CALATORIE IN EGIPTUL MAGIC

Wednesday, September 23, 2009

Tablitele cerate de la Rosia Montana












Rosia Montana este o comoara de aur nu doar pentru spatiul romanesc, dar si pentru istoria Europei. Atat de putin mediatizate, tablitele cerate gasite intamplator in galeriile minelor reprezinta o pagina de istorie care rastoarna teoriile ilogice ale celor care sustin ca dacii nu exploatau aurul, ca nu stiau sa il prelucreze, deci nici un tezaur scos la lumina de-a lungul timpului, nici macar faimoasele bratari de aur, nu pot fi dacice. Teoria originii latine a romanilor sta, si ea, cu greu in picioare, pentru cine cerceteaza tablitele de la Rosia. Ele demonstreaza, de pilda, ca minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor
ca si “autohtonii”, adica dacii, se intelegeau foarte bine cu romanii, in limba latina vulgara. In tablite se stipuleaza clar ca, desi aproape nimeni “quia se litteras scire negavit” – “nu stia a scrie literele” -, partile se intelegeau verbal asupra obiectului contractului. Si asta, in anul 131 (dupa cum este datat in scris cel mai vechi triptic), ceea ce naste o intrebare legitima: cand anume invatase neamul trac limba latina vulgara?

Cat despre vechimea exploatarii in subteran, datarile cu C14 au adus dovezi indubitabile ca dacii extrageau aurul cu 300 de ani inainte de a fi partial cuceriti de romani si ca acestia nu au facut altceva decat sa intre in galeriile sapate de daci. Rosia Montana, dupa explorari care dureaza din 1999, este inca o sursa inepuizabila de istorie adevarata, nefalsificata, care supara pe multi academicieni. Si inca rezerva surprize, cum a fost cea de la Neagra, unde, intr-o neinsemnata valcea si intr-un mic paraias, s-a descoperit aurul cel mai fin, poate din toata lumea cunoscuta, aur de 24 carate. Istoria tripticelor (carti cu trei foi de lemn cerat, legate intre ele) de la Rosia Montana a fost povestita in detalii, in cartea “Romanica”, de G. Popa-Lisseanu, editata in 1926, la tipografia Ion C. Vacarescu.

Contracte in limba latina vulgara

La Rosia s-au gasit 50 de piese (tablite), dintre care jumatate au fost distruse integral sau partial, din nepricepere, ignoranta, sau rea-credinta, pastrandu-se intregi sau parti doar 25. Cele mai multe au fost scoase din tara si se afla la Budapesta, Viena, Berlin.

Prin continutul si destinatia lor, tripticele reprezinta contracte intre “proprietari” de mine romani si “arendasi”- baiesi priceputi -, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar (cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate), o lista de bucate pentru un ospat al unui colegiu de meseriasi, contracte de vanzare-cumparare de sclavi si asocieri in vederea exploatarii unor “gauri de mina”. Am pus in ghilimele “proprietari”, pentru ca in tablite, formularea este deosebit de interesanta. Dam un exemplu: “Ulpius Valerius, nestiutor de carte, inchiriaza o groapa de aur, despre care zice ca e a sa, lui Socratio Socrationes, de asemenea nestiutor de carte”. Este cel putin ciudat ca Ulpius nu este trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul care pretinde ca aurofodina era a sa! Atunci care era proprietarul adevarat? Nu cumva un localnic dac?

In anul 1873, cele 25 de tablite au fost publicate integral, cu comentarii si ilustratie grafica, de catre eruditul german Theodor Mommsen. Ceea ce sustin toti cei care le-au studiat este faptul ca tripticele sunt documente extrem de rare si de o foarte mare importanta, ele constituind o dovada despre raspandirea limbii latine vulgare in secolul II d.Hr., despre scrierea in aceasta limba, pana la descoperirea tablitelor de la Rosia Montana, cu totul necunoscuta in lume. Iar faptul ca aceste triptice au fost descoperite accidental, existand posibilitatea sa existe multe altele, ascunse in galeriile dacice, ar trebui sa constituie un argument fundamental pentru oprirea proiectelor de exploatare care ar distruge orice vestigiu de o asemenea importanta culturala. Scrisul pe tablite cerate este socotit o inventie greceasca. Aristofan pomenea ca atenienii isi scriau contractele pe ceara, la fel ca in tablitele cerate de la Rosia Montana.

Ascunse in subterane

Tablitele cerate de la Rosia Montana

Tripticele au fost semnalate prima oara in anul 1835, la Munchen, ca fiind gasite in minele de aur de la Rosia.

Ele au fost descoperite accidental, prin surparea unor galerii, in minele numite Larnic, unde, pe langa tablite, s-a gasit si un stil, pe care oamenii din zona il numesc condeiu si pe care astazi il folosesc ca instrument pentru a incondeia ouale de Pasti; in minele din Letea, unde langa triptice a fost gasit si cadavrul unui barbat cu barba lunga, cu varsta apreciata la 40 de ani; intr-o mina din Carnicul Mare, intr-o odaie subterana, care era mobilata cu o masa si mai multe scaune, avand si o vatra (11 triptice); langa Rosia Abrudului, in mina numita Sf. Ecaterina, la o adancime de 277 metri, unde au fost gasite cele mai multe, impreuna cu obiecte casnice.

Povestea tablitelor descoperite in minele Letea s-a pastrat in detaliu. In anul 1788, un baies caruia nu i s-a pastrat numele a gasit trei triptice intr-una din minele de aur restaurate de catre Societatea Sf. Iosif, al carei conducator (magister) era Paul Laurentiu Kovacs din Abrud. Unul din triptice a ajuns la Kovacs, iar despre celelalte doua nu se mai stie nimic. Kovacs a daruit tripticul cumnatului sau, Stefan Lazar, superintendentul Unitarienilor din Cluj, scriindu-i ca s-a gasit impreuna cu o multiume de alte obiecte casnice. Stefan Lazar, cunoscand valoarea tripticului, l-a daruit la randul sau Colegiului Unitarienilor din Cluj, unde s-a pastrat ca o curiozitate pana la 181l, cand Stefan Lazar a murit. Fiul sau, Samuel, colectionar de antichitati, l-a cerut inapoi si i-a fost returnat, apoi fiul lui l-a vandut, in anul 1834, librarului anticar Samuel Nemes. Se pare ca la acest anticar au ajuns si unele tablite in limba greaca, pe care a incercat sa le falsifice. Una dintre acestea a ajuns la Muzeul National din Pesta, care a achizitionat exemplarul cu pretul de 1000 florini.

Falsificarea grosolana

G. Popa-Lisseanu scrie in “Romanica” despre incercarea grosolana de falsificare a unor tablite: “Pe alocuri, ceara fusese topita atat cat sa se stearga literele initiale si, pe langa unele vorbe barbare, fara de nici un inteles, scrise cu litere pseudo-scitice si cursive neo-grecesti rau formate, au aparut numele mai multor “eroi” din migratiunea huno-ungarica”, asa-zisi sclavi adusi de romani pentru a munci in mine. Timotheiu Cipariu, membru al Comisiei pentru Conservarea Monumentelor Vechi ale Transilvaniei, a avut doua exemplare de astfel de tablite falsificate, unul in original, altul in copie, amandoua comunicate de un profesor de la Craiova. Din cauza acestor falsuri care au circulat in mediile europene de profil, doi paleografi francezi, Natalis de Wailly si Letronne au publicat, pe buna dreptate, in “Journal des Savants”, niste disertatii total nefavorabile despre tablitele cerate, pronuntandu-se in contra autenticitatii lor. Partea buna este ca cei doi au devenit curiosi cu privire la modelele ce au stat la baza falsurilor studiate de ei. Mai ales dupa ce, in 1875, tablite asemanatoare au mai fost descoperite intr-un cufar din casa bancherului Cecilius Jucundus din Pompei, toate fiind chitante scrise cu acelasi fel de litere, cursive, in latina vulgara. Acestea sunt anterioare tablitelor de la Rosia Montana cu aproape un secol, dar impreuna constituie singura dovada a vechimii scrierii cursive in latina vulgara. Cele de la Rosia Montana sunt insa mult mai valoroase, pentru ca ele nu sunt simple chitante, ci documente care ofera indicii nepretuite despre relatiile sociale dintre oamenii de rand, care constituiau o clasa aparte fata de conducatorii vorbitori de limba latina culta.

Ciudateniile lingvistice

Textul documentului incrustat in astfel de table cerate se scria de doua ori, iar numarul sigiliilor martorilor (cu exceptia unui singur contract) era, obligatoriu, de sapte.

Scopul dublei transcrieri era sa se poata sti cuprinsul textului, fara a se desface sigiliile, iar scopul contractului era, dupa cum stipula cel ce le scria, sa se fixeze si in scris obligatiunea verbala. Fiecare triptic este scris de aceeasi mana, de la cap la coada, inclusiv semnaturile celor sapte martori obligatorii, deoarece este specificat in contract ca nici cei care sustineau ca sunt proprietari, nici baiesii arendasi, nici martorii “quia se litteras scire negavit” (nu stiau sa scrie literele). O “ciudatenie” a limbii latine vulgare utilizate in contracte o constituie folosirea “oltenismelor”, pe care lingvistii le considera tipic romanesti. De exemplu, la un contract de vanzare al unei femei, un martor se subscrie cu formula segnai, in loc de signavi, adica perfectul simplu romanesc sau “oltenismul” semnai. In alte parti, gasim iarasi o forma “autohtona”, “siesi”, scrisa “sies” sau “sues”. Aici trebuie sa amintim de toporul gasit pe Valea Mozacului, care poarta inscriptia in limba latina vulgara “SVI MI PIE”, “al meu, patriarhul”! Datarea acestui topor este uimitoare: 1500-1375 i.Hr. Si atunci, cine pe cine a “latinizat”? Printre monumentele epigrafice de la Rosia Montana se afla si o stela inchinata zeului Ianus, cel cu doua capete, considerat patriarhul latinilor (vezi foto). Acesta este incadrat de cuvintele “IM” si “PIO”, “patriarhul imortales, nemuritor”. Acest zeu misterios cu doua capete a fost adorat din timpuri stravechi la Tartaria, sub numele de Su, sau Saue, fiind o divinitate al carei simbol era soarele. El apare si pe monedele dacice, sub denumirea de Ianus. Isidor, in lucrarea sa “Origini”, ne spune ca “limba prisca (vulgara), adica limba batrana, a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, in timpul lui Ianus”. Iar limba latina culta, folosita de patura conducatoare, il supara pe Catilina: “Ispraviti cu atatea grecisme in limba, ca nu ne mai putem intelege cu poporul!”. Iata de ce tablitele cerate descoperite pana in prezent, si poate multe altele ramase prin galeriile din Rosia Montana sunt dovezi nepretuite ca latina vulgara se vorbea cursiv de catre neamul trac, probabil cu diferente mici de pronuntie, dupa cum demonstreaza “greselile gramaticale” din texte.

Protagonistii contractelor

Dintre semnatarii contractelor, vreo suta de nume sunt de origine romana, aceia care pretindeau ca “gaurile de mina” pe care le inchiriau erau ale lor. Cei mai multi dintre “arendasi” erau baiesi din tribul dalmat al Pirustilor, asezat in Rosia Montana in “vicus Pirustarum”. Dintr-un contract aflam ca o sclava, Passima, a fost cumparata de “Dasius Verzonis”, care “pirusta e”. In Muntii Apuseni traia un alt trib, al pirustilor daci. Se poate presupune ca cele doua “neamuri” se aflau in bune relatii. Alti baiesi, vreo cinsprezece, au nume grecesti si nu este exclus ca si acestia sa se fi avut bine cu dacii, asa cum s-au avut intotdeauna. Vreo patruzeci de nume pomenite de tablite sunt “barbare”, originare Daciei , dar si altor neamuri de traci, iliri indeosebi. Este important sa aflam cine erau arendasii si cei care scriau contractele pentru romanii nestiutori de carte, pentru a intelege de ce documentele n-au fost tinute la centrul tuturor minelor stapanite de romani, la Zlatna, acolo unde se tineau socotelile referitoare la toate exploatarile aurifere!

Afaceri dubioase

Istoricii sustin ca minele “romane” erau exploatate direct de catre imparat, prin “procuratori aurari”. Tablitele ne spun ca majoritatea procuratorilor erau doar niste liberti, dar de conditie mai buna. In afara de acestia, exista o multime de “particulari” romani, tot liberti, care pretindeau ca stapanesc “gropi de aur”. Intregul personal al minelor era format din liberti, in functiile superioare, din sclavi in cele inferioare si din baiesi priceputi, colonizati in tinutul aurifer, in numar relativ mic. Contractele scrise pe tablite par cel putin dubioase, pentru ca cei care le incheiau erau in afara organizarii exploatarilor de catre procuratorii romani, iar cei care le scriau cursiv in latina vulgara nu erau functionari romani, pentru ca acestia foloseau latina oficiala, culta. Si de ce au fost “ingropate” tablitele in galeriile miniere greu accesibile? S-a spus ca din cauza atacurilor triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu triburile sarmate, fratii dacilor, si ale dacilor liberi. Cu atat mai mult acestea ar fi trebuit sa fie puse la adapost la centru, pentru ca erau niste acte pe care proprietarii n-ar fi vrut sa le piarda! Se poate presupune fie ca erau “furtisaguri”, facute pe la spatele comenduirii romane, nefiind vorba de minele mari, ci doar de “gropi” aurifere, fie ca “scribii” erau in bune relatii cu dacii si nu au vrut ca romanii sa fuga cu astfel de acte de proprietate.

Monumente unice

Din cele 25 de tablite cerate, noua dintre documente au fost redactate la Alburnus Maior, doua in cazarmile Legiunii a XIII-a Gemina de la Apulum, iar restul in localitatile neidentificate pe teren deocamdata: vicus Deusara, Immenosum Maius, Anssium, Resculum, Baridustarum, toate, in afara de Immenosum, purtand denumiri autohtone. Incepand cu 1999, la Rosia Montana cerceteaza o echipa de arheologi si specialisti francezi de la “Centre National de la Recherche Scientifique”, de la “Unite Toulousaine d’Archeologie et d’ Histoire (UTAH)” si de la Universitatea “Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnica Babes Bolyai din Cluj si de la Universitatea Tehnica din Mnchen. La UTAH exista un departament de arheologie miniera, foarte avansat ca metode de cercetare. La inceput, misiunea stiintifica a fost sponsorizata de statul francez, apoi 40% din cheltuieli au fost preluate de S. C. “Rosia Montana Gold Corporation”. Rezultatele cercetarilor laborioase au fost publicate in volumele “Alburnus Maior” I si II. Conform acestor specialisti, Alburnus Maior era o “structura de sine statatoare, cu un statut juridic incert, deocamdata, in cadrul municipalitatii romane, iar toponimele amintite ori reprezinta cartiere, ori asezari pe criterii etnice, de tip vicus si castella”. Aceste asezari, locuite de liberti romani si de mineri peregrini iliro-dalmati, au fost parasite simultan, undeva in sec. III. “Stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Rosia Montana: banda superioara decorata la colturi cu doua spirale si un fronton triunghiular la mijloc”. Este vorba de simboluri stravechi, folosite de populatia autohtona din cele mai vechi timpuri, pe ceramica, si inca pastrate ca motiv decorativ pe costumele populare. Un opait catalogat ca “ceramica romana atipica” este decorat central cu un frumos simbol solar, la fel de vechi pe aceste meleaguri ca si spirala si triunghiul.

Dacii, initiatorii exploatarii in subteran

Citam in continuare din concluziile francezilor, pentru ca suna altfel cand o spun ei: “In opinia noastra, este foarte posibil ca Rosia Montana sa fi cunoscut o activitate miniera chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranta exploatate initial la suprafata, apoi in subteran. In campania din 2000, a fost descoperita o sustinere miniera din lemn in situ in reteaua de galerii Tarina, datata cu C14 la mijlocul sec.I i.Hr. sfarsitul sec. I d.Hr. Nimic nu ne impiedica sa credem ca exploatarea miniera a fost initiata de daci. Campania din 2002 a furnizat noi datari dacice”.

In capitolul “Retelele miniere antice” din volumul I “Alburnus Maior” se propune in repetate randuri deschiderea unor galerii foarte vechi, zidite nu se stie de catre cine, pe care cercetatorii francezi le banuiau “si mai interesante” decat cele cercetate. “Sectorul Habad este renumit ca gazduieste lucrari foarte vechi. Mai multe intrari apar relativ usor de redeschis manual sau cu excavatorul. Daca sectorul este amenintat de extinderea exploatarii de suprafata, s-ar impune demararea acestor investigatii”. Aveau si de ce sa recomande acest lucru. “Pe santierul Carnic I datarea dacica obtinuta cu C14 are o cronologie intre 265 si 90 i.Hr. De fapt, dupa diferitele faze de sapare observate in plan si topografia lucrarilor acestei retele, nu este posibil sa se distinga importante schimbari in tehnica miniera. Singura noutate pe care o aduce romanizarea se pare ca rezida in introducerea opaitului, pentru care sunt sapate nise in pereti. Inainte se foloseau bete de lemn pentru iluminat. Toate acestea ne duc la ideea ca activitatea miniera dacica era bine dezvoltata in subteran la Rosia Montana, atat la Tarina, cat si la Carnic, in cursul celor trei secole care preced cucerirea romana. Apoi, dupa cucerirea si relansarea activitatii miniere, s-au reluat lucrarile deja sapate in epoca preromana si vor fi fost date in utilizarea probabila a acelorasi familii de mineri indigeni. Acesti ultimi pastratori ai unui mestesug ancestral vor continua sa-si deschida santierele lor, in aceeasi maniera de abataj, atat de caracteristica, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice, probabil o tehnica miniera dacica”. Recomandam aceste volume si “academicienilor” care sustin ca dacii nu extrageau aurul din subteran si nu il prelucrau!

formula-as.ro

0 comments:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites