar fi secerat multe vieti."

sursa formula as

O experienta moderna a vamilor de Pr. Seraphim Rose


fragment din "Sufletul dupa moarte" de Seraphim Rose

Reactia tipica a unui om "luminat" al timpurilor moderne dupa ce intalneste personal realitatea vamilor, in cursul unei "morti clinice" (cu o durata de 36 de ore) poate fi urmarita intr-una dintre cartile deja amintite mai sus: "Unbelievable for Many but Actually a True Occurrence". "Prinzandu-ma de brate, ingerii m-au dus de-a dreptul prin zidul salonului in strada. Incepuse sa se intunece, ningea linistit, cu fulgi mari. Vedeam lucrurile astea, in schimb frigul sau macar o diferenta de temperatura intre interiorul camerei si exterior n-am simtit. Evident, aceste fenomene isi pierdusera semnificatia pentru corpul meu modificat. Incepuram sa ne inaltam cu repeziciune. Pe masura ce urcam, spatiul care se desfasura inaintea ochilor nostri devenea din ce in ce mai larg, astfel ca in final ajunsese la proportii atat de coplesitoare, incat m-a cuprins teama cand am realizat cat de nesemnificativ eram eu insumi in raport cu acest tinut infinit ...

Notiunea timpului era cu totul absenta din mintea mea, in acel moment, asa ca nu stiu cat anume ne-am deplasat in sus cand, dintr-o data, a inceput sa se auda, indistinct la inceput, un zgomot, dupa care, tasnind de undeva cu tipete si rasete salbatice, un stol de tot soiul de fiinte hidoase incepu sa se apropie cu viteza de noi.

Spirite rele! - am realizat si apreciat dintr-o data, cu iuteala uluitoare, starnita cu siguranta de groaza care cuprinsese, o groaza cu totul deosebita si necunoscuta pana atunci. Spirite rele! O, cu cata ironie, cu cata convingere n-as mai fi ras doar cu cateva zile inainte de asa ceva. Chiar cu cateva ore inainte, daca cineva mi-ar fi spus, nu ca el ar fi vazut cu ochii lui spirite rele, ci si numai ca crede in existenta lor ca in existenta a ceva cum nu se poate mai real, ar fi starnit in mine aceeasi reactie de ras copios! Asa cum se cuvenea pentru un om "bine educat" de la sfarsitul secolului al XIX-lea, eu intelegeam aceste lucruri ca desemnand inclinatii maladive, patimi ale fiintei umane si, din aceasta pricina, sintagma in sine nu avea pentru mine semnificatia unui nume, ci a unui termen care defineste un concept abstract. Si dintr-o data, acest "concept abstract" uni aparea in fata ochilor intr-o personificare vie !...

Dupa ce ne-au inconjurat din toate partile, printre chiote si zgomote nerusinate, spiritele rele cerura sa le fiu dat lor; incercau sa ma apuce cumva si sa ma smulga dintre ingeri, dar era evident ca nu indrazneau sa faca asta. Din mijlocul vacarmului zbieratelor, de neimaginat si tot atat de repugnant auzului, ca si infatisarea lor vazului, mai reuseam sa prind din cand in cand cuvinte si chiar fraze intregi. "Al nostru este: s-a lepadat de Dumnezeu" - strigara dintr-o data, aproape la unison, si se napustira asupra noastra cu atata inversunare incat pentru moment am simtit ca-mi ingheata sirul gandurilor in minte, de frica. "Asta-i o minciuna! Nu-i adevarat!" - as fi vrut sa strig, revenindu-mi in fire; dar o amintire impovaratoare imi lega limba. Intr-un mod cu totul necunoscut mie imi reveni in minte, dintr-o data, o secventa atat de lipsita de importanta din viata mea si atat de indepartata in timp, din vremea tineretii, incat nu credeam ca eu sa fi fost vreodata in stare a mi-o mai aminti".

Aici, autorul rememoreaza un incident din anii studentiei: candva, intr-o discutie filosofica dintre cele mai obisnuite printre studenti, unul dintre colegii sai exprimase aceasta opinie: "De ce trebuie sa cred? Nu este oare la fel de posibil ca Dumnezeu sa nu existe?". La care autorul raspunse: "Se poate". Acum, confruntat cu demonii acuzatori, autorul revine:

"Aceasta propozitie fusese in cel mai deplin sens al cuvantului o "vorba goala"ť: cuvintele lipsite de sens ale colegului meu nu putusera starni in mine nici cea mai mica indoiala cu privire la existenta lui Dumnezeu. Nici macar nu ascultasem prea atent ce spunea, de altfel, iar acum realizam ca acea vorba goala pe care o aruncasem atunci nu disparuse nicidecum fara urma. Am fost deci nevoit sa ma justific, sa ma apar de acuzatia care mi se aducea, in asa masura incat Noul Testament s-a verificat in practica: intr-adevar, avem de dat socoteala pentru orice cuvant desert, daca nu prin voia lui Dumnezeu, care cunoaste tainele inimii omenesti, atunci prin furia vrajmasilor mantuirii.

Aceasta acuzatie era, evident, cel mai puternic argument adus de spiritele rele spre pierzarea mea, iar ele pareau sa prinda puteri noi de aici, judecand dupa indrazneala atacurilor si dupa faptul ca acum se roteau deasupra noastra cu mugete de furie, impiedicandu-ne sa inaintam.

Mi-am amintit o rugaciune si am inceput sa ma rog chemandu-i in ajutor pe toti oamenii sfinti ale caror nume mi le aminteam sau imi veneau in minte. Dar asta nu i-a speriat pe vrajmasii mei. Ca un jalnic ignorant, crestin doar cu numele poate ca pentru prima oara in viata mea de-abia atunci mi-am adus aminte de cea care este numita Mijlocitoarea crestinilor.

Si sigur ca rugaciunea mea catre ea a fost intensa, sigur ca sufletul meu era plin de invataturi gresite, caci cu greu mi-am putut aminti si i-am putut rosti numele, dar la un moment dat aparu totusi deasupra noastra ceva ca un fel de ceata alba care, curand, acoperi in intregime gloata de spirite rele. Le ascunse din fata ochilor mei, inainte de-a apuca sa se retraga de la sine. Mugetele si chicotele lor se mai auzira inca o vreme dar, din scaderea gradata a intensitatii zgomotului, pana la stingerea lui completa, mi-am putut da seama ca teribilii vanatori erau treptat lasati in urma".

"Unbelievable for Many but Actually a True Occurrence"
Orthodox Life, iulie-august 1976

sursa razboiul nevazut

RAZBOIUL NEVAZUT-SF.NICODIM AGHIORITUL

Cap. XVI. Cum sa se scoale dimineata soldatii lui Hristos si cum sa iasa pe campul de lupta ?

Cand te scoli dimineata si te-ai rugat putina vreme, zicand: "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma" , primul lucru de care trebuie sa-ti dai seama este acesta, ca tu esti intr-un loc, numit stadion 27 , care nu-i altceva decat inima ta si tot omul dinauntru. Ai in vedere ca in fata sta inamicul, pofta ta cea rea in contra careia te-ai hotarat a lupta. Fii gata de atac si netemut de moarte daca voiesti a birui. Cugeta ca in partea dreapta a arenei vezi chiar pe Comandantul tau biruitor, Domnul nostru Iisus Hristos, cu Prea Sfanta Maica Sa si cu multe osti de ingeri, sfinti si indeosebi cu Arhanghelul Mihail; iar la stanga, vezi raul infernal cu demonii lui, aromandu-ti si indulcindu-ti pasiunile si poftele rele.


Arunca-te in lupta, supune pe demon cu semnul crucii, fiindca ai un glas de la ingerul tau pazitor care graieste astfel: "Azi ai de luptat impotriva acestei pasiuni, a celorlalti inamici ai tai, nu lasa inima a-ti slabi; nu fugi din lupta, fiindca de fata-i Domnul nostru si Comandantui Suprem, Iisus Hristos, insotit de toti coloneii si capitanii. Adica cu toata oastea Lui glorioasa, gata a lupta impotriva tuturor inamicilor tai. Nu-i va Iasa sa te oprime, ori sa te ia prins. "Domnul, s-a zis, va lupta pentru noi". (Esirea XIV, 14).

Deci, stai ferm, supravegheaza-te, sileste-te de suporta "necazul" ce-l simti uneori; striga din adancul inimii tale cat de des: "Nu ma lasa in mainile vrajmasilor mei" (Ps. XXVI, 14). Striga catre Domnul, catre Sf. Fecioara si catre toti sfintii, barbati si femei si totdeauna vei fi biruitor. Fiindca este scris: "Scris-am voua, parintilor, fiindca ati cunoscut ce este de la inceput. Scris-am voua, tinerilor, caci sunteti tari si cuvantul lui Dumnezeu ramane intru voi si ati biruit pe cel viclean" (I Ioan II, 14).

Si daca esti slab, neobisnuit, stangaci si vrajmasii tai sunt puternici si multi, cu atat mai mare va fi ajutorul Celui ce te-a facut si te-a rascumparat. Dumnezeu este neasemanat mai putemic in acest razboi; caci este scris: "Cine este acest Imparat al Slavei? Domnul cel tare si puternic, Domnul cel viteaz in lupte" (Ps. XXIV, 8) . El are mai multa dorinta a te salva decat vrajmasul a te nimici.

De aceea lupta si nu te mahni de oboseala. Fiindca din aceasta se naste biruinta si marele tezaur adus de Imparatia cerurilor si sufletul este unit in veci cu Dumnezeu.

Deci incepe in numele lui Dumnezeu a lupta. Ia arma cu aceasta speranta. Cu incredere in Dumnezeu, cu rugaciuni, exercitii si mai ales cu arma rugaciunii din inima si cuget care este: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma" ; un nume asa de infricosat, ca o sabie cu doua taisuri, intorcandu-se in inima ta si arunca jos biciuind demonii si pasiunile.

De aceea spune si Ioan Scararul: "Cu numele lui Iisus biciuiesc pe vrajmasi". Chibzuieste la inamicul pe care te-ai hotarat a-l supune.

Metodele difera dupa imprejurari, cum ti-am spus in Cap. XIII : uneori trebuie sa rezisti, alteori sa-l ranesti mortal. Fa ce-i placut lui Dumnezeu. Cu toata Biserica biruitoare, el sta in ceruri si vede lupta ta. Sa nu crezi ca-ti slujesti tie, ci lui Dumnezeu.

De alta parte, trebuinta ce avem a lupta, cum am spus mai inainte, este evidenta si de netagaduit

Fiindca, daca dezertam din acest razboi, orice am face mergem la moarte.

Deci chiar de te retragi din aceasta lupta pentru o ora, esti socotit, dupa planul lui Dumnezeu, un dezertor, razvratit, rebel, dat lumii, tuturor placerilor si pasiunilor carnii.

Aceasta chiar in cazul cel bun cand ai voi sa te pregatesti iar de lupta.

Deci, nu fi neintelept, doreste a lupta cu timp si fara timp. Fii om intelept. Rabda loviturile, lupta-te, ca sa poti dobandi coroana nevestejita a marilor biruitori si sa fii unit cu Dumnezeu. Aceasta n-o poti dobandi de nu vei lua seama la acest sfat: "Adu-ti aminte de Facatorul tau in zilele tineretii tale, pana nu vin zilele cele rele si pana nu se apropie anii, cand vei zice: 'Nu gasesc nici o placere in ei'" (Eccl. XII, 1) .


SURSA RAZBOIUL nevazut

Cand magii erau tarani


Cand magii erau tarani
Noii cei Mari.

Leac arhaic din Maramures, menit sa vindece epilepsia si farmecul rau

Citita si interpretata ca atare, expresia "Noii cei Mari" n-are nici un fel de inteles. In Maramures, unde se foloseste, pare a fi pluralul fortat al cifrei 9. Cei intrebati n-au putut sa raspunda ce-nseamna acest cuvant, dar cand se sting in apa 9 carbuni pentru a descanta de deochi, cel ce o face spune ca "potoleste noii", adica stinge 9 carbuni in apa. Dar mai exista o posibila explicatie. Avand in vedere ca Noii cei Mari este un leac puternic de vindecare, nu descantecul axat pe cifra noua este cel mai important, ci procedeul de adunare a elementelor leacului, care porneste de la un lucru nou, neinceput, actiunea pornindu-se inainte de rasaritul soarelui, cand toata natura este noua, neinceputa, ca la facerea lumii.

Originea "Noilor"

Cu cateva decenii in urma, cea mai frecventa si mai de temut boala inregistrata atat la oameni cat si la animale, era epilepsia, numita Baiu-cel-rau, Betesugu, Pozna-ce-Re, pentru care doctorii nu aveau leac. Medicina magica avea insa, si remediul se numea Noii cei Mari, un leac complex, care trebuia adunat obligatoriu de un barbat. Lecuitorul (vrajitorul) pornea cu roua-n picioare, intr-o calatorie initiatica, pe care o facea in lumea vazuta si in cea nevazuta, in sufletul elementelor pe care le aduna la un loc: apa, vietuitoare (furnici), pamant, crengute de copaci, pietre.
Noii cei Mari nu sunt consemnati nicaieri, fiindca nu se vorbea despre ei decat in soapta, si nu existau decat rari barbati care se incumetau sa-i adune, ceea ce presupune ca vraciul se expunea unui pericol cu buna stiinta, poate se daruia chiar pe sine, in schimbul vindecarii celui bolnav, punandu-si sufletul si trupul la dispozitia lui Dumnezeu, care in marinimia Sa il transforma intr-un mesager care aducea vindecarea. Intr-un sat, era cel mult un singur vraci, dar uneori, abia de aflai unul la sapte sate.

Reteta

In 1985, am auzit prima relatare despre Noii cei Mari, de la mama mea, Luchiana Fat. "Exista pe lume un om anume care stie deochea. Acel om are sprancenele adunate laolalta. Apoi, pa omul care-l deoache, ori il doare capu si varsa ori il bolnaveste ca de Baiu-cel-Rau (epilepsie). Capata Baiu-cel-Rau; ase zac batranii. Ieste care moare din dediochi - creapa inima-n el, si moare. Ieste care ramane cu Baiu-cel-Rau pa veci, da ieste si om la care-i trece, care stie ce-i musai sa faca, stie potoli Noii si-i tapa pa mat si pa streasana casii".
"Noii cei Mari sa ieu cu noua linguri mari de lemn din noua vaduri - pa unde trec carale - din noua furnicare cu furnici, din noua mosaroaie de cartita si din noua feliuri de lemn cate-o crenguta. Trebe o oala mare, de lut cu cerc. Cu aceie pleca la adunat sa incapa tate, ca tare din multe locuri o trebuit sa adune de leac. Tata zua o umblat, pana cata asfintat. Lua cate noua linguri de apa din noua vaduri si daca pierdea o singura lingura, murea omu. Si murea omu, ori marha (vita), ca boala se lua si la ea. Cat umbla si lua si baga inlaontru, in oala, nu graie cu nime. Si era tare scump vrajitoriu. Cat o zi de coasa (cea mai platita munca) ii plateau oamenii. Zaceau ca daca nu-i platit, nu-i primit."
Cand magii erau tarani
"In apa ceie din oala punea din musuroi lut cu furnici, betasoare mici, de-acele cum duc furnicile-n gura; apoi lua lut din noua mosaroaie fara furnici (argila), apoi crengutele. Si tate le punE laolalta. S-apoi da la om, sau la vaca, sa beie in noua zile cate-o lingura de apa de-aceie si arunca crucis, pasta vaca o pasta om, si-i descanta. Da vezi, io descantecu nu-l stiu. La om descantecu era pentru Baiu-cel-Rau, la vaca se descanta, daca era beteaga, ori daca-i fura laptele cineva."
Dupa doi ani, in 1987, am auzit inca o relatare despre Noi, in care se spunea si descantecul. Cea care-l stia era sora mamei, Ioana Sacalas. Ea traieste in Tautii de Sus si are in prezent 83 de ani. Era nora ultimului barbat care mai adunase Noii in Desesti. Socrul ei murise demult. Inainte sa moara, stiind ca nu are voie sa duca aceasta mare vraja in mormant, a tot incercat s-o lase unui barbat, numai ca nici unul nu se arata dispus, nu voia s-o invete. Cel care nu se dezleaga de o taina pe care o detine, nu poate sa moara sau nu-l "primeste" pamantul. Asa s-a facut ca atunci cand si-a simtit sfarsitul aproape, batranul i-a incredintat descantecul norei sale Ioana, peste valceaua de la poarta, stand el in curte si ea in ulita. Iata relatarea:
"Din noua feliuri de lemn iei cu un cutat de arama cate o crenguta; mai intai iei din pomi fructiferi: din mar, par, prun, cires, apoi din alun, stejar, carpen, gorun, rug. Lemnul avea rostul sa rumpa, sa intepe (boala). Apoi te duci in camp, la mosaroaie, si iei din mosaroiu cu furnici de noua ori cate o furnica si cate-on ptic de lut. Meri mai departe, la altu, fara furnici, si iei de noua ori cate-on picurut de pamant. Le aduni laolalta intr-un vas (cofa de lemn) si te duci la o valcea si iei noua pietricele din noua locuri si cate noua linguri de apa (din noua locuri) si le pui laolalta. Cat umbli dupa ele, nu graiesti nimic si nu mananci. Nu graiesti nimic pana nu t-ai gatat lucru, pana nu descanti omul pentru care ai umblat si ai adunat noii. Zaci: "Sa luara Ioana, sa dusara/ De la casa, de la masa/ Mandra si frumoasa/ Grasa, sanatoasa/ S-o dus pana la miez de miez de cale/ S-o-ntalnit cu noua muroi, noua muroaie/ Noua deochitori, noua deochitoare/ In fata o sagetat/ In strai de moarte o lasat/ Nu te canta Ioana, nu te vaieta/ Ca io cu un cutat de arama t-oi descanta/ Inapoi Betesagu toi indarapta/ In mare duce-l-oi/ S-acolo tapa-l-oi/ Acolo sa pieie/ Acolo sa raspieie/ Ca roua de Sfantu Soare/ Ca stoptitu in carare/ Ptu!". Apoi se stropeste omu si-i dai sa beie o gura de apa din oala! Leacu ii bun pentru vite, pentru oameni, pentru Baiu-cel-Rau, si la dediochi. Betesugul venea prin dediochi la copii si multi mureau.
Orice descantec mare se invata peste o apa. Si Noii cei Mari, pasta o valcE i-am invatat, pasta valceaua de la poarta mi i-o spus socru-meu, fie iertat. Si numa o data mi i-o spus. O trebuit sa-i invat atunci, pa loc. Si mi-o intrat in cap una-doua. Daca nu i-as fi invatat, s-ar fi dus cu descantecu in pamant."

Vraciul

Cand magii erau tarani
Ce facea vrajitorul? Pleca de acasa, cand "se zare de ziua", primenit, nemancat si nevorbind cu nimeni, inarmat cu noua linguri mari de lemn, un cutit de arama si o oala mare de lut cu cerc, ori o cofa de lemn. Va practica postul negru, postul tacerii si se va ruga tot timpul drumului. Un om pur intra intr-o lume noua, care inseamna lumea inceputurilor, continand toate darurile si puterile innoitoare ale vietii. Pentru ca lumea se naste in fiecare zi. Colinda campul si padurea pana gaseste noua vaduri de apa, din care ia cu cate una din cele noua linguri cate noua linguri de apa, cerandu-i lichidului vital ajutor. Apoi ia din noua furnicare cate o furnica, si pamant (argila) din noua furnicare fara furnici (musuroaie de cartita). Ia noua crengute din noua feluri de copaci, cerandu-si iertare fiecaruia pentru rana pe care i-o face: "N-am venit sa-ti fac durere/ Am venit sa-mi dai putere si sanatate pentru cutare". Pune in vas si cate o pietricica din fiecare vad. Taie crengile cu un cutit de arama sa nu se oxideze si le pune in vasul cu apa. Pana spre sfarsitul zilei, cand va ajunge la omul bolnav, o parte din seva crengutelor se va amesteca in apa, rezultand un macerat. Abia dupa ce va stropi bolnavul crucis, rostind descantecul si dandu-i o gura din acel amestec, vraciul este dezlegat de post.
Adunand Noii, vindecatorul face o lume noua, prin numararea elementelor de la noua la unu, din acel prezent spre inceputuri, intorcand tot raul provocat de boala, pana la momentul zero, cand ea nu exista.
Daca incercam sa vedem cum se combina elementele adunate, observam ca apa are ponderea cea mai mare: 9x9=81 de linguri de apa, noua furnici (vietuitoarele), noua linguri de pamant, noua crengute, noua pietricele. In vasul sau, vrajitorul a incropit in mic un glob terestru. El are in mana o lume fizica noua, curata, perfecta, in care nu exista boala, disperare si moarte, integrandu-se si pe sine in randul elementelor, fiindca el este creatorul coborat din Marele Creator, capabil sa treaca prin sufletul si trupul sau suferinta si boala celui pentru care a plecat in Calatorie.
Consider Noii cei Mari o culme a gandirii arhaice populare, a frumusetii sufletului omenesc si a iubirii de semeni. Daca medicina moderna ar privi spre medicina magica si fiecare medic ar trece prin sine suferinta bolnavului, daruindu-se in schimbul vindecarii - n-ar mai exista pe lume nici o boala incurabila, ci numai Speranta fara moarte, Speranta fara de care viata se pierde.

sursa formula as

Tuesday, April 21, 2009

MAGIE POPULARA - Cand vrei sa afli ce va naste femeia


MAGIE POPULARA - Cand vrei sa afli ce va naste femeia
(Patru metode de ghicire a sexului viitorului copil)

In gandirea populara nu exista nici o intrebare fara un raspuns si nici o problema fara putinta de rezolvare. Toate au dezlegare prin rugaciune datorita credintei in Dumnezeu, iar altadata o aveau prin puterea gandului, adica prin concentrare. Ne-am obisnuit sa numim aceasta rezolvare foarte rapida, prin puterea gandului, magie. Fiind extrem de veche, a precedat crestinismul si foarte usor o putem numi religie pagana. Cele doua mari parghii ale ei fiind gandul si cuvantul. Ea venea in ajutorul omului si cele mai multe incantatii si practici erau de aparare (apotropaice), de vindecare, de dragoste si de fertilitate. Este vorba despre un stadiu, o etapa in civilizarea omenirii. A respinge in bloc ori a ignora modul de gandire al mosilor si stramosilor, fara a arunca macar o privire asupra lui, ar fi nu doar o dovada de ignoranta, ci si una de intoleranta, ce ne-ar aminti de inchizitie.
Cu toate ca in Maramures, oamenii sunt foarte credinciosi, cu toate ca exista ecograful (care mai si greseste) cum, necum, s-au pastrat si au ajuns pana la noi cel putin patru metode prin care se afla de ce sex este fatul. Se pare ca aceste metode folosite pentru ghicirea sexului viitorului copil au izvorat dintr-o realitate destul de trista, dictata de niste conventii sociale, absurde pentru noi, cei de azi. Nu acelasi lucru era valabil in vremurile indepartate. Majoritatea barbatilor isi doreau ca urmasul sa fie baiat. Daca femeia nastea o fetita, mama se intampla sa fie alungata de acasa, uneori sa fie molestata si, in orice caz, sa i se impute ca numai ea poarta "intreaga vina" pentru faptul ca n-a adus pe lume un baiat. In zilele noastre genetica demonstreaza insa ca lucrurile stau exact pe dos. Cromozomul Y este propriu barbatului, si daca acesta lipseste, urmasii vor fi de sex feminin. Insa nu s-a pomenit ca vreuna dintre mame sa-si fi pedepsit sotul din acest motiv. De ce se dorea atat de mult nasterea de baieti? De buna seama ca din ratiuni economice si sociale. In primul rand pentru ca barbatii faceau muncile grele, si in al doilea, pentru ca tot ei purtau razboaiele, asigurand suprematia neamului si pana la urma supravietuirea lui. Stiind mai din timp ce va naste, femeia incerca sa atenueze reactiile dure ale sotului si sa-i insufle dragoste pentru unica fiinta nevinovata, prognosticand ca si daca va fi o fetita ii va semana lui, ceea ce este cat se poate de adevarat: fetele seamana, in general, cu tatii lor si mai rar sau foarte rar cu mamele!
Dar sa luam pe rand, la intamplare, cele patru metode divinatorii:

Calaritul fusteilor

Prima metoda: "Cand gata femeia teara (de tesut) trage iute fusteii de dupa ite, ii baga intre picioare si merge calareste (calare) pe ei, fuga-fuga, in ulita ori in drum, cu ochii inchisi. Apoi, cand deschide ochii, ce vede: vitel, cocos, barbat... face fecior. De vede gaina, vaca, oaie, femeie, face fata. Daca sarcina ii pre' mare si nu poate face ea lucrul asta, apoi pune o alta femeie sa faca in mniatu' (in numele) ei." (Ioana Sacalas)
A inchide ochii inseamna a intra intr-o alta dimensiune, in care exista toate informatiile. Deschizandu-i, informatia ceruta este adusa in prezent. Trecand peste hotarul realitatii imediate, gandul poseda nu numai toate cele cinci simturi, ci si unul in plus, acela de purtator de mesaj.

Sare in par

A doua metoda: "Cand vrei sa afli ce-a naste femeia, ii arunci pa la spate doua tri firicele de sare in par, sa nu stie si te uiti la ea un timp, sa vezi pa unde duce mana. De-o duce pa la cap, pa la ochi ori pa la nas, a ave feciori; dac-o duce la gura, ii fata." (Maria Gavan)
Aruncatul sarii in par este poate cea mai cunoscuta si mai raspandita dintre toate metodele de ghicire a sexului viitorului copil, considerata si cea mai sigura. Sarea intra in toate practicile de aparare si purificare, avand o utilizare aproape la fel de frecventa ca apa. In cazul acesta, i se atribuie rolul de aducator de informatie.

Cu capul spre rasarit

A treia metoda acorda o mare importanta punctului cardinal EST, rasaritului soarelui, ochiul lui Dumnezeu, sursa vietii si a cunoasterii. Din acest punct vine atat aflarea adevarului, cat si vindecarea.
"O pui pa femeie sa se culce jos in mijlocul casii, pa podele, cu fata-n sus, cu capu' cata rasarit, cu manurile pa piept, si-n care parte sa-ntoarce, sa radica: de sa scoala pa stanga a ave fecior, de sa radica pa dreapta a si fata. Da' sa nu stie di ce-o pui ase." (Luchiana Fat)

Pendulul cu graunt de malai

MAGIE POPULARA - Cand vrei sa afli ce va naste femeia
A patra metoda: "Am pus pa masa in partea stanga pane, in partea dreapta un carbune. Dupa-ace am bagat ata intr-un ac s-am implantat in ac un graunt de malai si l-am tanut bine sa atarne in jos, drept, si sa se balanseze. Daca mere la pane, acela a si fecior, ca barbatu' mere si aduce panea la casa. Daca me cata carbune, a si fata, ca femeia cand sa scoala di pa betesag, mere iute la spori (soba) sa faca mancare". (Ioana Sacalas)
Ultimele doua metode acorda sexului masculin partea stanga, iar celui feminin partea dreapta, lucru destul de ciudat, neintalnit nici in Europa, decat la celti si nici in Noul sau Vechiul Testament, ceea ce poate insemna ca avem de-a face cu un foarte vechi strat cultural ce are corespondent tocmai in Orientul Indepartat!
In ceea ce priveste pendulul format dintr-un ac si ata, plus un bob de porumb, iata ca acesta nu vine din estul indepartat, ci se folosea si aici exact ca acolo. Poate ca, inainte de aparitia religiilor distincte, a existat o mare si singura civilizatie (religie pagana) pe tot pamantul locuit de oameni.
Referitor la partea stanga si partea dreapta, se spune ca si in ceea ce priveste corpul omenesc, partea dreapta este feminina, iar partea stanga masculina. Impartind parul cu o carare pe mijlocul capului putem afla ce fel de persoana va fi perechea noastra. Pentru o femeie, daca parul de pe partea stanga a capului este cu ceva mai slab, mai scurt, asta inseamna ca jumatatea ei (barbatul) ii va fi inferior si nici n-o va face din cale afara de fericita.
Pentru barbati, se va lua in calcul parul de pe partea dreapta. In concluzie, fiecare suntem jumatate barbat, jumatate femeie. (Si este intocmai adevarat. Suntem facuti din doua celule provenite de la un barbat si o femeie.) Cu alte cuvinte mitul androginului nu este o inventie. Dar androgini, cu desavarsire, sunt numai ingerii din ceruri.

sursa formula as

Imparatii daci ai Romei


Imparatii daci ai Romei

Daci pe sarcofagul imparatesei Elena, mama lui Constantin

Imparatii romani de origine dacica sunt un subiect foarte putin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacica s-a pastrat tacere.

Enigme Istorice

De-a lungul timpului, cei mai multi istorici romani, dar si unii straini, le-au contestat originea, in ciuda documentelor care ne garanteaza obarsia lor dacica. Totusi, fara acesti daci ajunsi la carma Imperiului, istoria Daciei, a Europei si chiar a intregii crestinatati ar fi fost alta. Istoria oficiala le contesta dacismul si astazi, din motive greu de inteles.

Regalian, stranepotul lui Decebal

Nu stim ce s-a intamplat cu dacii dupa cucerirea Daciei de catre romani. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid si fara cale de intoarcere, in decursul a doar un secol si jumatate. Totusi, amintirea lui Decebal a ramas vie in secolele urmatoare, iar numele de "dac" este purtat cu mandrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman. Dupa constitutia lui Caracalla din 212, prin care toti cetatenii imperiului nascuti liberi deveneau cetateni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetatean roman putea urca in ierarhiile vremii.
Regalian este cel dintai dac care a urcat in aceasta ierarhie. Documentele epocii spun ca dacul cel ambitios a intrat in istorie in preajma anului 260 d.Cr. Si sustineau ca este un urmas al lui Decebal, un stranepot al marelui rege martir. Poate fi intru totul adevarat, sau poate fi doar o genealogie imaginara. Ceea ce insa nu se poate pune la indoiala este originea dacica a lui Regalian. In anul 260, in vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla in fruntea trupelor din zona Dunarii, din Pannonia si Moesia. Nu mult dupa anul 260, el pune la cale o rebeliune, in urma careia este proclamat imparat de catre trupele sale. Monedele emise de el si de sotia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunareana. Dupa preluarea puterii, duce lupte impotriva sarmatilor, dar Gallienus vine de la Roma impotriva lui si il invinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis intr-un complot de propriii sai partizani, aliati cu roxolanii.

Dacia - abandonata sau eliberata?

Figura lui Regalian este deosebit de importanta in istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Desi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor si administratiei romane din Dacia, totusi, izvoarele istorice si arheologice ne confirma faptul ca provincia Dacia a fost abandonata mai devreme, in vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a facut decat sa consemneze in acte un fapt deja consumat si pe care oficialitatile multa vreme nu au avut curajul sa-l recunoasca.Scrierile vechi ne informeaza ca "Dacia a fost pierduta" in vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arata ca tot in vremea acestui imparat au incetat inscriptiile romane din Dacia, precum si baterea de monede. Acest moment coincide si cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.
Imparatii daci ai Romei

Maximinus Daia (Daza)

Contextul acesta este rareori invocat de istoricii nostri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari si de goti (chiar daca izvoarele subliniaza ca este vorba de carpi, istoricii insista ca prin "carpi" trebuie sa intelegem "goti"). Uzurparea puterii lui Gallienus in zona, prin rebeliunea dacului Regalian si atacurile dacilor liberi, ne poate sugera ca retragerea armatei si a administratiei romane din provincie nu reprezinta un abandon al Daciei ci, din contra, o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv, alungati din provincie de catre daci si au sustinut apoi, ca justificare, ca Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat in sudul Dunarii o alta Dacie, numita "Dacia Aureliana" si mai apoi "Dacia Ripensis", pentru a pastra aparenta unei Dacii romane. Ce s-ar fi intamplat daca Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau daca dacii liberi nu ar fi venit in ajutorul fratilor lor din tinutul ocupat de romani? Poate ca Dacia ar fi continuat, pentru cine stie cata vreme, sa fie provincie romana. In acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiti sa se retraga.

Aureolus, ciobanul din Carpati

Tot in vremea lui Gallienus a trait si Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el insusi pastor in tinerete. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: "Aureolus era din tara getica, numita mai tarziu Dacia, si de neam obscur, fiind mai intai pastor...". Intrat ca soldat de rand in armata romana, a castigat simpatia imparatului Valerianus si a ajuns ingrijitor al cavaleriei. Dupa ce a castigat si increderea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de imparat in anul 265 sa lupte impotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta impotriva imparatului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de catre armatele sale, in anul 268. Totul se petrecea in plina criza politica a imperiului, celebra criza a secolului al Iii-lea, cand s-au succedat la tronul Romei o multime de imparati, mai toti provinciali, mai adesea sprijiniti de armata. Gallienus a pornit impotriva celui de-al doilea dac autoproclamat imparat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta insa l-a refuzat, tradand prietenia care ii lega. Totusi, cel care a murit in asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reusit sa-si pastreze titlul, pana in vremea lui Aurelian, dar a fost tradat si ucis, ca si Regalian, de propriii lui soldati.

Imparatul Galeriu, "olteanul" care i-a razbunat pe daci

Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocletian, al carui protejat a fost. S-a nascut intr-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mama daca, venita din nordul Dunarii, din Dacia Traiana.Se crede ca, dupa numele sau romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din orasul Romula (astazi Resca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul crestin care ne confirma originea dacica a imparatului Galeriu, ne mai da cateva informatii uluitoare despre acest dac ajuns imparat. In primul rand, a vrut sa supuna la obligatia platii impozitelor Roma si intreaga Italie, drept razbunare
Imparatii daci ai Romei

Arcul lui Galeriu din Salonic

pentru umilirea dacilor de catre Traian, care le-a impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut sa schimbe numele Imperiului roman in Imperiul dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a retras in satul sau natal, care a fost numit Romulianum, dupa numele mamei sale. Galeriu a ramas in istorie pentru persecutiile sale impotriva crestinilor, atat in vremea lui Diocletian, cat si dupa urcarea sa pe tron. Totusi, inainte de a muri, a dat primul edict de toleranta din istoria crestinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul sau de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor national in forma de sarpe cu cap de lup. Specialistii inca nu s-au dumirit ce cauta acesti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus ca este vorba de soldati daci din regiunea natala a imparatului. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel si adversitatea sa fata de romani si de numele de "roman", declarata deschis de imparat. Nu ar fi exclus ca seria lunga de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate disparute astazi, sa fi fost cenzurate sau distruse in vremea lui Galeriu sau a altor imparati de mai tarziu, care au incercat sa apere astfel memoria dacilor.

Daia si Licinius

Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul imparatului Galeriu. S-a nascut in Dacia Aureliana, la sud de Dunare, avand-o ca mama pe sora imparatului. A ajuns sa fie adoptat de unchiul sau, dar chiar si dupa adoptie, a tinut sa-si pastreze numele dacic. In schimb, despre Licinius, izvoarele spun ca se tragea dintr-o familie de tarani daci din Moesia Superior. S-a nascut in anul 265 si a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Imparatul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de "Augustus" in vestul imperiului, in anul 308, in timp ce Daia, nepotul imparatului, si Constantin (si acesta de origine moeso-dacica) au fost numiti "fiii augustilor". In felul acesta, toti cei patru suverani care formau tetrarhia (forma de conducere cu patru imparati, doi de rang superior si doi de rang mai mic), erau de origine dacica. Dupa moartea lui Galeriu, in 311, Licinius si-a impartit imperiul frateste cu Daia, dar in 313, s-a aliat cu Constantin, casatorindu-se cu sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano). Constantin si Licinius se reunisera la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia crestina devenea egala in drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De cealalta parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxentiu. Conflictul dintre Licinius si Daia era previzibil. Daia a
Imparatii daci ai Romei

Degetul lui Constantin

fost infrant si, spun unele surse, a preferat sa se sinucida. Locul sau a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar tradarea a fost platita. Licinius si Constantin au intrat intr-un conflict, in urma caruia cel din urma a iesit invingator si a devenit unic imparat al imperiului. Cu acesti patru imparati de origine dacica, ce au condus imperiul simultan, a inceput o noua epoca in istoria Imperiului roman.

Constantin si Elena. Enigma dacilor de pe Arcul lui Constantin

Dar cel mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie. S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care isi spune "Dacus". Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai. Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta "profanare" a forului lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor sai. Iulian Apostatul ne povesteste ca, dupa ce a vazut pentru prima data forul lui Traian, Constantin a fost abatut timp de mai multe zile, spunand ca el nu va avea niciodata un for atat de grandios. Dar nu este suficienta aceasta explicatie. Oricat de mare ar fi fost lipsa de materiale si de artisti talentati, nici un imparat nu ar fi indraznit sa distruga monumentele unui predecesor, daca acesta era pretuit, memoria sa era onorata si facea parte din galeria sacra a parintilor Romei. Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Daca Galerius nu a contribuit la disparitia acestor scrieri, se poate sa o fi facut Constantin.
Imparatii daci ai Romei

Imparatul Constantin. El a pus statuile dacilor pe Arcul sau de la Roma


Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit dupa moartea sa Constantinopol, iar dupa cucerirea de catre turci, in sec. Xv, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul spiritual si cultural al intregii Europe. In vreme ce occidentul bajbaia in intunericul in care barbarii migratori l-au aruncat, in orient straluceau luminile Bizantului crestin, Noua Roma. Cat de mult a contribuit dacismul lui Constantin la aceasta transferare a gloriei romane in orient este foarte greu de spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin vegheaza vechea Roma si astazi, semn al dainuirii spiritului dac peste timp.
Elena, mama lui Constantin, era nascuta, se pare, in Asia Mica, intr-o familie foarte modesta. A avut o legatura neoficiala cu Constantius Chlorus, viitorul imparat, si l-a nascut pe Constantin in teritoriul dacic de la sudul Dunarii. Scrierile vechi spun ca Elena a contribuit foarte mult la intarirea crestinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Calatorind la Ierusalim, se spune ca a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a facut in urma unor sapaturi pe care ea insasi le-a comandat si coordonat. De aceea, astazi, Sfanta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul sau din porfir rosu egiptean se afla la Muzeul Vatican, in sala numita "Crucea greceasca". Este ornamentat, in mod destul de bizar, cu scene de lupta. Intre soldatii reprezentati se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor caciuli. Sfintii imparati Constantin si Elena, praznuiti de Biserica Ortodoxa la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.

Falsificarea istoriei

Se impune o intrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor in istoria imperiului roman? A existat si continua sa existe o adevarata conspiratie in jurul acestui subiect. Istoricii nostri, dar si unii straini, in special maghiari, au facut tot posibilul pentru a "demonta" originea dacica a unor personaje ajunse pe tronul imparatiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus ca era o barbara, ba roxolana, ba ilira, ba, in cazul cel mai bun, daca romanizata, desi sursele ne spun raspicat ca era daca de la nordul Dunarii, chiar daca avea nume latin. Despre informatiile pe care ni le da Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca nu merita sa fie luate de bune. Despre cele din "Historia Augusta", care ne atesta originea dacica a lui Regalian, la fel, ca ar fi vorba de niste nascociri. De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, in frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut sa demonstreze ca, dupa abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai ramas nici un dac si ca nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului "intunecat", pana la venirea maghiarilor in Transilvania. Aparitia unor personaje istorice importante, de obarsie dacica, le incurca socotelile, si au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici. Istoricii romani, in schimb, au cautat sa demonstreze ca, dupa abandonarea Daciei, toata populatia ramasa in provincie era deja complet romanizata. Prin urmare, si imparatii de origine dacica trebuiau sa fie tot romani. La acea vreme, "nu trebuiau" sa mai existe decat romani, eventual proveniti din stramosi daci romanizati. Dar faptul ca scrierile la care ne-am referit insista asupra originii dacice a acestor imparati ne arata cu claritate ca ei nu erau daci integral si definitiv romanizati, ci originea lor etnica era foarte importanta. Cunosteau, desigur, limba latina, erau integrati in societatea romana
Imparatii daci ai Romei

Arcul lui Constantin cu cele 8 statui de daci

provinciala, dar obarsia lor era dacica. Daca ar fi fost daci complet romanizati, fara sa mai poarte vreo mostenire dacica, li s-ar fi spus romani, pur si simplu, fara prea multa insistenta pe originea etnica. Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe si altii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discuta, dat fiind ca s-a nascut la sudul Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului ca mama lui Galeriu, Romula, nu era daca, ci provenea dintr-o familie de colonisti iliri stabiliti in Dacia, desi nici un document nu sugera asa ceva. Dupa trei decenii, intr-o alta lucrare a aceluiasi istoric, Romula "devenea" o daca romanizata. In schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia sa-l numeasca pe Aureolus "hatmanul calarimii Avreulus Dacul". Deci, atat pe istoricii maghiari, cat si pe cei romani, ii deranja existenta unor daci dupa retragerea romanilor din Dacia. Si intr-un caz, si in celalalt, s-a dorit inlaturarea dacilor din istorie, prin incalcarea adevarului stiintific furnizat de izvoarele scrise. Aceasta falsificare persista pana astazi, iar istoria oficiala nu recunoaste originea dacica a acestor imparati. Stergerea dacilor din istorie pare sa fie urmarea unui blestem ce s-a nascut demult, dar continua si astazi. Istoricii nostri desavarsesc opera celor ce au ars scrierile despre daci si i-au lasat intr-un intuneric ce pare sa nu se mai sfarseasca.

sursa formula as

Monday, April 20, 2009

Un sfant roman se intoarce acasa: Ieremia Valahul

sursa formula as

Un sfant roman se intoarce acasa: Ieremia Valahul

Racla din catedrala de la Onesti

In 1574, un taran moldovean pleca pe jos in Italia, condus de un inger. In anul 2008, moastele Fericitului Ieremia Valahul, singurul roman sanctificat vreodata de Biserica Catolica, s-au intors acasa, printre ai sai. Sfantul continua sa faca miracole si pe pamant romanesc

Statuia cu moaste

O racla de cristal, inaltata pe un podium de marmura. Lunga, transparenta, ca sicriele printeselor din povesti. Inauntru se afla o statuie. Statuia unui calugar capucin, cu o palma pusa pe inima si capul putin intors spre usa bisericii, de parca ar dori sa-i vada pe toti cei care intra. De departe, pare un om odihnindu-se. Intins pe o perna si asternuturi albe, imbracat in straiele lui simple, maronii, de monah "cersetor". Apoi afli ca in interiorul acestei statui se afla moastele unui sfant - Fericitul Ieremia Valahul, primul roman ridicat oficial la cinstea altarelor, slavit de intreaga lume crestina. N-a trecut nici un an de cand se afla aici, in cripta de la Onesti. Secole la rand a stat in Italia, tara spre care a plecat pe jos, dintr-un satuc al Moldovei, descult, calauzit de un inger, in primavara anului 1574. Acum osemintele sale se afla acasa. Nu e doar asa, o legenda. Ele au fost reexaminate atent, os cu os, de o comisie de experti (medici, chimisti, arheologi), asezate in niste cutii speciale, sigilate de mana marelui Cardinal de Napoli, apoi transportate de capucinii italieni in Romania, printre fratii lui de acasa, care il asteptau de aproape o jumatate de mileniu pe cel ce murise in "faima de sfintenie", declarat inca din timpul vietii "parinte sfant" si mare facator de minuni. "E o statuie vie", imi spune Cosa Paula, o femeie cu ochi albastri si chip de nemtoaica, mereu razator, care face benevol curatenie in cripta Fericitului Ieremia, impreuna cu alte credincioase franciscane. "Doar din 31 mai anul trecut a fost adus aici si deja a inceput sa faca minuni. Noi l-am avut mereu viu in inima pe acest sfant. Stiam ca este acolo, in Italia. Stiam multe despre viata lui, inchinata celor saraci si bolnavi. Eu, una, ma rog la Fericitul Ieremia inca de cand eram mica. Si niciodata nu m-am gandit ca voi ajunge sa il vad. Iar acum, ca pot sa ma inchin chiar aici, in fata osemintelor lui... Ieremia era vazator cu duhul, si-a prevazut cu precizie propria moarte. Stiti ce i-a spus, pe drum, cu sapte zile inainte de-a muri, unei principese care voia sa vina sa-l vada la manastirea din Napoli? I-a zis asa: "Nu ma vei mai gasi atunci. Pentru ca eu o sa ma duc sa-mi gasesc prietenii mei romani. Ma duc sa ma odihnesc in patria mea!""

Castitate si saracie

"Cripta" Fericitului Ieremia e larga cat o biserica, desi se afla la demisolul unei catedrale uriase, inca in constructie. O incinta moderna, dar foarte simpla, fara arcade, bolti sau ornamente. Nici o icoana, nici o sculptura. Ziduri albe si galbene, in unghiuri drepte. Masa altarului. Si sfantul. Eu, aflat pentru prima data intr-o manastire capucina - "convent", cum ii spun ei - sed pe una dintre bancile lungi, din scandura groasa, proaspat geluita, intre calugari imbracati intocmai ca sfantul din racla. Straie din panza aspra, maro, de culoarea pamantului, dupa regula Sfantului Francisc de Assisi.
Un sfant roman se intoarce acasa: Ieremia Valahul

Ieremia Valahul

Capucinii sunt o ramura a ordinului franciscan, poate cea mai severa dintre toate, o reforma de la 1525 indemnand la umilinta si saracie depline. Unii calugari inca mai urmeaza vechea regula, hranindu-se doar cu boabe fierte de cereale si rugandu-se neincetat, cu intreruperi de doar cateva ore pe noapte, asemeni sfantului Ieremia. Oameni hotarati in "a nu avea nimic". Din gurile lor aveam sa aud adesea vestitele cuvinte ale Valahului: "Saracia este o comoara... Putem ajunge la Hristos doar renuntand la noi insine si la tot ce avem mai de pret in noi...".
La infatisare, capucinii sunt altfel decat monahii nostri ortodocsi. Fara plete, foarte multi cu ochelari, mai "scolarosi" parca. Le privesc din spate cefele tepoase, tunse marunt, aplecate in rugaciune, glugile lungi, ascutite si grele, coborandu-le pe umeri in falduri rotunjite. Rasa lor e simpla, dintr-o bucata. Larga pana la talpi, ca o matahaloasa carcera de postav pamantiu. Iar la mijloc, toti sunt legati cu "cingolul" capucin, o funie alba, lasata pe soldul drept, intr-o prelungire cu trei noduri zdravene, imposibil de desfacut - cele trei "voturi" ale monahului, de care el s-a legat pentru tot restul vietii: castitate, ascultare si saracie.
E duminica, e slujba, iar in spatele palcului de calugari sunt vreo trei sute de oameni. Aflu ca la alte Liturghii vin si mai multi. Mereu, intreaga "cripta" e plina. Moldoveni simpli, ingenuncheati in sir, pe stinghiile lungi de lemn ale bancilor, intr-o tacere desavarsita. Nimeni nu susoteste, nu ofteaza, oamenii nici macar nu-si intorc capul spre "vecinul" de banca. Toti sunt incremeniti, cu privirea inainte. "La moment", incep sa cante si sa spuna rugaciunile, exact in aceeasi clipa, nici o secunda in plus, toti deodata, rupand tacerea intr-un murmur urias, omenesc. Apoi, apar preotii pasind spre altar, prin mijlocul multimii. Unul dupa altul, intr-o liniste monumentala, din care nu razbate nici o respiratie. Imbracati in rase complet albe, doar cu acele "stole" violete - culoarea doliului si a penitentei -, niste patrafire lungi si inguste, ce se poarta peste umeri, numai in perioada de penitenta a Marelui Post. Si, deodata, chiar cand coloana de preoti ajunge in dreptul raclei Fericitului Ieremia, toata biserica incepe sa cante. Din sute de piepturi, acelasi cant. Hotarat, maret, insufletit de-o putere care aproape te inspaimanta. Cantari tulburatoare, total diferite de cele pe care le ascultasem prin alte biserici catolice. Desi insotite tot de orga, au o solemnitate tanguita, mai melodioasa cumva, asemeni unor pricesne.
Un sfant roman se intoarce acasa: Ieremia Valahul

Calugarii capucini se roaga

Poate si din cauza Postului Pastelui, de care se vorbeste mereu in Liturghie. Cert e ca oamenii le stiu, masura cu masura, te si miri cat de precis au apucat sa le-nvete cu totii, dat fiind faptul ca prima manastire capucina a fost infiintata la noi de doar cativa ani. Voi afla ca, asemeni lor, sunt deja foarte multi, in toata tara. Ca-n ultima vreme s-au ridicat catedrale, biserici, spitale, ferme, scoli, gradinite - toate inchinate intoarcerii acasa a Fericitului Ieremia.
Din inaltimea altarului, superiorul manastirii, parintele Augustin Dogaru, ridica Euharistia deasupra capului, cu amandoua mainile. Lumina portocalie ce patrunde prin ferestrele din spatele sau preschimba acea painita rotunda si foarte subtire intr-un mic soare. Un soare de paine, tinut in degete de preot. Trupul lui Hristos. Si toti cei din biserica ne spunem unii altora: Pace. Dau mana cu toti oamenii din jur, ating palme de calugari, de batrani, de femei sarmane. Apoi ne soptim din nou, din inima, un singur cuvant: "Pace". Mult dupa sfarsitul slujbei, in jurul raclei de sticla inca mai ramasesera oameni. Incremeniti in genunchi, zeci de minute, pe treptele de marmura alba.

Mereu s-a simtit roman

Sunt acum intr-una din incaperile Seminarului manastiresc, impreuna cu doi calugari. Unul batran, italian. Celalalt roman, foarte tanar. Parintele Ubaldo Oliviero din Napoli si parintele Eugen Giurgica de la Onesti. Desi atat de diferiti, cei doi au facut istorie impreuna. Au fost partasi la o calatorie incredibila, au intalnit multimi de oameni in extaz, au vazut miracole cu ochii lor. Parintele Ubaldo a insotit moastele Fericitului Ieremia, din Italia pana la granita de la Timisoara. Parintele Giurgica a condus mai departe calatoria, prin toate orasele mari ale Romaniei, avand ca tinta finala Onestiul. Abia ascultandu-i pe ei intelegi cu adevarat ce insemnatate simbolica, politica si religioasa a avut intoarcerea sfantului valah in patria lui. Romanii nu il cunosc inca prea bine.
Un sfant roman se intoarce acasa: Ieremia Valahul

Catedrala din Onesti

Dar el este, cu siguranta, la fel de important ca sfanta Paraschiva, sfantul Nicodim, Dimitrie Basarabov sau alti mari valahi ai lumii ortodoxe. O comoara inestimabila, la care superiorii din Napoli au fost nevoiti sa renunte cu amaraciune, dar fara a mai putea comenta. Asta, pentru ca in toata viata lui de monah, in toate manastirile italiene prin care a trecut, Fericitul n-a contenit sa le vorbeasca tuturor despre dorul de tara, despre parintii lui tarani, pe care ii parasise ca sa se aventureze pe jos, mii de kilometri, spre un loc strain, inca de la varsta de 18 ani. Niciodata nu s-a considerat altcineva decat umilul Ion Stoica, fiu de tarani dintr-un sat aflat undeva, in "Valahia Mica"...
Procesele de canonizare ale lui Ieremia au inceput imediat dupa moartea Fericitului, la 20 septembrie 1625. Cand e vorba de astfel de biografii, Roma e mult mai riguroasa decat Biserica ortodoxa. Se purcede la o examinare incredibil de severa a intregii vieti. Nu se accepta interpretari personale ale calugarilor contemporani cu sfantul, intamplari transmise prin viu grai, legende ori miracole care, desi confirmate candva de-o multime de martori oculari, nu au fost autorizate de marile instante preotesti prin documente oficiale. Or, despre Fericitul Ieremia s-au pastrat chiar actele originale, de la 1625 pana in 1687. Prima biografie a fost scrisa chiar de duhovnicul sau, parintele superior Francesco Severini de Napoli. Izvoare de prima mana. Plus o sumedenie de alte studii si biografii realizate de cercetatori care au scotocit prin arhivele Statului italian, ale marilor manastiri catolice ori in Arhivele secrete ale Vaticanului. Si toti acesti martori din trecut, in unanimitate, spun acelasi lucru: "Pana in ultima clipa a vietii, Ieremia s-a simtit roman". Le dadea monahilor doar pilde si invataturi preluate din casa parinteasca, de la mama sa, Margareta, pe care o socotea o sfanta. Cum poti sa nu-i recunosti originile, sa nu inapoiezi aceste moaste celor carora li se cuvin? Papa insusi spusese candva ca in ochii nevinovati ai fratelui Ieremia se oglindeau nesfarsitele plaiuri ale patriei sale pamantesti, la care el se gandea mereu, cu filiala afectiune...". Iar la sanctificarea lui deplina, pe 30 octombrie 1983, Papa Ioan Paul al II-lea a adaugat, vorbindu-le zecilor de mii de crestini adunati in Piata Sfantul Petru a Vaticanului: "Adresandu-ma voua, romanilor, in limba voastra, ma bucur ca ati cerut sa fie asezata in candelabru aceasta faclie aprinsa. In istoria voastra bimilenara, atat de bogata, cu atatea valori de credinta, Ieremia Valahul este primul roman ridicat oficial la gloria altarelor. Venind din Romania in Italia, el a unit prin trairea sa Orientul cu Occidentul, trasand o punte simbolica de legatura intre Bisericile crestine".

Pe jos, spre Italia

Parintele Ubaldo vine chiar de la manastirea unde a fost inmormantat Fericitul. Are 73 de ani si marturiseste ca toata viata lui s-a straduit sa se comporte asemeni Valahului, firesc, sincer si mereu vesel, un om liber de orice stres sau apasare lumeasca, folosind doar cuvinte simple, directe, fara dublu inteles.
Un sfant roman se intoarce acasa: Ieremia Valahul

Viziunea Maicii Domnului

Ii stie povestea pe dinafara, incepand din copilaria vegheata de cei doi parintii-tarani, Stoica Costis si Margareta Barbat, in gospodaria lor din satucul pitit intre inaltele coline moldave, in casa de chirpici, cu trei odai mari si curate, inconjurati de cei sapte copii, dintre care Ion a fost primul nascut. Cu siguranta ca ar fi ajuns calugar bizantin, daca acesti parinti n-ar fi fost printre putinii credinciosi catolici ai tinutului. Ei, doi tarani simpli, i-au insuflat tot harul credintei. Biografii timpului scriu: "Mama Margareta era o inteleapta, maestra in a expune adevarurile de credinta, cu maxima simplitate, claritate si precizie". Mai intai i-a descris copilului, cu imagini si detalii, cum isi inchipuie ea Iadul. Ascultand-o, Ion s-a hotarat ca nu vrea sa ajunga acolo. Niciodata, cu orice pret. Asa e cunoscut si azi, in tot catolicismul: "Ieremia, omul care nu voia sa mearga in Iad". In timp ce munceau la camp, tatal sau a vazut in cer un stol de pasari ce se ridica din ce in ce mai sus, pe deasupra dealurilor si ogoarelor. "Vezi tu", i-a spus baiatului, "pasarile astea sunt asemeni calugarilor care, liberi de orice piedica, intocmai in acelasi fel, zboara si ei spre paradis...". Alta data, vorbind despre rautatea oamenilor si despre nedreptati, mama Margareta i-a spus iarasi niste cuvinte care i s-au dus direct in suflet: "Copile, dincolo de acesti munti, spre miazazi, exista o tara unde calugarii sunt sfinti si unde traieste Papa, care este Vicarul lui Dumnezeu pe pamant". Aceste vorbe si intamplari marunte au fost pentru Ieremia pilde fundamentale de viata. Repere sacre. De aceea, intr-o zi le-a spus parintilor: "Vreau sa plec in Italia, sa ma fac calugar; astfel nu voi merge in Iad".
Costis si Margareta s-au impotrivit ferm acestei plecari. Ii spuneau copilului lor ca poti fi bun crestin si te poti mantui oriunde, mai ales intr-o tara atat de evlavioasa ca Valahia. Ca ar putea eventual sa intre intr-o manastire ortodoxa. Asa ar fi facut, daca mai apoi nu l-ar fi intalnit la iarmaroc pe acel batranel cersetor, cu fata de inger. Era un strain, venit din alte taramuri, nimeni nu-l mai vazuse vreodata pe-aici. Si totusi, chiar cand l-a vazut, batranul l-a chemat pe nume: "Ion Stoica!" Stia totul despre viata sa, despre discutiile lui intime cu parintii. I-a mai zis apoi, cu glas ca de prooroc: "Tu vei merge dincolo de munti, intr-o tara care se cheama Italia. Vei face un drum atat de lung, cum nici unul dintre ai tai n-a mai facut. Va trebui sa suferi mult, dar nu te teme. La sfarsitul calatoriei, vei intra in slujba unui mare Domn, care te va rasplati din belsug!".
Un sfant roman se intoarce acasa: Ieremia Valahul

Parintele Ubaldo

Acesta a fost semnul, chemarea, revelatia. Intr-o dimineata, inainte de revarsarea zorilor, a iesit pe furis din casa parintilor, cu multe lacrimi in ochi. Isi parasea tara, familia, tot ce avea mai drag. Era un baietan descult, analfabet, nu stia nici macar drumul, dar nu se gandea la asta. Cercetatorii spun ca a fost condus de o anume intuitie, o "lumina a providentei", care ii arata mereu pe unde s-o apuce. Ei au refacut intocmai traseul viitorului Ieremia. Au scris mult despre suferintele sale din aceasta calatorie. Au realizat harti precise, cu fiecare destinatie: pe valea Trotusului, spre Brasov, Sibiu, Alba Iulia, apoi prin campia Banatului pana la Belgrad si-n cele din urma la Ragusa (actualul Dubrovnic). Acolo a reusit sa se urce pe o corabie negustoreasca, cu care a trecut Marea Adriatica, pana la Bari. Dezgustat de viata destrabalata a localnicilor, de lipsa lor de credinta, de incaierarile, urletele si chefurile lor nesfarsite, Ion a hotarat sa se intoarca acasa. "Decat aici", marturisea dezamagit, "mantuirea e mult mai sigura in satucul meu linistit". Si s-ar fi intors, daca nu l-ar fi vazut in port pe acelasi batranel cersetor, cu barba alba si chip ca de inger. Acesta i-a povestit despre alte locuri italiene pline de sfintenie. Iar vorbele sale l-au facut pe tanarul Ion sa-si schimbe gandurile. A mers mai departe, traversand toata peninsula, pana la Napoli, unde a ajuns la portile unei manastiri capucine, chiar in ziua Invierii Domnului. Era anul 1578 si se facuse din nou primavara.

Sfantul din masina argintie

Parintele Ubaldo te molipseste cu voiosia lui. Cand povesteste despre Ieremia, se inflacareaza brusc, incepe a vorbi precipitat, intr-o italiana moldoveneasca, dand din maini si razand ca un copil. "Ooo, cat s-o impotrivit italienii sa ne deie inapoi aceste moaste!". Sa "ni" le dea, adica "noua", iar batranul calugar stie bine ce afirma: de acum, el se simte "pe de-a-ntregul roman", ca si sfantul care il ocroteste de-o viata. Ii spune "dragutu", "saracutu", "puisoru", adica intocmai aceleasi vorbe pe care le folosea altadata Fericitul. Ti-e greu sa crezi ca acest om maruntel, ochelarist, cu barbuta alba, atat de simplu dupa grai si gesturi, face parte de-acum din istoria Bisericii romane. E primul capucin oficial venit in tara noastra, din 1992. Catedrala si uriasul complex manastiresc din jur el le-a inceput.
Un sfant roman se intoarce acasa: Ieremia Valahul

Multimi de oameni asteptandu-l pe sfant

El a militat arzator pe langa Ministrul General al Ordinului de la Roma, pentru intoarcerea sfantului in locul unde s-a nascut. Ba mai mult, a insistat ca drumul de intoarcere sa fie facut "pe pamant", respectandu-se intocmai traseul pe care l-a parcurs odinioara Ion Stoica, venind descult spre Italia. Inlacrimati, fratii italieni au asezat racla de sticla in spatele unei dubite argintii, cu geamuri intunecate. Doar doi calugari au plecat spre Romania: Ubaldo si un frate mai tanar, care conducea masina. Era 17 aprilie, 2008. Plecau la un drum lung, care avea sa dureze aproape o luna de zile. Au trecut mai intai pe la Sfantul Efrem cel Vechi, manastirea la portile careia a batut pentru prima data "saracutul" taran moldovean, zicand singurele cuvinte latinesti pe care le invatase: "Vreau sa devin calugar, ca sa imi mantuiesc sufletul". Apoi la Pozzuoli. Pe la Sessa Aurunca, acolo unde Ion a imbracat haina capucina, primind numele etern de Ieremia. Peste tot s-au tinut slujbe mari, la sfarsitul carora fratii napolitani si-au luat ramas bun cu lacrimi de la protectorul lor sfant.
Masina argintie a trecut apoi si pe la Sfantul Efrem cel Nou, altadata manastire cu spital mare, transformata astazi in inchisoare pentru bolnavi psihic. Zidurile, cladirile, biserica ramasesera neschimbate din vremea-n care acolo inca slujea Ieremia. Acolo s-a nevoit sfantul ultimii 40 de ani din viata, nefiind altceva decat infirmier. Era conventul unde se aduceau bolnavii cei mai grav din toate manastirile Italiei. Debili, alienati mintal, paralizati, oameni mancati de podagra sau lepra, cancerosi acoperiti cu rani deschise, urat mirositoare, care deveneau violenti si urlau de durere necontenit. Tanarul capucin a reusit sa se identifice cu suferintele lor, pana la sacrificiu total. E greu de descris dragostea sa fata de bolnavi. Biografii au facut-o in carti intregi. Se punea zi si noapte la dispozitia lor, facand muncile cele mai respingatoare si obositoare. Le daruia tot ce avea mai bun, propria mancare, chiar si patul sau. Niciodata nu a avut o chilie a lui. Prefera sa atipeasca ici-cand pe sub o scara din manastire ori la capataiul vreunui ciumat, dupa ce-i bandaja cu tandrete ranile infectate. Fratii ingrijiti de el, unii din ei mari prelati, i-au adus laude incredibile. "Am simtit personal o dragoste pe care nu stiu daca as fi avut-o de la mama mea..." "Imi alunga durerile doar cand imi atingea trupul cu mainile..." "Nu inteleg cum de nu se molipsea stand necontenit langa bolnavii cei izolati. Parea a nu fi fost cladit din carne si oase. Era ca un inger!" Niciodata in acesti ani de chin si nesomn, fratele Ieremia nu a dat nici cel mai mic semn de iritare, nerabdare sau istoveala. "Facea totul cu mare placere si bucurie, spunand cuvinte afectuoase, asa cum obisnuiesc sa faca mamele cu "puiutii" lor..." "O, ce fata vesela avea, care te mangaie! Intr-adevar, o fata de sfant!"

Mare vindecator

De la o vreme, fratele Ieremia incepuse sa insanatoseasca si oameni din afara manastirii, doar cu un semn al crucii. Tamaduia astfel chiar cazuri extreme, la limita mortii. Faima lui de taumaturg miraculos a crescut in intreg orasul Neapole, ce avea pe atunci peste 200.000 de locuitori. Pe Presedintele Camerei Regale l-a tamaduit de cumplitele eczeme ale leprei, doar frecandu-i pielea cu mantaua si cingolul sau. Vindeca grave boli mintale, prevedea cu precizie ziua vindecarilor, ajuta mamele in pericol sa-si piarda pruncii, vindeca tumori pe care chiar si ilustrii chirurgi ai nobililor le declarau incurabile. Asemenea fapte s-au petrecut cu sutele, inregistrate in manuscrise cu numele exacte ale celor vindecati, cu ziua si anul in care au avut loc vindecarile, natura bolii si deseori numele medicilor care i-au ingrijit. Il cautau mii de oameni din tot orasul, dar si de departe. Veneau la vorbitorul manastirii, toti cu aceleasi cuvinte: "Vrem sa il vedem pe parintele Sfant!". Cand il vedeau pe strada, multimi de credinciosi se repezeau spre el sa-i sarute mainile si rasa peticita. Duci si printese il rugau sa intre si prin casele lor. El ii privea pe toti cu aceeasi dragoste, fara nici o deosebire, ramanand fidel idealului sau de simplitate deplina, pana la moarte. "Programul" sau era compus din urmatoarele puncte: "sa nu se gandeasca niciodata la el insusi, sa faca bine altora si sa fie prompt in a-si jertfi viata pentru viata altora". Asa a si murit: datorita unui act de caritate, in iarna geroasa a anului 1625. Chemat cu disperare de un mare demnitar al Regatului, grav bolnav, batranul parinte Ieremia a mers aproape 15 kilometri pe jos, prin zapezi si vanturi crancene, pana la castelul acestuia. L-a vindecat pe acel nobil, dar s-a imbolnavit el insusi. A murit cu acelasi zambet pe buze, incrucisandu-si mainile pe piept, ca si cum ar fi strans in brate un copil. Ultimele sale cuvinte au fost: "Mergem sa ne intalnim cu schiopii si deselatii nostri...".

Ultima frontiera

Dubita argintie cu moastele Sfantului Ieremia a trecut si pe la Bari, primul oras italian in care pusese piciorul. Multimi de oameni l-au asteptat in genunchi, de parca ar fi vrut sa isi ceara iertare.
Un sfant roman se intoarce acasa: Ieremia Valahul
Apoi a trecut Adriatica, pe un vas, pana la Dubrovnic. La granita croata a avut loc un incident. Vamesii s-au uitat indelung pe documente, apoi le-au facut semn sa traga pe dreapta. Au disparut o vreme. Din cladirea frontierei au inceput sa vina altii. Soferul s-a speriat, credea ca ceva nu-i in regula. Vamesii nici macar nu au deschis usile din spate ale masinii. Toti acei ofiteri si-au dat jos chipiurile de pe cap si au ingenuncheat imprejurul ei, cu ochii inchisi, in tacere. Calugarii au plecat apoi mai departe. Spre Nadlac, primul pamant romanesc. Treceau prin orase si sate necunoscute, o dubita simpla, anonima, aflata pe drum, la fel ca celelalte masini. Parintele Ubaldo se uita mereu in spate, prin gemuletul interior, si zambea. Nu-i era teama, nu-i spunea soferului sa conduca mai prudent. Caci, zice el: "Simteam mereu o putere care ne ocroteste. Tot drumul nostru - o luna intreaga - a fost doar insorit, fara nici un picur de ploaie. Ce ti se poate intampla rau, cand ai ganduri senine, cand nu vrei nimic, decat sa duci un Sfant acasa, in tara lui?...".


* Minunile savarsite de sfantul valah pe meleagurile natale *

Viziunea Maicii Domnului


Fratele Eugen l-a asteptat pe Fericitul Ieremia la granita romaneasca. De acum inainte el preia povestea despre drumul Valahului catre casa.
Un sfant roman se intoarce acasa: Ieremia Valahul

Fratele Eugen

El a condus aceasta calatorie, el a predicat in toate bisericile romanesti, el a organizat totul. La 28 de ani, Eugen Giurgica este deja preot superior. Un tanar frumos, carismatic, cu dintii foarte albi si pielea fetei rumena, care ma prinde de umeri si-mi zice "frate", si ca se bucura c-am venit sa scriu un reportaj despre sfantul acesta, din pacate mult prea putin cunoscut in Romania. Constat ca a avut o viata izbitor de asemanatoare cu cea a Fericitului. Tot fiu de tarani catolici, dintr-un satuc moldovenesc, tot sapte frati. Tot o familie saraca, aceeasi mama care i-a insuflat bucuria credintei, aceleasi lacrimi cu care a parasit casa parinteasca, la 14 ani, plecand pe jos spre capucinii de la Onesti, caci n-a vrut sa ia nimic cu sine, nici un ban. N-a cunoscut placerile trupesti niciodata. Dupa anii de noviciat, a fost trimis in Italia. Unde?... Bineinteles ca la Napoli, la manastirea cu mormantul Fericitului Ieremia. Iar dupa multi ani de studii superioare, s-a intors acasa, cu nadejdea vie ca Fericitul va veni si el candva inapoi, alaturi de dansul. Tocmai de aceea, atunci cand a deschis usile dubitei, la Nadlac, tanarul Eugen s-a aruncat pe racla de sticla, imbratisand-o, mangaind-o, incercand sa o cuprinda pe toata cu bratele, iar lacrimile au inceput sa-i curga pe obraji "ca in copilarie", fara sa le poata opri. "Stiti la ce m-am gandit eu atunci, cand sarutam racla? Ma gandeam ca tin in brate pe singurul Fericit care "a vorbit" cu Maica Domnului, care a vazut-o!, cu deplina claritate, in carne si oase, si chiar i-a vorbit. "Stapana mea, tu esti Regina noastra si nu porti coroana?". "Coroana mea este acest Fiu al meu..."". Acest dialog, intre Ieremia si Sfanta Fecioara care il strangea la piept pe copilul Iisus, s-a petrecut in realitate, intr-o noapte de rugaciune din anul 1608. Ieremia n-ar fi dezvaluit nimanui miraculoasa aparitie, daca duhovnicul si primul sau biograf nu ar fi remarcat ca ea a lasat urme vizibile pe chipul sau. "Era total alt om. Avea alta fata. Complet transfigurat", marturiseste acesta. Si i-a poruncit s-o povesteasca in spovedanie. A fost primul semn precis de sfintenie a fratelui valah. O viziune celebra, care a zguduit intreaga crestinatate. O printesa l-a implorat pe Ieremia sa o descrie amanuntit unui pictor napolitan, care a realizat un tablou multiplicat atunci in sute de copii, o icoana care apoi a ramas in istorie. E intocmai iconita pe care o tine in palma tanarul calugar roman, in timp ce vorbeste. O vazusem si in manastirea de la Onesti, chiar mare, de vreo 10 metri, intinsa pe zidul colosal al noii catedrale. "Fecioara fara coroana, cu Pruncul in brate, deasupra capului Fericitului Ieremia".

Multimi ingenuncheate

Iar masina a pornit prin tara. Tanarul frate il avea alaturi pe parintele Ubaldo, care privea pe geam visator, surazand, trecerea molcoma a pamanturilor romanesti. Spre deosebire de el, Eugen a trait altfel acest drum.
Un sfant roman se intoarce acasa: Ieremia Valahul

Sfantul viu

"Pentru mine, un biet tanar, a fost o onoare mult prea mare sa fiu atatea zile incontinuu cu un asemenea sfant. Mult prea coplesitoare. Am vazut in acest drum sute si sute de mii de oameni ingenuncheati, cu lacrimi in ochi. O devotiune cum nu puteam banui. Ieremia e numit azi patronul saracilor si bolnavilor, dar si "ocrotitorul emigrantilor", al romanilor care sufera prin tari straine, departe de familiile lor. Ne opream intr-un loc, stateam acolo o zi, doua sau trei. Apoi plecam mai departe. Alte slujbe, alte catedrale pline. Conduceam masina aceea pe sosea si, deodata, asa, imi dadeam brusc seama pe cine "transport" eu de fapt, unde ne aflam, vedeam in realitatea lor toate evenimentele prin care treceam si numai gandul asta ma cutremura. Am trait acele zile intr-o dimensiune beatifica, nu cred ca gresesc afirmand asta. A fost, fara indoiala, suprema experienta religioasa a vietii mele."
Au mers "pe urmele" Valahului, peste tot. Prin Ardeal, urcand pe valea Trotusului spre Moldova. In cele din urma s-au oprit la Onesti, pentru totdeauna. Parintele Eugen, mereu langa racla, a luat parte la niste "evenimente" iesite din comun. De pilda, la Sibiu, cateva femei care au ramas ingenuncheate 4-5 ore "pe ceas" in fata Fericitului. "Impietrite, ca niste statui. Nu le dureau genunchii, nu simteau nimic. Si se vedea pe fata lor ca sunt parca in alta lume, desprinse total de ce e in jur. Una dintre acele femei a venit si a doua zi - tot asa a stat. Neclintita. Mi-a marturisit ca avusese mari probleme psihice - o stare depresiva foarte grava - ca venise acolo in pragul sinuciderii. Dar ca dupa cele doua zile de meditatie, a simtit concret, direct, ajutorul Fericitului, care ii "raspundea" la rugaciuni. "De acum, eu stiu clar ca sunt vindecata", mi-a spus la sfarsit." Astfel de cazuri a remarcat parintele Eugen la inceput: oameni cu mari dureri sufletesti.
Un sfant roman se intoarce acasa: Ieremia Valahul

Catedrala capucina din Onesti

Foarte multi. Depresii, certuri in familie, deznadejdi, traume pe care nici psihiatrii nu le-au putut rezolva dupa ani de tratament. Si - foarte surprinzator - indivizi care il stiau bine pe acest sfant si se rugau la el de mult timp, in casele lor. "Parca ar fi fost vorba de un prieten vechi si iubit, pe care l-ai asteptat de o viata, l-ai asteptat atat de mult, incat nici nu mai indraznesti sa mai speri ca s-ar putea intoarce vreodata la tine. Iar atunci cand apare... totul se vindeca!" Parintele Ubaldo asculta atent, cu ochii larg deschisi si o ureche aplecata spre gura fratelui tanar, incuviintand mereu din cap: da, pentru el, cel mai emotionant moment a fost cel al ajungerii la Cluj. Acolo nu i-a asteptat absolut nimeni. Doar o masina de politie, la intrarea in oras. Si vreo trei preoti tineri, timizi, greco-catolici, in fata catedralei. In rest, pe tot acel platou urias din mijlocul Clujului, tipenie de om. "Tut era pustiu. Tut, tut. Ooo, ooo, ooo.... Ma, che ne fasem acuma? Per che am vinit noi aicisa atata drum? Dara nu ne intampineaza nimenea?..." Batranul calugar italian povesteste cu palma pe inima. Deschizand usa bisericii, a vazut aproape o mie de oameni in genunchi. Nici un fosnet. Nimeni in picioare. "Silentium absolut...". O catedrala arhiplina, pana la refuz, ingenucheata la picioarele celor doi calugari, asteptandu-l in tacere pe Fericitul Ieremia.

Vindecarile din Moldova

Parintele Ubaldo a observat ceva: "In Transilvania era o lume mai ordonata". Ardelenii se puneau la coada, in coloane drepte, asteptand sa le vina randul pentru a se inchina. Pelerinajul n-a incetat o clipa, nici la orele tarzii ale noptii. In Moldova insa... s-au napustit puhoaie de oameni. A fost nevoie de politie, dar nici aceasta uneori n-a putut face fata. Fratele Eugen isi aminteste. Oameni disperati, dorind sa atinga macar o singura data racla de sticla. Insa abia aici au inceput sa apara primele minuni adevarate, de vindecari fizice.
Un sfant roman se intoarce acasa: Ieremia Valahul

In catedrala din Bacau


* Bacau. Un copil aproape orb si-a recapatat vederea.
* Piatra Neamt. O femeie din Barticesti s-a rugat pentru fetita ei care era in coma la spitalul din oras, dupa o complicata operatie pe creier. Cand s-a dus seara la capataiul ei, copila isi revenise spectaculos.
* Iasi. Credinciosii povesteau despre o batrana care a reusit sa atinga o singura data racla cu broboada nepoatei sale surdo-mute. Apoi s-a dus acasa, a pus-o pe capul copilei si a inceput sa se roage la Fericitul. Dupa cateva secunde, fetita imbrobodita a vorbit. "Da ci spui acolo, bunica?", au fost primele ei cuvinte.
Dar cel mai mult l-a impresionat pe fratele Eugen devotiunea oamenilor de la sate. Tarani imbracati popular, cu steagul tricolor, fara ca treaba asta sa fi fost "organizata festiv", cum se obisnuieste. Ramaneau casele pustii, in toate satele din jurul locului unde se oprea Fericitul. La Tomesti, la Gheraiesti, Valea Mica, dar mai ales la Barticesti, tanarul calugar era sa fie strivit de valurile de credinciosi. Daca nu ar fi intervenit politia, probabil ca racla si statuia cu moastele ar fi fost sfaramate. Un entuziasm atingand paroxismul. Moldovenii, asa cum ii stim. Nebuni intru Hristos pana la moarte.

Supremul miracol

Privind aceste puhoaie de crestini, fratele Eugen se minuna. "Pentru ca au fost imagini teribil de asemanatoare cu cele de la moartea Fericitului. Incredibil, ce coincidenta! La fel s-a intamplat si atunci, in anul 1625, cand mii de napolitani au invadat conventul Sfantul Efrem cel Nou, zdrobind portile manastirii si navalind inauntru..." Intr-adevar, un fenomen rar intalnit in istoria catolicismului. Casele si palatele Neapolelui ramasesera pustii. Pe toate strazile uriasei metropole rasuna acelasi strigat indurerat: "A murit Sfantul!...". Plutoanele de halebardieri chemate in ajutor nu mai puteau stapani multimea dezlantuita. Mii si mii de oameni au asaltat manastirea, timp de cinci zile. Ii sarutau sfantului trupul, ii taiau pe ascuns bucatele din rasa monahala ori ii smulgeau fire din barba sa alba, pastrandu-le apoi ca relicve sfinte. De sapte ori, calugarii i-au schimbat vesmantul, rupt in nenumarate bucatele de crestinii nestaviliti. Fugeau de acesti "invadatori", mutand sicriul ba in altar, ba intr-o capela, ba in refectoriu sau in sacristie... Apoi a sosit floarea aristocratiei europene. Ducele de Napoli i-a taiat cu foarfecele cateva fire din barba deja rarita de plebe. Don Fabrizio Carafa, Principele Imperiului Sacru Roman, "acoperi de saruturi trupul raposatului, cu lacrimi care i se prelingeau pe barba-i alba". La cinci zile dupa inmormantare, trupul i-a fost dezgropat pentru a fi pus intr-un sicriu daruit de printesa de Stigliano. "Era ca o persoana inca vie, cuprinsa de un somn dulce", marturisesc fratii. "Nici o rigiditate nu se observa in membrele lui; trupul ii era rumen, vederea inca luminata de un suras placut..." Abia dupa aceasta ultima inmormantare, sfantul a inceput sa faca miracolele cele mai puternice.
Un sfant roman se intoarce acasa: Ieremia Valahul

Sicriul cu ochelari

Imediat, in urmatoarele zile. A inviat o moarta: Dona Violante Colluci, readusa la viata printr-o singura atingere pe piept, cu o bucatica din rasa lui monahala, chiar in ziua Invierii lui Hristos. A vindecat o fetita schioapa: Caterina Martini, o copila de o frumusete deosebita, dar care se nascuse cu un picior mai scurt. Firele de barba alba si peticele de vesmant pastrate prin casele italienilor au realizat si ele tamaduiri inimaginabile. Dar mai ales mormantul Fericitului, acolo unde vindecarile si pelerinajul poporului italian n-au incetat niciodata.
Pentru final, parintele Eugen pastreaza suprema dovada a acestei seculare coincidente. "Puntea de legatura" de care vorbea odinioara Papa. Miracolul cel mai mare. Anume, ca prima minune savarsita de Fericit, imediat dupa moartea sa, a fost intocmai prima minune de la intoarcerea pe pamantul romanesc: vindecarea unui copil orb. S-a intamplat la Napoli, pe 6 martie 1625, chiar a doua zi dupa moartea Valahului: o fetita oarba, de 10 ani, pe nume Beatrice Gagliardi. Au fost de fata cateva sute de martori, preoti si laici: copila a fost ajutata de familie sa ingenuncheze pentru a saruta picioarele Fericitului, iar apoi sa-si aseze ochii pe degetul mare al piciorului. In urmatoarea clipa, chiar cand s-a ridicat, Beatrice isi recapatase vederea. Exact acelasi lucru s-a intamplat la Bacau, pe 18 martie 2008, in drumul de intoarcere al sfantului spre casa: tot un copil de 10 ani, pe nume Vlad Toader. O boala grava, congenitala. Tatal lui era orb, sora oarba. Medicii spusesera ca va orbi si el, in scurt timp. Copilul s-a apropiat cu greu de racla cu oseminte. Nu indraznea, nu vedea decat ceturi, nu stia ce sa faca. L-au ajutat tot cei din familie, indrumandu-l cu vorbe blajine. A stat cam un minut in genunchi, lipindu-si ochii de sticla ce acopera sfantul. Medicii au declarat apoi unanim: "Asa ceva nu se explica". Astazi, in cripta manastirii de la Onesti, alaturi de sicriul asemanator celui al Albei ca Zapada din povesti, e asezat inca unul, mult mai mititel, tot din sticla. Inauntru sunt "inmormantati" ochelarii baietelului moldovean care a indraznit sa spere, sa se roage si sa creada in Dumnezeu. Pe cutiuta transparenta, el a scris stangaci, cu o pensula, primele sale cuvinte de om vazator: "Multumesc, Ieremia Valahul. Vladut."

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites